Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 - 9 iunie 1815), conferință a statelor europene desfășurată la sfârșitul războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura

ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluției Franceze, prin restabilirea vechilor regimuri absolutiste, și de a înlătura, prin stabilirea de noi granițe, urmările ocupației franceze în Europa. Preocupările majore au fost:
 

realizarea unui echilibru al relațiilor de forțe între state, fără a ține seama de particularitățile lingvistice, religioase, de tradiții ale teritoriilor pe care și le împărțeau; favorizarea autorității tradiționale, adică forțele feudale, conservatoare și clericale.

Cuvintele cheie ale Congresului au fost "restaurație" și "legitimism". Restaurația consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții sau a altor evenimente cu rezonanță, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora. Ședințele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Austriei, Klemens von Metternich-Winnerburg, lordul Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franței,Talleyrand, țarul Alexandru I al Rusiei și baronul prusac von Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană. Participanți și obiective La Congresul de la Viena au participat delegații din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat de către marile puteri. Așadar, soarta Europei a fost hotărâtă de către delegații marilor puteri, așa cum se va repeta de două ori în secolul următor, XX, la marile conferințe de pace de la Paris, din 1919/1920 și 1946/1947, care au schimbat harta geo-politică a Europei și a întregii lumii, după Primul și, respectiv, Al Doilea Război Mondial ... Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil și subtil care, sub o aparență glacială, avea un comportament practic care nu se împiedica de rigiditatea protocolară a diplomaților de modă veche. El vroia ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor puteri și nu aștepta vreo mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus în pericol de ambițiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte. Același obiectiv îl urmărea și delegatul Austriei, prințul Metternich, diplomat abil și prudent, însă viziunea sa despre echilibrul european diferă de cea engleză prin faptul că el vedea echilibrul european numai într-o Europă conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste. Ambii delegați au un adversar puternic: țarul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegația rusă, aflată sub autoritatea ministrului afacerilor străine, Nesselrode. Alexandru se considera, și nu chiar fără motiv, principalul autor al coaliției antinapoleoniene. Numai că, paradoxal, își însușise ambițiile hegemonice ale învinsului. Dorința lui era să realizeze o federație a statelor europene condusă de el. Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea , și ministrul său, Hardenburg, care devin simple unelte ale țarului, în schimbul unor promisiuni teritoriale. Trimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are și el un rol secundar în cadrul congresului. Totuși, reușește să se facă purtătorul de cuvânt al statelor mici și să facă uitat faptul că Franța era o putere învinsă. În cele din urmă, obiectivele britanice și austriece au învins, iar Congresul de la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european. Congresul de la Viena a pus capăt războaielor napoleoniene și a stabilit noile granițe din Europa. Un rol important în desfășurarea lucrărilor l-au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei, Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg, reprezentantul Prusiei, și Metternich, cel al

1

Maltei. Revenirea lui Napoleon în fruntea Franței. țarul Rusiei obținând și titlul de rege al Poloniei. ajutat și de poliția secretă austriacă. un pact de asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluționare. Insulelor Ionice și insulei Hellgoland. la vest. i se recunoaște suveranitatea asupra Gibraltarului • în Spania și Regatul celor Două Sicilii se produce restaurația Bourbon-ilor. răpită din trupul Moldovei prin pacea ruso-turcă de la București (16 mai 1812). Salzburgul până la Bavaria și primește provinciile ilirice. • Suedia primește Norvegia. Anglia. deoarece marchează încercarea 2 . monarhii Prusiei. Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relațiilor internaționale moderne. ambele documente fiind anexate la tratatul principal. în plus. a permis împiedicarea tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene. • Regatul Unit a redobândit coroana Hanovrei. și devine unul dintre membrii cei mai importanți ai Confederației Germane. Austriei și Rusiei creau. Rusia mai obține Finlanda și i se recunoștea anexarea Basarabiei. ca urmare a sprijinului acordat alianțelor antinapoleoniene. aflat in vigoare și astăzi. a fost deosebit de abil și eficient. prin diplomație și prin acțiuni desfășurate în secret. În acest sens. condusă de o dietă federativă prezidată de Austria. • Austriei i se restituie teritoriile pierdute. care. naționale. care i-a reunit și pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. în plus. s-a remarcat și ministrul de externe francez Talleyrand. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice. marcat de semnarea Declarației Puterilor cu privire la desființarea comerțului cu negri și adoptarea Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților diplomatici. In timpul lucrărilor. • Elveției i se recunosc independența și neutralitatea perpetuă. în martie 1815. Ceylonului. Sfânta Alianță. iar în est. și a determinat formarea unei noi coaliții militare antifranceze (Rusia. sprijinit de delegații micilor puteri. căuta să destrame alianța anglo-austro-ruso-prusacă și să obțină pentru țara sa hotărâri care să nu-i îngreuneze foarte mult situația. în 1815. și care. iar în ducatul de Parma. Rusia și Anglia. fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele. • Statele germane (38) vor fi reunite în Confederația Germană. Consecințe Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria. • Regatul Unit al Țărilor de Jos reunește Provinciile Unite și Țările de Jos Austriece și trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deșteptării dorințelor franceze de expansiune. până în 1823. Lombardia și Veneția. neluând în seamă dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii. avea obligația de a plăti despăgubiri de război și de a primi trupele străine care să staționeze pe teritoriul ei. Prusia. Fiecare reprezentant căuta să câștige numeroase avantaje pentru țara sa. constituite într-un un regat autonom al Poloniei. a grăbit încheierea lucrărilor congresului. însemnătatea acestui tratat este deosebită. semnarea „ Actului final“ . Tratatul "Sfintei Alianțe“a fost semnat la 26 septembrie 1815.Austriei. inclusiv Varșovia. Austria si Prusia). a Mariei Luiza. • Rusia obține 2/3 din Polonia. la originea lui aflându-se țarul Alexandru I al Rusiei. Acesta preciza granițele hotărâte de marile puteri. iar la data de 9 iunie 1815 a fost semnat „ Actul final“ . Tirolul. Deciziile cele mai importante luate în cadrul Congresului au fost: • Franța își vede teritoriul redus la frontierele sale din 1789. Westfalia și Renania. poziția sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand. Pomerania. și-a menținut dominația asupra Coloniei Capului Bunei Speranțe. • Regatul Prusiei câștigă. Chiar dacă textul "Sfintei Alianțe“ este ambiguu și nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european. a doua soție a lui Napoleon I. cancelarul austriac Metternich.

pe acest fond. având rolul de a asigura menținerea echilibrului de forțe în Europa și. nu a revenit la vechea formulă absolutistă: Ludovic al XVIII-lea a domnit pe baza Chartei din 1814. Congresul de la Viena. Marea Britanie. apoi a Organizației Națiunilor Unite. ce cuprindea multe principii constituționale. a cărui operă este „Noua Europă“. iar dogmatismul clerical și regal a fost înlocuit cu libertatea de gândire și de exprimare. ca urmare a dezvoltării industriei. care se întemeiază pe marile principii ale legitimității. Luptele ulterioare care au avut loc în statele acestui continent s-au dat între vechiul regim aristocratic și noul regim democratic. În fruntea numeroaselor mișcări sociale revoluționare s-a situat burghezia. Structura socială a statelor Hotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a feudalității în Europa. pentru a dobândi drepturi economice și politice. Prusia: Influențat de experiența Revoluției franceze. 3 . dar este și o încercare de raționalizare a hărții Europei și de organizare a „concertului european“. imobilismului economic i-a luat locul libera concurență. prin hotărârile impuse congresului de la Viena. la început în sindicate și apoi în partide. Acesta. acea „peșteră de unde suflă vântul ce răspândește moartea asupra corpului social“. Rusia. adică a sferelor de influență în accepțiunea modernă a sintagmei. întâi prin crearea Ligii Națiunilor. După 1848. fiecare în interiorul propriilor granițe și în zonele adiacente de interes. constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Marile puteri victorioase își arogă dreptul de a interveni pentru menținerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena și să pună sub observație Franța. foarte important. marile puteri europene au ajuns la un consens. prin instituția Congresului. Metternich. Austria. ideile de creare a unui organism internațional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu. în schimb.Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore. aflat în plină afirmare. care era interesată în toate aceste schimbări. respectiv. l-a avut cancelarul Austriei. Din punct de vedere al securității europene. reprezintă o noutate absolută. Independent de criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena. adevăratul conducător al Imperiului Habsburgic a fost la început de secol cancelarul Klemens Metternich Winnenburg. însă rolul practic. aceasta începe să se organizeze. asigurarea stabilității și păcii. avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“. ce reunea multe popoare sub autoritatea dinastiei de Habsburg. în sensul de a-și respecta reciproc interesele. o nouă clasă socială își face simțită prezența pe scena politică: muncitorimea. din 1814-1815. Franța aflată din 1814 în perioada Restaurației Bourbonilor. rămâne un imperiu absolutist.     Anglia era o monarhie parlamentară în care drepturile și libertățile individuale erau în mare măsură respectate. opunându-se de multe ori intereselor burgheziei. Frederic Wilhelm al III-lea se angajează într-un amplu proces de reformare. Nemulțumită de condițiile ei de existență. Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franței de a-și impune hegemonia asupra Europei. Aceste lupte au impus principiul egalității în locul privilegiilor și vechilor ierarhii. încalcă principiul naționalităților. În lipsa unor monarhi puternici. Austria și Prusia. Fără a încheia un tratat formal. "Aerul mistic" al tratatului a fost sugerat de țarul Alexandru I. Consensul marilor puteri.

Imperiul Otoman. greci.  Rusia țarului Alexandru I era o țară înapoiată și feudală. stăpânea mai multe popoare: români. deși conducătorul său absolut se considera "salvatorul Europei". în diferite forme de dominație. 4 . Europa de Sud-est era puternic rămasă în urmă și sub controlul unui alt stat despotic. care. bulgari. sârbi.

care. În principal. marca începutul celei de a treia etape a confruntării cu marile 5 . va pune bazele unei noi colaborări. a fost evenimentul care a ilustrat acest fapt. 1796. Teama de influenţa Revoluţiei i-a determinat. trecute sub protecţia lui Napoleon. Au rămas nerezolvate alte contradicţii. pe monarhii Europei să revină la ideea coaliţiei. Lodi şi Rivoli. Expediţia lui Napoleon în Egipt (1798-1799) avea să amplifice aceste contradicţii. din războaie de apărare în războaie de cucerire. despre influenţa Revoluţiei franceze se mai poate vorbi. Anul 1799 aducea. Pacea ne oferă posibilitatea să spunem că avem în faţă primul caz de schimbare a caracterului războaielor Franţei. Deşi pericolul coaliţiei antifranceze nu dispare este certă o schimbare de echilibru în favoarea Franţei şi în favoarea Revoluţiei. Pacea încheiată de Napoleon nu avea aspectul unei păci generale. Primul loc a fost deţinut de contradicţiile anglofranceze. o schimbare de mod de conducere. în Franţa. la Arcole. Prusia şi Rusia au fost determinate să se retragă şi să nu accepte o altă confruntare directă. Ferrarei şi Bologna.SITUAŢIA EUROPEI ÎN PRIMELE DECENII ALE SECOLULUI AL XIX-LEA Războaiele napoleoniene. este vorba de crearea celor două republici. Ligurică şi Cisalpină. Acesta era noul echilibru teritorial stabilit de Napoleon. Anglia şi Austria. în primul rînd. Victoria de la Valmy avea să fie primul succes militar al Franţei. De fapt acesta a fost sfîrşitul coaliţiei. are aspectul unui război ideologic. în fruntea căruia se afla Napoleon Bonaparte. Austria a recunoscut toate modificările făcute de el. a dat o lovitură serioasă coaliţiei. Societatea europeană este împărţită. Confruntările militare nu au încetat. Napoleon Bonaparte. La prima vedere se pare că au primat cele de ordin economic. şi impunerea tratatului de la Campo Formio (1797). un război dintre două concepţii social-politice. revoluţionarii şi contrarevoluţionarii. aceasta înseamnă Franţa noului regim în faţa vechiului regim monarho-absolutist din Europa centrală şi de est. Intenţia era ca Franţa să fie atacată din mai multe direcţii. Intrat în istoria Franţei prin bătălia contra Angliei. primul succes al Revoluţiei. Convenţia de la Petersburg. reliefate de măsurile protecţioniste luate de guvernul englez şi de Directoratul Francez. Războiul declanşat. din portul Toulon. a Modenei. Una din consecinţele externe ale Revoluţiei franceze. din 1789. prin campania din Italia. ocuparea Veneţiei. Este vizibil că Napoleon va lărgi aria teritorială a acestei influenţe. Instaurarea Consulatului (1799-1804). între Rusia. Privind situaţia dintr-un alt unghi. Planurile au fost dejucate. a fost ruptura dintre Franţa şi suveranii Europei. Austria. pe lîngă partea sa militară. mai exact spus contradicţiile 41 dintre două burrghezii. în două. în aceste momente. în anul 1792. Totuşi. marcat de înfrîngerea Austriei.

care şi-a extins graniţele pînă în răsăritul Europei. şi necesitatea unei recunoaşteri internaţionale. în al doilea rînd. Napoleon a avut nevoie de pace pentru a proclama Imperiul francez. Cea mai mare parte a acestei activităţi este marcată de războaiele din perioada 1804-1815. Urmare a războiului cu coaliţia a patra. Aceasta cu atît mai mult cu cît Anglia a găsit aici terenul propice pentru comerţul ei. 1807. Prin aceasta războiul economic împotriva Angliei se dorea a fi unul al întregului continent. Napoleon dispunea de nordul Italiei şi de controlul asupra mai multor state germane. Prin tratatul de la Luneville (1801). decembrie 1804. Din acestea se va forma Regatul Romei. împotriva Austriei şi Rusiei. dădea Franţei o nouă formă de organizare. Bătălia navală de la Trafalgar (1805) a demonstrat că Franţa nu putea face faţă flotei engleze. atît Rusia. Peninsula Iberică nu făcea parte din Imperiu şi nici nu a reţinut atenţia lui Napoleon. însă. Se poate spune că Austria a fost umilită. a pus capăt disputelor militare. fie şi nu mai pentru faptul că lupta economică dintre Anglia şi Franţa. s-a încheiat pacea de la Tilsit. Împăratul Francisc al II-lea renunţa la calitatea de Împărat al Imperiului romano-german. Napoleon s-a îndreptat înspre Viena. şi a cîştigării bătăliilor de la Jena şi Auerstadt. A creat Confederaţia Rinului. Prin aceasta Rusia se obliga să accepte Blocada şi să rupă relaţiile cu Anglia. Tratatul de la Amiens (1802) încheiat cu Anglia. a fost destrămată datorită. în locul Bourbonilor. La 2 decembrie 1805 a dat marea bătălie de la Austerlitz. Pe lîngă o serie de importante evenimente interne. Se va dovedi. unde şi-a cantonat armata. Planul de debarcare în Anglia a fost părăsit. Prin această expansiune. Începutul a fost făcut de lupta împotriva celei de a treia coaliţii. formată din iniţiativa şi cu sprijinul Angliei. nu a fost oprită. La acestea se adaugă controlul asupra Belgiei şi a Olandei (aceasta a devenit Republica Batavă) avînd şi o influenţă asupra Elveţiei. cît şi Anglia au acceptat ideea încheierii păcii. activităţii diplomatice. încheiat cu Austria. Victoria repurtată i-a permis lui Napoleon să impună pacea de la Pressburg prin care Austria ceda toate teritoriile italiene. De la Boulogne. 42 Anul 1807 a fost un an de vîrf pentru Imperiul francez. În Neapole. Datorită acestei situaţii. la Eylau şi Friedland. Din nou trebuie observat că el nu elimina divergenţele de fond. Rusia şi Austria. Folosindu -se de tratatul 6 . normală în cazul lor. că aplicarea Blocadei nu se putea face fără iberici. în fapt Prusia. a desfiinţat Republica Batavă din care a format Regatul Olandei (condus de fratele său Louis). la care va adăuga Regatul Westfaliei (condus de fratele său Jerôme). însă. Aceasta însemna. acţiunii militare (cîştigarea bătăliei de la Marongo) şi. Pe de altă parte. Napoleon a dat Blocada Continentală prin care insulele britanice erau declarate în stare de blocadă şi erau interzise relaţiile comerciale cu ele. în primul rînd. l-a numit pe fratele său Joseph. Diplomaţii nu puteau afirma că pacea va fi de lungă durată. Coaliţia a doua.puteri europene. După victoriile împotriva ruşilor. Imperiul francez va avea şi multe altele externe. Prin încoronarea sa ca împărat. Fapt curios. Franţa a devenit o forţă în rîndul marilor puteri. Marile puteri nu au primit vestea cu prea mare plăcere. Se accepta crearea Marelui Ducat al Varşoviei şi toate modificările teritoriale făcute de către Napoleon. Victoria aceasta i-a permis lui Napoleon să facă şi alte modificări pe harta Europei. care era formată din Anglia. căruia Napoleon îi impunea acceptarea legilor votate la Paris. o politică externă adecvată. 1806. Dorinţa lui Napoleon de a întreprinde o confruntare directă cu Anglia n-a reuşit. între Franţa şi Rusia.

Prusia. se întărea dinastia Bonaparte. Rusia a anexat teritorii europene. harta ei politico-administrativă. şi spanioli. Campania a început în iunie 1812 şi poate fi împărţită în două etape. raportul de forţe se modifica. ceea ce a devenit realitate în anul 1814. Rusia. După înfrîngerea Austriei. Comandamentul. Napoleon nu a putut evita evoluţia unei opoziţii europene. Napoleon a început retragerea armatei. fidelitatea ei fiind pusă sub semnul întrebării. pe care-l avea Napoleon. care nu-i aparţineau. Armatele aliate au participat la bătălia de la Leipzig (octombrie 1813) cînd Napoleon a fost înfrînt. Deşi a cîştigat bătălia de Wagram. Capitularea generalului francez a fost o ruşine pentru Napoleon. atrăgînd de partea ei pe toţi nemulţumiţii. de manifestarea opoziţiei europene şi chiar a celei franceze şi de perspectivele formării celei de a şasea coaliţii. el nu poate fi considerat deplin. Deşi a fost un succes. a fost cîştigată de cei din urmă. Cele mai nemulţumite au fost Anglia şi Rusia. Bătălia de la Baylen. Prin căsătoria cu Maria Luiza. a sprijinit “revolta” ibericilor. Corpul expediţionar englez. A fost însă şi începutul unei confruntări deschise cu trupe engleze. Basarabia (cele trei judeţe) şi Finlanda. Spania şi Portugalia. Suedia. Campania din Rusia. nu avea o pregătire diplomatică adecvată care să-i asigure aliaţi. viitorul duce de Wellington. Franţa era redusă la graniţele din 1792. În urma războiului cu Turcia. Conflictul militar a fost de data aceasta franco rus. decizie determinată de condiţiile din Rusia. Ducele de Wellington acţiona în Portugalia. Marea armată a cuprins oameni din toate părţile imperiului. în anul 1807 trupele franceze au pătruns în Spania. şi naşterea lui Napoleon al II-lea. unde nu a întîmpinat nici o rezistenţă din partea curţii regale. prin aşezarea pe tronul Spaniei a fratelui său Joseph şi a măsurilor drastice luate. a fost relativă. Datorită acestei stări diplomaţia engleză a ştiut să profite. dintre divizia franceză. Belgia era unită cu Olanda sub 7 . comandat de Arthur Wellesley. După patru zile de şedere în Moscova. comandată de generalul Dupont. urmaş al Bourbonilor înlăturaţi de Revoluţia 43 franceză. fiica împăratului Austriei. Acestora li se alătură Austria. Criza comercială din 1810 dovedea că economia franceză era în declin. la Wagram. Peninsula Iberică a fost locul dezvoltării unei opoziţii antifranceze (antinapoleoniene). Au avut loc evenimente pe care Napoleon nu le-a putut controla. La începutul anului 1813 coaliţia era formată din Anglia. ceea ce i-a revoltat pe spanioli. urmare a intervenţiei directe a lui Napoleon. Aliaţii au impus abdicarea lui Napoleon şi revenirea pe tronul Franţei a lui Ludovic al XVIII-lea. cu intenţia de a trece în Portugalia. Se spune despre Baylen că a fost începutul decăderii imperiului napoleonian. Imperiul francez crea impresia unei consolidări a puterii. Pe plan extern menţinerea blocadei continentale a creat o situaţie mai complicată.încheiat cu Portugalia. În plus. în fond tot împotriva coaliţiei. Refacerea situaţiei. Franţa era ameninţată cu invazia străină. Spania a fost invadată de un alt corp de armată. Prin deciziile care au avut în vedere Europa. n-a mai fost la nivelul celui din trecut. împotriva Austriei. În realitate erau destule semne care dovedeau că situaţia nu era prea bună. a V-a în ordine. În prima parte armata franceză a reuşit să înainteze pe teritoriul Rusiei şi să dea marea bătălie de la Borodino (7 seeptembrie 1812).

Norvegia era dată Suediei. parte din Westfalia şi regiunea renană. apărată de Sfînta Alianţă. Danzig. Grupurile care au aceleaşi sentimente formează naţiuni care îşi cer drepturile. Congresul de la Viena. ceea ce însemna anul 1792. În esenţă. Manifestarea conştiinţei naţ ionale este o reacţie de opoziţie faţă de străini. Conform primului principiu orice schimbare a hotarelor urma să se facă fără a atinge ce ea ce a existat înainte de începutul războaielor. Austria relua teritoriile pierdute. ca formă de organizare impusă de Congresul de la Viena. Au fost antrenate în discuţii Prusia. al unei perioade în istoria Europei şi a celorlalte continente. de profunzimea transformărilor care au dat naştere unui liberalism politic. Au rămas nerezolvate o serie de alte probleme cum ar fi: soluţionarea crizei interne a Imperiului otoman. Problemele cele mai spinoase au fost determinate de rezolvarea situaţiei Saxoniei şi a Poloniei. Belgia era dată Olandei. acesta prevedea: Franţa era redusă la graniţele din 1792. Aşa cum era de prevăzut aliaţii nu se înţelegeau datorită pretenţiilor de a obţine cît mai multe avantaje. Anul 1815 a fost deci un sfîrşit. Complexitatea etapei care începea era dată de problemele care au apărut imediat după Congres. Capul Buneisperanţe. După dezbateri îndelungate Congresul s -a încheiat la 9 iunie 1815 cu adoptarea Tratatului. Austria şi Prusia. Rusia primea o parte din Polonia şi îi erau recunoscute cuceririle Finlandei şi a sudului Basarabiei. din care au făcut parte. relaţiile dintre continentul european şi celelalte continente. Pe aceste baze se formează o doctrină care este contrară 44 8 . Congresul s-a ţinut la Viena. cînd aliaţii dezbăteau viitorul Europei în cadrul Congresului de la Viena. Anglia primea toate coloniile olandeze şi spaniole cucerite în timpul războaielor şi protectoratul asupra insulelor Ionice. Termenul de naţiune îşi face loc în istoria imperiilor care asupreau alte popoare şi în relaţiile internaţionale. dintre Anglia şi Rusia. şi tendinţa de a avea libertăţi individuale sau naţionale nu se poate găsi numitor comun. Talleyrand a reuşit să pună în discuţie două importante principii. Austria şi Rusia. marele diplomat Talleyrand. Profitînd de disputele dintre aliaţi. Poznan. Pentru rezolvarea problemelor care să pună capăt perioadei de conflicte militare. Anglia primea Malta. Revenit la conducere în martie 1815. parte din Saxonia. Între restauraţie.numele de Regatul Ţărilor de Jos. în primul rînd. din toamna anului 1814 şi pînă în vara anului 1815. la început. era formată Confederaţia germană. Au fost evidente disensiunile dintre Austria şi Prusia. Ceylon şi Mauriciu. s-a decis convocarea unui congres al aliaţilor. dar în acelaşi timp şi un început. Consecinţe politice. al legitimităţii şi al echilibrului. Franţa a fost şi ea reprezentată de fostul ministru de externe al lui Napoleon. soluţionarea crizei Imperiului colonial spaniol. evoluţia sentimentului naţional. opus conservatorismului monarho-feudal apărat de Sf. Austria primea teritoriile pierdute. Napoleon a încercat să refacă situaţia dar a pierdut bătălia de la Waterloo (localitate aflată în Belgia) din iunie 1815. Rusia. Au participat. diplomaţi ai statelor ultimei coaliţii antinapoleoniene. dintre Rusia şi Prusia. Al doilea principiu avea în vedere realizarea unui echilibru între marile puteri. Prusia primea Pomerania. Se poate spune că aliaţii au avut două obiective: 1) să realizeze un nou echilibru de forţe prin trasarea noilor frontiere şi 2) să anuleze influenţa Revoluţiei franceze prin restauraţie. Alianţa.

Metternich avea să recunoască însă că anul 1820 este vestitor de dezastre. care s-a bazat pe conservatorismul intern şi extern. Dezmembrarea Italiei. În urma intervenţiei ordonate de către cancelarul Austriei. se poate spune că Revoluţia franceză a bulversat întreaga Europă. hotărîtă la Viena. Belgia şi Varşovia. A fost o recunoaştere a faptului că mişcările germane vor fi reluate. Germanii. pentru un timp nedefinit. Deschiderea care a fost dată. desfăşoară astfel de acţiuni. italienii.hărţii politice a Europei. Începutul a fost făcut de mişcările din Statele germane. Cea mai importantă consecinţă a acestei intervenţi a fost amînarea. Că este aşa o dovedesc toate mişcările sociale şi naţionale care au avut loc după 1815. încă din perioada confruntărilor cu Revoluţia franceză şi apoi cu Napoleon. francezii. Statele germane. SOCIAL ŞI NAŢIONAL ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA EUROPA La începutul secolului al XIX-lea Europa va cunoaşte acţiuni sociale şi naţionale îndreptate împotriva vechiului regim şi a deciziilor luate de către marile puteri în cadrul Congresului de la Viena. Prin aceasta s-a revenit şi la regulile vechiului regim. organizaţie creată de monarhii feudalo -absolutişti ai timpului. Raportul de forţe pe plan european şi universal s-a schimbat în favoarea Angliei şi a altor state dezvoltate. a fost un pas înapoi în comparaţie cu perioada napoleoniană. conduşi de asociaţia “BURSCHENSCHAFT” şi de elementele liberal şi intelectuale. Statele italiene. Jena în mod special. Relaţia social-naţional. în economia acestora. este evident faptul că în relaţiile internaţionale determinante au fost transformările care au loc în cadrul structurilor marilor puteri. Pe de altă parte. belgienii. Aceasta va fi principala cauză a stagnării economice şi sociale. În anul 1817 studenţii de la universităţile germane. În concluzie. Metternich. este prezentă în toate aceste mişcări. Opoziţia liberală 45 9 . pol onezii. Spania. liberalismul care a apărut şi a evoluat. a unificării Germaniei. spaniolii. Lupta împotriva Sf. popoarele din Peninsula Balcanică şi cele din estul continentului. Principala problemă era unificarea statelor germane şi acordarea de reforme liberale. mişcările au fost înfrînte iar participanţii au fost pedepsiţi. Statele italiene.Alianţe. nu pot fi oprite prin decizii ale marilor puteri. Grecia şi revoluţiile din Franţa. cu excepţia revoluţiei din Franţa. a fost liantul care putea da o unitate acestor mişcări. Păstrînd o ordine cronologică vom aminti mişcările din Statele germane. Prin războaiele lui Napoleon această bulversare a continuat. au început seria de manifestaţii împotriva situaţiei create de Congresul de la Viena.

Tocmai de aceea la 17 iulie 1820 a început o revoltă populară care viza reforme sociale mai radicale. dizolvarea parlamentului. sub comanda generalului Gugliemo Pepe. la 1 ianuarie 1820.italiană. Mişcarea liberală spaniolă va opta pentru constituţia anulată şi acordarea de reforme. Un alt moment important l-a constituit insurecţia din Sicilia. Peste două zile fortăreaţa a fost ocupată de insurgenţi. sub comanda colonelului Rafael de Riego.Alianţe. Vom remarca mai întîi insurecţia de la Macerata (1817). Dezavurarea 46 10 . Spania. formată din negustori. între altele. Sub conducerea lui Al. şi -a început activitatea politică imediat după 1815. Între altele. au dus Spania în pragul unui război civil. pentru prima dată. numită a Carbonarilor. Pînă în vara anului 1821 întreaga Peninsulă italică a fost pacificată. Carbonarii n -au depăşit anumite limite. Prin acest din urmă obiectiv. Piemontul îşi asuma. Cea mai mare mişcare social-naţională a fost cea a grecilor. Societatea “Carboneria” a avut o contribuţie în desfăşurarea celor mai importante acţiuni numite mişcări pentru constituţii şi cele orientate împotriva dominaţiei străine. La începutul secolului al XIX -lea idealul naţional era tot mai evident în societatea greacă. Situaţia specială a acestui stat italian a impus două obiective. În ianuarie 1821 a început mişcarea propriu-zisă (vezi şi relaţiile cu T. Trupele canton ate în portul Cadix. Aici s -a format primul guvern (juntă) revoluţionar. Sub influenţa directă a mişcărilor din Europa şi a celor din America Latină. Deşi a durat puţin regimul introdus în Sicilia a avut darul de a fi marcat un punct important în programul politic al societăţii italiene. Disputele între grupările politice. repunerea bisericii în vechile drepturi. Între anii 1817 şi 1821 au avut loc mai multe mişcări. Peninsula Balcanică. Odată cu aceasta a început o nouă restauraţie în Spania. sarcina privind eliberarea teritoriilor italiene. Mişcarea a început în garnizoana de la Nola. la 9 martie 1821. Ea s-a desfăşurat în două perioade: a) acţiunea Eteriei şi b) războiul de independenţă. Piemontul a contribuit la reinstaurarea vechilor reguli. Eteria. Deşi dorea să joace un rol important în viaţa politică italiană. Acţiunea deschisă a început. Aflate în Congresul Sf. În octombrie s-a reuşit stabilirea aici a unui regim constituţional. aici se punea şi problema autonomiei. Seria acţiunilor revoluţionare va fi încheiată de mişcarea din Piemont. Ea a fost urmată de mişcarea din Sicilia (1819) şi de marea mişcare.Alianţe. comandată de ducele d’Angoulême. Cu sprijinul Austriei. renunţarea la constituţia din 1812. Revenit din exilul impus de Napoleon. din garnizoana de la Alessandria. fondată de Rig as de Velestino. Primele succese au fost elaborarea unor noi constituţii şi acceptarea unor reforme. În primăvara anului 1823 armata franceză. În faţa acestei situaţii regele Victor Emanuel I a adoptat noua constituţie. din anul 1820. a început mişcarea liberală. care a primit mandat din partea Sf. monarhia piemonteză (sardă) a preferat să participe la reprimarea revoltei. l-a repus în drepturi pe regele Ferdinand. gruparea tinerilor (Exaltados) şi a moderaţilor (Moderados). au început revolta “pentru constituţie”. etc. sprijinit pînă la un punct de către ţar. a preluat programul naţional. la Verona. obţinerea unei constituţii şi lupta împotriva Austriei. a fost organizată armata eteristă. marile pu teri au dat mandat Franţei să intervină în Spania. La 15 august 1822 regele a fost demis. militari şi intelectuali. regele Ferdinand a restaurat vechiul regim. Aceasta a însemnat.Ipsilanti. în anul 1814. Vladimirescu). Au urmat revoltele altor garnizoane ceea ce l -a determinat pe rege să accepte constituţia şi o serie de revendicări liberale.

mişcării de către ţar a făcut ca totul să se încheie cu un eşec. Belgia şi Olanda au format Regatul Ţărilor de Jos. La 26 iulie 1830 a început revoluţia de la Paris. Rezistenţa armată a belgienilor a avut ca prin rezultat formarea. a fost adoptat tratatul de la Londra în care se menţiona independenţa Greciei sub forma unei monarhii constituţionale. în rada portului Navarin. Prin tratatul de la Viena. În anul 1795 Rusia. cu durată în timp şi desfăşurat pe teritoriul Greciei. Politica lor a creat o stare de nemulţumire generală. Insurecţia poloneză. Manifestaţiile studenţeşti. din 1815. Această unire a fost cauza tuturor nemulţumirilor belgienilor. Marile puteri erau împărţite în două tabere. a făcut ca nemulţumirile din societatea franceză să crească. la 4 octombrie 1830. Cei doi monarhi au încercat să introducă regulile vechiului regim. urmare a conferinţelor care au avut loc. Influenţată de revoluţia franceză din iulie. La 12 ianuarie 1822 Congresul naţional elen. nemulţumiri amplificate de politica monarhiei de susţinere a intereselor olandezilor. au menţionat recunoaşterea independenţei şi a neutralităţii Belgiei. Acesta a fost semnalul începerii războiului. de la Epidaur. Datorită diplomaţiei engleze şi franceze. La 26 iunie 1831 Leopold de Saxa -Coburg a fost recunoscut ca rege al Belgiei. conjuraţia din anul 1819 denumită “Francmasoneria naţională”. Desfăşurarea operaţiunilor militare în defavoarea grecilor a determinat o reacţie internaţională. a primului guvern naţional şi proclamarea. Încălcarea constituţiei şi decretarea celor 4 ordonanţe au adîncit criza politică. condus de către Wilhelm de Orania. Franţa şi Rusia să intervină direct. Congresul de la Viena a decis dezmembrarea şi reîmpărţirea teritoriilor poloneze. preocupat şi mai mult de revenirea la vechiul regim. Cu domnia acestuia începea perioada monarhiei constituţionale denumită “monarhia din iulie”. După mai multe dispute diplomatice şi eşecurile militare ale Porţii. Formînd Marele Ducat al Varşoviei. Aceasta a cuprins domniile lui Ludovic al XVIII-lea (1815-1824) şi a lui Carol al X-lea (1824-1830). din ce în ce mai puternic. începînd cu anul 1820. cea mai liberală constituţie europeană a timpului respectiv. au avansat soluţii pentru încheierea conflictului. în anul 1821. crearea. Datorită acestei politici opoziţia belgiană a dezvoltat programul naţional de eliberare de sub dominaţia olandeză. care în anul 1817 va crea un adevărat partid liberal. ceea ce însemna anularea tuturor reformelor date de Revoluţie. Intervenţia mai energică a armatei turco-egiptene a făcut ca Anglia. Lipsa de unitate între organizaţiile politice. Venirea la conducere a lui Carol al X -lea. Pe lîngă activitatea de propagandă au fost şi acţiuni deschise – insurecţiile de la Belfort. în virtutea intereselor lor. a primei organizaţii secrete “Societatea Patriotică Naţională”. Profitînd de revoluţiile din Franţa şi Belgia. Datorită acestei situaţii obiectivul politic principal al polonezilor era refacerea statului. A doua etapă a fost un adevărat război. Austria şi Prusia au făcut cea de a treia împărţire a Poloniei. revoluţia belgiană a început prin manifestaţia de la Bruxelles din 25 august 1830. tratatele încheiate la Londra. Revoluţia din Belgia. Carol al X-lea a fost obligat să abdice. marile puteri. la 29 noiembrie 1830. Pe de altă parte. una favorabilă Belgiei şi una ostilă. La 20 octombrie 1827. de la Varşovia şi Cracovia. Napoleon a reunificat teritoriile poloneze. În ziua de 7 februarie 1831 a fost votată constituţia. flota turco-egipteană a fost distrusă de flotele aliate. în locul lui a fost adus Ludovic Filip de Orleans. La Rochelle şi Calmar. a proclamat independenţa Greciei. După a doua abdicare a lui Napoleon (1815) în Franţa a început a doua Restauraţie. Revoluţia franceză (1830). S-a format primul guvern provizoriu. sunt formele de manifestare ale patrioţilor polonezi. Perioada se caracterizează prin disputa politică dintre susţinătorii Restauraţiei şi opoziţia liberală. se va manifesta. în anul 1830. Revoluţia belgiană a beneficiat de o situaţie internaţională favorabilă. a independenţei. opinia publică europeană susţinea mişcarea grecilor. trădarea unor cercuri 11 . Imediat după 1815 a început acţiunea politică orientată în acest sens. la 22 noiembrie. Pe de o parte. a fost declanşată insurecţia la Varşovia. Opoziţia liberală.

au facilitat intervenţia. La 6 septembrie 1831 armata rusă a început asediul Varşoviei. Începînd de acum. La 8 septembrie revoluţionarii au capitulat. teritoriile poloneze vor rămîne sub ocupaţie străină. 12 . pentru mulţi ani.aristocratice.