Gheorghe Pruncuţ

UN SOL

Un sol, dintre aceia nepoftiţii,

Ce îţi aduc vreo telegramă tristă,

Bătea la uşa mea stăruitor,

Ca să primesc din ceruri o batistă;

Apoi, cu osebită uşurinţă,

Şi-a scuturat sandalele de praf

Şi-am plâns doar pentr-un petec de credinţă,

Că-mi tot lipsea la haină-un epitaf.

O viaţă simplă, cu albine mici,

Ca s-o primesc la margine de rai -

Va trebui genunchii mei pitici

Să stea îmbălsămaţi în mucegai.

 STELE ŞI FRUNZE

Am galbenii din cerul răsturnat

Prin saci de aer, colţuri şi hambare,

Iar luna, o bătrână dintr-un sat,

Pendulă ruginie pe ogoare...

Şi niciodată n-am fost mai bogat:

Bancnote mari de frunze-abandonate

Mi le strecoară vântu-n buzunare

Ca să-mi alung ispita din cetate.

Stă muntele de vorbă cu înaltul:

Notele vii îşi plâng înfăţişarea...

Aşa e toamna, goală pentru altul,

Îmbrăţişând copacilor uitarea...

ANIMALE

O steluţă s-a oprit încet,

Lângă zâna cerbului, cuminte,

Şi cântând cu luna un secret,

Săruta pădurea pe cuvinte.

Animale blânde şi fugare

Au căzut spre jalnic ajutor

Şi din câini ies suflete uşoare,

Ca din gura muntelui un nor.

Curăţia voastră e cunună:

Haide lup, sau boule, să vrem!

Să cinăm cu sfinţii împreună,

Jupuiţi de ură şi blestem.

ŞI TOTUŞI, DOAMNE

Noiembrie pulsează rătăciri

Şi se întind prin vechi apartamente:

Zăpezi de frunze, paşnice oştiri -

Copacii sunt aceleaşi monumente...

Va fi odată noaptea de argint,

Iar sufletul poiană cântătoare...

În ochii noştri, cercurile mint,

Sălbatice figuri în destrămare...

Obiectele nu sunt aşa cum le vedem

Şi niciodată n-or să se arate;

Şi totuşi, Doamne, bâta, pe ascuns,

Se face trunchi la uşa care bate.

PUDOARE

Frumoasă eşti, de-ai rămânea copil

Să mă înveţi cum timpul se amână,

Să ne jucăm tăcuţi într-un azil -

Bătrân mă simt, abia de-o săptămână.

Şi te sărut pe tâmplă şi pe mână,

Şi mă priveşti, de parcă-ncetişor

Se roagă apa rece din fântână,

Să-mi dai pudoarea ultimului zbor.

Eu te-am găsit naivă pe câmpii,

Te-am adunat la ghemul vieţii mele,

Când Moş Crăciun împarte jucării,

La doi nebuni cu ochii în podele.

ÎNCHEIETURA SPAŢIILOR

Strigătul nopţii departe s-a dus,

Încheietura spaţiilor doare

Şi ninge lumină copilul Iisus,

La târg, peste marea vânzare...

Am oasele frânte, şi gândul străin

Năuc va deschide o poartă de gheaţă,

Cu degetul, cheie de jar masculin,

Să-nceapă schimbarea la faţă.

Că iarăşi demonul cu aripi de cârmă

Îşi moaie la mine în blid disperarea...

Şi sufletul pare o cuşcă de sârmă

În care domneşte uitarea.

MI-E SILĂ

Mi-e silă, Doamne, vremea a trecut

În compania atâtora blesteme

Şi îngerul de pază, hotărât,

Va stabili la tine să mă cheme.

Rostogolit pământul, pe podea,

Mai scheaună tenor de dimineaţă,

La Polul Nord, mă linge o căţea,

Nevinovat, urâtul mă răsfaţă.

Mi-e silă, Doamne, vremea a trecut

În compania atâtora confuzii,

Că astă-noapte, singur am băut,

Din damigeană stele şi iluzii.

ALBINA
lui Eugen Bunaru

Amin zic vouă, schituri matinale!

Amin le zic şi-atâtor mânăstiri -

În ţeasta mea o singură albină

Mai zboară peste vechile zidiri...

Mi-e creierul cireş însângerat!

Când înfloreşte iarna pe zăpadă

Şi cu destule mâini săgetătoare

Îmi fură luna miere din baladă.

Albina mea, zburdalnică furtună,

Mă ştie vagabond medieval

Şi-mi tot sărută sufletul pe gură,

Să putrezească moartea vertical...

TE UIŢI

Te uiţi prin casă, singur, şi-ţi pare că nu eşti,

Dar îţi arată geamul, fiinţă fără glas,

Familia trecută, prin bolţile cereşti,

Cu bocceluţa-n mână şi sufletul la pas.

Te uiţi la roata morii din tablou

Şi-asculţi cu tăinuită energie

Cum scârţâie din coapsele de bou

Atâtea veacuri, prinse în robie.

Te uiţi la apă, cer învolburat,

Fărâmiţând canoanele uitării,

Când peste lume trece alungat

Un vulture din ochiul lumânării.