Sunteți pe pagina 1din 18

CONSTANTIN CEL MARE FONDATORUL IMPERIULUI BIZANTIN

1. Domnia Pe numele sau complet, asa cum l-a pastrat istoria, Flavius Valerius Constantinus Magnus (306-337), a fost fiul lui Constantinus Chlorus si al unei femei de conditie modesta, Elena. Constantin s-a nascut la Naissus (Nis), in Dacia Aureliana, la 27 februarie, probabil intre 271 si 275 (daca apreciem ca, in 337, cand a murit, avea intre 62 si 66 de ani). Viitorul imparat si-a petrecut cea mai mare parte a tineretii in partile orientale ale Imperiului, la curtea lui Diocletian, de la care a primit titlul de tribunus ordini primi. In 295 face, cu Diocletian, o expeditie in Palestina, apoi se lupta cu succes cu sarmatii, la Dunare. Cand, la 1 mai 305, cei doi Augusti din fruntea tetrarhiei ce conducea Imperiul, Diocletian si Maximian, au abdicat, locul lor a fost luat de Constantinus Chlorus (in Apus) si Galerius ( in Rasarit). Urma numirea a doi Caesari. Contrar asteptarilor, nu Constantin a ajuns unul dintre acestia ci Valerius Severus, un soldat obscur, iar in Rasarit Maximin Daia, un semibarbar. Constantin si-a petrecut o parte a tineretii la Nicomedia, la curtea lui Diocletian, in calitate de ostatic (garant) din partea tatalui sau. Aici a frecventat Scoala Palatina unde a fost coleg si prieten cu Sf. Pantelimon, martirizat in timpul persecutiilor lui Diocletian. Dupa ce imparatul a renuntat la titlul de Augustusin favoarea lui Galerius, Constantin s-a intors la curtea tatalui sau de la Augusta Treverorum. Curand insa Constantinus Chlorus a murit (306). In locul lui, in partea occidentala a Imperiului a urcat in demnitatea de Augustus,Valerius Severus. Trupele l-au proclamat insa pe Constantin ca imparat, acesta fiind acceptat de Severus ca Caesar. Tor acum, in Italia, este proclamat imparat, de catre armata de aici, Aurelius Maxentius care, de acum, va incerca mereu sa-l inlature pe Constantin din functia de Caesar si sa-i ia locul. In 308, Valerius Severus moare si Augustus al Occidentului ajunge Licinius. In 311 moare si Galerius care era Augustus al partii orientale a Imperiului si Licinius trece el in partea orientala a Imperiului, avand pe Maximin Daia caCaesar. Constantin ramane singur in partea occidentala avand ca pretendent pe Maxentiu. In primavara lui 312, Constantin, care se afla in Gallia, la solicitarea Senatului roman, a trecut Alpii si a ocupat nordul Italiei. A inaintat apoi printre Apenini si a mers asupra Romei, unde se afla Maxentiu. Acesta, cu o oaste numeroasa, a iesit din capitala si l-a intampinat la Podul Soimului (Pons Milvius, Ponte Milvio), la 28 octombrie. Fortele lui Maxentiu erau superioare si numeric si calitativ, aceasta din

urma datorandu-se mai ales cavaleriei si pretorienilor care erau alaturi de el. Totusi, Constantin il invinge pe Maxentiu care moare in apele raului Tevere. O zi mai tarziu, Constantin intra in Roma aclamat de popor si Senat, care ii acorda titlul solemn de Augustus. Ca o prima masura pe care a luat-o poate fi considerata desfiintarea garzilor de pretorieni si anularea tuturor legilor date de Maxentiu. De la Roma s-a dus apoi la Milan ca sa asiste la casatoria lui Licinius cu sora sa vitrega, Constantia. Aici a fost dat vestitul Edict de la Milan, in favoarea crestinismului. In acelasi an, a murit si Maximin Daia,Caesar - ul pentru partea orientala. Astfel in fruntea Imperiului au ramas doar doi suverani Constantin si Licinius. Pana in 322, Constantin si-a petrecut timpul in Pannonia, in Dacia Aureliana si in Italia. In 320, fiul sau, Crispus, a invins pe franci. Doi ani mai tarziu, Constantin a respins o invazie a sarmatilor in Pannonia orientala, i-a impins peste Dunare luand multi prizonieri si prazi bogate. In anul urmator, Tracia a fost invadata de goti. Provincia apartinea lui Licinius, dar acesta era in acel moment prea departe pentru a interveni in mod eficace. Constantin, care se afla atunci la Tesalonic, s-a aruncat in lupta si a respins invazia. Licinius a profitat de ocazie si a declarat ca imparatul Constantin a violat frontierele si-a pornit razboi impotriva lui. Ceea ce, indiscutabil, a agravat in mod deosebit raporturile dintre cei doi imparati in ultimii ani a fost atitudinea constant ostila a lui Liciniu fata de crestini. La 3 iulie 324, desi acesta avea o pozitie strategica net avantajoasa, a suferit la Adrianopol o grava infrangere din partea lui Constantin care a devenit astfel stapanul intregii Europe. Licinius a trecut in Asia, a numit Augustus pe Martinianus, magister officiorum, asupra caruia Constantin a obtinut o victorie navala langa Hellespont, prin intermediul fiului sau, Crispus. Constantin, lasand o mica ostire si toata flota pentru a asedia orasul-port Byzantion, intra pe neobservate, cu ambarcatiuni mici, in Pontul Euxin, debarcand, pe neasteptate, in Asia Mica. Batalia decisiva s-a dat la Chrysopolis unde Constantin a obtinut o victorie totala si, putin mai tarziu,orasul Byzantion s-a predat si el (septembrie 324). Licinius, retras la Nicomedia, a recunoscut victoria totala a rivalului sau, a renuntat la putere impreuna cu Martinianus, bucurosi ca si-au salvat viata. Dar, in anul urmator, 325, Licinius a inceput sa stabileasca legaturi tainice cu barbarii de la Dunare in vederea unei actiuni comune, simultane, asupra lui Constantin. Surprins asupra tradarii, Licinius a fost condamnat la moarte, probabil impreuna cu Martinianus. Constantin devine, astfel, singurul imparat al Imperiului roman. Inceputul stapanirii lui Constantin asupra provinciilor din Rasarit a fost marcata de controversa ariana combatuta la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) si de celebrarea a douazeci de ani de domnie (vicenallia), evenimente aniversate in anul urmator la Roma (iulie-septembrie 326). Acestea au fost intunecate de sumbra si misterioasa
2

tragedie familiala in care si-au gasit moartea, la porunca lui Constantin, mai intai unul dintre fiii sai, Crispus, apoi imparateasa Fausta. In septembrie 326, Constantin parasea Roma pentru a nu se mai intoarce acolo niciodata. Cu siguranta ca in aceasta perioada s-a decis sa ridice o noua capitala imperiului sau. La inceput s-a gandit la antica cetate Troia, apoi decizia sa a cazut asupra orasului Byzantion. In anul 332, in urma unei campanii victorioase asupra gotilor, acestia, in numar de circa patruzeci de mii, au devenit federati ai Imperiului. Doi ani mai tarziu, noi dezordini au izbucnit intre sarmatii alungati de pe teritoriile lor. Trei sute de mii dintre ei s-au refugiat intre hotarele Imperiului iar Constantin i-a imprastiat in regiunile mai putin populate din Peninsula Balcanica si din Italia. Aceasta era o dovada a prestigiului castigat de Imperiul in fata popoarelor barbare, care isi cautau pe teritoriul sau ocrotire. Dupa moartea lui Constantinus Chlorus, Elena, mama imparatului s-a retras la Locurile Sfinte, unde s-a ingrijit de unele constructii si de ocrotirea celor saraci. Ea a murit, probabil, in 327, la Nicomedia, unde se afla atunci si fiul ei. Acesta i-a ridicat statuia la Constantinopol iar orasului Drepanum i-a dat numele de Helenopolis. O provincie pe malul asiatic al Pontului Euxin a devenit Helenopontus. Cativa ani mai tarziu, un nou pericol a aparut la frontiera orientala. Devenind major, tanarul rege persan Sapor al II-lea, voia sa recucereasca teritoriile luate de romani la sfarsitul secolului al III-lea si care apartinusera statului persan. La inrautatirea situatiei a contribuit persecutarea crestinilor de catre persi care ii considerau pe acestia, spioni ai Romei. Persii au fost alungati de la frontiere in 336, prin ocuparea Armeniei. In sfarsit, in 334-335, in Cipru, Calocaerus, un pazitor de camile s-a proclamat imparat in conditii neclare. Miscarea a fost repede infranta. In anul 335, Constantin, care se simtea slabit, a hotarat ca, dupa moartea sa, imperiul sa fie impartit intre fii sai: Constantin II, Constantius si Constans precum si intre nepotii Dalmatius si Hannibalianus. Un an mai tarziu, Constantin se afla in capitala de pe malurile Bosforului unde isi serba cei treizeci de ani de domnie (tricennalia). La inceputul lui 337, o solie persana ii cerea evacuarea Armeniei, la care imparatul a raspuns prin declaratie de razboi. Cade, insa, bolnav, se retrage la vila sa din Ancyrona, langa Nicomedia, unde moare la 22 mai 337. Cu putin timp inainte de a-si da sfarsitul, a fost botezat de episcopul semirian Eusebiu al Nicomediei, in legea crestina. Corpul sau, imbalsamat si depus intr-un sicriu de aur, a fost dus in palatul sau din Constantinopol unde a continuat sa primeasca asa numita adoratio din partea demnitarilor sai, ca si cum ar fi fost in viata. Dupa ce a fost impodobit cu purpura si diadema si expus in cea mai frumoasa sala a Palatului, a fost inmormantat cu mare fast in mausoleul de langa biserica Sf. Apostoli, biserica construita de el pentru a adaposti moastele celor 12 Apostoli, Constantin socotindu-se al treisprezecelea.
3

Biserica crestina l-a trecut in randul sfintilor numindu-l cel intocmai cu Apostolii fiind sarbatorit in fiecare an in ziua de 21 mai, impreuna cu mama sa, Sf. Elena. 2. Politica religioasa a lui Constantin. Sinodul I ecumenic de la Niceea. In cursul domniei lui Constantin, cercetatorii au stabilit trei perioade esentiale in raporturile pe care marele imparat le-a avut cu crestinismul. Este, in general, acceptata o prima perioada, cuprinsa intre anii 306-312, cand el este considerat pagan. Inainte de a ajunge imparat, la curtea lui Diocletian, Constantin a cultivat vechile rituri ale romanilor, iar dupa ce a urcat pe tron, a participat la ceremonii pagane, a pus sa se bata monede cu insemne pagane. Dar, dupa informatiile contemporanilor, el a fost indrumat de tatal sau sa, fie tolerant fata de crestini. Spre deosebire de Diocletian si Galerius, tatal lui Constantin, nu considera toleranta fata de crestini ca o crima impotriva statului. Se spune ca ar fi avut chiar preoti crestini la curte iar una dintre surorile lui Constantin purta un nume crestin, Anastasia. In 310, dupa moartea socrului sau, Maximian, Constantin a incetat sa se mai considere legat de dinastia herculiana intemeiata de acesta si si-a ales ca zeu protector pe Sol Invictus, ocrotitorul lui Claudius II Goticul (268-270), din care pretindea ca se trage. De pe monedele sale dispare chipul zeului Hercules, in locul lui aparand Sol Invictus (Soarele Invincibil), alaturi de Mars Conservator(Marte Conservatorul). Constantin privea insa Soarele ca pe un mediator intre divinitate si oameni. O a doua perioada este considerata cea dintre 312-324. La inceputul ei, in 312, are loc schimbarea politicii religioase a lui Constantin care face primul gest de adeziune la crestinism. Impotriva lui Maxentiu el porneste expeditia din Arles unde iernase, trece Alpii si, marsaluind asupra Romei, intr-o zi, pe la amiaza, potrivit istoricului contemporan Eusebiu din Cezareea, el vede:strajuind deasupra soarelui, semnul marturisitor de biruinta al unei cruci intocmite de lumina si un scris glasuind sa biruiesti intru aceasta(gr. ; lat. in hoc signo vinces). Eusebiu de Cezareea afirma ca aceasta revelatie l-a descumpanit pe Constantin care, initial, n-a reusit sa-i descifreze intelesul. Noaptea, in vis, i s-a aratat Mantuitorul, spunandu-i sa puna semnul vazut pe steagurile de lupta si pe scuturile soldatilor. Dimineata, Constantin a chemat oameni de incredere care sa confectioneze din aur si pietre scumpe semnul vazut. Era un drapel de o forma nemaivazuta pana atunci: o sulita lunga de lemn aurit, in partea de sus cu o transversala in forma de cruce, de care flutura un drapel tesut cu aur si batut cu pietre pretioase. Pe el, sus, stralucea o coroana de
4

aur si nestemate, in mijlocul careia era monograma lui Iisus Hristos, formata din doua litere:X-P suprapuse (monograma lui Hristos). Dedesubt,era portretul in medalion al lui Constantin si a celor doi fii ai sai, adaugate ulterior. Acest steag s-a numit labarum. Constantin a pus sa se picteze pe toate scuturile soldatilor sai, monograma lui Iisus Hristos. Acest episod este confirmat si de catre Lactantius si de oratorul pagan Nazarius. Orice ar fi stat in spatele gestului lui Constantin, o manifestare fatis crestina s-a petrecut in fata unei armate zdrobitor, pagane din punct de vedere numeric, in timpul deplasarii impotriva unui oras ai carui locuitori erau in cea mai mare parte pagani. Cert este ca monograma lui Iisus Hristos, numita si monograma constantiniana pe monede in acelasi an cu batalia de la Pons Milvius. In urma victoriei, Constantin a ramas singurul stapanitor al partii occidentale a Imperiului roman. La inceputul lui 313, el se intalneste cu Constantia, sora vitrega a lui Constantin. Dar aceasta intalnire a ramas celebra in istorie datorita asa-numitului Edict de la Milan, care acorda libertate tuturor religiilor inclusiv celei crestine si dispunea restituirea lacasurilor de cult si a bunurilor consfiscate ale Bisericii crestine. Se introduce o noua jurisprudenta referitoare la bunurile Bisericii. Textul unui edict nu s-a pastrat insa. In circulara data de Licinius la Nicomedia, in acelasi an, se facea referire la hotararile luate impreuna cu Constantin la Milan. Se dispunea restituirea lacasurilor de cult catre comunitatea crestinilor (corpus christianorum). Se facea precizarea ca, in cazul in care aceste bunuri au ajuns la particulari, acestia vor fi despagubiti de stat. Circulare asemanatoare s-au mai dat in Rasarit si de catre Maximin Daia. Nu s-au dat in Occident deoarece aici nu au fost valabile prevederile restrictive ale edictului lui Galerius. Sunt cunoscute doua scrisori ale Constantin catre Annuinus, proconsul al Africii, amandoua inainte de 313, deci inainte de Edictul de la Milan, prin care se ordona restituirea proprietatilor bisericesti iar cealalta, prin care se scuteau preotii crestini de indeplinirea sarcinilor publice (munera). Cu toate ca nu se poate vorbi in sensul strict al notiunii de un Edict de la Milan, epistola circulara sau rescriptul lui Licinius poate fi considerata o urmare a intalnirii si hotararii luate de Constantin si de Licinius la Milan. Sunt istorici care o atribuie exclusiv lui Licinius, ceea ce este, fara indoiala, o exagerare. Constantin a manifestat de la inceput o atitudine toleranta si favorabila fata de crestinism in timp ce Licinius s-a dovedit un prigonitor al acestuia in anii ce au urmat. Actul sau intelegerea de la Milan, a plecat cu
5

siguranta de la Constantin iar politica sa religioasa a produs o adevarata revolutie in Imperiu, pe buna dreptate numita pax constantiniana. Este incontestabil ca, intre anii 312-324, Constantin a manifestat o tot mai evidenta bunavointa fata de crestinism, de exemplu, in atitudinea fata de schisma donatista, preluand atributii care il transformau in conducator al Bisericii crestine, cu toate ca nu s-a botezat si va pastra pana la moarte titlul de pontifex maximus. El nu putea fi, totusi, fatis de partea crestinilor deoarece nu conducea Imperiul singur iar numarul paganilor era inca mare. Cu toate acestea, a inceput interzicerea unor culte intrarea persoanelor in casele prezicatorilor si la preotii viitorul. Aceste preziceri nu mai puteau fi pronuntate ritualuri consacrate. Constantin numeste pe Lactantius, perceptor al lui Crispus, fiul sau mai mare. Se instituie duminicii ca zi de sarbatoare saptamanala. pagane. In 319 a oprit pagani care preziceau decat in temple si in un scriitor crestin, ca Ziua Soarelui sau a

Cea de a treia perioada a raporturilor lui Constantin cu crestinismul poate fi incadrata cronologic intre anii 324-337. Ea incepe cu victoria definitiva asupra lui Licinius, atunci cand Constantin a preluat conducerea si asupra partii de Rasarit a Imperiului, unde crestinii erau mult mai numerosi. Primul obiectiv urmarit de imparat a fost deschiderea portilor intregului Imperiu in fata crestinismului si castigarea Bisericii de partea statului. Primul act in acest sens a fost o proclamatie catre rasariteni care s-a pastrat la Eusebiu de Cezareea, in lucrarea De vita Constantini si fusese afisat la Cezareea, pentru locuitorii Palestinei. Din textul proclamatiei se deduc si prevederile intelegerii din 313: libertate pentru crestini si restituirea catre acestia a tuturor bunurilor confiscate (pamanturi, gradini, capele, cimitire). Articolele se refera la exilati sau condamnati in ocne si mine, la soldatii degradati pentru credinta crestina. Se restituiau si bunurile urmasilor martirilor. Exista o deosebire intre cele hotarate la Milan si prevederile proclamatiei catre rasariteni. Acum sprijinul acordat crestinismului este mai clar, mai direct exprimat. Imparatul marturiseste ca vrea sa-i vada pe cei mai multi dintre supusii sai in randul crestinilor. Daca el, totusi, respecta constiinta necredinciosilor, o face deplangand indaratnicia lor.Vorbeste de rituri si ceremonii ratacite,opera a puterilor intunericului si de templele desertaciunii. In Rasarit venirea lui Constantin a fost asteptata cu frica: paganii se temeau de represalii dar imparatul n-a luat masuri de pedepsire a lor. A suprimat insa caracterul oficial pagan al intregii administratii. Guvernatorii numiti de el erau intotdeauna crestini. Pe cei ramasi credinciosi paganismului i-a oprit sa mai aduca jertfe. Decretele sale contineau expresii tot mai aspre la adresa paganismului dar nu interziceau cultul lor. Paganismul devine astfel redus la un simplu cult tolerat. Dovada a acestei tolerante a fost si caracterul
6

amestecat al serbarilor pentru inaugurarea noii capitale precum si o lege publicata la Cartagina prin care erau scutiti de dari unii preoti pagani (337). Autorul pagan Eutropius mentioneaza in Epitome ca, dupa moarte, Constantin a mers in randul zeilor, alaturi de ceilalti imparati pagani. Important a fost primul Sinod ecumenic de la Niceea (325), convocat si prezidat de imparat ca adevarat sef suprem al Bisericii. Crestinismul fiind la inceputurile afirmarii sale neingradite, inca in timpul lui Constantin cel Mare siau facut aparitia conceptii dogmatice care au incercat sa dea interpretari diferite textelor sfinte. Disputele iscate acum au dezvaluit inca o data interesele si pozitiile puterii politice care vor avea consecinte pe o lunga durata asupra destinului Imperiului. Ele au avut un rol profund in stabilirea raporturilor dintre Stat si Biserica, dintre Bizant si Occident. Trecand peste donatism care nu a avut implicatii deosebite in evolutia vietii religioase in Orient, prima erezie notabila a fost arianismul, care isi trage numele de la preotul alexandrin Arius. Acesta, printr-o interpretare rationala a dogmei crestine, care se inscrie mai degraba intr-un plan filosofic neoplatonician decat biblic, considera ca, dintre Persoanele treimice numai Dumnezeu-Tatal poarta amprenta divinitatii, nefiind nici creat nici nascut. Iisus Hristos ar ocupa in acceptiunea sa, un loc intermediar, intre Dumnezeu si lumea creata. Adversarii, in frunte cu Sfantul Atanasie, mai tarziu ajuns episcop al Alexandriei (328-373),considerau pe Tatal si pe Fiul ca fiind de aceeasi substanta. Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), covocat de imparatul Constantin cel Mare, a condamnat arianismul si a proclamat ca Fiul este de aceeasi fiinta cu Tatal iar invatatura Sfantului Atanasie a fost declarata drept credincioasa, ortodoxa. Importante hotarari s-au adus aici si din punct de vedere al disciplinei eclesiastice. Astfel, canonul 5 prevedea ca toti episcopii din eparhie laolalta adunandu-se, intr-un loc sa examineze toate chestiunile iar canoanele 14 si 15 dispuneau ca episcopul harazit pentru o anumita episcopie sa nu treaca in alt scaun episcopal. La acest Sinod ecumenic s-a dovedit cat de puternica era episcopia Alexandriei al carei ierarh, Alexandru (313-328), a fost unul din principalii initiatori ai Sinodului. Contributia sa a fost importanta si in redactarea Simbolului de credinta niceean ca si in elaborarea primei legislatii canonice ecumenice. Constantin cel Mare a hotarat acordarea de alocatii anuale clericilor ortodocsi, fecioarelor si vaduvelor. In toate actiuniunile pe care le-a inteprins el a urmarit unitatea Bisericii prin care vedea unitatea Imperiului. De aceea a intervenit energic pentru pastrarea unitatii Bisericii. Conflictul dintre Constantin si episcopul Atanasie al Alexandriei a fost si primul episod al luptei dintre puterea imperiala si cea sacerdotala crestina. El a fost primul imparat crestin si,
7

odata cu el, popoarele continentului european s-au reunit in aceeasi comunitate nu numai pe baza vecinatatii geografice ci si pe principiile aceleiasi credinte. Constantin cel Mare a emis si alte legi din care rezulta influenta crestinismului asupra sa: cea care pedepseste uciderea sclavilor de catre stapani sau care interzice dezmembrarea prin vanzare a familiilor de sclavi. A interzis, in principiu, luptele de gladiatori si a introdus pedeapsa capitala pentru adulter. 3. Constantin cel Mare ctitor de edificii crestine O imagine asupra politicii religioase a marelui imparat ar fi incompleta daca nu am trece in revista principalele ctitorii crestine ale imparatului si mamei sale, imparateasa Elena: - Biserica constantiniana Sf.Ioan din Lateran este primul lacas de cult crestin de tip bazilical, inceput in 313. - Bazilica Sf. Petru din Vatican, ridicata in 323, pe locul templului lui Apollo. - Biserica inchinata Sf. Apostol Pavel (San Paolo fuori le mura), in afara zidurilor de atunci ale vechiului oras Roma. - Biserica Sfanta Cruce din Ierusalim ridicata in palatul Sessorianus din Roma, ctitorie a mamei imparatului, aici fiind depus apoi lemnul Sfintei Cruci. - Biserica Sf.Agnes din Roma, o bazilica cu trei nave, alaturi de care imparatul a pus sa se construiasca un baptisteriu, pe locul unde sora sa, Constantia, si fiica sa cu acelasi nume, au fost botezate de episcopul Silvestru. - Biserica in cinstea martirului Laurentiu, in Roma, pe via Tiburna, cu trei nave. - Biserica ridicata in cinstea martirilor, preotii Marcellinus si Petru, pe via Lavicena, la trei mile de Roma. Aici a fost inhumata mama imparatului, intr-un mausoleu-rotonda, atasat de biserica. - Biserica inchinata Apostolilor Petru si Pavel si Sf. Ioan Botezatorul, la Ostia. - Biserica din Neapole, alaturi de care, pe o lungime de opt mile, a construit un apeduct si un forum nou. - Biserica Sf. Apostoli din Capua. In partea de Rasarit a Imperiului, la Locurile Sfinte si la Constantinopol, imparatul Constantin si mama sa Elena au ridicat importante edificii cultice. Sa
8

le enumeram pe cele mai reprezentative si mai cunoscute, majoritatea distruse de oameni, de vremuri si de vreme: - Biserica Nasterii Mantuitorului din Betleem, monument comemorativ si lacas de cult. Probabil a avut un plan octogonal, cu acoperis sub forma de piramida sau bolta (martyrionul) si o bazilica cu cinci nave, atrium si patru portice. - Biserica Invierii (Anastasis), sfintita in 335, in prezenta imparatului, cea mai impunatoare realizare constantiniana din Palestina, cu cinci nave, acoperis in sarpanta, atrium cu patru portice. Spre vest, biserica era legata cu grota in care sa aflat mormantul lui Iisus Hristos, deasupra careia a fost construita o rotonda. A existat pana in secolul al XI-lea. - Biserica Inaltarii, de pe Muntele Maslinilor, numita si Eleona, a fost construita de Elena si impodobita de Constantin. Avea cinci nave, absida poligonala cu doua pastoforii si cu portice. - Biserica de pe malul lacului Ghenizaret, construita de catre mama imparatul pe locul unde Iisus Hristos a savarsit minunea inmultirii painilor si a pestilor. Era o bazilica cu trei nave si cu planul in forma de tau(bazilica cu transept). - Biserica din Antiohia. Avea forma octogonala, de dimensiuni uriase, numita si Domus Aurea. Nu se cunoaste decat din descrieri. A fost se pare, modelul bisericii San Vitale din Ravenna. La Constantinopol, ctitoriile lui Constantin cel Mare au fost: - Biserica Sf. Sofia, inchinata Intelepciunii Divine, ca biserica palatina si episcopala. Avea plan bazilical, acoperit, se pare, in sarpanta, a fost reconstruita in intregime de catre Iustinian. - Biserica Sf. Irina, inchinata Pacii Divine (Eirene). - Biserica Sf.Apostoli, terminata si sfintita de fiul sau, Constantius, si destinata sa adaposteasca moastele celor 12 Apostoli. Lipit de ea se afla mausoleul lui Constantin cel Mare. A fost distrusa in intregime. Din planul ei s-a inspirat prima varianta a bisericii San Marco din Venetia. Sa mai amintim ca imparatul Constantin a ridicat si la Trier ( Augusta Treverorum), fosta capitala a partii occidentale a Imperiului o dubla bazilica crestina. Imparatul crestin a patronat introducerea unor inovatii care vor constitui, cu timpul, stilul atat de caracteristic al Bizantului in arhitectura: folosirea
9

transeptului, acoperisul in sarpanta, absida poligonala a altarului, tribunele deasupra navelor laterale. Prin bisericile pe care le-a ctitorit, Constantin a introdus fastul arhitecturii romane in cultul crestin simplu pana atunci in formele sale exterioare. 4. Intemeierea Constantinopolului Spre sfarsitul perioadei Principatului (mijlocul secolului al III-lea), centrul de greutate al Imperiului roman s-a mutat spre Rasarit unde exista o viata economica infloritoare si o populatie mai numeroasa. In Rasarit, amenintarea popoarelor barbare crestine si, in special la Dunare si la frontiera din Asia, venea, mai ales, prin presiunea regatului neopersan al sassanizilor. Acestia se considerau mostenitorii vechilor Achemenizi si revendicau toate teritoriile foste ale regatului persan. Primul care si-a dat seama de modificarea petrecuta in evolutia evenimentelor si de cresterea importantei partii orientale a fost Diocletian (284305). El a preluat conducerea partii orientale a Imperiului, a reorganizat apararea frontierelor amenintate si si-a instalat resedinta in Asia Mica, la Nicomedia. Constantin cel Mare si-a indreptat atentia asupra cetatii Byzantion, de pe malul european al Bosforului. Numele acestui oras este de origine tracica, din cuvantul = rege. In secolul al VI-lea i.Hr. aici s-a infiintat o colonie de catre grecii din Megara si astfel orasul a ajuns grecesc. Privind evolutia denumirii acestui oras de la Byzantion la Istanbul, sa retinem etimologia data de eruditul nostru istoric Aurel Decei care preciza ca urmatoarea faza a devenirii sale a fost, dupa Byzantion, orasul lui Constantin= Constantinopolis, de unde arabul apoi otomanul Kostantiniyye. Grecii i-au spus si ii spun si azi Polis sau , (is tin Polin) sau Stinboli, in pronuntie populara. Aceasta denumire populara apare, intr-o cronica araba din secolul al X-lea, sub forma araba Istinbolisi, de aici, turcii selgiucizi au adoptat forma Istanbul. In anul 196 d. Hr.imparatul Septimius Severus, pedepsind pe bizantini pentru ca s-au aliat impotriva lui, a distrus cetatea schimbandu-i si numele in Antonia sau Antoninia, aducand-o la categoria de sat. Curand insa, tot el si apoi imparatul Caracalla, au restaurat-o si infumusetat-o, numele nou fiind dat uitarii. Initial nici Constantin cel Mare nu a avut o atitudine prea binevoitoare fata de oras. El a pedepsit cetatea daramandu-i zidurile si exiland pe majoritatea locuitorilor ei pentru ca s-au aliat cu Licinius impotriva sa. Dar orasul va depasi si aceasta faza. Constantin si-a dat seama de avantajele pozitiei sale, fiind mai aproape de Dunare dar si de persi, de unde veneau principalele pericole pentru statul sau.
10

La mai putin de doua luni dupa infrangerea definitiva a lui Licininius, la 8 noiembrie 324, Constantin a inaltat la rangul de Caesar pe fiul sau Constantin II si a pus temeliile noii capitale. Inaugurarea oficiala si instalarea autoritatilor politice a avut loc la 11 mai 330. Intemeierea noului oras a fost asemuita cu intemeierea Alexandriei de catre Alexandru Macedon sau cu cea a Romei, mai ales ca si Constantinopolul se intindea pe sapte coline. Este adevarat ca urbea s-a ridicat la inceput numai pe cinci si abia in timpul imparatului Teodosie al II-lea, cand s-a mutat zidul de incinta, s-a ajuns la sapte coline. Constantin cel Mare a vrut sa fie departe de aristocratia romana ramasa credincioasa vechilor traditii dar a acordat aceleasi favoruri locuitorilor Constantinopolului ca si celor ai Romei: privilegiul distribuirii de grau, nu ca o masura de asistenta publica ci ca o consacrare a unor drepturi ce se cuveneau numai invingatorilor lumii. Atata doar ca acum graul era adus nu din Africa sau Sicilia ci din Egipt. Inaugurarea noii capitale a fost marcata de mari sarbatori pagane si crestine. Inca in 328, in forul principal, sau forul lui Constantin, a fost asezata, in varful unei coloane de porfir, statuia de bronz aurit a imparatului, reprezentat ca zeu al Soarelui, cu o cununa de raze pe cap. O statuie asemanatoare a ridicat imparatul in cinstea mamei sale, Elena, in piata Augustaeon. Constantin a marit orasul lui Septimius Severus, mutand cu o mila mai spre vest, zidul de incinta al orasului. Noua Roma era ridicata pe coline nu prea inalte si erau impartita in 14 regiuni administrative. Avea toate institutiile pe care vechea capitala le detinea: Capitoliu, Senat, Praetoriu. Dispunea de o Via Sacra si un Forum. Palatul imperial reproducea pe cel de la Roma iar Hipodromul era o varianta arhitectonica a lui Circus Maximus. Inalta aristocratie a Imperiului de aici, nu trebuia sa simta in nici un fel ca locuia intrun oras de rang inferior vechii Rome. Fiind o realizare noua, Constantinopolul putea fi considerat cel mai modern oras al vremii chiar daca dorinta de a fi, totusi, o imitatie ii diminuau acest caracter. Au fost aduse aici numeroase monumente vestite din alte parti ale Imperiului: din Grecia, Italia, Asia Mica. Asa s-a intamplat cu coloana de bronz in chip de serpi rasuciti, care fusese ridicata la Delphi, in amintirea victoriei grecilor asupra persilor, in 479 i.Hr. Templele antice au fost insa respectate in vechiul oras. S-au ridicat, din initiativa imparatului, numeroase edificii crestine. Constantin a stimulat constructiile de case in noua capitala obligand chiar pe marii latifundiari sa-si ridice case in capitala.

11

Noua Roma a devenit curand cel mai important centru mestesugaresc si comerciale al Imperiului. Orasul a fost dotat cu o Universitate care, in timp, avea sa devina una dintre institutiile de invatamant cele mai prestigioase. 5. Reformele lui Constantin cel Mare

In timp ce in domeniul religios, Constintin a actionat aproape ca intr-un mod revolutionar, cu totul opus fata de Diocletian, in domeniul administrativ, economic si militar, el a continuat reformele acestuia. Profilul dat de Constantin institutiilor se va pastra pana in secolul al VIIlea, cand o profunda reforma administrativ va duce la sistemul themelor, dar principiile sale conducatoare autocratia puterii imperiale, centralizarea si birocratizarea statului se vor perpetua pana la incheierea existentei Imperiului, asa cum l-a creat Constantin cel Mare. El a urmarit in primul rand intarirea autoritatii imperiale, atat de zdruncinata in secolul al IIIlea. S-au separat administratiile: cea civila de cea militara, cea centrala de cea provinciala. Au fost reduse simtitor atributiile Senatului. Intreg aparatul de stat era condus din varful piramidei de catre Imparat. Constantin cel Mare a dat maiestatii imperiale un caracter mai impunator. In afara de diadema, ca semn al consacrarii, a introdus gestul incoronarii divine ilustrat pe monedele batute in ultima parte a vietii (o mana ce coboara din cer care il incoroneaza pe imparat). Titlul de Imperator Caesar a fost inlocuit cu cel de Dominus Noster. A renuntat la titlul de Invictus de reminiscenta pagana (de la zeul Soare), dar l-a adaugat pe cel Triumphator. A cautat sa introduca sistemul ereditar de domnie. La curte a imitat fastul suveranilor orientali. Astfel cubiculum, camera de culcare a imparatului si a membrilor familiei a fost incredintata spre paza eunucilor peste care, superiorul, praepositus sacri cubiculi, era un fel de majordom, avand in subordine intregul personal de servire al Palatului imperial, functie deosebit de importanta. Apoi, vechiul Consiliu al imparatului, consilium principis(consiliul de coroana), care se intrunea periodic, a fost transformat intr -o institutie permanenta: sacrum consistorium. Membrii acestui Consistoriu au primit insarcinari deosebite de control asupra administratiei statului. Unii au fost trimisi in provincie cu puteri exceptionale (missi dominici), pentru a verifica modul in care functioneaza administratiile locale.
12

O functie cheie in anturajul imparatului era aceea de magister officiorum. Acesta era comandatul garzii calare, ministru cu probleme externe, mare maestru de ceremonii. Controla intreaga administratie si, in special, pe cea a prefecturilor. Dupa magister officiorum,cel mai inalt functionar era quaestor sacri palatii, loctiitor al imparatului in probleme juridice, avand in subordine notarii. Rolul prefectilor pretoriului a scazut in timpul lui Constantin cel Mare. Roma si Constantinopolul ieseau de sub jurisdictia lor militara fiind supusi, fiecare, cate unui prefect al capitalei (praefectus urbi). Aceasta institutie era menita sa contracareze pe cea a prefectilor pretoriului, oricand capabili, prin fortele pe care le aveau in subordine, sa provoace lovituri militare de palat. Importante schimbari au fost facute si in armata. Ea era formata din soldati recrutati din randul taranilor si din barbari angajati. Din secolul al IV-lea, serviciul militar apare ca o obligatie legata de proprietatea. S-a introdus si posibilitatea rascumpararii cu bani a serviciului militar, bani cu care erau angajati barbari. Din punct de vedere al provenientei soldatilor, unii erau recrutati din randul barbarilor invinsi (gentiles). Urmau apoi barbarii federati, de preferinta germeni, care erau unitati de elita ale armatei. Totusi, unitatile cele mai importante au ramas legiunile,urmate de vexillationes, unitati de cavalerie. Pe o treapta ierarhic inferioara se situau auxilia si cohortes, subunitati de infanterie. Armata in sine se impartea, dupa locul in care isi exercita atributiile, in doua mari categorii: de frontiera (ripenses, limitanei) si de rezerva (sau de manevra), numiti si comitatenses. Acestia din urma erau la dispozitia imparatului in caz de actiuni militare de anvergura. Limiteneii aveau serviciul militar de douazeci si cinci de ani iar cei de rezerva, douazeci. Acestia din urma erau platiti mai bine, dar primii dispuneau de loturi de pamant si scutiri de obligatii fata de stat. Constantin a pus accent pe armata interna in dauna celei de frontiera ceea ce denota stradania spre o politica militara activa, ofensiva. Fata de zona Dunarii de Jos, Constantin a continuat politica inceputa de Diocletian, existand dovezi ale intinderii stapanirii sale si la nord de fluviu, incluzand in Imperiu parti din Oltenia si Muntenia. Marturii ale acestor preocupari sunt: refacerea cetatii Tropaeum Traiani, fortificarea cetatilor Noviodunum, Ulmetum, Tomis si Histria. In 316 a fost refacut castrul lui Traian de la Drobeta si a fost construit podul de peste Dunare intre Oescos si Sucidava,
13

inaugurat la 5 iulie 328, se pare, in prezenta imparatului. Pe malul stang al fluviului a ridicat o noua fortareata -Constantiniana Daphne. Putem concluziona, deci, ca domnia lui Constantin cel Mare reprezinta o crestere deosebita a prestigiului si fortei institutiei imperiale. El a tins ca monarhia sa fie una administrativa, strict ierarhizata, bine supravegheata si, in care, toata autoritatea sa fie concentrata in mana imparatului. In sfarsit, facand din crestinism o religie acceptata in stat, inzestrand-o cu privilegii si imunitati, aparand-o de erezii, inconjurand-o in toate ocaziile de protectia sa, Constantin dadea inca o caracteristica distincta autoritatii imperiale. Avandu-si resedinta intre episcopi, ca unul dintre ei, prezentandu-se ca pazitor al dogmei si disciplinei, intervenind in toate treburile Bisericii, legiferand si judecand pentru ea, convocand si prezidand sinoadele, dictand chiar punctele legilor, Constantin - si dupa el toti succesorii sai, care au fost fie arieni, fie ortodocsi - si-au reglementat raporturile dintre Biserica si Stat dupa aceleasi principii. Acestea au fost cele ce au determinat imixtiunea uneori categorica a imparatului in treburile Bisericii. Toate se inspirau din conceptiile despre putere ale monarhiilor orientale si inca aproape un secol -pana in 476 - Imperiul roman a supravietuit deoarece in Orient traditia romana a fost promovata cu putere, pentru ca, in jurul curtii lui Constantin, partea de Rasarit a monarhiei a continuat sa se dezvolte reusind sa-si pastreze constiinta proprie. 6. Crestinismul rasaritean sub urmasii lui Constantin Inca in anul 335, cu prilejul sarbatoririi a treizeci de ani de domnie (tricennalia), Constantin aimpartit Imperiul intre cei trei fii si doi nepoti ai sai, fara sa indice pe nici unul ca avand intaietate intre ceilalti. Armata a refuzat sa-i recunoasca pe nepoti (Dalmatius si Hannibalianus). Cei trei frati s-au intalnit la Viminacium ( in Moesia Superior) si si-au impartit astfel diacezele. - Constantin II, fiul cel mai mare, a primit Occidentul (Britannia, Gallia, Spania.); - Constantius II a luat Orientul (Aisia Mica, Siria, Palestina, Egiptul (si Tracia); - Constans a obtinut Italia, Africa, Panonia si Illyricum. Constans a avut numai 14 ani cand s-a facut aceasta impartire si el a fost initial sub tutela lui Constantin II, dar, in 340, el a pretins autonomia sa ceea ce a dus la un razboi intre cei doi frati, incheiat cu victoria lui Constans si moartea, intr-o ambuscada, a lui Constantin II.

14

Pana in 350, cei doi frati au domnit in buna intelegere, cu toete ca intre ei existau deosebiri de credinta, Constans fiind ortodox iar Constantius II, arian. In 350, in urma unui complot, Constans este ucis, astfel ca singur imparat ramane Constantius II, peste tot Imperiul. Noul Augustus a trebuit sa faci fata unor probleme grele atat in Occident cat si in Orient. Persii care, inca din 338, au inceput prin a asedia cetatea Nisibis, vor continua pana in 350 sa atace permanent Imperiul. Persecutiile impotriva crestinilor erau un fenomen obisnuit. Episcopul de Seleucia si-a gasit moartea cu acest prilej iar istoricul Sozomenos mentioneaza chiar zece mii de martiri. Constantius II nu a putut sa duca un razboi decisiv iar in 361 moare in orasul Tars, in drum spre Occident, impotriva varului sau Iulian, care ii va fi succesor. Constantius II a fost un arian convins si a reusit, pana la sfarsitul domniei sale, s-o impuna Imperiului ca doctrina oficiala. El a fost mai conciliant pana cand a trait fratele sau, Constans, dar apoi atitudinea sa a fost ireconciliabila. In plan spiritual-religios perioada s-a caracterizat prin cearta dintre niceeni si arieni care n-a putut fi aplanata nici de Sinodul I ecumenic de la Niceea. In 338, Sf.Atanasie care era exilat la Augusta Treverorum si-a redobandit scaunul patriarhal datorita mai ales sprijinului dat de Constantin II. El a fost insa nevoit sa faca fata opozitiei puternice a arienilor, separati acum in doua grupari: - semiarienii sau omiusienii,cei mai numerosi, care afirmau ca Fiul este asemanator in substanta cu Tatal . Ei erau numiti si eusebieni pentru ca aveau in frunte pe episcopul Eusebiu de Nicomedia; - arienii radicali sau anomienii,dupa conducatorul lor, Eunomius, episcop de Cizic, care considerau ca intre Tatal si Fiul exista o deosebire fundamentala, de substanta (Fiul este neasemanator cu Tatal si in toate si dupa fiinta). Sfantul Atanasie care fusese reintegrat in scaun nu in urma unui sinod ci prin porunca imparateasca, a fost acum alungat din scaunul patriarhal. El a fugit in Italia unde a cerut sprijinul papei Iulius care i-a invitat pe episcopii din Orient sa vina la un sinod la Roma, pe aceasta tema. Acestia refuzand, in 340, papa il declara pe Sfantul Atanasie nevinovat. In acest timp, papa l-a convins pe Constans sa-l determine pe fratele sau Constantius II sa convoace un sinod care sa dezbata cazul Sfantului Atanasie si sa-l reaseze in scaun. In 342 sau 343 s-a tinut un sinod la Sardica (Sofia), le care au venit si occidentalii si orientalii. Nu s-a ajuns la o intelegere: occidentalii l15

au declarat pe Sfantul Atanasie nevinovat iar orientalii arieni, intruniti intr-un sinod separat, la Adrianopol, l-au condamnat formuland un nou Crez. In 345 a fost repus in scaun, dupa moartea antecesorului sau, Grigore. A fost exilat insa, in 356, pentru a treia oara de catre Constantius II. In 359, intr-un sinod tinut la Rimini si un altul la Seleucia in Palestina), episcopii, au adoptat ca formula de credinta oficiala, arianismul. Pentru cresterea prestigiului Noii Rome un moment important l-a constituit aducerea aici a moastelor Sfantului Apostol Andrei de catre Constantius II, in 357. Acesta va fi un punct de referinta in afirmarea pe viitor a originii apostolice a Constantinopolului. Amestecul brutal al imparatului arian in treburile Biserici Rasaritene s-a manifestat si fata de persoana care ocupa scaunul episcopiei Constantinopolului. Dupa moartea patriarhului Alexandru (337) i-a urmat Pavel. Dar, intrucat hirotonirea si alegerea a fost facuta fara incuviintarea sa, imparatul Constantius II a venit la Constantinopol, a intrunit un sinod de episcopi arieni care 1-au alungat pe Pavel pentru ca era ortodox si a adus in locul sau pe Eusebiu, episcop de Nicomedia (339). Dupa moartea acestuia, credinciosii 1-au restabilit pe Pavel, in timp ce arieni 1-au ales pe Macedoniu, diacon la Sfanta Sofia. Alungat iarasi de catre imparat, Pavel a mers la papa apoi 1a Constantin II, imparat al Occidentului, de la care, primind scrisori de recunoastere a revenit in scaunul episcopal. Dar nici acum situatia nu a fost de durata, Constantius II trimitand pe prefectul pretoriului sa-1 alunge. Prins, apoi exilat, a fost in cele din urma ucis iar locul sau, luat de catre Macedoniu. O agravare a situatiei crestinismului se produce in timpul scurtei domnii a lui Iulian Apostatul (361-363)care facea parte din dinastia constantiniana. A primit o educatie crestina deosebita. A studiat la Constantinopol si apoi la Nicomedia. In tot acest timp el a dus o viata ascetica si se presupunea ca vrea sa devina preot. Dar inca din 351 el s-a convertit in secret la paganism frecventand apoi filosofi din Asia Mica si pe taumaturgul Maximus din Efes, un vestit adept al paganismului, Studiile si le-a continuat la Atena unde s-a intalnit cu Vasile cel Mare si cu Grigore de Nazianz. In 355, Constantius II il face Caesar si il trimite in Gallia unde se distinge ca un bun general. Succesele lui il nelinistesc insa pe Constantius II care ii cere sa-si trimita o parte a trupelor in Orient pentru luptele impotriva persilor. Trupele au refuzat insa sa se supuna, s-au rasculat si l-au proclamat Augustus pe Iulian. Acesta a pornit spre Orient cu armata sa iar Constantius II s-a pregatit sa-l intampine. Moartea subita a imparatului, in noiembrie 361, 1-a adus pe tron pe Iulian.

16

Convertirea sa la paganism s-a datorat in buna parte inclinatiilor sale spre misticism si anturajului frecventat in tinerete dominat de ideile neoplatonice. La aceasta trebuie adaugata si ura fata de Constantius II care a omorat multi membri ai familiei sale, dragostea pe care o avea fata de cultura antica si admiratia pentru cultele pagane. O prima lovitura pe care Iulian a dat-o credintei crestine a fost un decret prin care erau declarate ca recunoscute toate ereziile din interiorul ei iar clerul crestin era privat de toate drepturile pe care i le conferise Constantin cel Mare (scutirile de sarcinile municipale- munera). Iulian creaza chiar o biserica pagana, o alcatuire artificiala, dupa modelul celei crestine. Intr-o lucrare intitulata Contra Galileenilor,ii combate pe crestini ai, concomitent, ii sprijina pe evrei, mai ales in renovare templului de la Ierusalim (distrus apoi de un cutremur). El n-a avut trecere cu conceptiile sale decat in cercurile restranse ale unor intelectuali excentrici dar marea masa a crestinilor l-a urat mai ales datorita campaniei sale sustinute pentru distrugerea bisericilor inchinate martirilor si transformarea lor in temple. Se pare ca in timpul sau au fost martirizati si cei patru crestini de la Niculitel: Attalos, Phillipos, Zottikos, Kamasis. Iulian a murit in 363, intr-un razboi impotriva persilor. Cu el se stinge ultimul descendent al lui Constantin cel Mare, asa-numita 'a doua dinastie flavica' sau dinastia constantiniana. Toleranta manifestata de Constantiu II fata de arieni a determinat dupa mortea sa o recrudescenta a acestei erezii. Imparatii ce i-au urmat nu numai ca s-au atasat deschis arianismului dar au impus si Bisericii orientarea lor proprie. Iulian, ultimul reprezentant aldinastiei merge pana la apostazie, readucand Imperiul la situatia in care fusese inainte de a pune pe tron primul reprezentant al ei, Constantin cel Mare.
BIBLIOGRAFIE Eusebiu de Cezareea, Scrieri - Partea intaia. Istoria bisericeasca.Martirii din Palestina, Bucuresti,1987; Idem, Scrieri- Partea a doua. Viata lui Constantin cel Mare,Bucuresti,1991; Teodoret episcopul Cirului, Scrieri - Partea a doua, Istoria bisericeasca, Bucuresti,1995 ; P.Allard, Julien 1'Apostat, vol.I-II. Paris, 1903; A. Fliche, V.Martin, Histoire de lEglise, t.III, Paris, 1936; A.Piganiol,LempereurConstantin,Paris,1932; C. Gigli, L'impero romano dall'abdicazione di Diocleziano alla morte di Costantino (306-337), Roma,1958 ; N.H.Baynes, Constantin the Great and the Christian Church, 2. ed., London, 1972; A. Alfldi, Costantino tra paganesimo e cristianesimo Roma,1976; I. Barnea, O.Iliescu, Constantin cel Mare, Bucuresti, 1982; Ch. Diehl, Histoire de l'Empire byzantin, Paris,1969;

17

I. Felea, Constantin cel Mare si meritele sale pentru crestinism in R.T.,1913,nr.9-11; I. Nistor, Romanii in Transdanuvis, in An.Acad.Rom., Mem. Sect. I st. ,seriaIII, t.XXXIII, 1940-1941; I. Barnea, Contributii la studiul crestinismului in Dacia, in. Rev. Ist. Rom., t. XIII, 1943; Pr. prof. I.Ramureanu, Sinodul I ecumenic de la Niceea de la 325, in S. T. ,1987, nr.6; Pr. prof. dr. N. Dumitrascu, Hristologia Sfantului Atanasie cel Mare, Cluj, 1999.

18