Nefericita cruciada a calicilor Perioada cruciadelor a reprezentat un capitol aparte in istoria omenirii si o alta fateta a conflictului Est-Vest care

a macinat de secole omenirea, de la grecii si persii antichitatii pana la razboiul rece si mai recentul razboi contra terorismului fundamentalist. A fost, fara indoiala, una dintre cele mai crude epoci si din pacate in numele unui tel nobil si al religiei s-au comis crime cumplite. Cum a inceput totul? Prima cruciada a fost constituita la chemarea Papei Urban II, care a adresat tuturor crestinilor in stare sa poarte arme un apel pentru eliberarea Tarii Sfinte de sub dominatia islamica. Desi in final cruciada nobililor va izbuti sa cucereasca Ierusalimul, cea a calicilor, cum a fost numita, s-a incheiat cu un esec zdrobitor. Petru Ermitul motorul cruciadei Papa Urban II a planuit plecarea in prima cruciada pentru ziua de 15 august 1096. La data respectiva insa, armate incropite in pripa, din tarani saraci se aflau deja in drum spre Palestina. Faptul ca majoritatea lor nu aveau nici un fel de pregatire militara nu i-a impiedicat sa se indrepte, entuziasti spre Tara Sfanta, convinsi ca o moarte pentru credinta este de preferat unei vieti de sclavie si lipsuri, pe fiefurile feudalilor. Superstitiosi, saracii au considerat o serie intreaga de fenomene bizare, petrecute in anul precedent o ploaie de meteori, aurore boreale, o eclipsa totala de Luna si aparitia unei comete - drept semne ca expeditia lor va fi de bun augur. Liderul carismatic al miscarii a fost un calugar din Amiens, numit Petru Ermitul. Mergand pe spinarea unui asin, ca si Iisus la intrarea in Ierusalim, imbracat in vesminte umile, acest orator remarcabil a predicat cu vigoare cruciada in nordul Frantei si in Flandra, punand in miscare multimile, astfel incat unii l-au considerat pe el si nu pe Papa adevaratul motor al cruciadei. Putini dintre adeptii lui Petru tinusera inainte in mana o sabie, printre ei numarandu-se Fulcher de Chartres, viitorul cronicar, si Walter Fara-un-Sfant, un cavaler saracit dar experimentat in lupte. Jafuri si pogromuri in numele unei cauze sacre Interesant e faptul ca, desi toti predicau cruciada impotriva musulmanilor, miscarea a fost insufletita, inca de la inceputurile ei, de o navalnica ura fata de evrei. In multe regiuni ale Frantei si Germaniei, acestia au fost perceputi la fel de periculosi ca si musulmanii: ei erau considerati responsabili de crucificarea lui Iisus si in alta ordine de idei, erau mult mai la indemana furiosilor cruciati decat indepartatii musulmani. Multi s-au intrebat chiar de ce trebuie sa faca atata drum spre a lupta contra necredinciosilor, cand iata, necredinciosii erau asa de aproape de ei! Ca atare, cruciatii s-au dedat la pogromuri cumplite, masacrand mii de evrei in vestul Europei si in drumul lor spre Tara Sfanta. Revenind la cruciada propriu-zisa, sa spunem ca Petru si-a strans trupele la Kln, pe 12 aprilie 1096, cu gand sa predice aici si sa adune mai multi germani pentru cauza sacra. Dar ceilalti francezi, instigati de Walter Fara-un-Sfant, au refuzat sa mai astepte; cateva mii dintre cruciati au plecat inaintea lui Petru, ajungand in Ungaria pe 8 mai si traversand aceasta tara fara incidente. Sositi la Belgrad, comandantul bizantin al cetatii le-a refuzat accesul, ceea ce i-a determinat pe cruciati sa se raspandeasca in zona, dupa prada, si sa provoace unele incidente cu garnizoana locala. In cele din urma, cruciatilor li s-a permis sa treaca spre Nis, unde s-a primit porunca, de la Constantinopol, sa li se acorde libera cale. La finele lui iulie, ei au ajuns la Constantinopol, sub escorta bizantina. Alexius I Comnenus vinovat sau tap ispasitor? Petru si cruciatii ramasi au plecat din Kln pe 20 aprilie. Erau 40.000 oameni si altii ii vor urma curand. Ajunsi la Dunare, unii dintre ei au ales calea apei in vreme ce grosul ostirii a continuat pe uscat, intrand in Ungaria pe la Odenburg (actualul Sopron). Cele doua contingente s-au reunit abia la iesirea de pe teritoriul maghiar, la Semlin. Aici, dupa o serie de incidente violente cu localnicii, cruciatii au luat cu asalt cetatea

dupa toate probabilitatile impotriva vointei lui Petru ucigand 4.000 de unguri. Belgradul va impartasi soarta Semlinului, cruciatii jefuind si arzand orasul. La Nis, comandantul garnizoanei a promis ca va escorta recalcitranta armata cruciata, cu conditia sa plece imediat. Din nou insa, Petru a scapat situatia de sub control, pradaciunile comise de dezordonatii cruciati ducand la un conflict deschis cu soldatii bizantini. Lupta s-a incheiat cu un dezastru pentru agresori, un sfert circa 10.000 oameni dintre cruciati pierind cu acest prilej. Resturile armatei au ajuns la Sofia pe 12 iulie si de aici, escortati de bizantini, au fost adusi la Constantinopol pe 1 august. Nestiind cum sa procedeze cu aceasta armata turbulenta de calici, imparatul Alexius I Comnenus a acceptat sa-i treaca pe cei 30.000 cruciati peste Bosfor. Nici pana astazi istoricii nu s-au putut pune de acord daca imparatul i-a trimis pe cruciati inainte, fara calauze, cu intentia nedeclarata de a-i lasa prada turcilor, sau daca acestia au plecat, in pofida insistentelor lui de a-i opri. Sigur este faptul ca Alexius l-a avertizat pe Petru ca armata lui de stransura nu e pregatita sa faca fata temutilor osteni turci si ar fi mai bine sa astepte oastea cavalerilor apuseni. Razbunarea lui Kilij Arslan Petru nici n-a vrut sa auda de asa ceva. Misticul, care pretindea ca fusese investit de insusi Iisus Hristos sa recucereasca Ierusalimul din mainile paganilor, era prea mandru spre a-si accepta inferioritatea. Alaturi de Walter si de mai multe grupari de cavaleri italieni, atunci sositi, el s-a avantat curajos in Asia Mica, pradand orasele intalnite in cale si ajungand la Nicomedia, unde a izbucnit un nou conflict, intre francezi pe de o parte si germani si italieni pe de alta. La primii, comanda a fost preluata de Geoffreu Burel, in vreme ce italienii l-au ales drept capitan pe un anume Rainaldo. Petru Ermitul pierduse efectiv fraiele cruciadei. Ajunsi la Niceea, o puternica fortareata turca, francezii au pradat suburbiile. Spre a nu se lasa mai prejos, germanii au atacat si cucerit orasul Xerigordon. Aici insa, principala armata turca, sub conducerea lui Kilij Arslan, a contraatacat, asediindu-i pe cruciati intre zidurile cetatii. Calicii au fost nevoiti, dupa ce proviziile de apa s-au terminat, sa bea sangele catarilor si propria urina, dar in cele din urma s-au predat. Cei ce au acceptat sa treaca la mahomedanism au fost trimisi la Khorasan, ceilalti ucisi fara crutare. Turcii s-au dovedit insa nu doar viteji ci si vicleni. Ei au trimis spioni in tabara francezilor, spre a raspandi zvonul ca germanii au cucerit si Niceea; cuprinsi de lacomie si dornici sa imparta prazile cu ceilalti cruciati, francezii au pornit spre Niceea, fara sa-si ia nici o masura de aparare. Firesc, turcii i-au prins intr-o ambuscada si intreaga armata de 20.000 cruciati a fost masacrata. Totusi, copiii si cei care s-au predat de buna voie au fost crutati. Geoffrey Burel a reusit sa scape, fugind de pe campul de lupta iar Petru Ermitul a avut norocul ca in acele zile sa se afle la Constantinopol, dupa provizii. El va porni totusi mai departe, spre Tara Sfanta, alaturi de liderii primei cruciade (a cavalerilor), in vreme ce calicii carora le promisese ca vor calca pragul Ierusalimului pamantesc il trecusera de mult poate pe cel al Ierusalimului ceresc...