Lumina din vârful muntelui

Duminica Sfântului Grigorie Palama

de Florin Caragiu
2007-03-03

Interviu realizat cu prilejul Duminicii a doua din Postul Mare, a Sfântului

Grigorie Palama

Aş dori pentru început să ne spuneţi câteva cuvinte despre Sfântul Grigorie Palama,
despre personalitatea şi opera sa.

Sfântul Grigorie Palama s-a născut la Constantinopol în anul 1296. Tatăl său
Constantin a fost consilier apropiat al împăratului Andronic al II-lea. Deşi în copilărie
avea unele greutăţi de exprimare, chemând în rugăciune ajutorul lui Dumnezeu a
ajuns să asimileze foarte uşor şi temeinic cunoştinţele din cuprinsul ştiinţelor vremii,
încât renumitul savant Teodor Metochites, uimit de răspunsurile sale, a afirmat către
împărat că însuşi Aristotel l-ar lăuda dacă l-ar auzi.
Sfântul Grigorie se simţea însă atras de viaţa monahală, plecând din Constantinopol
spre Athos. Acolo a fost tuns în monahism şi s-a distins în nevoinţele duhovniceşti şi
înţelepciunea cuvântului.
A sporit în ascultarea duhovnicească printr-o intensă viaţă liturgică şi practică
isihastă până la măsura desăvârşirii care este dobândirea harului Duhului Sfânt.
Odată cu atacurile filosofului Varlaam de Calabria la adresa isihaştilor, Sfântul
Grigorie a fost chemat să apere monahii şi Tradiţia duhovnicească ai cărei
continuatori erau. Varlaam a fost un exponent al aşa-numitului curent al „realismului
raţional”, care considera metoda raţională a filosofiei antice (ţintind purificarea de
neştiinţă prin operaţii intelectuale) superioară cunoaşterii duhovniceşti prin
despătimire, împlinirea poruncilor şi experierea luminii dumnezeieşti.
După mai multe încercări de a-l face pe Varlaam să renunţe la atitudinea şi părerile
potrivnice experienţei vii a nevoitorilor isihaşti, Sfântul Grigorie se angajează în
dezbatere şi scrie trei Triade contra afirmaţiilor denigratoare ale lui Varlaam,
bazându-se pe Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie şi mărturia sfinţilor isihaşti. După aceasta,
va compune împreună cu Mitropolitul Isidor al Salonicului Tomul Aghioritic semnat
de căpeteniile monahismului din Athos.
Sfântul Grigorie contribuie decisiv la sinoadele din 1341 şi 1351, în cadrul cărora s-a
precizat şi consfinţit dogma energiilor necreate în Biserica răsăriteană. După fuga
lui Varlaam în Apus, respinge în mai multe scrieri punctele de vedere raţionaliste,
anti-isihaste, susţinute de Achindin şi Nichifor Gregora.
Ajuns la limanul isihiei, Sfântul Grigorie a trecut cu aceeaşi dispoziţie spre dialog şi
conştiinţă mărturisitoare prin focul prigoanei politice din partea Patriarhului Calecas
dusă până la întemniţare şi pe al exilului în urma răpirii sale de către piraţii turci
(avem ştire despre discuţii cu hionii atei, cu un cleric turc în Niceea, şi chiar în faţa
sultanului Ismail la Brusa).
Hirotonit mitropolit al Salonicului în 1347, a depăşit cu înţelepciunea şi tăria Duhului
toate încercările cauzate de zbuciumatul context politic, păstorind pe credincioşi
până la mutarea sa la Domnul în data de 13 noiembrie 1359. A fost declarat sfânt
nu după mult timp, în 1368.
V-aş ruga să ne vorbiţi în continuare despre relaţia dintre teologie şi cultură în
concepţia Sfântului Grigorie Palama. Cum vede Cuviosul Părinte relaţia între
cunoaşterea lumii şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi ce relevanţă are concepţia sa în
contextul actual?

Se dezbate astăzi cu mare interes problematica privind raportul optim între

cunoaşterea lumii şi cunoaşterea lui Dumnezeu astfel încât omul să se simtă
împlinit în întregul său, ca fiinţă întru comuniune. Realizăm în contextul exploziei
informaţionale de astăzi că o cunoaştere cu metodele ştiinţei şi în general culturii
„din afară” poate deveni un uriaş labirint fără purificarea de patimi, împlinirea
poruncilor şi împărtăşirea de tainele dumnezeieşti, fără înaintarea pe drumul unirii
cu Hristos. Un labirint cu vizibilitate spirituală extrem de redusă şi în care omul
devine captiv atâta vreme cât nu este călăuzit de Duhul Sfânt şi nu se face părtaş
de harul Său.
De aceea raţiunile lucrurilor şi raţiunea omenească cercetătoare sunt, cum spunea
cineva, scări pe care omul nu numai urcă în înţelegere, dar prin harul divin înseşi
aceste scări sunt extinse, înălţate şi transfigurate încât raţiunea luminată de
credinţă şi har dobândeşte o altă calitate şi cuprindere. Câştigă o sporită putere de
pătrundere şi de exprimare a tainei dumnezeieşti la care ne facem părtaşi.
Ştiinţa şi cultura se desfăşoară pe de o parte în intervalul limitării naturale şi căderii,
adevărul lor fiind mereu unul aproximativ, marcat de erori şi incompletitudini,
mereu supus contestării, nesigur, instabil. Ele lucrează daruri naturale pe care
oamenii le înmulţesc progresiv prin străduinţă şi perseverenţă, daruri care însă nu
suplinesc sporirea duhovnicească în relaţie vie şi personală cu Dumnezeu şi nici nu
sunt condiţii necesare ale ei.
Cultura însăşi capătă, cu toate acestea, în cei care îşi asumă vocaţia creştină de
fiinţă întru comuniune cu menirea îndumnezeirii, o transparenţă faţă de realităţile
duhovniceşti. Raţiunea care nu este lărgită de sporirea duhovnicească manifestă
pentru om, fiinţă iconică având vocaţia depăşirii lumii în unire cu Dumnezeu, un
caracter constrângător de sumă de legităţi sau scheme formale ce atentează la
libertatea duhului. Creaţi şi susţinuţi de Dumnezeu prin har, noi nu putem să fim noi
înşine cu adevărat decât pe drumul tinderii spre sfinţenie, spre transfigurarea
realităţii create în lumina necreată.
Una dintre principalele contribuţii ale Sfântului Grigorie a fost precizarea distincţiei
fără separare între fiinţă şi energiile necreate în Dumnezeu, care fundamentează în
fapt înţelegerea lui Dumnezeu ca transcendent pe de o parte, prezent şi lucrător în
creaţie pe de altă parte. Dumnezeu nu e nici distant faţă de creaţie, nici nu se
identifică în esenţa sa cu creaţia, şi aceasta e baza dinamismului personal al unirii
cu Dumnezeu şi împlinirii sinergice a omului pe drumul acestei uniri. De asemeni, în
cele două tratate despre purcederea Sfântului Duh, Sfântul Grigorie a abordat
problematica privitoare la principalul punct deosebitor între Tradiţia Ortodoxă şi
dezvoltările Romano-catolice care au dus la schisma de la 1054.
Învăţătura sa e de mare importanţă în dialogurile actuale pe care le desfăşoară
creştinismul ortodox astăzi, tocmai pentru că subliniază aspecte ce ţin de specificul
identitar al Bisericii, Scripturii şi Tradiţiei creştine. Prin scrierile şi cuvântările sale,
prin viaţa sa mărturisitoare cu puterea şi strălucirea harului divin, Sfântul Grigorie a
contribuit în mod decisiv la precizarea specificului revelat păzit cu deosebită
fidelitate, păstrat cu sfinţenie în Tradiţia creştină ortodoxă. Pomenirea sa a fost
aşezată în a doua Duminică din Postul Mare pentru că viaţa şi cuvântul lui sunt
socotite pietre la temelia zidirii duhovniceşti, reprezintă un moment fundamental în
Tradiţia Bisericii.

S-ar putea oare vorbi despre un aşa-numit risc al intelectualizării credinţei pe care
să-l avem în vedere în contextul dialogului cultural actual între tradiţia răsăriteană
şi cea apuseană?

Ne confruntăm, într-adevăr, cu un asemenea risc, dar dialogul este în acelaşi timp

salutar fiindcă oferă putinţa mărturisirii credinţei. Important este să facem tot ce ne
stă în putinţă spre a trăi cu dăruire deplină viaţa Bisericii, spre a ne lăsa atinşi de
harul Duhului Sfânt, ca mărturisirea noastră să fie cu cuvântul, cu fapta şi cu
gândul, teologie întrupată. Intelectul îşi are rolul său important în viaţa omului,
numai că întrebuinţarea sa este ziditoare doar într-o perspectivă raţională (nu doar
în chip simplist raţionalistă!) a dezvoltării echilibrate a funcţiilor psiho-fizice şi în
vederea transfigurării lor prin har. Limitările presupuse de simplificările gândirii
ştiinţifice şi filosofice sunt tot mai mult discernute în lumina unei vederi holistice
dinspre omul întreg în care este implicată taina legăturii cu Dumnezeu.
Ştiinţa „exersează ochiul sufletului pentru a discerne lucrurile”, arată Sfântul
Grigorie, însă demersul ei este cu adevărat clarificator doar dacă avem cheia
Duhului Sfânt. Cultura este creativă şi îmbogăţitoare cu adevărat doar în lumina
Duhului, în care capătă frumuseţea şi plinătatea strălucirii divine. Astfel, omul în
întregimea sa unitară e privit în icoana unirii cu Dumnezeu, ca suflet şi trup
purtătoare de har. Este adevărat faptul că tendinţa de intelectualizare a credinţei
are ca efect o devalorizare a trupului, a corporalităţii, care devine supusă fanteziei şi
exceselor intelectuale.
Trupul şi limbajul par să ajungă în asemenea cazuri la cheremul poftelor şi ambiţiilor
minţii pătimaşe, a puterilor sufleteşti. În loc ca setea lor infinită să fie întoarsă spre
Dumnezeu, aceasta este plafonată prin aplicarea devoratoare pe lucruri, propriul
trup şi chiar pe relaţiile interumane, ce ajung un fel de idoli sau obiecte ale dorinţei.
Trupul cade pradă unei adevărate chirurgii intelectuale secondate de pornirile
patimilor, proces care îi ocultează menirea sa de altar al împărtăşirii cu Dumnezeu,
sensul şi rostul său precis în omul privit ca fiinţă iconică. Îl fărâmiţează şi-l
relativizează printr-o aplecare dezechilibrată asupra funcţiilor şi părţilor
autonomizate. De aici spre exemplu excesul de vulgaritate şi erotism, din cauza
lipsei unei raportări a limbajului şi trupului la viaţa integrală duhovnicească a
omului. În acest caz trupul şi limbajul par a fi laboratoarele experimentelor făcute la
întuneric ale minţii. Ajung a întrupa mai degrabă starea fărâmiţată, autoiluzionarea
minţii, decât comunicarea interpersonală şi lumina dumnezeiască în care sufletul
slujeşte taina unirii cu Dumnezeu.
De aceea, Sfântul Grigorie recomandă ca preocuparea pentru unicul necesar,
anume viaţa duhovnicească, să nu fie înăbuşită de ataşamentul excesiv faţă de
cunoaşterea intelectuală, care în lipsa celei dintâi nu slujeşte împlinirii omului. În
lumina revelată a Scripturii omul este responsabil ca preot al creaţiei, înaintea
conştiinţei sale şi a lui Dumnezeu pentru folosirea cuvântului şi trupului, a tuturor
darurilor şi puterilor naturale, printre care şi inteligenţa. Efectele cunoaşterii fără
conştiinţă sunt tot mai vizibile astăzi, şi tocmai de aceea se ridică tot mai des
chemarea spre o abordare responsabilă.
Sfântul Grigorie Palama a pus în lumină şi locul isihasmului în tradiţia creştină
răsăriteană, realizând o adevărată sinteză a învăţăturilor isihaste de până la el. V-aş
ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre contribuţia sa. Se poate oare vorbi despre
o reînviere a interesului pentru isihasm în actualitate?

Sfântul Grigorie Palama a consemnat sintetic tradiţia isihastă de până la el apărând

în triadele sale practica rugăciunii minţii sau neîncetate. În tratatele sale Despre
Rugăciune, Despre sfânta Lumină şi Despre dumnezeiasca Împărtăşire a zugrăvit
viaţa mistică creştină ca unul care a ajuns prin experienţă la capătul drumului şi a
primit de la Dumnezeu înţelepciunea mărturisitoare. Creştinul liturghiseşte tainele
dumnezeieşti în trupul său, inima fiind altarul de taină al împreună-lucrării cu
Dumnezeu.
Sfântul Grigorie accentuează rolul esenţial al trupului la rugăciune, deosebind clar
mistica creştină de orice mistică intelectualistă, care în simplificările operate
devalorizează trupul.
De asemeni, inima este locul unificării de sine în măsura în care omul liturghiseşte
deschiderea către lucrarea harului necreat şi primirea sa. Viziunea mistică creştină
se diferenţiază astfel net şi de concepţiile deiste şi imanentist-panteiste,
valorificând totodată conceptele de perihoreză şi sinergie între creat şi necreat. Ar
putea întreba cineva, cum să valorificăm plecând de la realitatea de astăzi, de la
slăbănogirea şi vlăguirea spirituală vizibilă a omului contemporan, în ciuda năzuinţei
lui tot mai vii spre desluşirea tainei, aceste realităţi foarte înalte ce ni se par
aproape cu totul inaccesibile.
Trebuie să spunem că Sfântul Grigorie nu este un idealist, învăţătura sa este
pătrunsă de realism duhovnicesc. El arată că pot să vadă cu mintea cele divine „nu
numai cei care au experienţa unei vederi sănătoase, ci şi cei încă orbi sufleteşte dar
care ascultă de cei care văd”, lăsându-se călăuziţi de către aceştia.
Ascultarea de către Părinţii Duhovniceşti, integrarea în Biserică, părtăşia cu Tainele
şi Tradiţia ei sfântă conferă de la orice nivel s-ar pleca o anume sensibilitate
duhovnicească care se dezvoltă gradat pe măsura pocăinţei şi curăţirii, a închinării
de sine şi angajării depline cu toate facultăţile însufleţite de credinţă şi har spre
împărtăşirea iubirii dumnezeieşti.
Pentru a fi realistă, înţelegerea creştină nu se cuvine să adapteze capătul drumului,
care este atins de către sfinţii din toate timpurile, ci să coboare cu realism la
neputinţele omului punându-l pe cale de acolo de unde este.

Se poate oare vorbi despre o reînviere a interesului pentru isihasm în actualitate?

Cu siguranţă că isihasmul a devenit cunoscut şi apreciat ca valoare universală în

contextul dialogului interreligios şi intercultural contemporan desfăşurat în ultimul
secol. Interesul pentru viaţa isihastă şi pentru învăţătura Sfântului Grigorie Palama a
fost reînnoit şi adus în centrul atenţiei de către mişcarea neopatristică
contemporană, căpătând o vigoare nemaiîntâlnită în afara spaţiului monahal.
Învăţătura despre isihasm depăşeşte deja la Sfântul Grigorie Palama cadrul unei
simple metode de rugăciune ajungând la o amploare conceptuală ce îi permite a
îmbrăţişa, ca taină a unirii omului cu Dumnezeu, întreaga viaţă mistică a Bisericii.
Isihasmul se descoperă ca metodă în sensul originar de drum spre îndumnezeire
prin har, taină a Bisericii la care părtaşi şi mărturisitori în diferite grade şi forme ne
facem toţi creştinii. Spiritul apostolic al Bisericii presupune angajarea responsabilă
în dialog, mărturisirea specificului revelat şi asumarea critică, recuperatoare şi
transfiguratoare a moştenirii istorice şi culturale universale.

Ce puteţi spune despre răspândirea spiritualităţii isihaste în spaţiul românesc?

Cred că spaţiul românesc a avut şi are mult de oferit spre îmbogăţirea şi fertilizarea
duhovnicească a patrimoniului universal. Părintele Stăniloae, spre exemplu, a fost
teologul care a repus în actualitate prin traducerile şi comentariile sale învăţătura
Sfântului Grigorie Palama, contribuţia sa în acest sens fiind inestimabilă pe plan
mondial. Apoi nu trebuie să uităm pleiada de Părinţi duhovniceşti care au generat o
adevărată reînviere a isihasmului în spaţiul românesc. Isihasm care a înflorit peste
vitregiile istoriei în temniţele comuniste, în spaţiul concentraţionar în sens larg al
regimului comunist. Amintesc aici doar câţiva trăitori isihaşti de marcă care au
contribuit la reînvierea isihasmului: Părintele Daniil de la Rarău, Părintele Sofian de
la Antim, Părintele Cleopa de la Sihăstria şi Părintele Ghelasie de la Frăsinei.
Este remarcabilă aplecarea tinerilor de astăzi spre cunoaşterea isihasmului şi
experierea tainei vieţii isihaste. Am avut prilejul să remarc la mulţi dintre ei o
fascinaţie şi un imbold divin în căutarea Părinţilor duhovniceşti şi a isihiei care să-i
elibereze de angoasele şi sfâşierile unei vieţi robotizate, fărâmiţate, fracturate.
O viaţă deşertată tot mai mult de sens până în pragul nihilismului, deznădejdii,
tânjeşte după liniştea care nu e din lumea aceasta, izvorând din tainele
dumnezeieşti ale Bisericii. Isihia nu este o simplă stare de unificare a omului prin
progresul în exercitarea puterilor naturale, ci o stare primitoare a apei vii şi
vindecătoare a harului. Harul care ne restituie conştiinţa identităţii iconice şi
totodată ne dăruieşte noutatea înaintării în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii.

Provocările actuale sunt acum în alt sens decât sub presiunea dictaturii materialist-
ateiste din perioada comunistă, se poate vorbi de o tendinţă anti-ascetică dată de
spiritul generat de aşa-numita societate de consum?

Asistăm într-adevăr astăzi la o ciocnire „tectonică” între spiritul creştin cu elan

transfigurator şi mentalitatea „explozivă” de orientare „consumistă”. Aceasta din
urmă este răspândită şi exacerbată în virtutea legilor economiei de piaţă printr-o
desfăşurare mediatică care ocultează de multe ori conştiinţa asupra menirii şi
nevoilor reale ale omului.
Ortodoxia a avut totuşi dintotdeauna o poziţie ascetică echilibrată, recuperatoare,
luând omul de acolo de unde este însă atrăgându-l şi impulsionându-l spre culmile
îndumnezeirii. În viziunea ortodoxă trupul este altar al Duhului Sfânt, şi de aceea
creştinul se foloseşte de lucrurile lumii ca de nişte daruri, cu mulţumire adusă lui
Dumnezeu şi în vederea sporirii comuniunii cu El.
Tendinţa anti-ascetică despre care vorbeaţi are ca substrat o orbire sufletească ce
produce o lipsă de transparenţă a lucrurilor lumii faţă de rostul lor duhovnicesc. Este
pe undeva o întoarcere la tirania legii inflexibile, autonomizate. Mai bine zis a unui
univers de legi în continuă multiplicare. Schemele gândirii operează adesea rupte
de dezvoltarea integrală a omului ca fiinţă iconică menită comuniunii cu Dumnezeu
şi făcută părtaşă la taina transfigurării lumii. În viziunea creştină, omul devine liber
cu adevărat numai când transfigurează prin har legea şi propriile funcţii psihologice.
O raţiune neluminată de har operează printr-un exces de reducţii, disocieri şi
identificări ce afectează simţul realităţii până la dezorientare, golirea de sens şi
pierderea accesului la experierea tainei. În demersurile actuale se accentuează tot
mai mult considerarea cunoaşterii, adevărului ca funcţie de participare, şi în acest
sens cunoaşterea lui Dumnezeu presupune o participare la viaţa Lui. Iar
cunoaşterea lumii, o participare duhovnicească la raţiunile ei ascunse în Dumnezeu.
Doar în această perspectivă cunoaşterea capătă un realism duhovnicesc, intrând în
raza transfigurării.

S-a spus că învăţătura Sfântului Grigorie Palama este o sinteză şi o încununare a

Tradiţiei ortodoxe. Acesta este oare motivul pentru care Biserica a aşezat într-a
doua Duminică din Postul Mare pomenirea Sfântului Grigorie Palama?

Biserica a aşezat pomenirea Sfântului Grigorie Palama în a doua Duminică din Postul
Mare, după pomenirea biruinţei Ortodoxiei, pentru că în teologia Sfântului Grigorie
Palama, întrupată în desăvârşirea sfinţeniei, îşi află conturat specificul pneumatic
inconfundabil. Transfigurarea Domnului apare în centrul vieţii mistice a Bisericii,
lumina taborică fiind extinsă ca iradiere din trupul îndumnezeit al Domnului în viaţa
sfinţilor.
Au existat în decursul istoriei numeroase demersuri de recuperare a moştenirii
antice. S-a creat inevitabil, mai ales din partea unor oameni de cultură fără
experienţă duhovnicească, riscul unei pierderi a miezului Tradiţiei Bisericii. Acesta
constă în taina umplerii omului de plinătatea vieţii în Hristos şi transfigurării creaţiei
în lumina dumnezeiască.
De aceea reperele oferite de Sfântul Grigorie Palama sunt inestimabile şi Biserica
ortodoxă îl cinsteşte în cea mai înaltă măsură ca pe un purtător de Dumnezeu
insuflat al sfintei sale Tradiţii.
Astfel că nu este deloc întâmplătoare aşezarea sărbătoririi Sfântului Grigorie Palama
imediat după Duminica Ortodoxiei ca un loc înalt în care să lumineze făclia
credinţei, pe drumul de recapitulare şi reactualizare a istoriei mântuirii care este
perioada Postului Mare.

Vă mulţumesc pentru interviul acordat.

Interviu realizat de Marin Silviu,

masterand la Facultatea de Teologie ortodoxă,
Universitatea din Bucureşti