Sunteți pe pagina 1din 33

Cuprins

• Cântecul potirului
• De profundis
• Vecernie
• Rugăciunea din amurg
• Amiaza
• Prinos
• Trup de fum
• Rugăciune pentru pace
• Unde sint cei care nu mai sunt?
• Milogul
• Romanta verii
• Laudă
• Noaptea învierii
• Moş Crăciun
• De rerum naturae
• Balada Doinei
• Mama de departe
• Copacul
• ÎN TARA DE PESTE VEAC
• Ucenicul
• Paradisul posibil
• Biografie
Cântecul potirului
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]
2009-03-17 | | Înscris în bibliotecă de radun gabor

Când holda tăiată de seceri fu gata


Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice în picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Hristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,


Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Ca pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea ca e barba lui Domnu Hristos.

Şi iată potirul la gură te-aduce,


Iisuse Hristoase, tu jertfă pe cruce,
Hrăneşte-mă mamă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de viţă ce-nfăşură crama


Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La casnele Domnului nostru Hristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,


Bunicul şi tata
In joc de călcâie jucând nestemate
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Hristos.

Şi iată potirul la gură te-aduce,


Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,


Pământul acesta, Iisuse Hristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n păine,
Tu, viaţă de-a pururi a neamului meu.

De profundis
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]
2007-11-10 | | Înscris în bibliotecă de George Paşa

Străbunii mei din vremuri legendare,


Al vostru suflet de umili ţărani
A dormitat sub secolii tirani
Ca sub un greu de lespezi funerare.

Dar din adâncul miilor de ani,


Tot ce-a mocnit în voi - frumos şi mare -
Irumpe-n mine ca o-nvâlvorare
Spre ceru-ncins în zboruri de vultani,

În sânge mi-arde dorul vostru scris;


Urcaţi, prin mine, către biruinţă,
Şi-aşa, cum ale voastre toate mi-s,

Vă răzbunaţi, că-n tânăra-mi fiinţă


A pâlpâit lumina unui vis
Şi s-a zbătut suprema năzuinţă
Vecernie
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]
2009-03-17 | | Înscris în bibliotecă de radun gabor

Pe-aici, în sus, e schitul la capăt de colnic.


L-a zugrăvit pe vremuri Ilarion cel drept
Cu sfinţi între stergare de galben borangic
Şi sfinte-mpodobite cu icusari pe piept.

Auzi, un clopot mişcă vazduhul peste munţi


Şi se bolteşte-n sunet cât cerul de margean
De dincolo de lume te-ndeamnă să renunţi
O taină fără de moarte la veacul pământean.

Vom asculta din strană vecernia-n sobor


Când intră-n schit odată cu pasul serii lent
În murmure ca zvonul albinelor în zbor
Năluci călătorite din Vechiul Testament.

Cu aur pe odăjdii, înbălsămaţii tei


Vor îngina soborul prin geamurile mici.
Eu recita-voi psalmul sublim 103,
Iar tu Lumina lină m-as bucura să zici.

Când, la sfârşitul slujbei, vom săruta sfios


Argintul sfintei scoarţe de Evangheliar,
Ne va părea o clipă că ne-a zărit Hristos,
Mişcând încet perdeaua intrării în altar.

Rugăciunea din amurg


poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]
2009-03-17 | | Înscris în bibliotecă de radun gabor
Mă rog şi pentru viii şi pentru morţii mei.
Tot una-mi sunt acuma părtaşii şi duşmanii,
Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,
Şi dragostea şi vrajba le-am împărţit cu ei.

Pe morţi în rugăciunea de seară mi-i culeg.


Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avânturi şi-au fost şi pogorăminte.
Puţin în fiecare, în toţi am fost întreg.

De viforele vieţii ei sunt acum deşerţi,


Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămâne?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stăpâne,
Sunt şi eu printre morţii rugându-mă să-i ierţi.

Şi adunându-mi viii, la mila ta recurg,


Când crugul alb al zilei pământul încunună:
Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată mâna bună
Tarzia-nţelepciune din tristul meu amurg.

Amiaza
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]
2007-10-12 | | Înscris în bibliotecă de Rugescu Ioana Adina

Din zorii dimineţii şi până adineauri


Se-nveseli văzduhul de ştrengării de grauri,
Şi ciocârlii în aer văzui cum îndoiesc
Din cântece şi sboruri frânturi de arabesc.
Şi grânele, mişcate de mâni aeriene,
Îşi clătinau comoara şi mii de buruiene
Cu spicele de aur cântară-n simfonie ...
Acum din cer apasă o grea monotonie.
Le-a înnecat pe toate o linişte profundă,
Deşerturile zării lumina le inundă.
Colinele-albăstrite şi-nvinse de dogoare
Molatica lor lene şi-o trândăvesc la soare.
Sorbind nemărginirii visări de raze pline,
Dorm toate-acum, - e clipa uitărilor de sine.
În aerul ce fierbe în unde săltăreţe,
Din repezi tot mai repezi, din creţe tot mai creţe,
Se risipeşte parcă tot sufletul naturii
Topit de ne-ndurarea luminii şi-a căldurii.
Ca din fântâni ascunse în tainiţele firii
Curg slobode pe lume tăcerile-adormirii
Şi-n greaua lor năvală treptat au aiurit
Vieaţa-mprăştiată în largul nesfârşit.

Prinos
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]
2009-01-26 | | Înscris în bibliotecă de Murza Narcis Ioel

Întâiul gând Ţi se cuvine Ţie,


Putere creatoare,
Tu care faci din patimi poezie
Cum zămisleşti din mlaştini stătătoare
O candelă de nufăr argintie,
Din care-şi urcă flăcările line
Feştilele de galbene stamine.

Întâiul dor Ţi se cuvine Ţie,


Întâiul dor de-a mă desface-n soare
Sub auria razelor ninsoare
Ca floarea unui crin
Când mugurul se sparge, de frumuseţe plin.

Întâiul cânt Ţi se cuvine Ţie,


Întâiul cânt cu care - şoptit pe jumătate,
Ca un spin de boare ce-n ramuri se destramă -
M-a uluit în poala de ierburi aromate
Natura mamă.

Întâiul imn Ţi se cuvine Ţie,


Putere creatoare -
E-n el credinţa din copilărie
Şi-o inimă tremurătoare
Trup de fum
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]
2007-10-12 | | Înscris în bibliotecă de Rugescu Ioana Adina

Dintr-o pânză străvezie


De păianjen vreau să-ţi fac
Un aerian hamac,
Plutitoare să te ţie
Între vârfuri de copac.

Somn în leagăn să-ţi prelingă


Greieruşii câmpeneşti,
Praf de lună să te ningă,
Mâna mea să nu te-atingă
Să nu mi-te veştejeşti.

Către tine doar să suie


Gândul vis şi gândul viu,
Trup de fum trandafiriu,
Între ce e şi ce nu e
Că te am – atât să ştiu.
Paradisul posibil

Paradisul posibil

Genialitatea e apropiata adesea de copilarie. O anumita puritate estetica, o anumita naivitate, care

e uneori incredere in orice, dar mai ales incredere in propria-i misiune, o anumita predominare a instinctelor

originare, o anumita spontaneitate proaspata si luminoasa apropie geniul de copil. Despre el se spune, nu

fara dreptate, ca izbuteste sa se pastreze pana la sfarsit in aureola frageda a prunciei. Cu toata multipla si

uimitoarea sa inteligenta, Goethe facea contemporanilor impresia unui copil batran. Viata lui Mozart pare o

tainica intrupare a ideii acesteia. Muzica lui e imaginea melodica a unei gingasii si a unei fragezimi ce nu

cunoaste batranetea. Sugerata de aceasta apropiere, exista chiar incercarea interesanta, dar fara sorti de

izbanda, de a lamuri originea artei prin analogia cu jocul copiilor.

Pe de alta parte, Evanghelia aseamana sfintenia cu copilaria. Mantuitorul face din prunc masura

omului desavarsit. Nu pruncul trebuie sa ne urmeze pe noi, ci noi trebuie sa-l imitam pentru a cuceri

imparatia cerurilor.

Astfel, din domeniile deosebite ale artei si ale religiei, valorile supreme care sunt genialitatea si

sfintenia converg in asemanarea cu copilaria ca intr-un punct de sprijin imanent, precum finalitatea lor se

aduna in aspiratia catre transcendent. Genialitatea e o valoare naturala, sfintenia e o valoare supranaturala;

si totusi, amandoua sunt considerate ca inganandu-se in mugurul feciorelnic al copilariei.

Punctul acestei coincidente firesti e de o mare insemnatate pentru noi, care ne-am propus sa

aratam ca intelesul cel mai inalt al creatiilor omenesti zace in sentimentul fundamental, pe care l-am numit

nostalgia paradisului. Ce este oare copilaria decat imaginea vie a raiului pierdut si sugestia fara prihana a

raiului viitor? Omenirea intreaga ii aseamana pe copii cu ingerii. Pictorii lumii, cand vor sa zugraveasca fiinte

ceresti, iau chipul pruncilor si il intraripeaza. Muzica sferelor divine e asemanata cu glasurile lor. Aproape toti

scriitorii isi evoca propria copilarie cu nostalgia unui rai pierdut. Cu foarte rare exceptii, poetii si prozatorii
pun tot ce e mai curat in fiinta omeneasca atunci cand reprezinta figuri de copii in operele lor. Si nu e nevoie

sa fii artist, e de ajuns sa fii om ca sa-ti amintesti de copilarie ca de un rai pierdut, ca de o stare superioara

de curatenie, de frumusete si nevinovatie, din care te-ai coborat in viata. Comparand-o cu aceasta stare,

experienta ulterioara a fiecarui om apare ca o impuritate. Trista poveste a lui Adam se repeta cu fiecare din

noi, fiindca toti purtam nostalgia personala a unui rai, pe care l-am pierdut. Copilaria ne apare astfel ca o

tainica supravietuire a paradisului terestru in fiinta omeneasca si totodata ca o indicatie a posibilitatii de a-l

recuceri in duh! In fata lucrurilor, care implica fie credinta religioasa, fie admiratia estetica, in fata lucrurilor,

care solicita cea mai dezinteresata bucurie a sufletului nostru pentru a le pretui, nu o data se ridica suspinul

ca nu mai suntem copii, ca viata ne-a distantat si ne-a instrainat de asemenea lucruri, pipemicindu-ne

capacitatea credintei sau admiratiei.

In insasi iubirea noastra pentru copil, instinctul maternitatii, al paternitatii, al fratiei, se lumineaza si

se largeste de un sens mai inalt, de un sens metafizic al vietii. In leaganul unde doarme sau gangureste un

nou venit, se dezghioaca sub ochii nostri, din adancimi pe care nu le stapanim, un miracol de puritate si

candoare din alta lume. Filosoful american Emerson, in minunata-i corespondenta cu Carlyle, vestindu-i

acestuia nasterea unui copil, il numeste cu o bucurie aproape extatica "mugur de Dumnezeu". Si daca e in

aceasta lume ceva ce oglindeste in chip firesc dragostea de oameni a lui Dumnezeu, care ploua mila

cereasca peste buni si peste rai si revarsa lumina peste drepti si peste nedrepti, aceasta e iubirea de copii.

Un parinte continua sa-si iubeasca odrasla chiar atunci cand ea s-a prabusit in ticalosia vietii si inca mai

mult atunci. Aceasta iubire indurerata, care trece dincolo de orice motive rationale, e una din tainele adanci

ale vietii ce nu-si are prototipul decat in iubirea lui Dumnezeu pentru faptura cazuta. Ea e un element

paradisiac, care continua sub imperiul pacatului.

Raiul e zona spirituala a iubirii universale. Sub aceasta forma, de perfectiune launtrica a inimii, el ar

fi posibil chiar in aceasta lume. Copiii nu urasc, ei stiu sa iubeasca. Si iubirea lor cheama iubirea noastra a

tuturor. Cata lumina din raiul spiritual a mai ramas in fiecare om o poti vedea din atitudinea lui fata de copii.

Sunt oameni care au oroare de copii. Asemenea oameni sunt monstrii cei mai groaznici, pe care i-a facut

duhul diabolic al pacatului. De la ei nimic bun nu se mai poate astepta, fiindca urasc ultima ramasita a raiului

pe pamant. Cei care iubesc copiii pentru copii, dincolo de legatura de sange, dovedesc inca in sufletul lor

afinitati cu raiul; si pe acest fond de bunatate nativa s-ar putea cladi inca din aceasta viata inceputul

paradisului ceresc.

Scriitorul de geniu, care a dat in arta expresia cea mai inalta acestei idei, e Dostoievski. Daca in

natura genialitatii se pastreaza ceva din puritatea copilariei, arta lui Dostoievski e incomparabil mai mult

decat aceasta afinitate fireasca. Din ea se ridica viziunea mareata a unei lumi noi, rezidita din sfintenia

copilariei.
Exista o arta sacra prin obiectul si prin functia careia ii e de la inceput destinata. Ea se

conformeaza dogmei Bisericii si simbolismelor ei rituale, a caror expresie hieratica devine. Exista apoi o arta

religioasa libera, nascuta din spontaneitatea inspiratiei. Caracterul ei dominant reiese atat din obiectul pe

care si l-a ales sa-l trateze, cat si din felul cum il trateaza. Caci singur obiectul sau tema unei opere nu-i da

caracterul religios. Dimpotriva, sunt opere a caror nelegiuire rezulta tocmai din contrastul ce te izbeste,

dintre obiectul religios ce si l-au ales si felul cum e tratat. Arta libera e religioasa prin temperamentul si

credinta subiectului care o creeaza. Dar afara de arta sacra si de cea religioasa, exista categoria artei ce nu

are legatura directa cu sfera religioasa propriu-zisa. Si totusi, chiar aceasta arta, cand e realizata in puritatea

inimii, are un aer oarecum religios. Michelangelo sustine ca arta in general e prin natura ei religioasa. Un

simplu peisaj sau o natura moarta, care da viata si semnificatie lucrurilor pieritoare, are, precum s-a

observat, o putere de sugerare a paradisului. Privelistile, arborii, florile, animalele transfigurate in pictura ne

aduc o vaga adiere de fericire "edenica si o impresie de inedit stralucitor, cum trebuie sa fi avut lucrurile

iesite din mana Creatorului. Totul atarna aici de acel imponderabil al puritatii sufletesti, al copilariei ce

persista in geniul plasmuitor. Fie ca straluceste intr-o tema religioasa, fie intr-o tema cu totul indiferenta,

puritatea, din moment ce exista, are prin ea insasi o semnificatie metafizica si un nimb spiritual de dincolo

de timp. Apartinand numai esteticii, ea e totusi ca o paralela sensibila a sfinteniei.

Fireste, arta lui Dostoievski nu e sacra, dar nu e nici indiferenta ca ultima categorie de care am

vorbit, ci una prin excelenta religioasa. Acest caracter profund respira din problematica spirituala a cartilor

sale. Ca personalitate omeneasca, Dostoievski e nedesavarsit si are ca putini crestini constiinta

nedesavarsirii sale morale, precum are in proportii apocaliptice constiinta nedesavarsirii acestei lumi. Afara

de Dante, poate nici un alt geniu n-a dat nedesavarsirii din viata pamanteasca proportii mai uriase, dar nici o

imagine mai sublima a desavarsirii posibile. Viziunea artistica a lui Dostoievski e extremista. El s-a definit

singur ca un "realist fantastic". Intuitia lui strabate de-a dreptul la esential. Iar acest esential nu se gaseste in

ceea ce se numeste justa masura a vietii, ci in extremele ei. Viatu mediocra, cenusie il intereseaza pe

Cehov, viata de aventura epica pe Gogol, viata de senzatii pe Tolstoi. Dostoievski depaseste epicul exterior

si psihologicul.

Fenomenele nu-l intereseaza prin ele insele, fiindca esenta vietii nu sta in fenomene. Ele sunt

aparitii secundare. Trebuie cautat izvorul lor cel mai adanc. Iar acest izvor ascuns, din care galgaie in suflet

fenomenele psihologice si se revarsa in afara intamplarile si faptele, e spiritul, pe care il vede pana in

profunzimile abisului, in demonica lui instrainare de Dumnezeu, si pana pe culmile vecinatatii cu Dumnezeu.

Descoperirea acestui spirit ascuns, focar central din care se improasca in afara amestecatele

aspecte ale vietii, e tema fundamentala a operei lui Dostoievski. In experienta lui artistica, viata e asezata ca

intr-o retorta de alchimist si infierbantata la o temperatura maxima, pentru a-i lamuri elementele esentiale.
Fierul la o temperatura normala are culoarea obisnuita, la temperatura de carbuni suflati cu foalele

culoare rosie, la temperatura de furnal culoare alba. Pe Dostoievski nu-l intereseaza decat aceasta ultima

transfigurare a vietii in flacara spiritului. Protagonistii operei sale intrupeaza moduri de existenta concepute

la extrema limita a naturii umane, adica acolo unde spiritul nostru fuzioneaza, posedat, cu puterile diabolice

sau, iluminat, cu puterile dumnezeiesti. Prin aceasta fuziune, personajele dostoievskiene, dilatate de

tensiunea maxima a viziunii sale, capata aspecte neobisnuite, halucinante: sufera deformari, transformari si

transfigurari de monstri, de demoni si de ingeri in chip de om. Sunt din viata si nu mai sunt din viata. Modul

ascuns in care se imbina firele a doua planuri de existenta se topeste intr-un echivoc de omenesc si

neomenesc, de omenesc si supraomenesc. Pe dunga limitei extreme, capetele apar sau strambate in

caricatura de ranjetul demonic, sau nimbate de lumina sfinteniei.

Zborul viziunii lui starneste cu o aripa flacarile iadului si cu cealalta boarea paradisului.

Pana sa fie dincolo de moarte, iadul e aici pe pamant; e balaurul pacatului care devasteaza

cosmosul nostru sufletesc. Si, fiind in cerul crestin, raiul si-a lasat urmele stralucitoare in aceasta lume si ele

exista in pofida pacatului. Cand aprofundezi sensul acestei viziuni dostoievskiene, ii descoperi elementele

esential bizantine. Atat cele negative cat si cele pozitive, personajele sale sunt stilizate dupa modul misticii

bizantine si, prin aceasta, Dostoievski e in istoria culturii moderne reprezentantul cel mai de seama al

geniului ortodox. Ortodox nu numai prin atitudinea sa de o neindurata intransigenta fata de catolicism, de

protestantism si de ateism, dar prin stilul si sensul integral al conceptiei sale despre om si lume.

Dumnezeu e iubirea, iar rodul acestei iubiri e cosmosul paradisiac. A face parte integranta din acest

cosmos inseamna a iubi dupa modul dumnezeiesc. Caci a trai e totuna cu a iubi. "Odata, in nesfarsitul

spatiului si al timpului, zice staretul Zosima, o fiinta duhovniceasca, prin aparitia ei pe pamant, a avut putinta

sa spuna: "Eu sunt si iubesc. " Pentru aceasta s-a dat viata pamanteasca, pe care omul n-a inteles-o fiindca

a voit s-o cugete cu propria-i inteligenta in loc s-o iubeasca din toata inima si din tot cugetul. Orgoliul de a

cugeta viata, opus umilintei de a o trai in iubire, e dupa Dostoievski izvorul iadului din aceasta lume si din

lumea cealalta. "Eu sunt si iubesc" e lozinca pe care el o ridica in fata formulei lui Descartes: cogito ergo

sum! Daca afirm ca exist fiindca eu gandesc, atunci cugetarea primeaza, iar viata nu apare decat ca ceva

secundar si conditionat de cugetarea mea. Si cum eu sunt o fiinta marginita, voi cugeta viata in felul meu si

fatal ma voi izola de cosmos in orgoliul mintii mele. Astfel vor face si ceilalti, fiindca fiecare isi are

capacitatea lui, care se deosebeste de aceea a semenilor. Faramitand astfel prin cugetarea individuala

sensul unic primordial al vietii, am distrus armonia cosmosului spiritual si l-am prabusit in haosul care e

lumea pacatului. Caci orgoliul izoleaza pe oameni si distruge iubirea. Ce este iadul? - se intreaba

Dostoievski prin gurastaretului Zosima. "Iadul e durerea de a nu mai putea iubi". Aceasta definitie geniala nu

se refera la viata de aici, unde cine uraste nu simte suferinta de a nu iubi. Durerea de a nu mai putea iubi e
tortura sufletului in vesnicie, cand orice putinta de reparatie este exclusa. Daca iadul ar fi foc fizic, pedeapsa

n-ar fi atat de mare fata de focul spiritual al chinului fara leac din mustrarea eterna.

In contrast cu flacarile acestui chin se desemneaza armonia iubirii cosmice. Cand spun: "Eu sunt si

iubesc" totdeodata, aceasta inseamna ca fiinta si iubirea sunt unul si acelasi lucru, identitate care exclude

spartura dintre cugetare si viata, subordonand-o pe cea din urma capriciului si imperfectiunii celei dintai.

Identitatea dintre fiinta si iubire exclude izolarea eului care iubeste, obiectul acestei iubiri ramanand intreaga

existenta cosmica. A iubi totul dupa modul lui Dumnezeu inseamna raiul pe pamant. Dar cum lucrul acesta

nu se vede in dezordinea haotica a lumii sub pacat, Dostoievski plasmuieste in nuvela Visul, unui om ridicol,

care e un mare poem filosofic, imaginea paradisului posibil.

Un om in culmea deznadejdii adoarme cu revolverul pe masa de noapte si viseaza ca s-a sinucis.

Un geniu necunoscut il scoala din mormant si-l poarta prin spatii stelare pana intr-un taram, care aduce cu

Arcadia fabuloasa ori cu Edenul biblic. E tara fericitilor. O armonie neschimbata imbratiseaza pe oameni si

natura cu flora si fauna ei laolalta.- intre om si arbori, intre om si dobitoace e un schimb de graiuri fara

cuvinte, sunt corespondente vii si intrepatrunderi fluide, ce n-au nevoie sa fie gandite pentru a exista si

pentru a fi simtite. Intre om si om e o legatura melodioasa, de umilinta tandra si reciproca. Temple si religie

nu exista, fiindca toti traiesc in comuniune spontana cu marele Tot. Lumea e ea insasi un templu nemarginit.

Iar oamenii "copii ai soarelui", copii ai soarelui lor - oh! cat erau de frumosi! Niciodata pamantul nostru nu

vazuse atata frumusete la om. Abia la copiii nostri si numai in anii cei dintai, s-ar putea intrezari ca un reflex

indepartat, destul de slab, al acestei frumuseti". Oamenii acestia erau fericiti si se iubeau: "dar niciodata n-

am vazut la ei betiile voluptatii crude, ce pecetluieste aproape toate fiintele de pe pamantul nostru, pe

fiecare si pe toate, si care e izvorul aproape al tuturor pacatelor omenirii noastre". Munca era o desfatare, iar

moartea o senina adormire... In descrierea fara pereche a viziunii acesteia, arcadiana si paradisiaca

totdeodata, pe care am desfigurat-o rezumand-o, taina cea mare, care covarseste intreg universul si-l face

inocent, e una singura: iubirea spontana, nedeliberata, identica cu insasi existenta.

Dar, - a fost de ajuns sa patrunda in aceasta lume fericita sufletul sinucigasului, ca s-o otraveasca

si armonia ei sa se sfarame in clocot de patimi. Ura, care desparte, infrange iubirea, care unea. Pacatul

strapunge inima inocentei; ratiunea vestejeste sentimentul fraged. Sensul vietii se rostogoleste de-acum

incolo din ratacire in ratacire. Chinuiti de patimi, de moarte, de crima si sinucidere, nenorocitii proclama:

"Cunoasterea e superioara sentimentului, constiinta vietii e superioara vietii!" Falsitatea conceptiei acesteia,

care aminteste pe cogito ergo sum, ii duce logic la nevoia de a cladi, cu mijloace violente, ,,o societate

rationala", zice ironic Dostoievski. Sinucigasul, care stia din lumea reala de unde venise ce blestem

inseamna aceasta societate rationala, vrea sa-i opreasca. Dar nimeni nu-l asculta, nimeni nu-l mai

intelege...E declarat nebun mistic si vor sa-l inchida in balamuc...


Noroc ca omul se desteapta la timp. Visul s-a sfarsit. Dar de ce adevarul nu s-ar putea descoperi si

in vis? "Eu am vazut adevarul, am vazut si stiu ca oamenii pot fi frumosi si fericiti fara sa piarda facultatea

de a trai pe pamant", zice visatorul desteptat. El nu se mai sinucide, ci devine apostol al adevarului vazut in

vis. Eroarea, care transforma pamantul in infern, e deci, aceasta: "Constiinta vietii e superioara vietii;

cunoasterea legilor fericirii e superioara fericirii - iata impotriva a ce este insemnat sa luptam!" Paradisul din

acest vis nu e paradisul ceresc, ci paradisul posibil pe pamant, daca s-ar realiza societatea crestina a iubirii

evanghelice. Daca el nu mai exista "s-ar putea ca intr-o singura zi, intr-o singura ora, sa fie recladit", zice

Dostoievski, subliniind aceasta singura ora. in ce chip ar fi posibila aceasta reinoire a lumii, ce zace in

batranetea putreda a pacatului? , "Esentialul e sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, iata ce este

esentialul, iata ce este totul fara sa mai fie nevoie de nimic: imediat veti sti cum se rezideste paradisul!"

Dar Dostoievski stie de asemenea ce adanca e rana patimii in faptura lumii. Paradisul evanghelic,

pe care il viseaza, ramane astfel in domeniul nostalgiei, o nostalgie care in geniul lui se manifesta cu atata

putere incat creeaza halucinatia acestui paradis de o frumusete fara pereche in arta moderna. De la marii

asceti ai crestinismului incoace, nu stim daca a mai fost om pe lume torturat ca de o sete grozava de

aceasta nostalgie. Arta lui e o demascare titanica a iadului din om, pentru a zgudui constiinta impietrita a

lumii si pentru a incendia din nou inima cu focul ceresc al iubirii. Ca un "nebun mistic", cum zice singur, el se

substituie personajelor, pe care le plasmuieste pentru a prooroci prin cuvintele de aur ale gurii lor chinul

sublim ce-l tortureaza. Nu exista paradisul pe pamant? Atunci sa-i cautam macar urmele, faramele de

candoare, care au mai ramas in valea plangerii.

"Multe lucruri ne sunt ascunse in aceasta lume - zice staretul Zosima, care personifica doctrina

ortodoxa, - in schimb avem senzatia tainica a legaturii vii ce ne leaga de lumea cereasca, superioara;

radacinile sentimentelor si ale ideilor noastre nu sunt de aici, ci de aiurea...Dumnezeu a luat din alte lumi

semintele, pe care le-a semanat aicea jos si le-a cultivat in gradina sa. Tot ce putea sa creasca aici a

crescut, dar plantele, care suntem noi, traiesc numai din contactul cu aceste lumi tainice; cand acest

sentiment slabeste sau dispare, ceea ce a crescut in noi piere". Dar tocmai ca sa nu piara, tocmai ca acest

contact cu misterul din adincul lumii sa nu se rupa, e nevoie de iubire: "Fratii mei, sa n-aveti teama de pacat,

iubiti pe om chiar in pacat, e imaginea dragostei dumnezeiesti si nu e altceva mai mare pe pamant. Iubiti

creatura in totalitatea ei, si in stihiile ei fiece frunza, fiece raza, animalele, plantele. Iubind fiece lucru, veti

intelege taina dumnezeiasca in ele...Omule, nu te ridica mai presus de animale; ele sunt fara pacat, pe cand

tu, cu maretia ta, manjesti pamantul prin aparitia ta, lasand in urma o dara de putreziciune...Iubiti indeosebi

copiii, ca ei de asemenea sunt fara pacat, ca ingerii, ei exista pentru a misca inimile noastre, pentru a le

purifica, ei sunt pentru noi ca o indicatie".


Ce alta indicatie sunt ei decat aceea rostita limpede in Visul unui om ridicol: amintiri ale paradisului,

pe care il cautam?

In ierarhia personajelor lui Dostoievski, copiii reprezinta, ca in Evanghelie, treapta cea mai de sus a

nevinovatiei. Geniul lui descopera faramele frumusetii vesnice in frunzele fragede, in flori, in raze, in

pasarele, dar mai ales in faptura fara pacat a copiilor. Lumea noastra nu se poate schimba in icoana a

paradisului nici prin batrani, nici prin adulti, ci prin acesti copii, daca vor izbuti sa ramana copii pana la

sfarsit. La ei ne trimit batranii, care incarneaza conceptia mesianica a scriitorului si in mijlocul lor raman

curati tinerii apostoli ai aceleiasi conceptii, Aliosa Karamazov si Printul Miskin. Singura copilaria detine taina

transfigurarii cosmice. Dostoievski dezvolta in romanele sale o ampla doctrina de pedagogie crestina pentru

a nu corupe aceasta taina, pentru a o pastra si a o spori. Tragedia copilariei insa, ca si tragedia raiului

pamantesc, sta in orgoliul nostru de a-i creste nu dupa natura lor primordiala, ci dupa chipul si asemanarea

noastra, desfigurate de pacat. Daca, fara sa uitam virtualitatile negative ce zac in fiinta omeneasca, pruncul

e masura sfinteniei, si daca noi, adultii, prin experierita propriei noastre constiinte, avem sentimentul

decaderii personale din puritatea copilariei, ce urmeaza de aici decat sa schimbam cu totul sistemul de

crestere a noilor generatii? Cu alte cuvinte, in loc ca adultul sa fie modelul dupa care se deformeaza

pruncul, acesta din urma sa fie propus drept model si masura a propriei lui dezvoltari ulterioare. Educatia cu

adevarat crestina ar fi atunci, dezvoltarea si pastrarea puritatii copilaresti in omul de mai tarziu. Participand

la o asemenea opera de educatie, adultii insisi s-ar transforma dupa chipul copilariei, adica s-ar ridica din

pacatul vietii la nivelul edenic al ei. E cu putinta lucrul acesta pentru adulti? Raspunsul e usor de dat; o

asemenea educatie nu se concepe decat sub legea harului Duhului Sfant. in termeni teologici, aceasta

inseamna descoperirea in constiinta a harului, care exista in noi de la botez. Printr-o asemenea educatie,

atat copiii cat si adultii se regasesc impreuna la acelasi nivel spiritual al harului dumnezeiesc. Caci starea de

copilarie evanghelica, din moment ce e la aceeasi inaltime cu sfintenia, e o stare de har.

Dar ce inseamna sa ne regasim cu totii in constiinta universala a harului decat realizarea imparatiei

lui Dumnezeu in suflete, decat paradisul Duhului Sfant in templele trupurilor noastre? E oare altceva iubirea

Cosmica pe care o predica Dostoievski? E oare un vis de nebun mistic credinta lui ca paradisul s-ar putea

rezidi in cateva zile, in cateva ore chiar? Ideea aceasta, pe care am exprimat-o in eseul: Copilarie si

sfintenie, pare atat de neobisnuita incat nimeni n-a observat-o in Biserica noastra. Si totusi ea e insasi

esenta ortodoxiei. Reinoirea lumii in duh crestin nu e cu putinta decat prin ridicarea tuturor la nivelul vietii in

harul Duhului Sfant. Orice alt sistem de educatie propus in numele crestinismului, dar care nu tine seama de

aceasta idee, trebuie declarat o simpla farsa a carturarilor, care iau in desert numele Domnului.
Cercetand uitatele texte mistice ale ortodoxiei, am gasit aceasta idee intr-o veche traducere

romaneasca dintr-un autor pe care inca nu l-am identificat. Se spune acolo, de acord cu Pavel si in spiritul

Mantuitorului, ca omul renascut prin botezul Duhului Sfant, se face asemenea pruncilor din Evanghelie.

"Deci care e lucrul pruncilor?" se intreaba textul. Si iata raspunsul: "Pruncul de se va bate, plange,

si, impreuna cu cei ce se bucura cu dansul, se bucura. Daca va fi ocarat, nu se manie; daca va fi slavit, nu

se inalta. Daca vor cinsti pe altul mai mult decat pe el, nu pizmuieste. Daca vor lua ale lui, nu se turbura.

Daca vor lasa lui putin ca . mostenire, nu stie, nu intra la judecata cu cineva, nu se priceste pentru ale lui, nu

uraste pe vreun om. De va fi sarac, nu se intristeaza; daca este bogat, nu cugeta inalt. De va vedea muiere,

nu o pofteste. Dulceata sau grija nu-l stapaneste. Pe nimenea nu judeca; peste inima nu domneste, nimanui

nu zavistuieste, nu se inalta in ceea ce nu stie, nu ia in ras pe cel de aproape, vrajba nu are cu cineva. Nu

se fatarniceste, nu cauta cinstea lumii acesteia, nu cauta sa adune bogatie, nu iubeste iubirea de argint, nu

e obraznic, nu iubeste pricirea, nu invata cu patima, nu poarta grija pentru ceva. De-l vor " dezbraca, nu se

intristeaza, nu tine voia sa, nu se teme de foamete, nici-de facatorii de-rele. Nu se teme de fiara, nici de

razboi. De se face prigoana, nu se turbura!"

Aceasta icoana a copilului e totuna cu a omului renascut in Duh. "Pruncul dupa Duh" e la acelasi

nivel de puritate cu "pruncul dupa trup". Astfel incheie textul acesta, "cine s-a facut trup si sange asemenea

lui Hristos, a ajuns in masurile sfintei pruncii", care e acelasi lucru cu "masura varstei plinirii lui Hristos",

despre care vorbeste Pavel.

Ideea ca in natura copilariei se ascunde paradisul viitor e confirmata, cum am spus, de pedagogia

cea mai noua. O regasim ca baza a sistemului de educatie, ajuns astazi in faza universala al Manei

Montessori. Dupa vederile adanci ale acestei femei, nenorocirea copilului sta tocmai in opresiunea pe care o

exercita asupra lui adultul cu iluzia ca-i face educatia. Opresiunea adultului abate si deformeaza inclinatiile

bune si sanatoase, ce zac in copilarie. Aceasta nenorocire se poate curma prin rasturnarea totala a

sistemului de educatie si prin adaptarea lui la natura primordiala a copilului.

Iata conceptia de temelie despre aceasta natura primordiala; ea seamana aidoma cu ideea din

fragmentul mistic citat adineauri: "Exista in om o natura ascunsa, zice Maria Montessori, o natura acoperita

de un val nepatruns, deci necunoscuta, si e natura lui cea adevarata, pe care a primit-o in momentul

creatiei, natura sanatoasa. Aceasta interpretare nu inlatura nicidecum o convertire a adultului. El se poate

intoarce, isi poate regasi adevarata natura, insa o schimbare ca aceasta e atat de anevoioasa pentru el,

incat nu vom putea vedea in ea o reintoarcere la natura mama.

La copil, dimpotriva, caracterele psihice normale se desteapta cu usurinta, iar cele deviate pier cu

totul, cum pier simptomele bolilor cand ne facem sanatosi. Observand copiii in lumina acestei intelegeri, vom
putea descoperi caractere normale ce se ivesc spontan, chiar in ciuda conditiilor nepotrivite ale ambiantei;

respinse, - prin faptul ca nu sunt cunoscute, - ele se infatiseaza din nou, zbatandu-se printre obstacole sa

iasa la lumina zilei.

S-ar putea spune ca energiile normale ale copiilor ne dau o lectie asupra iertarii, amintindu-ne

cuvantul Mantuitorului: Sa ierti nu de sapte ori, ci de saptezeci si sapte de ori cate sapte! Natura adanca a

copilului se intoarce la suprafata nu de sapte ori, ci de saptezeci si sapte de ori, iertand parca de fiecare

data represiunea oarba a adultului. Pricina decaderii caracterelor normale nu este o perioada trecatoare din

copilarie, ci lupta neintrerupta impotriva represiunii neintrerupte a adultului".

Ideea aceasta e rezultatul unei indelungi si patrunzatoare observatii si e ilustrata cu exemple

categorice. Represiunea exercitata de adult, care crede ca astfel face educatie, provoaca multiplele deviatii

in sufletul copilului si il desfigureaza cu timpul, adica il reduce la chipul si asemanarea educatorului.

Dimpotriva, descoperirea naturii adanci si adevarate a copilului, natura ce se vadeste in tendintele lui native,

nestavilite in spontaneitatea lor, e calea regenerarii lumii, e calea omului nou, renascut in duhul "sfintei

pruncii".

Rezumand, vom observa ca aceste glasuri omenesti din campul pedagogiei, al artei si al misticii,

se unesc cu glasul Mantuitorului, care proclama sensul edenic al copilariei. Afirmand ca nostalgia

paradisului e impulsul primordial al creatiilor omenesti, ne-am gandit mai intai la Edenul terestru, a carui

amintire e atat de fecunda in vointa de civilizatie a omenirii, si la paradisul ceresc, a carui aspiratie ridica

pana in vecinatatea cerului plasmuirile culturii. Spiritul omenesc insa, biciuit de nostalgie, descopera urmele

paradisului chiar in aceasta viata, ce se zbate sub imperiul pacatului. Ideea acestor urme ale gloriei din care

a cazut omul nu e o nascocire a fanteziei, ci o proprietate a doctrinei crestine, care atesta ca fondul adanc al

naturii create a ramas totusi bun sub pacat si e capabil de o noua biruinta, cand il redesteapta si-l aprinde

fulgerul harului divin.

Nostalgia paradisului hraneste asceza crestina, cand asaza manastirile in colturile cele mai

frumoase ale naturii; cand vede in nevinovatia copilariei masura si posibilitatea sfinteniei, cand impodobeste

lacasurile de rugaciune cu artele ce simbolizeaza "cerul duhovnicesc al Bisericii" si cand nazuie sa realizeze

viata ingereasca in monahi. In ascetism si in mistica regasim toate elementele complexe ale acestei

nostalgii.

Dar nostalgia paradisului insufla ideile acelei noi pedagogii, de care am vorbit, si care, dand la o

parte falsificarile vietii si conceptiile gresite de educatie, isi cauta temelia in natura primordiala a copilului.
Nostalgia paradisului inspira arta unui geniu ca Dostoievski si-l face sa descopere in razele

soarelui, in verdeata si in culorile florilor, in nevinovatia vietatilor, in ciripitul pasarelelor si mai ales in

neprihana copiilor, urmele primaverii si ale frumusetii vesnice.

Ideile pedagogiei celei noi, care se intalnesc in profunda rudenie cu ideile artei lui Dostoievski,

marturisesc de posibilitatea paradisului duhovnicesc chiar aici pe pamant, ca inceput si oglinda a raiului

ceresc. Cu un eroism supraomenesc, mistica ortodoxa realizeaza aievea acest inceput de slava, in

simplitatea spiritului si in curatenia inimii, care sunt totdeodata caracterele copilariei si ale sfinteniei. "O

inima ortodoxa intelege totul", zice Dostoievski; dar inima ortodoxa e aceea care, in simplitatea copilareasca

a curateniei, a regasit acea natura primordiala din profunzimile fapturii si se face una cu ea in iubire

universala.

Cand arta izbuteste si ea sa stapaneasca o asemenea inima, intuieste cu ochi nespus de vii

faramiturile frumusetii edenice din lume, le aduna cum ai aduna cioburile unui vas de mare pret ce s-a spart

si incheaga din ele imaginea perfectiunii care e obiectul nostalgiei paradisiace.

Mai mult ca oricare altul, geniul lui Dostoievski ilustreaza acest adevar.

Nichifor Crainic
RUGĂCIUNE PENTRU PACE
poezie [ ]
Variantă inedită (sursă Filaret Gămălău,fost condamnat la moarte, coleg de celulă cu
Nichifor Crainic în Penitenciarul Aiud. Varianta este cea memorată în închisoare de
Filaret Gămălău)
-------------------------
de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]
2006-03-11 | | Înscris în bibliotecă de Nicolae Baciut

Slavă ţie, Doamne, pentru-această noapte


Somnul meu în unda lunii s-a scăldat,
În abisul nopţii visu-nmiresmat
Mi-a cules miresme de naramze coapte
Slavă ţie, Doamne, pentr-această noapte.

A lăsat un înger porţile deschise,


Cântec fără sunet se-auzea-n sobor,
Unduiau azurul aripi fără zbor,
În abisul nopţii năzărit în vise
A lăsat un înger porţile deschise.

Doamne, dă aevea pacea ta cerească,


Care întăreşte din fricoşi profeţi,
Măduva ce-mpinge seva să-nflorească,
Doamne, dă-mi aevea pacea cea cerească.

Pacea lumii zace pe vărsări de sânge,


Şi rodeşte bobul viitoarei uri,
Pacea ta răsfrânge Raiul în făpturi
Cel înfrânt e-o jele care frânge,
Pacea lumii zace pe vărsări de sânge.
UNDE SINT CEI CARE NU MAI SUNT?
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]
2002-07-07 | | Înscris în bibliotecă de Frentiu Toma Adrian

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT?

Intrebat-am vântul,zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ;
Unde sunt cei care nu mai sunt ?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor


Mă doboiară nevăzute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocârlie,


Candela ce leagănă-n tărie
Undelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns


In lumina celui nepătruns.

Intrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,


Oarbă care vede-n întuneric
Taine necuprinse în cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt ?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea


Marele-ntuneric, veţi vedea.
Milogul
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]
2004-06-17 | | Înscris în bibliotecă de Anda Andrieş

Cerşea la colţ un slăbănog


în zdrenţe, slut şi fără dinţi
neguţătorul de arginţi
gândi, zãrindu-l pe milog:
Eu nu dau mila mea obol
acestui trântor de prisos
şi-ntoarse rânjetu-i câinos
rãmasului cu mâna-n gol.
Trecu maestrul glorios
al farmecului triumfal
cu spiritul în ideal
şi-a zis vãzând pe zdrenţuros:
E-atât de slut şi mã-nspãimânt
eu, magul purei frumuseţi!
şi-ntoarse recele dispreţ
rãmasului cu mâna-n vânt.
Trecu predicatorul sfânt
grãbindu-se cãtre amvon
vijelios ca un ciclon
sã se dezlãnţuie-n cuvânt,
s-aprindã mila din altar
de soarta celui slãbãnog,
dar ocoli pe-acest milog
cu mâna-ntinsã în zadar.
Târziu când noaptea cobora,
sosi o umbrã ca-n icoane,
pe mâini cu semne de piroane
şi-o inimã ce sângera.
Pe chipul ars de chin şi vai
oftând îl sãrutã fierbinte
cu veşnicie în cuvinte
tu azi vei fi cu Mine-n Rai!
Romanta verii
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]
2005-06-21 | | Înscris în bibliotecă de Valeria Pintea

Ti-aduci aminte vara cand tanarul noroc


Ne parguia iubirea cu dogoriri de foc ?
Rotunda nesfarsire de-azur ne-nfasura,
Si albul fetii tale de dor se-mpurpura.

Faptura ta cu linii curgand in mladieri


Si cu miscari agale topite-n adieri
Se profila armonic pe dulcile-aratari
De dealuri ondulate in adancimi de zari.

Te daruise firea cu farmec ne-ntrecut


Si, buna ca pamantul din care ne-am nascut,
Imprastiai in preajma un har nelamurit
De roade parguite pe dealul insorit.

Colina inflorita sub cerul straveziu,


Visand in val de ceata subtire si-albastriu,
Te-nvaluiam, frumoaso, ca-ntr-un fantastic fald
In larga revarsare a sufletului cald.

O boare racoroasa din umbra de molizi


Mi te-a facut deodata frumosii ochi sa-nchizi
Si-n falfairea clipei, adanc ai suspinat, -
Pe gura ta, suspinul eu trist l-am sarutat.

Si-n vara cand un soare fecund ne-nfasura


Si inimile-n parga de dor le-nflacara,
Ni-am presimtit ca-n ceata de toamna si-n pustiu
Norocul nostru, scumpo, brumat de timpuriu.
Biografie Nichifor Crainic

Nichifor Crainic (din botez Ion Dobre, născut la 22 decembrie 1889, la


Bulbucata, judeţul Vlaşca, decedat la 20 august 1972 la Mogoşoaia
lângă Bucureşti) a fost un scriitor, poet, ziarist, om politic, autor,
director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist),
pedagog şi teolog român. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă
şi a fost adeptul tendinţelor tradiţionaliste religioase, susţinând că
România trebuie să rămână credincioasă moştenirii spirituale creştin-
ortodoxe.

Crainic a debutat ca poet înaintea primului război mondial. Ca scriitor


si teolog a condus revista "Flamura" şi a fost directorul şi mentorul
uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada
interbelică, "Gândirea".

Iniţiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism şi


naţionalism, Nichifor Crainic a rămas una din figurile politice culturale
contestate, fiind considerat si un ideolog al extremei drepte din
România. Astfel se explică şi veneraţia de care s-a bucurat din partea
legionarilor (aderenţii "Gărzii de Fier").
La început a colaborat cu poezii la diverse publicaţii literare si
naţionalist-tradiţionaliste: "Ramuri", "Luceafărul", "Drum Drept",
"Flacăra", "Dacia", "Transilvania", "Cuget Românesc". După
strămutarea revistei "Gândirea" de la Cluj la Bucureşti, preia
conducerea revistei de la Cezar Petrescu.

În "Gândirea" au apărut numeroase articole si eseuri programatice


care vor defini orientarea politica naţionalistă a curentului "gândirist".
Acesta fusese tributar ortodoxismului militant, prezentând similitudini
puternice cu fascismul italian. Crainic a scris mai multe articole
etnocentriste în care a elogiat regimul dictatorial din Italia al lui Benito
Mussolini. A elaborat apoi, în 1938, teoria "statului etnocratic" în
lucrarea "Ortodoxie si etnocratie". De asemenea, a colaborat la
publicaţii controlate de legionari, de pildă la: Revista Sfarmă-Piatră şi
Revista Buna Vestire.

Dumitru Stăniloae îl descrie pe Nichifor Crainic cu următoarele cuvinte:


”Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a
istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al
specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii
generale a lumii intelectuale.... Nichifor Crainic înnoieşte prin
reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji
din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea
ocolită a teologiilor apusene”, săvîrşind “o adevărată restaurare a
teologiei româneşti în duhul ortodox

Condamnat la închisoare pe viaţă în 1945, este arestat în 1947, trece


prin mai multe penitenciare, printre care, Văcăreşti şi Aiud. A fost
eliberat în 1962. Intre 1962 - 1968 Nichifor Crainic colaborează la
redactarea ziarului de propagandă comunistă "Glasul Patriei" - care
avea menirea de a influenţa românii din exil. Moare la 20 august 1972.
Este aproape sigur ca a fost forţat să colaboreze cu Securitatea ca
informator pentru a putea primi acest post.

Poezii. Memorii scrise în timpul detenţiei: "Zile albe, zile negre"


(1991).
Sfinţenia - împlinirea umanului, Curs de teologie mistică (1993)
Nostalgia paradisului (1994)
Puncte cardinale în haos (1996 şi 1998)
Ortodoxie şi etnocraţie (1997)
Ţara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997)
Dostoievski şi creştinismul rus (1998)
Spiritualitatea poeziei româneşti (1998)

Laureat al Premiului Naţional pentru poezie (1930)


Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (1940)
Nichifor Crainic. Laudă

Tu, Cel ce Te-ascunzi in eterna-ti amiaza


Si lumea o spanzuri in haos de-o raza,
Metanie Tie, Parinte.
Izvod nevazut al vazutelor linii,
Ma scalzi si pe mine in unda luminii
Un mugur de carne fierbinte.

Sunt duh invalit in naluca de huma,


Sunt om odraslit dintr-un tata si-o muma,
Dar sunt neraspunsa-ntrebare.
Ce glas e destoinic sa-mi spuna-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fara voie
M-a-mpins si pe mine-n miscare?

Nici maica nu stie ce tainica norma


Imi dete din carnea-i vremelnica forma,
Neant inflorit in minune,
Caci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli si astre
Din vesnica Ta-ntelepciune.

In ceruri, Parinte, sunt abur in aburi


Si-asemeni cu apa ce-ngheata pe jgheaburi
Prin coaja de carne din spatiu.
Tu cugeti, se naste; voiesti si dureaza;
Respiri si-nfloreste; iubesti si vibreaza
De-adancul luminii nesatiu.

De Tine mi-e foame, de Tine mi-e sete,


Fac dara de umbra acestei planete
Cu spuma de soare pe creste;
Si-n saltul credintei gustand vesnicia,
Din pulberea lumii imi strig bucuria
Ca sunt intru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiaza,


Fapturile-n Tine de-a pururi dureaza
Si-n spatiu vremelnic colinda.
A fi - bucurie eterna si sfanta !
O vraja a toata lumina rasfranta
De-a gloriei Tale oglinda.

Cules din volumul “Soim peste prapastie“, Nichifor Crainic, Editura Roza
Vanturilor,Bucuresti 1990, de Ludmila Doina
Noaptea învierii

Nichifor Crainic

Din spuma de visini rasare conacul


Sub nemarginitul safir instelat.
Aprins de-asteptare, pandeste buimacul
Strangandu-si toporul sub bratu-ncordat.
Troianul de floare l-ascunde ca norul
Ce-ar sta sa se sparga in trasnet cumplit.
Din sange rachiul, din minte amorul
Strapung cu duhoare vazduhu-nflorit.
E noaptea-nvierii. Tresalta faptura;
Tamaie e-n codri si smirna-n gradini,
Spre marea minune se-nalta natura
Cu ierburi si arbori schimbati in lumini.
Un clopot rasuna, raspund celelalte,
Talazuri rotind in eter,
Se umplu se vuiet tacerile-nalte
Si sufletul lumii se suie spre cer.
Buimacul injura paruta zabava
Cu care crestinii se duc spre altar
Pur, crinul credintei se leagana-n slava
Sa-l miruie roua cerescului har.
Conacul e singur. Ai casei plecara.
Zavoarele astazi pe usi nu se pun,
Deschisa e poarta oricarui de-afara.
In noaptea-nvierii tot omul e bun.
Acasa ramane bunica oloaga.
Iisus inviatul luceste-n iatac.
Batrana-n fotoliu, sub candeli, se roaga
Cand intra navala talharul buimac.
Alaturi e lada crezuta cu-o suma
Ce face un diavol din omul marunt,
El strange toporul de parca-l sugruma
Smuncindu-l in aer salbatic si crunt.
Batrana se uita la el fara frica
Cu chipu-n vapae de candeli nimbat,
Ea crede ca omul o cruce ridica
Si grasul ei canta: “Hristor a-nviat!”
Ce calda blandete, ce miere cereasca
E-n glasul batranei ca omu-a-mpietrit?
Se narui bratul ce vru sa loveasca,
Toporul ii cade cu zgomot icnit.
Se misca naluca Iisus in icoana
Si-nvaluie-n aur tacutul iatac,
Podeaua rasuna de stranie zvoana
De parca-n adancuri ar geme un drac.
Atat a fost totul. Acum se framanta
Ca noru-ntre vanturi de nord si de sud;
Cu mintea trezita si-asupra-si rasfranta,
Se vede deodata nemernic si crud.
Cu spaima zareste, surprinse-n trezie,
Duhanii de bezna ce-n suflet s-ascund
Precum intr-o apa cand e stravezie
Vascoase jivine tarandu-se-n fund.
Sub bolta-nstelata, ce sta-n sarbatoare,
Pamantul se-ntinde smaltat ca un pres,
Tot omul lumina, tot pomul o floare,
Doar el, panguritul, se simte un les.
Batrana-l priveste de parca-l rasfata,
Straina cu totul de zbuciumul lui;
Ea pare bunica lui insusi de fata
Ca-n vremea cand, frged, era doar un pui.
Mergea impreuna cu sfanta batrana
In nopti ca si asta la Domnu Hristos,
Radeau ghioceii in chita din mana
Si inima floare s-o duca prinos.
O, glasuri de clopot si ropot de toaca,
Odrasla de inger ramasa-napoi,
Cascada de munte cazuta-n baltoaca,
Zapada de suflet topita-n noroi !
Zdrobit ingenunche si geme: “Iertare,
Iertare, iertare” , cu grai sugrumat.
Batrana-l priveste cu-adanca mirare,
Iar glasul ei canta: “Hristos a-nviat !”
Moş Crăciun

Nichifor Crainic

Mos cu barba de zapada,


Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N’o s’o vada
Nici ãst an.
Torc paianjenii sub grinda,
Tara-i fara de baieti,
Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda
O colinda
Sa-i inveti.
De cu seara’naripatii
Ingeri nu mai canta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.
Plange biata gospodina,
Bratele in gol se’ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.
Tu, cel vesel de-altadata
Strangi pustiul astui an
La colinda’ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.
Garbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daramate
De vrajmas.
Cu tropare si podobii
Faci popas intr’un catun,
Sgribulit la gura sobii
Plangi ca robii,
Mos Craciun.
Plangi incet! Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e’n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!
De rerum naturae
Incep din nou spectacolele:teiul
isi joaca mireasma cabotina
Deus în machina si-a pus uleiul
totul e uns si totul e rutina.

Marea si-a luat tainul -


inecatii
precum cosasii stau proptiti în raze,
pe mal prelatii
pritocira vinul
la abator mugeste boul Apis,
cu lingurita vom gusta preaplinul -
viata-i scumpa timpu-i insa gratis.

Si norii ce-au filmat o zi intreaga


cu sila lor inalta-deobiective
vomita iar în burg o ploaie bleaga
pe filozofii cu-a-lor lumi perfecte

Balada Doinei - Nichifor Crainic


Din culme în culme pe munte pietros,
se năzăre satul din Ţara de Jos;
acolo, prin vălul albaştrilor aburi,
ciobanul ghiceşte mijiri de oleaburi,
dar cum le cunoaşte de mic şi pe rând,
mai limpezi le vede cu ochiul din gând...

Şi-acolo în vale, o strâmbă cocioabă


şi-o mamă bătrână cu viaţă de zdroabă,
şi-o zână de fată la casa din Grui,
brodată pe chipul din inima lui.
Dar fata cu dorul fu altuia dragă
şi astăzi pereche de nuntă se leagă;
răsună tot satul de chiot în toi,
el pustnic în munte şi slugă la oi...
Cântarea luminii ce cade pieziş,
pieri'n ciripitul pierdut în frunziş.
năvalnică noapte pe munte se lasă
şi turma'ngenunche în staul retrasă.

Ce focuri de zodii din cer s-au răsfrânt


în singurătatea acestui pământ
şi-aprind huhurezii deprinşi să vegheze
jeratecul verde din genele treze?
Cu ochii pădurii părând că-l privesc,
Privirea lor n-are nimic omenesc!

Nevolnic e somnul şi trudnic aleanul,


tot greul în bâtă-l propteşte ciobanul;
cu inima'n clocot de dragostea lui
dar nimeni n-o cere şi-ar da-o oricui.

Tu munte, doboară o stâncă de sus


şi dă-o de-a dura pe omul răpus
că-i plin de iubire ca stupul de miere
dar nimeni n'o ştie şi nimeni n'o cere
că poate sub stâncă i-ar fi mai uşor,
decât sub povara gemutului dor.

Deodată, din hăuri de neguri pătrunde


oglinda de fildeş a lunii rotunde;
ciobanul cu bâta proptită'n pământ,
în omul din lună se vede răsfrânt.
Şi cum o clintită tilincă subţire
măsoară tăcerea în nemărginire,
icoana de umbre din luciul lunar,
i-arată pustia şi golul amar,
dar luna cu faţă de mamă zâmbind
l'învăluie'n dulce polei de argint...

Un tunet! Lumină şi zguduitură.


Ciobanul îşi duce cavalul la gură
şi'n doină-şi strămută sălbatecul dor,
ca lacul din rânza de stâncă'n izvor.

Un cântec ca noaptea sub steaua polară!


Întâi melancolic ca faptul de seară,
apoi ca lumina întinsă'n amiezi
şi'n urmă ca roua din zori pe livezi.

Ciobanul din lună îngână oierul


şi umple cu doina pământul şi cerul;
pământul cu goluri din pustietăţi
şi cerul cu doruri din singurătăţi...
Evlavie ţie rapsod singuratec
atins de Arhanghel cu Sfântul jeratec
că frânt de obidă tu doinei te dărui
iar jalea şi dorul, le'mparţi fiecărui
şi'mbată cu vraja durerii pe-oricine
suspină în doină şi plânge cu tine.

Dar cine mai ştie ce dor te frământă


când inima lumii în doina ta cântă
şi când din vrăjite ecouri răsună
pământul şi cerul cu tine'mpreună.

Nichifor Crainic

Mama de departe
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]
2007-10-12 | | Înscris în bibliotecă de Rugescu Ioana Adina

Lângă lacul larg-înfiorat şi pal,


Te-am văzut în toamnă rămânând pe mal,
Profilată trist pe cerul sângeriu,
Printre foi căzute prea de timpuriu,
Cu năframa-n care căutai să-ngropi
Sfâşiatul suflet risipit în stropi,
Mamă de departe.
Şi de-atunci mereu
Lacrimile tale cad în gândul meu :
Frunze veştejite peste lacul pal
Turburându-i veşnic sfărâmatul val.
Copacul
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ]
2007-10-12 | | Înscris în bibliotecă de Rugescu Ioana Adina

Înalt şi-ngândurat ca visătorul,


Stând între cer şi-ntre pământ stingher,
Crescui şi eu din veşnicul mister
Din care toate îşi pornesc izvorul.

Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,


Adâncul îmi trimite-n foi fiorul
Şi simt că-n mine năvăleşte dorul
Pământului de-a fi mai lângă cer.

Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie


Şi svonuri tainice din infinit
O gură fac din fiecare foaie.

Şi-n freamătul de foi nelămurit,


Cu şoaptele veciei se-ntretaie
Suspinele pământului trudit.

ÎN TARA DE PESTE VEAC


poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]
2004-11-08 | | Înscris în bibliotecă de Anisoara Iordache

În tara lui Lerui-Ler


Nu e zbor, nici drum de fier
Numai lamura de gând
Numai suflet tremurând
Si vâslas un înger.
În tara de peste veac
Nesfârsire fara leac
Vamile vazduhului
Sabiile duhului
Pururea de straje.
Sus pe sparte frunti de zei
Sovaielnici pasii mei
Picuri de'ntrebari momâi
Sa ramâna sub calcâi
Si genuni de zare.
În tara lui Lerui-Ler
Nazuiesc un colt de cer
De-oi gasi, de noi gasi,
Nimenea nu poate sti
Singur Lerui-Ler.

Ucenicul
poezie [ ]

-------------------------
de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ]
2006-11-11 | | Înscris în bibliotecă de heghedus camelia

Tu, marele bijutier


Al diademelor cereşti
Tu, care veşnic şlefuieşti
În cosmicul atelier,

Primeşte-mă ca ucenic,
În nopţi de taină să mă-nveţi
Canonul sfintei frumuseţi
Să scot podoabe din nimic.

Şi-aşa trudind la cizelat,


Slăvitul meu stăpân şi domn,
În zori să picotez de somn
Cu praf de stele pe halat.

Tu, care dăscăleşti artişti


Şi-ţi iei la glorie părtaşi
Vizionarii uriaşi
În geniul cărora te mişti,

Cuvinte dă-mi să le-mpreun


Fierbinţi de-ntâiul suflu viu,
Dă-mi să le văd cât nu se scriu
Şi să le-aud cât nu se spun.

Din matca lumii să le chem


Şi-n duhul ei să le trimit
În constelaţii de sonet
Şi-n căi lactee de poem.