Sunteți pe pagina 1din 10

Mircea Bârsilă

FIECARE DINTRE NOI


Întunericul ca un cuţit ruginit, fără memorie ca îngerii,

ungherele fiinţei, lupul în vizuină

şi oile aflate pe inima lui la păscut (mă simt fără rost

ca un lup de hârtie!). O altă jumătate a durerii:

fiecare dintre noi. Steaua incertitudinii, capacul unei

fântâni. Atâtea lucruri pentru care impozitul

ar trebui plătit în seminţe de merişor, în lacrimi smulse

cu aţa la fel ca dinţii de lapte. Atâtea flori

aşteptând să fie mutate din partea fără ferestre a naturii

în cealaltă. Şi ce ar putea să le explice pietrelor mici

un poet? Ce ar putea să le spună despre craniul

pe care Dumnezeu îl ţine în mâini pentru a roti astrele?

Despre tristele menuete ale omizilor? Steaua incertitudinii

şi zgomotul de maşină de cusut al nopţilor. Capacul unei

fântâni şi muzica în ipostază dionysiacă: leitmotivele sale

de coafiură împletită după modelul şerpilor încolăciţi.

Poate că oricare dintre noi s-ar putea socoti cel dintâi

om izgonit din rai. Poate că peştii sunt literele unei scri-

sori: îmi scrie faţa cu paloş de la fereastra de sus

a apelor - scrie şi plânge, scrie şi suspină. Un drum

făcut cu o maşină de ocazie - această viaţă. O scenă

care nu are mai mult de nouă pe zece - realitatea.

Într-adevăr,
ce le-am putea explica, la urma urmei, pietrelor? Ungherele

fiinţei, lupul în vizuină şi sufletele noastre la fel

de murdare ca nişte animale bolnave. Fără memorie ca îngerii.

O altă jumătate a durerii: fiecare dintre noi.

ARGINT GALBEN

Acordeonul din care soarele cântă,


la fel ca un muncitor tânăr, la sfârşitul săptămânii,

într-o baracă de şantier. Şi stratul de rugăciuni

tot mai gros de deasupra acestei lumi. Şi fumul

ritualic şi alintător al seminţelor de cânepă. Argint

galben. Cinabru. Morţii nu sunt nici ei fericiţi: nişte

oale cu lapte pus la răcit în zăpadă. Argint galben.

Cinabru. Şi grohăitul stelelor în amurg: atunci

când ne cheamă din fiecare copac pe la ea câte-o femeie.

Îndepărtatul grohăit şi inocenta lor deschidere

către alegoria florii albastre. Şi vedeniile ce nu mai

pot fi rostite ale celui ce moare: fete neprihănite,

în mătăsuri, clopote şi mii de cocori asimetrici:

pe o parte cu aripi, iar pe cealaltă cu ţipete. O perdea

atârnată strâmb - umbra fiecăruia dintre noi. Un oraş

pe care nu te poţi hotărî să-l părăseşti - realitatea.

Şi umezeala rotundă a ochilor noştri, aici pe pământ,

unde simbolurile consolează, iar sufletul este sfoara

unui zmeu de hârtie.


ÎN ZADAR

Această lume şi pletele ei

din care picură venin când se piaptănă.

Fântânile. Zloata. Văzduhurile. O tristă regresie:

de la aur la bronz şi de la argint la fier.

Şi căinţele noastre - atât de mişele! -

de făpturi izgonite cu nuiaua din rai. Această

lume şi pletele ei din care picură venin:

de şerpi şi de vipere. Vor veni femeile

- cele sfinte şi stranii - şi vor posti pentru noi. Nişte ţipari

în căutarea apelor părăsite, în lungul vremii,

de întreaga lor seminţie: cuvintele. Şi luna

sub care ne simţim până dimineaţa

un fel de gângănii arhaice

priponite sub greutatea umedă a unei pietre.

O tristă regresie: ori de câte ori plouă

ne ruginesc degetele de la picioare. Fântânile.

Zloata. Văzduhurile. O arătură care începe din faţa

porţilor deschise ale ochilor: tristeţea. Şi nici

toiagul nu ne mai ascultă: lovim, în zadar,

cu lemnul său marea.

MONOTONIE
Un plisc de pasăre cu dinţi

ciugulindu-ne carnea de pe spate

când ne privim în oglindă, la flacăra unui chibrit.

Şi ceaţa din farfurii, care ar fi trebuit să ne pună

mai de mult pe gânduri. Iată nu este vis

în care să nu secerăm, toată noaptea, pe ploaie,

mereu şi mereu aceeaşi tarla de grâu. Nu este nod

să-l desfacem, fără ca el să nu creadă

c-am încerca să-l învăţăm să plângă. Ni se face dor


să cântăm şi nu izbutim din pricina întunericului

din gură. Ni se face sete de chipul lui Christ

învelit în viorele şi crini, aşa cum îl vedeam,

altădată, printre lumânări şi candeli aprinse.

“O tristă monotonie! - strig. O hartă a unei ţări

mutilate: realitatea!” Şi nu m-aude niciodată nimeni,

pentru că nimeni nu trebuie să mă audă. Trebuie

să ajungem cu toţii la cer. Trebuie secerat grâul.

Trebuie să ne privim în oglindă, la flacăra unui chibrit.

VIZIUNE
Stăteam - noi, pe un mal,

şi ele, umbrele noastre, pe celălalt -

la fel ca într-o balanţă

şi plângeam în hohote. Era frig.

Eram uzi. În oul lor, morţii

dădeau şovăitori din umeri: atâta se pricepeau,


atâta puteau să facă şi ei, acolo,

în răcorosul lor adăpost cu mai multe etaje

şi prosoape curate pentru oaspeţi. Noi, pe un mal,

şi ele, umbrele noastre, pe celălalt -

şi abia către seară şi-a făcut apariţia o făptură

aproape divină, un mic personaj în mai multe culori

la fel ca un măscărici. Era frig, eram uzi

şi nu-şi mai amintea parola nici unul: cuvântul

pierdut şi teribil! S-a prefăcut că plânge şi el


(sau poate că nu s-a prefăcut!), a strâns într-o

frunză de ulm câteva mostre din propriile lui lacrimi,

s-a uitat printr-un tub de lemn către noi

(nu-şi mai amintea parola nici unul). “O.K.”:

s-a auzit ciripitul său aproape divin. “Vă puteţi

întoarce acasă”: a ciripit măscăriciul. Era frig.

Eram uzi - şi fiecare umbră, din motive încă

nedesluşite până acum, ţinea un buchet

de violete proaspete în mână.

ÎN DEPĂRTARE

Ăsta nu-i chipul meu - am strigat.

Ăsta nu-i sângele meu. Mă aflam la vânat

şi pentru o singură clipă am întrezărit-o,

din goana calului pe mama: cobora pe o scară albastră

din cer. În depărtare, pâlpâiau focurile pentru lupi


ale ciobanilor. În depărtare, apele se despărţeau

de izvoarele lor. Ademenitoare flutura, în depărtare,

basmaua purpurie a lunii. Eram la vânat

şi dădusem, printre frăguţe şi târşuri, de urmele lor:

ale anilor mei, pribegii, la număr aproape treizeci

şi nouă. În depărtare, pâlpâiau focurile. În depărtare

urletele lupilor se dărâmau peste dealuri. Ăsta

nu-i chipul meu: am strigat. Ăsta nu-i sângele meu.

Şi iarăşi, doar pentru o singură clipă, am întreză-


rit-o pe mama: secera buruieni în lungul unui gard.

Gardul : nalt. Buruienile: nalte. În depărtare,

apele se despărţeau de izvoarele lor.

În depărtare, treizeci şi nouă de lupi

se sfâşiau între ei.

INTERIOR MATINAL

Muchia cenuşie a unui început

de singurătate. Şi gândurile mele ca nişte rădăcini

ieşite în afară, de măr. Câţiva peştişori matinali

- nu i-am mai văzut niciodată! - cercetând marginea

limpede a întinderii imaginare de apă

înconjurându-i sânii. Mă întreabă din ce pricină

racul se află pe lama a XVIII-a în jocul de Tarot.

“Pentru că poate să meargă, la fel ca luna,

şi înapoi şi înainte.” Mireasma trupului ei de femeie


din nou într-un schimb confidenţial de adrese

cu mirosul de fier al trupului meu. Şi respiraţia

creştinească a lucrurilor, bunătatea şi frica lor

atunci când cineva din casă este pe moarte (unde

voi fi citit despre obiceiul mireselor de-a păstra

o bucăţică din cozonacul de la nuntă, în lada de zestre,

pentru a lua-o în mormânt?). Speranţe neprevăzute,

deschideri pe termen scurt şi funiile atât de groase

ale îndoielilor. Orice femeie părăsită


(pe insula Naxos din noi, din fiecare dintre noi)

continuă să fie frumoasă câtva timp şi după aceea.

PE O TIPSIE

Atâtea femei

cultivând adulterul fără căinţă şi fără dorinţa

tăcutei electrolize a purificării. Sunt neliniştite

şi acerbe ca licuricii, se risipesc în lungi convorbiri

cu îngerii şi himerele lor, în reverii şi cele mai umile

obligaţii cotidiene: bătutul covoarelor, spălatul

şi răstignirea, fără cruce, pe altarul Venerei.

Poate că lipsa lor de măsură nu-i decât urmarea

unor dureri prin care vor fi trecut şi menadele,

un cuţit înfipt între omoplaţii dezolării,

un refuz îndelung chibzuit

în apărarea frunzelor de arţar ruginite,

în apărarea unui anumit privilegiu al izgonirii


din rai. Iată-le aşteptând întâia ninsoare cu schiurile

unei noi aventuri sub braţ. Iată-le secerând bălăriile

şi tot mai bătrânele nalbe din jurul bisericilor

pe care bărbaţii le-au cioplit în ele cu vinul. Iată-le

purtând pe o tipsie propriul meu cap: îl duc pe rând,

îmbrăcate toate la fel: în rochii vărgate

în care se cred nişte fumuri înălţându-se, leneş,

la ceruri

din hornurile caselor cu marchiză de sticlă.

ÎN CONTINUARE

De ce n-ai plecat, suflete,

şi de ce mai întârzii? Încă de pe când au înfrunzit plopii

ar fi trebuit să te afli şi tu printre umbrele

aşteptându-şi, neliniştite, rândul

spre a fi trecute cu luntrea dincolo. Se întorceau

berzele - a câta oară de la începutul lumii? - şi cucii,

când au fost desfăcute nodurile ce ne ţineau înpreună.

Desigur, mi-ai putea spune că mă înşel

de vreme ce mă simt în continuare cel care am fost

- o gâză răpită nopţii de o lampă aprinsă -

de vreme ce sunt văzut mai departe, seară de seară,

când mama îşi strigă de la marginea satului gâştele,

zburând şi eu cu ele peste câmp. Mi-ai putea spune

că nu-i adevărat - şi ce bine ar fi să nu

fie adevărat! -
numai că iată: în orice fântână m-aş uita

adâncul ei cerc de apă

nu mai poate fi o monedă cu chipul meu. De ce

n-ai plecat şi de ce mai întârzii? O să se spună

că nu poţi îndura despărţirea. O să se creadă

că nu te-ai pregătit bine pentru acest eveniment

al plecării în direcţia indicată de ţipetele cucuvăilor.

Eşti aşteptat de lucruri luminoase şi noi:

de ce n-ai plecat?
Vor fi mari depărtări între noi: până când?

CATABAZA

Un drum

fără staţii de autobuz, fără fântâni şi ghirlande

(zăpada: muiată, potecile: întortocheate,

aşa cum sunt şi cele făcute, în lungul vremii,

de cerbii funerari). Şi dintr-o dată creierul

prefăcându-se într-un liliac de noapte,

aripile sale în dezmorţire: un nou înger!

delicate reţineri,

infinite ocoluri.

Şi fâlfâitul de pasăre al poeziei prin tufişuri.

Şi peruca ei din bucle de zambilă şi din litere


încâlcite ca şerpii. Nici o deosebire

între mersul nostru şi al beţivilor: întreruperi

şi ezitări, ştersături şi reluări. Un drum

despre care se spune că este sublim cum şuierul

vântului, când se întoarce, în mormintele sale. Şi

zăpada stopită, în urma noastră, cu broboane de sânge.

Chiar şi luna este o pată de sânge pe geamuri.

Chiar şi cuvintele miros a sânge la fel ca păianjenii.

Întreruperi şi ezitări. Ştersături şi reluări. Un exod


în regatul propriilor noastre tenebre.