Sunteți pe pagina 1din 20

34. Doctrina politic comunist (Comunismul) Karl Marx si Vladimir Ilici Lenin.

Potrivit acestei ideologii, ornduirea capitalist va fi inevitabil nlocuit de o nou societate, cea socialist, ca prima faz a comunismului. Doctrina politic comunist are la baza principiile ideologiei marxist-leniniste, ai carei fondatori au fost Marx, Engels si Lenin. Potrivit acestei ideologii, ornduirea capitalist va fi inevitabil nlocuit de o nou societate, cea socialist, ca prima faz a comunismului. Acest proces are loc pe calea revoluiei socialiste menite s duc la schimbri radicale att n domeniul politic prin instaurarea dictaturii proletariatului, ct si n domeniul economic, prin nlocuirea proprietii private cu proprietatea comun, socialist, asupra mijloacelor de producie. Doctrina politic comunist, bazat pe ideologia marxist-leninist, privete organizarea si conducerea societii prin dictatura proletariatului care, dup afirmaia lui Lenin, se manifest n cadrul i n afara legii, pe baza aciunii unui singur partid - partidul comunist. Dictatura proletariatului reprezint, n concepia fondatorilor acestei doctrine, o form superioar de organizare si conducere politic a societii. Ea reprezint o dictatur a majoritii exploatate mpotriva minoritii exploatatoare. Principiile pluralismului politic, al separaiei puterilor n stat, supremaia legii, drepturile si libertile cetenilor sunt eliminate din cadrul acestei doctrine. Dictatura proletariatului, ca form de organizare si conducere politic a societii, a dus, prin eliminarea pluralismului politic la dictatura de fapt a unui grup restrns iar, n multe situaii, la dictatura unei singure familii sau a unei singure persoane. Doctrina comunist, concepe organizarea si conducerea societii pe baza dictaturii proletariatului i promoveaz represiunea ca principiu al politicii de stat. Acest lucru se face cu ajutorul unui aparat poliienesc riguros organizat, fr a fi supus controlului politic, al legilor si chiar al unor autoriti ale statului. Fondatorii acestei doctrine si ali teoreticieni susineau ca dictatura proletariatului constituie o form de organizare si conducere politica a societii , numai pentru perioada de trecere de la capitalism la socialism . Ei susineau c odat ncheiat aceast perioad ,dictatura proletariatului urma sa dispar si s se treac la o organizare si conducere democratic a societii. n practic, acest lucru nu s-a petrecut si nici nu se putea ntmpla. Motivul l constituie lipsa pluralismului politic, existena partidului unic, ca partid de guvernmnt i inexistena agenilor economici independeni.Prin urmare , aa numita proprietate socialist na fcut altceva dect sa perpetueze dictatura. Unii ideologi marxist-leniniti, precum cei chinezi, de pild, susin principiul dictaturii proletariatului ca form de organizare si conducere politic a societii pe o perioad nedefinit. Pe baza doctrinei politice marxist -leniniste, dup primul si al doilea rzboi mondial, au fost create regimuri comuniste care s-au manifestat ca regimuri totalitare, bazate pe dictatur si represiune sngeroas. Marx, Engels,Lenin i Stalin, ideologii comunismului. Sunt cunoscute marile represiuni care au atins proporiile unor reprimri n mas, cu consecine dramatice pentru soarta cetenilor din rile unde acestea au avut loc. Ideologii marxiti sunt de prere c dictatura proletariatului constituie un ru necesar, care ns lichideaz exploatarea omului de ctre om, elimin deosebirile de clas si inegalitile economice, i are o organizare superioara a formelor anterioare . De asemenea, este acreditat ideea c dictatura proletariatului se instaureaz pentru a lichida orice dominaie de clas si deci politic, n ideea de a se ajunge la societatea comunist. n dictatura proletariatului nu exist clase sociale, statul si alte organizaii politice dispar , societatea se organizeaz prin autoconducere. Principiul acestei doctrine este ca n condiiile unui belug de produse, oamenii sa fie retribuii dup nevoi. Doctrina comunist a putut fi aplicat n unele ri pentru c, paralel cu mijloacele de manipulare s-au folosit si mijloace violente de reprimare mpotriva celor care s-au opus. La acestea s-a adugat conjunctura istoric . Aceasta a favorizat impunerea regimurilor totalitare. Cele dou regimuri totalitare - sistemul comunist n Rusia i cel fascist , n unele ri europene- a aprut n principal pe fondul crizei social politice, cauzat de primul rzboi mondial. Cele dou regimuri totalitare au ajuns n 1939 la o nelegere concretizat n mprirea sferelor de influen n Europa, ceea ce a dus i la declanarea celui de-al doilea rzboi mondial. n multe ri din centrul si estul Europei, inclusiv n Romnia, au fost instaurate regimuri comuniste, impuse de Uniunea Sovietic. n urma procesului de dezintegrare a regimurilor comuniste din Europa, doctrina politic marxist-leninist de organizare i conducere a societii a fost mbriat de din ce n ce mai puini oameni. Cu timpul se pare c va fi eliminat definitiv din gndirea politica contemporan ,din cauza caracterului ei nociv ,care a mpins -o la faliment.

33. DOCTRINA FASCISTA Doctrina politica fascista are la baza ideologia politica fascista, cu elementele sale principale ca: rasismul, sovinismul, antisemitismul, exaltarea misticismului, mitul conducatorului, elitismul, teoria spatiului vital, cultul violentei, irationalismul etc. Doctrina politica fascista privind organizarea si conducerea societatii se calauzeste dupa principiul instaurarii puterii politice prin orice orice mijloace, mai ales, pe calea fortei, prin subordonarea totala a individului autoritatii statale, nesocotirea drepturilor si libertatilor cetatenesti, inlocuirea statului de drept cu statul politienesc, prin suprimarea pluralismului politic, mentinandu-se un singur partid cel fascist care, de regula, se confunda cu statul. Aceasta doctrina politica a capatat contur si a fost aplicata in practica dupa primul razboi mondial, mai ales sub cele doua forme principale ale sale: fascismul lui Musolini in Italia si nazismul lui Hitler in Germania, existand insa si alte variante precum si hortysmul in Ungaria, franchismul in Spania, miscarea legionara in Romania etc. Dintre toate formele sub care s-a manifestat fascismul, nazismul a fost cea mai brutala, mai sangeroasa, care a atins forme aberante de genocid. Caracteristic nazismului german a fost nu numai suprimarea brutala, prin violenta a drepturilor si libertatilor cetatenesti, exterminarea in masa a unor categorii de oameni, ci si o politica agresiva in exterior, prin dezlantuirea celei de a doua conflagratii mondiale, prin care se urmarea subjugarea si dominarea popoarelor, hegemonia Germaniei pe plan mondial.[1] Asa cum arata Francois Furet: Hitler datoreaza anterioritatii victoriei bolsevismului si contraexemplului violentei pure pe care Lenin a ridicat-o la rang de sistem de guvernamant; in sfarsit obsesiei Kominterniste de a extinde revolutia comunista in Germania. Prin infrangerea puterii fasciste in cel de-al doilea razboi mondial, prin condamnarea si incriminarea fascismului ca ideologie, doctrina politica fascista si-a pierdut aderenta in cercurile largi ale opiniei publice. Cu toate acestea, ideologia si doctrina politica fascista nu au disparut complet. Ca dovada, faptul ca in prezent se intalnesc unele manifestari ale ideologiei si doctrinei politice fasciste sub forma neofascismului. Pastrand multe din elementele vechii ideologii fasciste, neofascismul promoveaza si alte elemente noi precum: ideea inzestrarii genetice a unor indivizi inzestrati sa conduca, intoleranta fata de cetatenii apartinand altor popoare, idei revansarde etc. Neofascismul nu reprezinta o miscare de proportii in lumea contemporana, dar, daca nu se atitudine fata de aceasta, el poate sa ia amploare si sa devina un pericol pentru omenire. Ca un argument in aceasta perioada este insusi faptul ca nici nazismul lui Hitler, la inceput, nu avut o semnificatie deosebita si era ignorat, ca apoi, recurgandu-se la mijloacele cunoscute sa acceada la putere. De aceea, nu trebuie pierdut nici un moment din vedere ca neofascismul, chiar daca este restrans, ca manifestare si influenta, prin mijloacele pe care le ar putea folosi ar putea foarte repede sa ajunga pe scena conducerii politice a unei tari, ceea ce nu trebuie sa se intample.[3]

32. Doctrina social-democrata Social-democratia reprezinta doctrina politica privind organizarea si conducerea democratica a societatii, avand la baza principiile egalitatii si dreptatii sociale, ale promovarii intereselor producatorilor de valori materiale si spirituale, ale protectiei sociale a categoriilor cetatenilor defavorizati, prin limitarea puterii claselor sociale avute, indeosebi a monopolurilor. Geneza doctrinei politice social-democratice are la baza, pe de o parte, ideile socialistilor utopici, iar pe de alta parte, ideile marxiste din a doua jumatate a secolului trecut. Ideile socialismului utopic au aparut o data cu manifestarea relatiilor de productie capitaliste care, desi marcau un element de progres pe calea dezvoltarii societatii, generau, totusi, in mod inevitabil, si inegalitati sociale. Ca o reactie la aceasta realitate, apar in domeniul gandirii social-politice idei egalitariste cunoscute sub numele de socialismul utopic. Termenul de 'utopic' s-a impus, mai ales, de la titlul lucrarii lui Thomas Morus, 'Utopia', cuvand provenit din limba greaca, insemnand ceva 'fara loc', 'nicaieri', adica ceva care nu poate sa existe in realitate. De aceea, in limbajul obisnuit, termenul 'utopic' inseamna irealizabil, iar in legatura cu ideile socialpolitice promovate de socialismul utopic ele se refera la o constructie imaginara, himerica, a unei societati viitoare. Ideile socialismului utopic si-au gasit in continuare noi teoreticieni precum Jean Meslier, Morelly, Mably, Babeuf, din secolul al XVIII-lea, care concepeau egalitarismul in mod rudimentar, vizand uniformizarea vietii sociale si introducand, in afara de termenul de 'socialism', si pe cel de 'comunism'. In prima jumatate a secolului al XIX-lea apar o serie de teoreticieni de marca ai socialismului utopic: Saint Simon, Ch. Fourier (Franta), Robert Owen (Anglia) si Theodor Diamant (Romania) care, pe langa prezentarea teoretica a socialismului utopic, au recurs la experimente practice, cum au fost falansterele, colonii de munca model (dupa parerea autorilor) in care se muncea si se traia in spiritul acestor idei. La noi in tara este cunoscut un astfel de experiment, initiat de Theodor Diamant care a infiintat, in 1835, falansterul de la Scaieni, cu denumirea de 'Societate agronomica si manufacturiera', dar care s-a soldat insa, cum era si firesc, cu un esec. Trebuie mentionat ca anumite idei ale socialismului utopic persista si astazi in diferite tari, mai ales, in cele subdezvoltate. Social-democratia s-a inspirat, dupa cum s-a aratat, nu numai de la socialismul utopic, ci si de la ideile socialiste ale lui Marx si Engels, idei considerate ca apartinand socialismului stiintific. Marx si Engels considerau ca inevitabila pieirea capitalismului si inlocuirea acestuia cu o noua societate, cea socialista, reclamata de legile obiective ale dezvoltarii sociale, bazata pe proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie si lipsita de exploatare. Trecerea de la capitalism la socialism se infaptuieste, potrivit conceptiei marxiste, pe calea revolutiei socialiste menite sa duca la inlocuirea organizarii politice vechi, bazate pe dominatia burgheziei, la organizarea politica noua, prin dominatia clasei muncitoare. Desi statul era conceput in termenii democratiei reprezentative, ca o republica parlamentara, folosirea notiunii de 'dominatie' a clasei muncitoare si a celei de 'dictatura' proletariatului, contravenea organizarii democratice a societatii. Doctrina politica social-democrata a preluat numai ideea organizarii democratice a societatii, iar tezele despre dictatura proletariatului au fost preluate de doctrina comunista de tip marxist-leninist. Social-democratia, ca doctrina politica, a cunoscut mai multe faze in evolutia sa. O prima faza poate fi considerata cea din perioada premergatoare primului razboi mondial, cand social-democratia se considera o doctrina politica ce viza organizarea si conducerea democratica a societatii pe calea trecerii la o noua oranduire sociala, oranduirea socialista, faurita pe baza politicii partidului clasei muncitoare, care sa ia locul capitalismului, prin reforme. In cadrul social-democratiei din acea perioada a inceput sa se dezvolte un curent de gandire de factura extremista, in frunte cu Lenin, care va duce la o noua doctrina politica - cea comunista, de tip marxist-leninist, care, dupa primul si al doilea razboi mondial, va sta la baza sistemului politic totalitar comunist. Datorita acestei noi situatii care s-a creat, doctrina politica social-democratica a intrat (dupa prima conflagratie mondiala) intr-o noua faza de dezvoltare, care a durat pana la zilele noastre. Partidele social-democrate au continuat sa se dezvolte in multe tari ale lumii si sa participe activ, pe principii democratice, la viata politica din tarile respective. Trebuie mentionat ca in multe tari, dupa al doilea razboi mondial, partidele social-democratice au reusit, prin alegeri libere, sa guverneze perioade indelungate de timp. In prezent, dupa prabusirea sistemului totalitar comunist din tarile est-europene, sistem care nu intotdeauna a fost evaluat suficient de critici de catre social-democratie, doctrina social-democrata a intrat intr-o noua faza, in care s-a renuntat la ideea oranduirii socialiste. In prezent, doctrina social-democrata pune accent pe principiile statului de drept, pe protectia sociala a cetatenilor. In zilele noastre, in Europa Occidentala, precum si in alte tari ale lumii, social-democratia reprezinta una din principalele doctrine politice, ca alternativa viabila de organizare si conducere democratica a societatii. In tarile est-europene, unde comunismul s-a prabusit, are loc un proces de inchegare a unei doctrine politice social-democratice care valorifica o parte din vechile idei ale social-democratiei, dar afirma si altele noi, rezultate din situatia actuala a realitatilor social economice.

31. Doctrina politic Conservatoare (Conservatorismul)


Conservatorismul este strns legat de starea fireasc a societii. Acest firesc se msoar prin adeziunea unui popor la Tradiie, care este coloana vertebral a fiecrei civilizaii. O micare care ar readuce un popor la starea sa fireasc nu poate fi dect un a revoluionar-conservatoare. Revoluionar pentru c respinge tot ce nseamn prezentul, precum i valorile, normele i instituiile care reprezint societatea prezentului, conservatoare - pentru c pledm pentru revenirea la trupul Tradiiei i la valorile autentice care ne definesc ca o entitate colectiv, politic, economic, geopolitic i uman. Pentru a nelege sensul conservatorismului trebuie s nelegem pentru ce valori pledeaz i care este momentul istoric n care societatea adopt o direcie antitradiional. n mod simbolic, acest moment n istoria universal este reprezentat deMarea Revoluie Francez din 1789. Teoreticienii care s-au opus fenomenelor i proceselor demarate ncepnd cu acest moment se poziioneaz ca reacionari, tradiionaliti sau conservatori. Anume dup aceast revoluie are loc frmiarea nu doar a vechii ordini feudale, dar i rsturnarea radical a valorilor tradiionale, principiile primordiale fiind nlocuite cu nite concepii ale unor coli filo sofice din acele timpuri. Aa cum filosofia european se afla i se afl ntr-o permanent criz, aceast instabilitate a fost transferat i asupra realitii sociale, economice i politice din Europa. Perioada de dup revoluia francez ar putea fi numit cu adevrat cea mai sngeroas i cea mai violent perioad din istoria civilizaiei umane. Epoca de dup revoluia francez a stat sub semnul liberalismului, a distrugerii oricror forme tradiionale i slbirea autoritii statului. Liberalismul a favorizat dezvoltarea relaiilor capitaliste, urbanizarea, industrializarea i formarea clasei oamenilor dezrdcinai i fr proprietate: muncitorii salariai. Ca o urmare logic a ideilor revoluiei franceze apare marxismul, ca un antipod al primei teorii politice. Marxitii mpart societatea pe clase sociale (burghezia i proletariatul), se pronun mpotriva proprietii private, i pentru implicarea activ a statului n economie. Rusia a devenit primul stat n care socialitii au reuit n 1917 s realizeze o revoluie socialist. Acest lucru a avut loc nu din cauza evoluiei socio -economice, aa cum a descris Marx, ci din cauza lipsa unui sistem capitalist slab dezvoltat i a unei clase burgheze embrionare. Din aceste considerente, regimurile comuniste au realizat n pai mai rapizi etapele pe care le-au trecut capitalitii: anihilirarea obtei steti, nimicirea micului productor, distrugerea familiei tradiionale, industrializarea forat, urbanizarea etc. Dac societatea tradiional a fost una preponderant patriarhal (ierarhie, familie, motenire pe linie patern, moral, discriminare, militarism, autoritarism, credin), socialitii i liberalii vin cu un model social -politic matriarchal (egalitarism, pacifism, feminizarea societii, toleran, promiscuitate sexual, democraie, ateism). Forele reacionare. Rezultatele dezastroase ale micrilor socialiste, precum i a sistemului demo -liberal au determinat identificarea unei a treia ci. Aa au aprut micrile de extrem dreapta n Europa: fascismul i nazismul, care s-au poziionat att mpotriva liberalismului, ct i a comunismului. Dar acestui proiect nu i-a fost dar s se realizeze plenar. nfrngerea n rzboiul provocat de Hitler, a nsemnat victoria alianei lagrului comunist i liberal-capitalist. A treia teorie politic a suferit eec la scurt timp de la naterea sa. Alierea comunitilor cu tabra capitalist mpotriva a ceea ce numeau ei fascism a creat fisuri n viziunea marxist i liberal. n urmtoarea perioad are loc o absorbie a ideilor stnga de ctre tabra liberal, n baza fundamentului comun de sorginte iluminist. n anii 60 ai secolului XX devin tot mai populare ideile colii de la Frankfurt care pune nceputul aa-numitului neomarxism. Revoltele studeneti de la Paris din luna mai 1968 (al crui cea mai popular lozinc era s se interzic orice interdicie) pune capt perioadei de dominaie a ideilor comuniste n spectrul ideologic de stnga n Europa de Vest i pune nceput curentuluiNoii Stngi. Acelai proces are loc mai trziu i n Europa de Est, unde micrile aa-zisdemocratice (neoliberale i neomarxiste prin esen) spulber n 1989 -1991 regimurile comuniste. URSS i nceteaz existena. Destrmarea lagrului socialist i a URSS poate fi considerat sfritul celei de a doua teorii politice (marxismul) i victoria absolut a liberalismului. Totui, aceast victorie nu a mai aparinut unui liberalism n form pur, ci a unui liberalism care absorbise deja ideile marxiste, transfor mndu-se ntr-o alt entitate. Aa-numitul lagr socialist s-a dovedit a fi mai socialist dect nsi tabra socialist. Impregnat de stngism, liberalismul nceteaz a mai fi o ideologie politic sau un sistem filosofic. El ptrunde adnc n realitatea social, devenind o dogm absolut. O bun parte a teoreticienilor (printre care Fukuyama) din acea perioad vorbete tot mai mult despre sfritul istoriei i a ideologiilor. Liberalismul se transform ntr-unmod de a fi. Lipsit de un fundament valoric solid, societile au nceput s se adnceasc n tr-o nou criz. Iat de ce teoreticienii au fost pui n faa necesitii elaborrii celei de a patra teorii politice opuse modelului postliberal (n Belgia Jean-Franois Thiriart, n Frana Alain de Benois, Alain Soral, n Rusia Aleksandr Dughin). Aceast teorie presupune mobilizarea tuturor elementelor respinse i marginalizate depostliberalism. n mod special este vorba de lumea mpotriva creia continu s lupte postliberalii: societatea tradiional. n aceast condiie, conservatorismul reprezint atitudinea, valorile i principiile care se opun Sistemului. Conservatorismul nu mai este o ideologie, ci un mod de a fi o definire a poziiei omului fa de Lume, Societate. Trei surse ale conservatorismului nostru n formularea ideilor noastre, noi preferm s utilizm toate cele trei surse ale conservatorismului romnesc: classic, agrarian i revoluionar. Sintetiznd cele trei elemente, extrgnd tot ce este mai util i valoros, pornind de la realitile zilelor noastre, venim cu o viziune original, opus modelului social, economic i politic care ni se impune astzi prin mass -media i sistemul de nvmnt. Valorile pe care le apr conservatorii continu s fie: familia tradiional, persoana, credina, obtea, statul, valorile neamului .

30. Doctrina politica liberala si evolutia sa Aparitia si dezvoltarea doctrinei liberale este legata de nfaptuirea revolutiilor burgheze si de perioadele care au urmat, respectiv de epocile moderna si contemporana. Liberalismul a aparut ca o alternativa de gndire politica la vechea organizare pol 535e46f itica bazata pe monarhia absolutista, pronuntndu-se pentru pluralism politic, pentru separarea puterilor n stat, pentru respectarea drepturilor si libertatilor cetateanului, pentru un stat de drept, indiferent de forma de guvernamnt (monarhie constitutionala, republicana). Esenta liberalismului (care i individualizeaza n raport de alte doctrine politice) consta n promovarea unor schimbari care sa tina cont de conditiile istorice nou aparute si, mai ales, de libertatea economica si politica a individului n relatia cu statul care, nu numai ca nu trebuie sa intervina n viata social-economica, dar trebuie sa si garanteze exercitarea drepturilor si libertatilor individului, inclusiv libertatea de ntreprindere economica pe baza apararii si respectarii proprietatii private. n evolutia sa, doctrina liberala a cunoscut mai multe variante n strnsa legatura cu dezvoltarea sociala. a) Liberalismul clasic Aparut n perioada revolutiilor burgheze, a evoluat pna n zilele noastre, cunoscnd o serie ntreaga de elemente noi, unele dintre ele fiind chiar opuse celor initiale. Esenta liberalismului clasic consta n libertatea individului, a proprietarului n raport cu statul, n libertatea de ntreprindere. Liberalismul clasic respinge interventia statului n relatiile sociale, orice triumf al statului fiind considerat un esec pentru individ. Precursor al liberalismului este J. Locke, care considera proprietatea ca un drept natural al individului, drept aparut naintea statului si independent de el. De aceea, statul nu poate expropria pe individ. n cadrul liberalismului clasic se disting doua directii: liberalismul politic si liberalismul economic. Teoreticienii apartinnd curentului liberalismului s-au preocupat de ambele aspecte, dar unii au accentuat latura politica, altii pe cea economica. Sunt gnditori care au tratat, n egala masura, ambele probleme. Aparut n perioada luptei burgheziei mpotriva feudalismului si monarhiei absolute, liberalismul politic pleda pentru monarhia constitutionala si pentru principiul separatiei si echilibrului puterilor. Unul dintre reprezentantii de seama ai liberalismului politic este francezul B. Constant (1767-1830). Libertatea[2]), afirma el, nu consta n faptul ca puterea se afla n mna poporului, ci n independenta individului fata de puterea de stat. Pentru libertatea individului este necesar ca puterea, oricui ar apartine, sa fie limitata de drepturile juridice ale cetateanului. Libertatea este triumful individului att asupra autoritatii care ar voi sa guverneze prin despotism, ct si asupra maselor care reclama dreptul de a nrobi minoritatea fata de majoritate. B. Constant considera ca ntelegerea libertatii ca domnie a poporului este necorespunzatoare societatii burgheze. Aceasta conceptie apartine democratiei antice si presupune o libertate politica, deci dreptul fiecarui cetatean de a participa la constituirea si exercitarea puterii, la faurirea legilor, la alegerea magistratilor. Libertatea n societatea burgheza este personala, cetateneasca si civila, constnd n dreptul de a dispune de proprietate, n dreptul de a influenta treburile guvernamentale pe calea alegerii persoanelor oficiale; dreptul de a-si alege meseria si de a o profesa. Libertatea este asigurata prin limitarea puterii statului, prin neamestecul acestuia n viata indivizilor. Limitarea puterii de stat s-ar realiza prin forta opiniei publice si prin separatia puterilor n stat. B. Constant afirma ca drepturile politice trebuie sa apartina numai proprietarilor. El argumenteaza ca proprietatea asigura cetatenilor posibilitatea de a se instrui si de a participa la exercitarea drepturilor politice, la guvernarea statului. Dupa parerea sa, votul trebuie sa fie censitar, iar parlamentul sa fie reprezentantul proprietarilor, si nu al poporului. El se ridica mpotriva egalitatii, aratnd ca aceasta ar duce la lezarea libertatii individului. Pe planul activitatii economice, libertatea consta n libertatea nengradita a concurentei, n absenta oricaror reglementari ale raporturilor dintre capital si munca. J. Bentham (1748-1832), reprezentant al liberalismului englez, sustine ca statul trebuie doar sa vegheze la apararea persoanei, a proprietatii. El considera ca interesele proprietarilor coincid cu interesele societatii. Gnditorul liberal francez, Charles Alexis Tocqueville (1805-1859), n lucrarea "Democratia n America", se refera la legatura dintre egalitate si libertate, afirmnd ca egalitatea da oamenilor gustul institutiilor liberale. Democratia liberala, arata el, consta n independenta individului, n libertatea si responsabilitatea acestuia. Dupa parerea sa, egalitatea se refera la: egalitatea n fata legii, egalitatea drepturilor politice si egalitatea de conditii. Aceste aspecte ar caracteriza regimul democrat american. Interventia statului n domeniul social, economic si spiritual ar duce la extinderea despotismului, considera Ch. Tocqueviile. n a doua jumatate a secolului al XIX-lea a aparut un liberalism de tranzitie, care exprima manifestarile unei societati aflate ntr-o perioada de trecere spre o economie n care predominau monopolurile. Sunt reluate unele idei ale liberalismului clasic privind libertatea, raportul dintre individ si stat. E. Laboulaye[3]) afirma ca individul trebuie sa aiba o serie de drepturi si libertati. n spatele libertatilor politice, trebuie sa existe anumite drepturi individuale si sociale care constituie substanta acestora. Statul trebuie sa dispuna de un minimum de atributii care i sunt necesare pentru a exista. n lucrarea "Individul mpotriva statului" (1884), H. Spencer (1820-1903) avanseaza cteva idei ale liberalismului referitoare la primatul individului fata de stat, la libera dezvoltare a individului. Analiznd politica liberarilor de la sfrsitul secolului al XIX-lea, H. Spencer o denumeste un conservatorism de o speta noua. n conceptia sa, conservatorismul nseamna, printre altele, dorinta de a pastra si mari puterea coercitiva. n trecut, spune Spencer, liberalii au micsorat sfera autoritatii guvernamentale, marind cercul n interiorul caruia actiunile cetatenilor ramneau libere. Liberalismul era identic cu libertatea individului mpotriva samavolniciei statului. Liberalismul, ntarindu-se, a devenit din ce n ce mai coercitiv, n legislatia lui, existnd sistemul restrngerilor libertatilor individului si nmultind prilejurile de amestec al statului n viata individului. Interventia statului n activitatea cetatenilor este admisa numai n masura n care acesta mentine principiul vital al individului si societatii, si anume: ocrotirea libertatilor si drepturilor individului si limitarea acestora prin drepturile si libertatile celorlalti. Orice interventie a statului n activitatea cetatenilor, dincolo de impunerea acestor limitari reciproce, este considerata de Spencer ca fiind coercitiva. Manifestnduse mpotriva politicii sociale a statului, Spencer pretinde ca prin aceasta s-ar leza interesele proprietarului privat. Marirea impozitelor generale si locale, necesare pentru formarea unor fonduri destinate nfiintarii unor institutii publice: scoli, biblioteci, muzee, a dus la constrngeri care limiteaza libertatea cetatenilor, sustine Spencer. Considernd ca marea superstitie a trecutului era dreptul divin al regilor, Spencer afirma ca marea superstitie politica a prezentului este dreptul divin al parlamentului, sustinerea dreptului majoritatii, invocarea teoriei contractului social i se pare lui Spencer nentemeiata. Teoria privind puterea nelimitata a parlamentului, a majoritatii, suprematia absoluta a acestora trebuie modificata, afirma el. Indivizii sunt dispusi sa accepte vointa majoritatii, doar n privinta unor actiuni pentru mentinerea conditiilor vietii individului si societatii, cum ar fi: apararea persoanei si proprietatii fata de inamicii interni si mpotriva dusmanilor externi, folosirea teritoriului pe care l locuiesc. n actiunile din afara privatului ei nu vor sa accepte vointa

majoritatii. Asa cum, n trecut, adevaratul liberalism se mpotrivea asumarii unei autoritati absolute de catre monarh, liberalismul contemporan, spunea Spencer, are datoria de a se mpotrivi ncercarilor parlamentului de a-si asuma autoritatea absoluta. Miscarea de industrializare favorizeaza dezvoltarea libertatii, considera Spencer. Datorita cresterii activitatii industriale a avut loc o scadere a imixtiunii statului n treburile oamenilor, n zonele privatului. Este necesar ca, n continuare, statul sa nu se amestece n jocul liber al legilor naturale, sa nu mpiedice, prin interventia sa, miscarea de industrializare. Spre sfrsitul secolului al XIX-lea a aparut si un asanumit "liberalism de compromis" care ncerca o oarecare mpacare ntre cei doi poli ai vietii politice - individul si statul. Th. Hill Green[4]), reprezentant al "idealismului liberal", considera necesara interventia statului pentru a asigura educatia nationala si sanatatea publica. B. Bosanquet facea apologia statului, sustinnd autoritatea acestuia asupra indivizilor. Liberalismul economic considera ca activitatea economica poate deveni optima prin actiunea indivizilor calauziti de interese materiale personale. A. Smith (1723-1790) afirma ca "o mna invizibila" ar realiza optima alocare a resurselor ntr-un mod profitabil tuturor. Aceasta presupune crearea unui cadru legal si libertatea de actiune, respingndu-se orice interventie din partea statului. Liberalismul economic si exprima, sintetic, esenta n formula "laissez faire, laissez passer, le monde va de lui mme" (lasati sa se faca, lasati sa treaca, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lasati lucrurile sa-si urmeze cursul firesc). Semnificatia concreta a acestei expresii consta n necesitatea nlaturarii piedicilor si restrictiilor din domeniul productiei si comertului. Liberalismul economic ofera, ca model optim de organizare, o piata care se autoregleaza. J. B. Say (1767-1832) a elaborat asa-numita lege a debuseelor, a pietelor. Conform acestei legi, fiecare produs si creeaza propria piata. Echilibrul economic se realizeaza automat pe piata, deoarece orice cumparare este concomitent o vnzare si invers. n felul acesta, crizele sunt imposibile, n economie producndu-se doar dereglari temporare si partiale. b) Neoliberalismul Att timp ct mecanismele productiei si pietei capitaliste se autoreglau, mai mult sau mai putin spontan, doctrina liberala era dominanta. Trecerea la organizarea monopolista a economiei a fost nsotita de o criza a liberalismului, incapabil sa rezolve marile probleme izvorte din complexitatea vietii economice. Criza liberalismului a dat nastere dotrinei neoliberalismului. Framntarile din cadrul doctrinei liberale s-au soldat cu aparitia mai multor variante ale neoliberalismului: liberalismul "nostalgic", liberalismul "organizat" si un liberalism "social". Liberalismul "nostalgic" crede n valabilitatea tezelor liberalismului clasic, considernd ca principiile acestuia sunt valabile si astazi. Pentru a se redresa activitatea economica este suficienta rentoarcerea la principiile individualismului si ale liberei concurente. Tot raul a venit de la interventia statului, care se amesteca n ceea ce nu-l priveste. J. Rueff sustine ca sursele tuturor mrsaviilor se afla n interventiile statului n viata sociala. L. Rougier considera ca statului trebuie sa i se recunoasca nu un rol de conducere, ci doar o functie similara celei a politiei rutiere. Liberalismul clasic ar putea fi comparat cu un regim rutier, care ar lasa ca automobilele sa circule fara vreo regula. Astfel, perturbatiile n circulatie ar fi nenumarate. n statul neoliberal, masinile sunt libere sa circule pe unde li se pare ca este bine, dar respectnd regulile de circulatie. W. Lippman considera ca recurgerea la statul providential (al bunastarii) si la planificare sunt remedii nepotrivite pentru economie. El este preocupat de nsanatosirea pietelor, de asigurarea libertatii tranzactiilor, de egalitatea sanselor ca fundament al economiei. Fr. A. von Hayek recunoaste necesitatea unei interventii limitate a statului n viata economica. El afirma ca interesele ntreprinderii nu se bazeaza pe renuntarea la amestecul statului, ci pe sprijinul acestuia. Nu proportiile amestecului statului, ci caracterul acestui amestec i se pare important lui Hayek, n sensul ca nu trebuie sa se atenteze la temeliile productiei capitaliste (proprietatea privata) si nici sa nu se exagereze cu concesiile de ordin social. Liberalismul "organizat" se distanteaza de liberalismul clasic, proclamnd necesitatea interventionismului accentuat al statului n toate domeniile sociale, plednd pentru controlul substantial al statului asupra activitatii economice. Evolutia liberalismului de la teza statului minimal, denumit paznic de noapte, la teza statului maximal, care intervine n toate domeniile sociale, a avut loc sub influenta schimbarilor din viata economica si sociala a tarilor capitaliste. Complexitatea economiei, accentuarea concentrarii si centralizarii capitalului si productiei, crizele economice au facut ca autoreglarea economiei sa fie tot mai dificila. S-a manifestat o deplasare spre ideea necesitatii unei noi politici statale capabile sa corecteze consecintele economice si sociale ale productiei capitaliste. n conditiile actuale, unii politologi, economisti si oameni politici din tarile vestice considera necesara restrngerea interventiei statului n economie si viata sociala si largirea initiativei private. Liberalismul "social" considera necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra activitatii economice, n scopul ajutorarii celor dezavantajati din punct de vedere economic. Reprezentantii acestei forme de liberalism sustin, asemenea celor ai doctrinei statului "providential" sau "al bunastarii generale", necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor cu caracter social, ca modalitati prin care statul foloseste o parte a venitului national pentru protejarea paturilor dezavantajate din punct de vedere economic. Aceste forme ale neoloberalismului se refera, mai ales, la problemele privind organizarea activitatii economice si sociale. Unii politologi s-au referit si la problematica liberalismului politic. Fr. A. von Hayek arata ca neoliberalismul apara libertatea, n sensul liberal clasic ca rezistenta fata de stat. B. de Jouvenel analizeaza raportul dintre stat, societate si individ, constatnd ca statul, folosind o serie de prghii materiale si morale, si-a aservit societatea si individul. Scopul oricarei politici liberale, spune el, consta n limitarea influentei puterii printr-un sistem de echilibru sau tamponare. Interesele particulare, care ar fi niste "fractii constituante ale puterii", daca sunt suficient formulate si constiente, pot constitui o contrapondere pentru putere. Analiznd cooperarea sociala, el subliniaza ca exista tendinta ca statul sa constrnga vointele ntr-un sens, aliniindu-le. n conditiile existentei unei ordini sociale pluraliste, sporirea cooperarii sociale ntre multitudinea agentilor sociali poate constitui un tampon prin care se poate limita influenta puterii. Politologii au analizat raportul dintre liberalism si democratie. Unii considera ca cele doua concepte sunt complementare. Ch. Al. de Tocqueville spune ca liberalismul reclama libertatea, iar democratia, egalitatea. Sarcina regimurilor democratice si liberale este de a combina libertatea si egalitatea. Alti teoreticieni considera ca democratia dauneaza liberalismului. B. Constant[8]) sustine ca democratia nu este libertate, ci vulgaritatea despotismului. B. Croce afirma ca democratia tinde sa substituie numarul si cantitatea calitatii si, n felul acesta, democratia deschide calea demagogiei. Alti gnditori, sustinatori ai doctrinelor elitiste, considera ca aplicarea nengradita a principiului egalitatii tinde sa mutileze eforturile liberalismului, care merg n sensul diferentierii si inegalitatii, tinde sa raspndeasca mediocritatea. Liberalismul este o doctrina elitista, nu egalitara. Egalitatea de tip liberal, si anume egalitatea n fata legii si egalitatea sanselor, spun acesti gnditori, favorizeaza aparitia unei elite calitative. Aceste variante ale liberalismului si neoliberalismului se ntlnesc n toate tarile lumii, mbracnd forme specifice n raport cu situatia din fiecare tara.

29. Conceptul de doctrina politica; criterii de clasificare


Problema organizarii si conducerii societatii i-a preocupat pe oamenii politici si pe teoreticienii domeniului politic din cele mai vechi timpuri. nca din antichitate si n continuare n perioada feudala, a revolutiilor burgheze, precum si n cea postrevolutionara, se infruntau, n societate, diferite curente de gndire social-politica preocupate, fiecare, de gasirea celor mai bune cai de organizare si dezvoltare a tarilor respective. Fiecare considera ca proiectul sau exprima adevarata cale pe care trebuie sa se nscrie ntreaga viata economica, social-politica si culturala a tarii. Doctrina politica reprezinta o forma specifica a doctrinelor generale privind lumea si societatea n care exista si se dezvolta personalitatea umana. Doctrina, luata n ansamblul sau, reprezinta o conceptie nchegata, coerenta care, pe baza anumitor principii, interpreteaza realitatea nconjuratoare, reflecta interesele si pozitia unor grupuri si categorii sociale sau comunitati umane, pe care le exprima prin prisma unor principii calauzitoare. n felul acesta se disting doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialitatii lumii, idealiste, exprimate prin principiul spiritualitatii lumii), religioase (crestine, musulmane, daoiste, budiste etc.), economice (economia de piata libera, economia centralizata etc.), militare (de aparare nationala, de expansiune, de hegemonie etc.) si doctrine politice, care privesc organizarea si conducerea societatii. Doctrina politica se poate defini ca un sistem coerent de idei, ca o conceptie politica nchegata privind organizarea si conducerea societatii pe baza unui sau a unor principii calauzitoare. Doctrinele politice constituie, prin urmare, sisteme de idei, teze, principii, conceptii, mai mult sau mai putin elaborate, argumentate si prezentate n modalitati diverse, cu privire la organizarea si functionarea societatii, la esenta puterii politice, la continutul, formele si mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul institutiilor si al clasei politice, la raporturile dintre guvernanti si guvernati. Ele reflecta interesele si aspiratiile unor grupuri sociale si promoveaza, n functie de acestea, anumite valori si norme social-politice si umane, ce trebuie conservate sau realizate, modele de actiune sociala si politica si/sau proiecte asupra viitorului dezirabil al societatii. Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica si argumenta pozitiile si atitudinile grupurilor sociale si ale conducatorilor lor, de a prospecta directiile dezvoltarii statelor n care acestea actioneaza, n special, si ale societatii umane, n general, de a propune idealuri si programe de actiune. Elaborarea lor este influentata de conditiile specifice social-istorice, de nivelul cultural atins de anumite societati sau epoci, precum si de cerintele progresului istoric. n mod deosebit, perioadele de rascruce din istoria umanitatii sau din devenirea unor comunitati umane, caracterizate prin framntari si transformari profunde la nivelul sistemului social global, au ridicat probleme inedite si au necesitat investigarea sensurilor dezvoltarii si definirii unor proiecte de societate viznd reformarea celor deja existente sau nlocuirea acestora, mai mult sau mai putin convingatoare, realiste sau cu un pronuntat caracter utopic. Datorita impactului considerabil pe care l au doctrinele politice asupra membrilor comunitatii nationale sau a diferitelor grupuri sociale, n mobilizarea si antrenarea lor n realizarea unor scopuri sau obiective, ideile, tezele, conceptiile care le compun se regasesc n planul actiunii politice, ndeosebi, n constitutiile si legislatia statelor, n programele si statutele partidelor si organizatiilor politice. Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot mparti n doua mari categorii: doctrine politice privind organizarea si conducerea democratica a societatii si doctrine politice privind organizarea si conducerea n mod dictatorial a societatii, primele iau n considerare ndeosebi vointa cetatenilor si au la baza principiile statului de drept, si cele din a doua categorie, care ignora vointa si interesele cetatenilor, si au la baza principiul statului totalitar. La rndul lor, cele doua mari categorii cuprind diferite doctrine politice, deosebite prin anumite principii cu nuante care duc la un spectru larg de gndire politica, ce fac uneori dificila ncadrarea stricta a anumitor doctrine politice ntr-o categorie sau alta. n categoria doctrinelor care, cum s-a subliniat, privesc organizarea si conducerea societatii prin respectarea intereselor si vointei cetatenilor si au la baza principiile statului de drept, se includ: doctrine politice liberale si neoliberale, care pleaca de la respectarea vointei cetatenilor n organizarea si conducerea societatii si a statului de drept, avnd la baza principiile unor schimbari n viata social-politica n raport cu situatiile noi, ce apar, n care cetatenii sa se bucure de largi drepturi si libertati fata de stat, care nu trebuie sa intervina prea mult n viata sociala; doctrinele politice conservatoare si neconservatoare care merg pe linia pastrarii unor structuri existente sau efectuarea unor schimbari cu multa prudenta de catre cei care detin puterea politica, iar statul sa aiba un caracter autoritar, cu rol de interventie n viata sociala; doctrina politica democrat-crestina, care, n organizarea si conducerea societatii, mbina valorile si normele religiei crestine cu principiile si valorile democratice; doctrinele politice social-democratice, care si ele, la rndul lor, concep organizarea si conducerea societatii ca o expresie a vointei cetatenilor, pe baza pluralismului politic si a statului de drept, avnd nsa la baza principiul promovarii intereselor oamenilor muncii n raport cu cei bogati n care statul sa duca o larga politica de protectie sociala, recurgndu-se chiar la limitarea puterii celor bogati. n categoria doctrinelor care concep organizarea si conducerea societatii n mod dictatorial, nesocotind vointa cetatenilor, se includ: doctrina politica fascista, doctrina politica comunista de tip marxist-leninist, precum si doctrinele politice rasiste, socialdarwiniste, elitiste, militariste etc. Comuna pentru aceste doctrine, ndeosebi pentru cele fasciste si comuniste, este ignorarea pluralismului politic, a drepturilor si libertatilor democratice, promovarea fatisa a dictaturii, opresiunii si discriminarii sociale si rasiale, nesocotirea totala a principiilor statului de drept. De asemenea, ele capata denumiri diferite, n functie de tari, precum: doctrina crestin-democrata, social-crestina etc. Un loc aparte l ocupa doctrinele politice tehnocratice, care pot fi apreciate ca doctrine de granita ntre cele doua mari categorii, deoarece acestea se bazeaza pe principiul ca n organele puterii sa fie promovati cu precadere specialisti, tehnocrati car sa ia decizii nu n raport cu interesele de grup social, ci numai potrivit cu elementele evidentiate de stiinta, facnd abstractie de pozitiile politice ale diferitelor grupari. Un fapt important care trebuie mentionat este acela ca orice doctrina politica este dublata de o doctrina economica. Doctrinele politice privind organizarea si conducerea democratica a societatii se bazeaza pe doctrine economice privind economia de piata libera, pe cta vreme doctrinele politice privind organizarea si conducerea dictatoriala a societatii au la baza doctrine economice bazate pe economia centralizata, pe amestecul fatis al statului n economie etc. Aparitia doctrinelor politice este legata nemijlocit de problemele privind organizarea si conducerea societatii. n consecinta, n forme incipiente, ele au aparut din cele mai vechi timpuri o data cu aparitia sistemului politic. Deoarece, n formatiunile sociale sclavagista si feudala a predominat forma de organizare politica a societatii de tip absolutist si neexistnd bine conturate partide politice, care sa ofere variante clare de organizare si conducere a societatii, n principal au dominat doctrinele politice bazate pe ideea monarhiilor absolutiste. Aparitia unei diversitati de doctrine politice bine definite se leaga de procesul de trecere de la feudalism la capitalism, de perioada revolutiilor burgheze, de aparitia partidelor politice moderne, care ncep sa aiba la baza activitati politice proprii, pe care si fundamenteaza programele si actiunile politice de guvernare. Fiecare partid politic pleaca de la premisa ca proiectul sau de organizare si conducere politica a societatii, bazat pe o anumita doctrina politica, reprezinta cea mai buna cale de urmat n activitatea socialpolitica a tarii respective.

28. Sistemul de partide din Republica Moldova din perspectiva comparativ


Sistemele de partide postcomuniste atest capaciti diferite n ceea ce privete stabilirea relaiilor dintre alegtori i part idele politice pe baz programatic (ideologic). Concurena partidelor pe baza ideologiilor i a programelor politice este recunoscut n literatura tiinific de specialitate drept acea modalitate de competiie politic, care contribuie cel mai mult la consolid area democratic a sistemului politic. n acelai timp, concurena programatic poate avea alternative importante. n primu l rnd, este vorba despre concurena partinic bazat pe tipul clientelar al relaiei ntre partide i alegtori: partidele repartizeaz a numite beneficii materiale nu n baza unor principii universale sau prioriti programatice, ci reieind din gradul de loialitate manifestat de anumite grupuri sau chiar de anumii alegtori. n al doilea rnd, este posibil, de asemenea, concurena partidelor bazat pe ca risma liderilor politici, cnd calitile personale ale liderilor, i nu obiectivele ideologice sa u programatice ale partidului respectiv, definesc strategiile comportamentale ale politicienilor i alegtorilor1. Problema privind factorii ce influeneaz prevalarea unei sau altei modaliti de concuren partinic n anumite sisteme politice este una primordial n literatura tiinific consacrat problemelor ce in de relaiile dintre partide i ceteni. Este fi resc ca, n practica politic, partidele s ncerce s valorifice toate cele trei tipuri de relaii cu alegtorii, analizate mai sus. Literatura de specialitate contemporan identific dou grupuri de factori i caracteristici care, n opinia savanilor, exercit cea mai mare influen asupra caracterului relaiilor dintre elite i mase. Primul grup de factori accentueaz importana naturii motenirii social -economice i politice (gradul de dezvoltare economic i de urbanizare, extinderea relaiilor de tipul patron -client n societate, profesionalizarea birocraiei de stat etc.). Al doilea grup de factori se refer la importana i potena noilor instituii democratice (scruti n electoral majoritar sau proporional, modul de formare a puterii executive, limitele atribuiilor constituionale ale preedintelui) i relev consecinele diferitelor decizii privind alegerea configuraiei instituionale 2. Capitolul de fa are urmtoarea structur. n primul compartiment sunt analizate succint argumentele teoretice cu privire la rolul motenirii social-economice i politice, precum i rolul noilor instituii democratice n evoluia sistemului de partide. De asemenea, n acest compartiment este supus dezbaterii teza, potrivit creia arhitectura noilor instituii democratice este determinat de natura i caracterul acelor resurse, care le-au revenit ca motenire actorilor politici. n al doilea compartiment sunt prezentate rezul tatele conform indicatorului cristalizrii programatice (coagulrii ideologice) a partidelor politice, n particular, i a sistemului de partide din Republica Moldova, n general. Totodat, aici sunt examinai i ali indicatori ai calitii sistemului de partide: gradul de polarizare a poziiilor partidelor, importana anumitor chestiuni politice etc. Privit din perspectiva comparativ, evoluia sistemului de partide din Republica Moldova pare a fi interesant prin faptul c permite de a compara influena factorilor benefici i malefici asupra dezvoltrii unui sistem de partide consolidat ideologic. Dup cum s-a menionat deja n primul capitol, construcia instituional demarat de elita politic moldoveneasc la nceputul tranziiei postcomuniste (sistemul electoral proporional, limitarea mputernicirilor constituionale ale preedintelui, responsabilitat ea cabinetului de minitri fa de parlament) a avut un impact benefic asupra dezvoltrii unui sistem ideologic (orientat programatic) d e partide. n acelai timp, caracterul motenirii social-economice reprezint un impediment n devenirea unui sistem de parti de dezvoltat din punct de vedere ideologic i programatic3. Rezultatele unei cercetri recente privind gradul de cristalizare ideologic a partidelor politice din Federaia Rus, realiz ate de Kitschelt i Smith, sunt deosebit de relevante pentru studiul de fa4. Datele obinute de ctre cercettori indic asupra faptului c gradul de consolidare ideologic a sistemului de partide din Rusia este mai mic dect n alte state est-europene. Spre deosebire de cazul Federaiei Ruse, unde i motenirea trecutului, i formatul instituional selectat au avut o influen negativ asupra dezvoltrii unor partide consolidate doctrinar, sistemul de partide din Republica Moldova s-a dezvoltat n contextul motenirilor negative, beneficiind ns de existena unor instituii politice prielnice. n acest fel, analiza gradului de cristalizare ideologic a sistemului de partide din Republica Moldova ne ofer posibilitatea s comparm influena i s evalum importana relativ a urmtorilor factori: motenirea social-economic negativ, pe de o parte, i instituiile politice prielnice pentru constituirea unui sistem de partide consolidat din punct de vedere ideologic, pe de alt parte. Bazat pe rezultatele intervievrii elitelor de partid i a comunitii de experi, capitolul de fa propune o posibil modalitate de estimare a nivelului de cristalizare programatic (coagulare ideologic) att a partidelor politice, n particular, ct i a sistemului de partide din Republica Moldova, n general. Utilizarea acestui indica tor permite efectuarea unei comparaii ntre sistemul de partide din Republica Moldova i sistemele de partide ale altor cinci ri postcomuniste n care s -au mai desfurat cercetri de acest gen. Analiza ntreprins n acest capitol arat c nivelul cristalizrii programatice a sistemului de partide din Republica Moldova este cu mult mai nalt dect cel al sistemului de partide din Federaia Rus. ntr -o anumit msur, aceast constatare susine teza despre impactul determinant al arhitecturii instituionale asupra constituirii unui sistem de partide consolidat ideologic. n acelai timp, nivelul cristalizrii programatice a sistemului de partide din ara noastr este cu mult mai redus dect n cazul altor trei (din cel e patru) sisteme de partide est-europene, analizate de cercettorii occidentali. Aceast constatare poate fi explicat prin faptul c, n cazul Republicii Moldova, trecutul istoric a avut o influen mai mare, dect se presupune n literatura occidental de specialitate. n prezentul capitol este comparat, de asemenea, gradul de cristaliza re programatic, n special a partidelor politice moldoveneti. Rezultatele obinute denot o variaie semnificativ ntre gradele particulare de cristalizare. Este puin probabil ca aceast variaie s fie determinat de apartenena partidului la o anumit familie ideologic. Una din ipoteze, ridicat n acest capitol, const n faptul c poziionarea structural a unui partid n sistemul de partide fie c partidul reprezint o for politic dominant, fie c acesta deine un segment politic ngust influeneaz substanial asupra capacitii formaiunii social -politice de a-i crea o imagine ideologic consecvent.

27. Sisteme electorale. Calitatea reprezentarii politice depinde de aspecte tehnice precum sistemul electoral, sistemul de partide si de modul de formare a guvernului. Dar crucial pentru transformarea votului popular in reprezentare la nivelul parlamentelor sau a altor institutii alese ramane sistemul electoral. Acesta influenteaza functionarea sistemului de partide, care, la randul sau, determina caracteristicile si stabilitatea guvernelor. In Romania, ca si in alte parti, dilema majoritar proportional domina disputa referitoare la transformarea sistemului electoral. Ambiguitatea termenului uninominal, preferat in discutia publica, despre cel mai adecvat sistem electoral, sugereaza o atitudine ostila listelor de partid. Cel mai adesea, sistemul uninominal desemneaza in fapt o procedura majoritara (in engleza singlewinner constiutuencies) ce functioneaza dupa formula castigatorul ia totul ( first past the post). In acceptiunea sa cea mai simpla, acest sistem presupune ca in fiecare circumscriptie exista doar un singur loc disputat si fiecare alegator dispune de un singur vot. Dar sistemul majoritar nu este doar uninominal, la fel cum sistemul proportional nu presupune neaparat scrutinul de lista. Cel mai adesea insa, sistemele majoritare sunt uninominale. Permitand aparitia unor majoritati stabile si, prin consecinta, a unor guverne puternice, acest sistem conduce insa, la nereprezentarea acelui segment din electorat care a votat contra candidatului sau listei invingatoare. Mai democratica decat sistemul majoritar, reprezentarea proportionala permite o mai buna reprezentare a starii de opinie a electoratului insa prezinta serioase inconveniente in ceea ce priveste stabilitatea si autoritatea guvernelor. Aparuta ca o reactie la sistemul majoritar la sfarsitul secolului XIX lea, reprezentarea proportionala se regaseste intr-o forma sau in alta in mai toate statele europene, doar Marea Britanie si Franta practicand (inca?) formule majoritare. Dar daca reprezentarea proportionala permite o mai buna reprezentare a starii de opinie a electoratului, ea prezinta serioase inconveniente in ceea ce priveste stabilitatea si autoritatea guvernelor. Efecte precum multiplicarea exponentiala a partidelor datorata conservarii fortelor politice vechi in paralel cu aparitia altora noi, corespunzand noilor diviziuni sociale sau culturale, auus la aparitia sistemului coalitiilor de guvernare si la instabilitate guvernamentala (ca in cazul Italiei pana in 1994). De aceea au fost introduse o serie de proceduri majoritare ce au moderat efectul reprezentarii proportionale absolute, de tipul pragului electoral, al primei majoritare, al selectarii preferentiale de catre alegator a candidatului sau chiar al selectiei personalizate a candidatilor. Alegerile constituie principiul de baza al democratiilor reprezentative. Prin ele se asigura legitimitatea politica fara de care guvernarile democratice nu pot fi eficiente. Metoda prin care, tehnic discutand, voturile se transforma in locuri defineste modul de scrutin. Din aceasta perspectiva sunt acceptate trei mari familii de scrutinuri: scrutinul majoritar, scrutinul proportional si scrutinul mixt. 1.1. Scrutinul majoritar. Termenul majoritar indica metoda prin care in cadrul unei circumscriptii candidatul sau lista de candidati care are cele mai multe voturi, cu sau fara majoritate absoluta, este declarat invingator. Originea acestui mod de scrutin este veche. Scrutinul cu majoritate relativa (scrutinul cu un tur) este utilizat, datorita simplitatii sale, in mod aproape natural: atunci cand se alege un sef, un responsabil sau un delegat este declarat castigator daca a obtinut cele mai multe voturi. Majoritatea absoluta a aparut, se pare, ceva mai tarziu, sub influenta Bisericii Catolice. Cum biserica a fost multa vreme fidela regulii unanimitatii (alegerile serveau ca mijloc de degajare a vointei divine, si cum aceasta nu putea fi decat una, alegatorul nu exercita un drept, ci o functie), aceasta trebuia degajata cu necesitate, caci minoritatile nu puteau reprezenta puncte de vedere legitime. Scrutinul cu doua tururi constituie expresia sintetica a acestei metode de degajare a majoritatii absolute, dar el nu este decat o simplificare a scrutinului cu un numar infinit de tururi, practicat pentru alegerea Papei, ori a sistemului practicat in Franta in timpul celei de-a III-a sau a IV-a Republici pentru alegerea presedintelui de catre Congres (Adunarea Nationala si Senatul reunite). Pe de alta parte in cazul scrutinului cu mai multe tururi, daca primul tur este puternic conflictual, al doilea tur presupune realizarea unor aliante ,,ad-hoc'' sau chiar a unor coalitii ulterioare la guvernare. Si nu intotdeauna realizarea acestor aliante porneste de la inrudirile sau asemanarile de programe politice ale celor ce realizeaza astfel de aliante. Scrutinul plurinominal (de lista) in unul sau doua tururi inlocuieste candidatul individual cu o lista de persoane propusa de fiecare partid sau coalitie, dar principiul castigatorul ia totul nu este af ectat. Scrutinul plurinominal presupune ca in fiecare circumscriptie exista mai multe locuri de distribuit, alegatorul dispunand de tot atatea voturi (cu conditia obligatorie sa nu poate acorda mai multe voturi aceluiasi candidat). 1.2. Reprezentarea proportional Fata de sistemul precedent reprezentarea proportionala permite nu doar reprezentarea majoritatii, ci si a minoritatilor. Se pot exprima astfel nu doar optiunile politice ci si cele culturale (religioase, ligvistice, etnice). Potrivit acestui sistem, mandatele parlamentare se impart candidatilor proportional cu voturile obtinute in alegeri, astfel incat exista un raport direct proportional intre mandatele parlamentare obtinute de fiecare partid politic in parte si voturile pe care electoratul le-a dat acestor partide. Reprezentarea proportionala implica, cel mai adesea, folosirea listelor de candidati. n cadrul acestui sistem atribuirea mandatelor se face proportional cu numarul de voturi obtinute de catre partidele care participa la alegeri. De aceea problema cea mai importanta a reprezentarii proportionale rezida in modul de atribuire a mandatelor. Scrutinele mixte. Modurile de scrutin mixt combina, in forme diferite, scrutinul uninominal si pe cel de lista. Ele au aparut in urma celui de al doilea razboi mondial in incercare de a maximiza avantajele celor doua sisteme clasice, minimizand dezavantajele. n general aceste sisteme raman proportionale in ceea ce priveste distribuirea mandatelor, motiv pentru care unii autori le incadreaza in randul sistemelor proportionale. Una din posibilitati consta in mixarea geografica a celor doua tipuri de scrutine. n acest caz scrutinul uninominal sau plurinominal s-ar aplica in circumscriptiile cu numar mic de locuri, iar cel de list in circumscriptiile cu populatie mare si numar mare de mandate. n schimb, acest tip de scrutin poate duce la efecte perverse, intarind, spre exemplu, reprezentarea partidelor cu dominanta rural , unde s-ar vota prin scrutin majoritar. Al doilea caz, cel mai utilizat de altfel, este al combinarii celor doua scrutine. Sistemele rezultate presupun ca o parte a mandatelor se distribuie in circumscriptii uninominale, in care se foloseste scrutinul uninominal, de obicei intr-un tur, iar cealalta parte a mandatelor se atribuie in circumscriptii plurinominale cu folosirea unei metode proportionale. Aceasta clasificare tine cont de ponderea celor doua tipuri de scrutin in stabilirea mandatelor finale, sistemele mixte putand fi echilibrate, cu dominanta proportionala sau cu dominanta majoritara. Cel mai cunoscut caz de sistem care imbina cele doua tipuri de scrutin si care, pentru a ramane proportional sub aspectul relatiei dintre numarul de mandate si suportul electoral, presupune sicompensarea, este cel german. n schimb sistemul mixt utilizat in Rusia este necompensat, ducand la o reprezentare disproportionata.

Sistemul partidist are in vedere modul de structurare, de functionare a partidelor politice in cadrul vietii politice dintr-o societate. El se refera cu precadere la numarul partidelor politice care exista intr-o societate si prin a caror participare se deruleaza, se realizeaza viata politica din cadrul acesteia. Notiunea de sistem partidist a fost folosita pentru prima oara in perioada interbelica si avea in vedere numarul si natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate in viata politica. O explicatie pertinenta definirii notiunii de sistem partidist, fara a o identifica cu partidele, o face M.Duvenger care considera sistemul de partide drept ''formele si modalitatile de coexistenta a mai multor partide dintr-o anumita tara''. De regula, sistemele partidiste se reduc la numarul partidelor politice din societate, totusi consideram ca asemenea analiza este reductionista, limitativa, intrucat nu este posibil un studiu pertinent al sistemului partidist dintr-o societate fara a avea in vedere natura doctrinar - ideologica a fundamentelor politice. Asa cum remarca si Georges Lavau, ordonarea partidelor politice trebuie facuta si in ''jurul unor nucleede doctrine, de programe, de traditii si sensibilitati politice''. In cadrul sistemului partidist trebuie sa intre toate partidele din societate, indiferent de marimea, rolul si statutul lor in societate, de fundamentele si orientarile ideologice. Facem aceasta precizare, intrucat exista tendinta de a exclude din sistemul partidist, partidele mici sau cele care nu au fost la putere si nici nu pot ascede la aceasta.
26. Sisteme partidiste.

Partidismul s-a manifestat si se manifesta n lumea moderna si contemporana sub mai multe sisteme : 1. unipartidismul, adica existenta unui singur partid n viata politica a unei tari. a. existenta unui singur partid a fost posibila n anumite tari, la nceputul dezvoltarii capitalismului. Atunci a fost nevoie de coalizarea celor mai largi forte sociale pentru lupta mpotriva absolutismului feudal. n acest scop se crea un partid care dobndea, de obicei, un caracter national; b. sistemul unipartidist a fost si este cunoscut si n unele tari n curs de dezvoltare. Acesta are menirea de a actiona att n faza luptei de eliberare de sub dominatia coloniala, ct si n perioada luptei pentru pastrarea independentei economice si politice, pentru lichidarea subdezvoltarii si a decalajelor ce le separa de restul statelor lumii. Atingerea acestor obiective impune unitatea fortelor sociale. n aceste situatii, unipartidismul este o solutie de moment ce nu trebuie permanentizata. Experienta istorica a aratat ca mentinerea pe o perioada mai ndelungata a unipartidismului duce n mod inevitabil la un regim dictatorial.; c. unipartidismul se ntlneste si n perioade de criza ale societatii, cnd fortele conservatoare, prin intermediul unipartidismului, adopta o conducere dictatoriala; d. aceeasi situatie, se ntlneste n tarile cu regimuri comuniste, unde, la baza dictaturii, a stat existenta unui singur partid. Asadar, unipartidismul poate fi acceptat numai n situatiile n care el coalizeaza fortele majoritatii natiunii n scopul atingerii unor obiective cu caracter national, constituindu-se apoi ca punct de plecare pentru crearea conditiilor n care sa fie posibila si aparitia altor partide. 2. bipartidismul este ntlnit n aproape toate fazele dezvoltarii democratice a societatii si si are izvorul n perioada luptei maselor populare, n frunte cu burghezia, pentru nlaturarea absolutismului feudal. Atunci fortele politice progresiste s-au constituit ntr-un partid al afirmarii noii societati, iar fortele conservatoare ntr-unul de aparare a vechilor stari de lucruri. Cele doua mari partide pot sa reprezinte interesele aceleiasi grupari sociale, de pilda ale burgheziei, sau ale unor grupari sociale diferite. Nici o clasa sociala nu este absolut omogena, ci este alcatuita din grupari cu interese opuse cum ar fi: burghezia industriala, financiara, agrara etc. n consecinta, pentru oglindirea diversitatii de interese este nevoie de mai multe partide, de cel putin doua. Existenta a doua partide face posibil ca partidul aflat la putere sa poata fi controlat de cel din opozitie, pentru a nu comite greseli sau abuzuri. Pe baza experientei istorice s-a ajuns la concluzia ca un guvern puternic trebuie sa beneficieze de o opozitie la fel de puternica. Numai asa se deschide calea perfectionarii activitatii social-politice si a stabilitatii. 3. pluripartidismul, sub forma lui cea mai cunoscuta, se ntlneste, mai ales, dupa primul si al doilea razboi mondial, n tarile occidentale, unde diversele categorii sociale si au propriile partide. n contemporaneitate, pluripartidismul poate fi mpartit n trei mari grupari: a. gruparea partidelor de dreapta cu nuantele: de centru-dreapta sau de extrema dreapta. n aceasta categorie intra partidele conservatoare si liberale, care pot fi de dreapta sau centru dreapta si partidele fasciste sau neo-fasciste de extrema-dreapta; b. gruparea partidelor de stnga cu nuantele de stnga si extrema-stnga. n aceasta categorie intra partidele socialiste, socialdemocrate, comuniste etc. iar n extrema stnga, partidele comuniste de tip marxist-leninist; c. gruparea partidelor de centru cuprinde, n general, partidele democrat-crestine, social-crestine etc. n prezent, se observa o restrngere si, deci, o scadere a influentei partidelor extremiste, att de dreapta ct si de stnga. Aceasta se explica prin aceea ca fascismul a condus omenirea la cel de-al doilea razboi mondial, cu toate consecintele lui dramatice, iar comunismul s-a dovedit ineficient economic, iar din punct de vedere politic s-a manifestat ca o dictatura asemanatoare celei fasciste. Datorita acestor stari de lucruri, n democratiile traditionale guvernele se axeaza pe gruparile de centru sau centrustnga, care s-au dovedit n practica a fi cele mai viabile.

25. EVOLUIA PARTIDISMULUI N EPOCILE MODERN sI CONTEMPORAN. Partidele politice si au originea n antichitate. Ele nu au avut nsa aceeasi pondere si semnificatie n toate ornduirile sociale. n sclavagism, ca de altfel si n feudalism, partidele politice nu erau bine conturate, nu aveau programe clare si nici o activitate permanenta, ceea ce a facut ca n aceste etape de dezvoltare social 151g64b a forma predominanta de organizare si conducere sa fie una dictatoriala si respectiv absolutista. Cu unele mici exceptii, n ornduirile respective si n situatia cnd partidele au existat si au desfasurat o activitate democratica, ele nu au atras categorii largi ale poporului. Aceasta pentru ca n slavagism, de exemplu, sclavii nu erau considerati cetateni, fiind lipsiti de drepturi politice, iar n feudalism iobagii legati de pamnt, nu puteau desfasura o activitate politica de sine statatoare. Partidele, n acceptiunea lor moderna, ca institutii politice bine conturate, organizate, cu statute si programe clar fundamentate, cu activitate permanenta la care au acces toate categoriile sociale apar n conditiile societatii capitaliste. Partidismul n forma evoluata este strns legat de epocile moderna si contemporana. Indiferent de modalitatile concrete pe care le mbraca partidismul, pentru capitalism si, n general, pentru ntreaga dezvoltare sociala ulterioara partidele politice devin o necesitate pentru progresul social. Partidismul s-a manifestat si se manifesta n lumea moderna si contemporana sub mai multe sisteme : 1. unipartidismul, adica existenta unui singur partid n viata politica a unei tari. a. existenta unui singur partid a fost posibila n anumite tari, la nceputul dezvoltarii capitalismului. Atunci a fost nevoie de coalizarea celor mai largi forte sociale pentru lupta mpotriva absolutismului feudal. n acest scop se crea un partid care dobndea, de obicei, un caracter national; b. sistemul unipartidist a fost si este cunoscut si n unele tari n curs de dezvoltare. Acesta are menirea de a actiona att n faza luptei de eliberare de sub dominatia coloniala, ct si n perioada luptei pentru pastrarea independentei economice si politice, pentru lichidarea subdezvoltarii si a decalajelor ce le separa de restul statelor lumii. Atingerea acestor obiective impune unitatea fortelor sociale. n aceste situatii, unipartidismul este o solutie de moment ce nu trebuie permanentizata. Experienta istorica a aratat ca mentinerea pe o perioada mai ndelungata a unipartidismului duce n mod inevitabil la un regim dictatorial.; c. unipartidismul se ntlneste si n perioade de criza ale societatii, cnd fortele conservatoare, prin intermediul unipartidismului, adopta o conducere dictatoriala; d. aceeasi situatie, se ntlneste n tarile cu regimuri comuniste, unde, la baza dictaturii, a stat existenta unui singur partid. Asadar, unipartidismul poate fi acceptat numai n situatiile n care el coalizeaza fortele majoritatii natiunii n scopul atingerii unor obiective cu caracter national, constituindu-se apoi ca punct de plecare pentru crearea conditiilor n care sa fie posibila si aparitia altor partide. 2. bipartidismul este ntlnit n aproape toate fazele dezvoltarii democratice a societatii si si are izvorul n perioada luptei maselor populare, n frunte cu burghezia, pentru nlaturarea absolutismului feudal. Atunci fortele politice progresiste s-au constituit ntr-un partid al afirmarii noii societati, iar fortele conservatoare ntr-unul de aparare a vechilor stari de lucruri. Cele doua mari partide pot sa reprezinte interesele aceleiasi grupari sociale, de pilda ale burgheziei, sau ale unor grupari sociale diferite. Nici o clasa sociala nu este absolut omogena, ci este alcatuita din grupari cu interese opuse cum ar fi: burghezia industriala, financiara, agrara etc. n consecinta, pentru oglindirea diversitatii de interese este nevoie de mai multe partide, de cel putin doua. Existenta a doua partide face posibil ca partidul aflat la putere sa poata fi controlat de cel din opozitie, pentru a nu comite greseli sau abuzuri. Pe baza experientei istorice s-a ajuns la concluzia ca un guvern puternic trebuie sa beneficieze de o opozitie la fel de puternica. Numai asa se deschide calea perfectionarii activitatii social-politice si a stabilitatii. 3. pluripartidismul, sub forma lui cea mai cunoscuta, se ntlneste, mai ales, dupa primul si al doilea razboi mondial, n tarile occidentale, unde diversele categorii sociale si au propriile partide. n contemporaneitate, pluripartidismul poate fi mpartit n trei mari grupari: a. gruparea partidelor de dreapta cu nuantele: de centru-dreapta sau de extrema dreapta. n aceasta categorie intra partidele conservatoare si liberale, care pot fi de dreapta sau centru dreapta si partidele fasciste sau neo-fasciste de extrema-dreapta; b. gruparea partidelor de stnga cu nuantele de stnga si extrema-stnga. n aceasta categorie intra partidele socialiste, socialdemocrate, comuniste etc. iar n extrema stnga, partidele comuniste de tip marxist-leninist; c. gruparea partidelor de centru cuprinde, n general, partidele democrat-crestine, social-crestine etc. n prezent, se observa o restrngere si, deci, o scadere a influentei partidelor extremiste, att de dreapta ct si de stnga. Aceasta se explica prin aceea ca fascismul a condus omenirea la cel de-al doilea razboi mondial, cu toate consecintele lui dramatice, iar comunismul s-a dovedit ineficient economic, iar din punct de vedere politic s-a manifestat ca o dictatura asemanatoare celei fasciste. Datorita acestor stari de lucruri, n democratiile traditionale guvernele se axeaza pe gruparile de centru sau centrustnga, care s-au dovedit n practica a fi cele mai viabile.

24. Geneza si evolutia istorica a partidelor politice Cu toate ca partidele politice si au originea n antichitate, ele nu au avut aceeasi pondere si semnificatie n toate ornduirile sociale. n prezent, majoritatea politologilor se situeaza pe pozitia unei delimitari nete ntre partidele care s-au manifestat n viata social-politica a ornduirilor sclavagista si feudala si cele a caror existenta este legata de dezvoltarea societatii moderne. Se apreciaza ca aceste grupari au o natura extrinseca si un rol incidental n raport cu fratiile, sfaturile, comunele, ghildele si altele, care s-au constituit - prin caracterul lor institutionalizat - n elemente fundamentale ale vietii sociale, ncadrndu-se n sistemul politic al comunitatii umane din epocile respective. Gruparile politice concentrate n "partide" existente n cetatile antice, cu precadere n cele ateniene si romane, dar si luptele factionale si dinastice din cadrul imperiilor sclavagiste, iar apoi, confruntarile partidiste din principatele, ducatele si orasele medievale sau cele care au exprimat, n ipostaze diferite, lupta dintre partea clericala si cea laica, dintre aristocratie si monarhie n cursul epocii medievale sau gruparile politice de la confluenta dintre ornduirile sociale feudala si capitalista se constituie, fiecare dintre acestea, n precursoarele unor forme de organizare si actiune politica care s-au cristalizat ca factorii cei mai activi si expresivi ai politicului n epoca contemporana. Referindu-se la razboiul peloponeziac (431-404 .Hr.) Tucidide evoca discordia luptelor civile, a luptei dintre partidele care, potrivit opiniei sale, "nu se alcatuiau n armonie cu legile pentru binele general, ci alaturi de ele, pentru foloase personale"[2]). n cadrul acestor conflicte interne, arata Tucidide, "partidele democratice chemau pe atenieni, aristocratii, pe spartanieni"[3]). Prin consemnarile lui Tucidide, completate cu cele ale lui Xenofon, la care se adauga analizele institutiilor politice grecesti ntreprinse de Aristotel, n gndirea social-politica s-a statornicit si s-a perpetuat apoi, prin intermediul istoricilor, filosofilor si juristilor romani, iar mai trziu, prin operele umanistilor renascentisti si ale reprezentantilor filosofiei sociale si politice luministe din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, conceptia despre partide si lupta ntre partide, ca o abatere daunatoare de la lege. Tot din operele acestor naintasi se desprinde cu limpezime concluzia ca partidele respective au rezultat din framntarile si luptele din cadrul procesului de destramare a unor vechi rnduieli si ale aparitiei si dezvoltarii noii societati sclavagiste. Aceste partide au dat vigoare si expresie actiunii istorice care a guvernat trecerea de la barbarie la civilizatie n Grecia antica. Ele au constituit procese si, n acelasi timp, instrumente ale fortelor sociale ale unei societati care, potrivit conditiilor ei economice, s-a scindat n oameni liberi si sclavi, n bogati exploatatori si saraci exploatati. Aceasta realitate istorica si gaseste expresia n cadrul evolutiei Greciei antice, Sparta constituindu-se, ca urmare a legilor lui Licurg, ntr-un stat sclavagist oligarhic, prin organizarea ntr-o clasa militarist-aristocratica a polisului, dominnd n mod absolut peste masa periecilor (popor de rnd), a ilotilor si sclavilor, iar Atena nregistrnd n urma unui proces social-politic complex, de la Solon la Pericle, forma tipica cea mai evoluata a democratiei sclavagiste. n aceste conditii istorice, democratia (guvernarea poporului) si oligarhia (guvernarea bogatilor, aristocratior) au devenit doi antipozi si, totodata, doua alternative politice, doua doctrine fundamental opuse cu privire la organizarea si conducerea polisului, la caracterul si sensul puterii politice n cadrul comunitatii statale sclavagiste ale vechii Elade. Marea comunitate a Greciei antice, raspndita pe o larga arie geografica (mai ales n urma procesului de colonizare elena) a fost divizata timp de secole n doua forte politice antagonice: Liga ateniana (n frunte cu Atena) si Liga peloponeziaca (n frunte cu Sparta). n disputa acestora pentru hegemonie s-au reflectat contradictiile ornduirii sclavagiste care, n plan ideologic, si-au gasit expresie n opozitia dintre democratie si oligarhie ca forma de organizare si guvernare politica a statului. Este o realitate ilustrata cu un profund discernamnt si n opera Stagiritului "Statul atenian"[4]), n care autorul, descriind lupta dintre partide ilustreaza dialectica metamorfozarii contradictiilor economice si a luptelor sociale pe care acestea le determina, n politica, n actiunile pentru puterea statala. "Agora" a ramas n traditia istorica principalul loc al confruntarilor dintre forte, n cadrul carora s-a afirmat ca factor dinamic n lupta dintre partidele politice[5]). Pe vremea legiuitorului Solon (sec. VI .Hr.), apreciat ca primul reformator democratic al Atenei, polisul grecesc era deja mpartit n cele doua partide (eupatrizii si demosul), ce corespundeau n plan social unor grupari sociale antagoniste distincte[6]). Dupa Solon, Atena s-a divizat, potrivit relatarilor lui Aristotel, n trei partide politice ce reflectau accentuarea stratificarii sociale: pedienii (partidul celor de la cmpie, reprezentnd aristocratia funciara), paralienii (partidul celor de pe tarmul marii, reprezentnd negustorii, comerciantii etc.) si diacrienii (partidul celor de la munte, agricultorii si pastorii nevoiasi etc.)[7]). Fiecare partid milita pentru o forma de guvernare a polisului, care corespundea intereselor grupului social pe care l reprezenta (primul tindea spre oligarhie, al doilea, spre o forma moderata, iar al treilea, spre democratie). Din raporturile dintre aceste partide a rezultat democratia ateniana, ca o forma a puterii de stat si un sistem de guvernare n ornduirea sclavagista. n cadrul regimului de clasa sclavagist, fortele sociale dominante si-au faurit din partide instrumente de organizare si lupta pentru propria lor cauza, n cadrul sistemului social-politic respectiv. Politicul a jucat n viata ateniana din ultima jumatate a mileniului I .Hr. un rol n care functiile, legile si formele sale specifice de manifestare au fost realizate la mare nivel, constituindu-se n componente ale valorilor clasice lasate mostenire posteritatii de catre civilizatia antica. Ultima faza de mare ecou a epocii partidiste a Greciei antice a constituit-o lupta dintre partidul macedonean si cel antimacedonean (a doua jumatate a sec. IV .Hr.), atunci cnd Macedonia, ajunsa la rangul de prima putere ntre statele sclavagiste balcanice, a nceput o puternica actiune expansionista facilitata de slabiciunea politica si militara a polisurilor din Elada. Adversarul cel mai aprig al macedonenilor si acolitilor lor a fost marele orator al antichitatii Demostene, fruntas al partidului democrat, care, prin celebrele "Filipice" a creat un adevarat model de oratorie politica. Roma antica a nregistrat, la rndul sau, n decursul tumultuoasei sale istorii, miscari si grupari de partide a caror lupta a influentat viata socialpolitica romana, mai ales, n perioadele sale de criza. Istoria politica a Romei, dominata de ample confruntari interpartidiste care au ajuns la razboaie civile, furnizeaza importante elemente pentru ilustrarea formelor de partidism n primele sale manifestari. De pilda, n cadrul conflictelor sociale declansate ntre patricieni si plebei, avnd ca forma de exprimare cunoscutele "secesiuni", s-a conturat curentul reformator al plebeilor care a devenit o miscare sociala cu revendicari politice si tactica proprie, n directa confruntare cu conservatorismul patrician reprezentat politiceste prin Senat. Conflictul ntre cele doua grupari sociale, care a mbratisat ca expresie politica forma rivalitatii ntre doua "partide", s-a soldat cu obtinerea unor drepturi de catre plebei, printre care figurau: dreptul de a fi cetateni romani, dreptul de a alege magistrati (cei mai importanti fiind tribunii poporului, cu autoritate exceptionala), elaborarea Legii celor XII table (considerata actul fundamental al dreptului public si civil roman), ngaduinta casatoriilor ntre plebei si patricieni etc. Reformele respective nu au condus la anihilarea puterii patricienilor, ci au reprezentat o formula originala politica si juridica de dezagregare a vechilor relatii gentilice si de integrare a celor doua tabere ntr-un sistem social sclavagist. n mare, nsa, gruparea patricienilor a continuat sa fie nucleul marilor proprietari funciari, iar paturile avute ale plebeilor au nchegat o puternica aristocratie comerciala si funciara, devenind centrul puterii economice si politice sclavagiste romane. n acelasi timp, masa plebeilor s-a stratificat n categorii precum: mestesugari, agricultori si comercianti, militari de profesie, functionari administrativi. Existau, de asemenea,

numerosi saraci, denumiti proletari, a caror singura avere erau copiii (lat. proles = urmas). Deosebirile de conditii social-economice si ciocnirile de interese si-au gasit reflectarea n plan politic ntr-un sistem de relatii si institutii specifice, devenit ulterior principiu politic al diviziunii puterii. Corespunzator, s-au instituit forme de afirmare a puterii: senat (alcatuit din senatori), treptat constituinduse magistraturi reprezentate prin edili, chestori, tribuni, un rol important avndu-l adunarile populare. n acest cadru s-a desfasurat o acerba lupta de partide, n anumite perioade vorbindu-se de partidul senatului si partidul poporului. Disputele ntre magistrati au avut la baza diferitele interese si opinii de partid, care au degenerat n razboaie civile. n perioada republicana, corpul elector se compunea din categorii sociale de oameni liberi, care aveau calitatea de cetateni romani si drepturile care decurgeau din ea. Treptat, s-a ajuns n perioada republicana la structurarea social-politica a Romei n trei mari grupari, denumite si partide: nobilitas (aristocratia de origine patriciana si plebiana, magistrati, comandanti militari); equestris (cavaleri); populis (plebei), alcatuita din micii proprietari, negustori, mestesugari etc. Aceste grupari au avut o factura partidista, problemele interne si externe genernd puternice contradictii, curente si factiuni politice n rndurile fortelor dominante. Carierismul, demagogia au luat amploare pe masura ce Roma s-a ridicat la rangul de mare putere. Trecerea de la o pozitie de partid la alta devenise ceva obisnuit la oamenii politici romani, exemple oferind n acest sens nume celebre: Catilina, Cicero, Pompei, Caesar, Brutus etc. Problema fundamentala social-economica, care a generat si ntretinut n ntreaga perioada republicana lupta de partide, a constituit-o problema agrara. Lupta plebeilor pentru pamnt, mpotriva marilor proprietari de sclavi, a condus la conturarea unui cerc ce includea personalitati ca: Scipio Aemilianus, fratii Graccus etc., sustinatori ai cauzei plebei. Lumea romana s-a scindat astfel pe la mijlocul secolului al II .Hr. n doua partide politice: populares - partidul democrat al poporului si optimates - partidul aristocratiei latifundiare. Antagonismului dintre cele doua partide i se suprapuneau contradictiile de interese si opinii manifestate de diferite grupuri si curente existente n interiorul fiecaruia. Dupa o durata de aproximativ cinci secole, regimul republican si ncheia existenta printr-o dramatica perioada de rascoale ale sclavilor, razboaie civile, miscari antiromane n provincii si colonii. n epoca imperiului (27 .Hr. - 476 d.Hr.) a nceput procesul de feudalizare a sistemului social. n aceste conditii, partidele si pierd caracterul si sensul functional pe care l-au avut n perioada republicana. Pe fondul conflictelor dintre imperialitate si senat (care devine expresia unei oligarhii seniorale ce cauta sa dispuna de prghiile puterii supreme), s-au conturat, n perioada imperiului, "partidul senatorial" si "partidul mparatului", ntre care se ducea lupta pentru putere. Zdruncinate de convulsii si antagonisme economico-sociale, ireconciliabile, marile ansambluri ale civilizatiei antice (imperii sclavagiste, despotii orientali, monarhi si uniuni politico-militare) s-au prabusit n razboaie si rascoale distrugatoare. S-a dezlantuit un puternic val de migratii care au pus n miscare uriase populatii europene, asiatice, africane. Rezultatul acestui proces haotic, dar si demiurgic, ce s-a ntins pe o durata de secole, a constat n structurarea unor noi alcatuiri comunitare si configuratii sociale pe baze economico-sociale feudale. Spre deosebire de antichitate, n epoca medievala, n toate etapele acestei ornduiri, partidele politice nu au beneficiat de ambiante comunitare si institutionale favorabile unor manifestari politice, cum au fost cele din polisurile mediteraneene. n conditiile specifice medievale, monarhia a aparut si s-a dezvoltat, fiind n acel moment cea mai raspndita forma de organizare a puterii supreme, reunind comunitatile medievale n formatiuni statale, cu grade diferite de cuprindere, putere si autoritate. Contradictiile si rivalitatile dintre monarhiile feudale, precum si contradictiile dintre autoritatea monarhica si cea ecleziastica, care si disputau suprematia si suveranitatea n cadrul luptei pentru putere, au acoperit ntreg evul mediu european, mbracnd forme specifice de manifestare socio-politica n viata altor popoare, din Asia si Africa. Istoria luptelor pentru constituirea si consolidarea statelor feudale are n principiul monarhic un element esential n care istoricul si savantul A.D. Xenopol descifra momentul initial al genezei partidelor politice medievale. Xenopol denumeste n cunoscuta sa lucrare "Istoria partidelor politice n Romnia", aceste njghebari partidiste, cu un caracter instabil, "partide personale", care si vor schimba treptat att structura ct si factura dintr-una personala, familiala, de clan, ntr-una dinastica, capatnd un caracter mai statornic prin legatura lor de interese de stapnire si conducere a statului. n Romnia, aceasta realitate poate fi exemplificata prin gruparile partidiste ale "Basarabestilor", "Dragosestilor" si "Bogdanestilor" sau n feudalismul trziu cele ale "Cantacuzinilor" si "Balenilor" ori "Costinestilor" si "Rusatestilor". Civilizatia medievala poarta pecetea ideologica a marilor religii universale: crestinismul, islamismul, budismul, hindusismul. Dogmele religioase au devenit axiome politice si norme juridice, toate formele ideologiei fiind anexate si subordonate teologiei. n Europa, n conditiile consolidarii ornduirii feudale si ale absentei unei autoritati statale puternice, biserica (si n mod deosebit cea romano-catolica) a ajuns la situatia de a fi forta suprema a guvernarii. Din punctul de vedere al teologiei catolice, societatea se ierarhizeaza n trei stari: clerul, nobilimea si taranimea. Aristocratia ecleziastica si nobilimea si disputau ntre ele primatul conducerii, al guvernarii. Prin lupte si compromisuri s-a impus si starea a treia, care a dobndit si ea un statut politic propriu, fiind reprezentata n organele puterii. Partidele se confundau adeseori cu ordinile, ghildele, corporatiile etc., nauntrul carora se formau. n perioada de apogeu a dezvoltarii ornduirii feudale, n care ncep sa se iveasca si germenii decaderii acestei ornduiri, starile conflictuale ntre diferite forte sociale devin tot mai acute. mpotriva papalitatii, ca o componenta a catolicismului conservator si a imperialitatii, ca o forta de aparare a tiparelor rigide, nchistate, feudale, se ridica toate starile sociale ale poporului: brgerii, taranii, plebeii, precum si o buna parte a nobilimii, adepta a primenirilor sociale. Aceste forte s-au nchegat politiceste n partide, care purtau amprenta gruparii sociale pe care o reprezentau. Exemple concludente n acest sens ofera Germania, unde partida nobilimii avea ca reprezentant pe Ulrich von Hutten, fondatorul protestantismului german. Purtator de cuvnt si reprezentant al taranimii si saracimii orasenesti va fi Th. Mntzer, conducator al acestor grupari sociale n timpul razboiului taranesc german. n ajunul marilor revolutii burgheze, care vor semna actul de deces al feudalismului, n Franta s-a distins, cu merite incontestabile n pregatirea ideologica si politica a noilor forte revolutionare, asa numitul "partid filosofic". Nucleul acestui partid l-au constituit Meslier, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, D'Alambert, Holbach, fondatori ai unei ideologii, expresie a constiintei de sine apartinnd unei puternice miscari revolutionare nationale. Se apreciaza ca "partidul filosofic" ncheie etapa medievala a partidismului. Revolutiile burgheze vor deschide noua etapa istorica de formare si afirmare a partidelor politice. Din aspectele relatate mai sus, rezulta ca n ornduirea sclavagista, ca de altfel si n feudalism, partidele politice nu erau bine conturate, organizate si nici nu aveau programe clare, o orientare practica. Ele nu au avut activitate permanenta, ci una sporadica, ceea ce a facut, de fapt, ca, n aceste etape de dezvoltare sociala, forma predominanta de organizare si conducere sa fie una dictatoriala, respectiv absolutista. Mentionam, de asemenea, ca n epocile respective si n situatia cnd partidele au existat si au desfasurat o activitate democratica, ele nu au atras categoriile largi ale poporului (cu unele mici exceptii din feudalism). Aceasta pentru ca n sclavagism, de pilda, sclavii nu erau considerati cetateni, fiind lipsiti de drepturi politice, iar n feudalism, iobagii, legati de pamnt, nu puteau desfasura o activitate politica de sine statatoare.

23. Conceptul de Partid Politic. Trsturile i funciile lui . Existenta partidelor politice, partidismul, ca fenomen politic, reprezinta un element esential al unei vieti democratice. ntre partidism si democratie exista o relatie directa, biunivoca, n sensul ca democratia ncepe sa se manifeste cu adevarat o data cu aparitia dezvoltarii partidelor ca institutii politice, acestea putnd sa desfasoare o activitate sistematica si de amploare numai ntr-un climat democratic autentic. Apreciat ca "una dintre cele mai sugestive si mai interesante personalitati colective", partidul politic apare ca element si factor al sistemelor si actiunilor politice, sub nfatisari variate si originale. Preocuparile pentru ntelegerea si tratarea partidului au sporit pe masura evolutiei istorice a acestuia si a dezvoltarii gndirii social-politice. n acelasi timp, specialistii care se apleaca asupra studierii partidelor politice releva att vastitatea temei, ct si dificultatile n realizarea unei lucrari exhaustive n legatura cu acest fenomen, datorita diversitatii sale. Pentru ntelegerea clara a partidismului ca fenomen politic, o mare importanta o are conceptul de partid politic. ncercarile privind definirea partidelor politice au n vedere existenta lor ca sisteme grupale, care concentreaza mase de indivizi polarizati prin interese comune si factori identici comuni, a caror rezultanta este o cauza politica unitara raportata la puterea de stat existenta, la regimul politic din cadrul comunitar dat. Dificultatea elaborarii conceptului "partid" consta, n mare masura, n faptul ca exista o mare varietate de partide cu o diversitate de programe si orientari, care sustin ca principalul lor scop l constituie servirea intereselor poporului, ale democratiei, libertatii. nsesi denumirile diferitelor partide sugereaza ca ele sunt n slujba poporului. Exista, de pilda, partide care implica n denumirile lor termeni ca: democrat, national, muncitoresc, taranesc, popular, republican, al dreptatii sociale etc. La acestea se adauga faptul ca, n unele situatii, ntre programele partidelor si modul cum sunt transpuse ele n practica exista serioase discrepante. Experienta istorica a dovedit ca multe partide, afirmnd ca tel slujirea poporului, au dus, practic, o politica antipopulara, contrara intereselor fundamentale ale cetatenilor Prin partid politic se ntelege o grupare de oameni constituita pe baza liberului consimtamnt care actioneaza programatic, constient si organizat pentru servirea intereselor unor clase, grupuri sociale, comunitati umane (popoare, natiuni), pentru dobndirea si mentinerea puterii politice n vederea organizarii si conducerii societatii, n conformitate cu idealurile proclamate n platforma program. Din definitie rezulta o serie de trasaturi specifice partidului si care l deosebesc de alte institutii politice: caracterul constient pronuntat, deoarece partidul se constituie prin liberul consimtamnt al cetatenilor care adera la o conceptie, un program, o ideologie. Un partid uneste deci oameni care mpartasesc acelasi crez politic, doritori sa-l slujeasca si capabili s-o faca; caracterul de grupare sociala - uneori declarat - n sensul ca partidele servesc, n primul rnd, interesele unei categorii sociale. De regula, partidele politice nu-si declara deschis slujirea intereselor anumitei clase, majoritatea afirma ca servesc interesele tuturor, dar, n practica, n mod tacit, iar uneori chiar deschis, se sprijina mai mult pe anumite categorii sociale. n principal nsa, orice partid actionnd n directia preluarii puterii - se adreseaza, prin programul sau, tuturor cetatenilor tarii; caracter istoric, partidele aparnd o data cu organizarea politica a societatii si evolund mpreuna cu aceasta. Asadar, geneza partidelor politice este legata de momentul iatoric al afirmarii modului de productie sclavagist, de momentele n care societatea n acea perioada a adoptat si forma democratica de conducere. Rolul partidelor n organizarea si conducerea democratica a societatii se manifesta prin anumite functii precum: potentarea procesului de constientizare privind interesele fundamentale ale unor grupuri tot mai largi de cetateni si atragerea acestora spre o activitate politica constienta. Aceasta functie se realizeaza prin programele si platformele partidelor, care nscriu afirmarea unor idealuri de libertate si progres, pe care le vor propaga n rndurile maselor; organizarea cetatenilor pe temeiul unor principii si reguli care asigura desfasurarea unei actiuni constiente, dirijate spre un anumit scop. Cetatenii pot fi grupati att n partide si alte formatiuni politice, actionnd pe baza platformelor - program ale acestora, ct si n organizatii profesionale de tip sindical; formarea si pregatirea cadrelor n scopul asigurarii personalului calificat pentru aparatul de stat n vederea guvernarii atunci cnd partidul ajunge sa preia puterea politica de stat; asigurarea guvernarii, n perioada exercitarii puterii politice n stat, prin elaborarea unor programe, norme si orientari de dezvoltare, n concordanta cu interesele tarii respective, att pe plan intern, ct si extern.
Aparitia si dezvoltarea partidelor politice au constituit si constituie un factor necesar, obiectiv, cu caracter progresist, deoarece ele, pe de o parte, au rolul de a atrage largi categorii sociale la o activitate constienta, iar pe de alta parte, asigura mai multe variante n realizarea progresului social, fiind un element decisiv n conducerea democratica a societatii. Create si dezvoltate n contextul realitatilor social economice si politice ale ornduirilor n care actioneaza, partidele sunt atestate de experienta sociala ca o categorie de baza a miscarii istorice a societatii, confruntarilor politico-ideologice, exprimnd, prin activitatile si manifestarile lor, devenirea istorica a societatii. Sistemele social-politice ale natiunilor, n desfasurarea lor, sunt marcate de diferite forme de organizare si de activitate, de functionare si de institutionalizare a partidelor politice, de manifestarea sistemelor partidiste. De aceea, partidul politic, fiind factor al sistemelor si actiunilor politice, apare n ipostazele sale concrete sub nfatisari variate si originale. Ca urmare a determinarilor sale obiective si subiective, fiecare partid poarta n mod evident marca unei identitati distincte, individualizate prin factura si fizionomia organizatorica si ideologica, valoarea morala politica si comportamentul social-istoric. Fiind considerat factor responsabil pentru actele actiunilor n care se cuprind faptele si ideile sale, si rezultatele politice ale militantilor si aderentilor sai, ale fortelor sociale pe care le reprezinta si le anima, orice partid apare n fata instantelor de judecata ale istoriei si a opiniei publice ca un agent pozitiv sau negativ n cmpul existentei sociale, pe drumul devenirii umanitatii.

22. Tipurile de legimitate a puterii (tradiional, raional/legal, charismatic). Patricularitile de cdere a legimitii puterii. Din punct de vedere etimologic, noiunea de legitimitate provine din latinescul legitimus care nseamn conform cu legea.Legitimitatea politic constituie un principiu conform cruia un sistem de guvernare, o putere politic se exercit pe baza unui drept conferit de ceteni guvernanilor, pe baza unor nelegeri legiferate. Prin aceasta cetenii recunosc dreptul de guve rnare al puterii politice. Legitimitatea reprezint un fenomen social n legtur nemijlocit cu actul ntemeierii puterii, cu nve stirea acesteia cu atributele autoritii i cu capacitatea de a servi progresului politic i social al societii respective. Legitimitatea reflect modul n care o societate definete legalitatea unei guvernri i dreptul sau autoritatea acesteia de a conduce. Legitimitatea transform puterea n autoritate. Legitimitatea exprim efortul puterii de a mobiliza acele resurse care s-i ngduie o exercitare acceptat la scara ntregii societi. Cu ct este mai larg acceptat i susinut de agenii politici, cu att legitimitatea unei puteri este mai mare. Weber identific trei tipuri ideale de autoritate i putere (ideale n sensul c ele nu se regsesc ca atare n realitatea social; ele sunt constructe logice, intelectuale, la care raiunea face apel pentru a nelege o anumit realitate istoric, politic, concret): A. Tipul legal-raional de conducere este caracterizat de faptul c autoritatea se ntemeiaz pe un corp de reglementri legale, nlnuite logic. n viaa social domnete o ordine legitim, care st la baza autoritii politice. Ea se refer la indivizi numai n msura n care acetia sunt cuprini ntr -o sfer de exercitare a autoritii bine determinat i i ocup locul pe baza competenei. Modalitatea de realizare a conducerii legal-raionale o constituie birocraia. n statele moderne, birocraia este caracterizat de ctre Max Weber prin trei elemente, care, toate, se sprijin pe principiul competenei autoritii; acest principiu este ordonat pr in reguli fixe, adic prin legi i reglementri administrative. 1. Activitile permanente necesare ndeplinirii scopurilor unei structuri dirijate birocratic sunt repartizate sub form de funcii oficiale. 2. Autoritatea necesar pentru a da ordine, care cere ndeplinirea obligaiilor, este distribuit n mod stabil i ghidat n mod strict de reguli care precizeaz mijloacele de coerciie fizic, religioas, etc.- care pot fi puse la dispoziia funcionarilor. 3. Este instituit o prefigurare metodic pentru a permite executarea regulat i continu a acestor obligaii i realizarea drepturilor corespunztoare; pentru aceasta se folosesc numai persoane care dispun de caliti recunoscute n general. Exist de asemenea o ierarhie a funciilor i a nivelurilor de autoritate. n viziunea lui Weber, legalitatea reprezint coformarea la lege (sau la regulament) aa cum este stabilit de ctre organele n drept, n timp ce legitimitatea reprezint adecvarea dintre o ordine i/sau o instituie i o exigen considerat superioar. Legitimitatea poate deci s fie invocat mpotriva legalitii, acesta fiind un resort clasic al conflictului dintre moral i politic, ca i al propagandei politice. Dominaia raional se bazeaz pe credina n legalitate reglementrilor date i n dreptul de a or dona al celor care sunt chemai s exercite dominaia prin aceste mijloace. Figura tipic este cea a funcionarului (este vorba nu de un agent al Sta tului beneficiind de anumite garanii statutare, ci de o persoan care ndeplinete o funcie regulamentar, cum este membrul de baz al unui partid) adic a unui agent care se supune unei reguli deoarece este o regul legal, pe care el ncearc s o aplice. Biroul este instituia cheie a dominaiei legale. Dup prerea lui Weber, ceea ce caracterizeaz administraia birocratic este faptul c dominaia se exercit n funcie de o anumit tiin i n aceasta const specificitatea sa raional. Dominaia legal se fundamenteaz pe existena unui drept ( orientat spre raionalitate n finalitate sau raionalitate n valoare), drept care reprezint ansamblul regulilor abstracte care se impune tuturor, inclusiv superiorului care se supune ordinului impersonal al legii. n acest sens, supunerea nu mai este o relaie cu nite p ersoane: nu te supui cuiva, ci urmezi o regul, iar supunerea decurge din apartenena la un grup (ceteanul se supune legilor statului fiinc este cetean). Supunerea nu poate fi extins asupra a ceva ce nu e prevzut de lege. Procedura general de punere n practic a dominaiei legale presupune o autoritate constituit, organe administrative, adic o funcie public avnd o continuitate i conformnd -se unor reguli. Un sistem de control i de supraveghere constituie o ierarhie administrativ. Fiecare birou (...) pune n aplicare i face s se aplice nite reguli tehnice sau norme. Agenii care pun n aplicare aceste reguli i norme trebuie s posede o competen, id iferent dac sunt ageni ai unei administraii politice, religioase sau econmice. B. Tipul tradiional de conducere se sprijin pe autoritatea pe care o impune tradiia. Aceasta este n genere refractar la nou. Regulile de conduit sunt imperative concrete, particulare, n opoziie cu cele impersonale i generale ale tipului precedent . Ordinea dat nu se justific raional, aici nu sunt funcii, ci statusuri personale. Puterea este arbitrar, iar deciziile invoc oportunitatea, capriciul personal sau, eventual, raiuni de stat. Singurele limitri ale acestei puteri provin tot din tradiie. Lipsa unor competene precise terge graniele dintre public i privat. Dominaia tradiional se sprijin pe credina cotidian n sanctitatea tradiiilor valabil e dintotdeauna i n legitimitatea celor care sunt chemai s exercite autoritatea prin intermediul acestor mijloace. Figura tipic pentru acest tip de dominaie este monarhul ereditar, iar regimul politic tipic este monarhia. Monarhul este ascultat pentru c este un motenitor i pentru c pretinde c va respecta o tradiie. C. Tipul charismatic de conducere se ntemeiaz pe recunoaterea direct de ctre cei condui a puterii personale a efului, indiferent de motivele acestei atitudini. Este un consimmnt la un gen aparte de supunere, deosebit de cel democratic, deoa rece se bazeaz pe o recunoatere absolut a legitimitii celui care deine puterea. eful charismatic deine o putere absolut, n numele cauzei pe care o ncarneaz. Dominaia carismatic presupune fenomenul de antropomorfizare a puterii. Supunerea extraordinar fa de virtutea eroic sau exemplar a unei persoane, sau fa de nite ordine revelate sau emise de aceasta. Din punct de vedere politic, figura tipic a acestei situaii este dictatorul de excepie (echivalentul politic a ceea ce e profetul n domeniul religios), iar regimul po litic tipic este dictatura personal plebiscitar. Carisma vine din grecescul charisma har, graie. Conductorul carismatic nu este un individ care ar avea caliti extraordinare, ci este carismatic pentru c supuii cred c i se supun deoarece are una sau mai multe trstu ri extraordinare. Recunoaterea efului carismatic trebuie s fie liber.

21. Legitimitatea politic. Forma divin i civil de legitimitate a puterii . Strans legata de putere si, respectiv, de autoritate politica exista legitimitatea politica. Cuvantul legitimitate provine din latinescul 'legitimus - conform cu legea'. Legitimitatea politica reprezinta capacitatea puterii de a se revindeca de la ceva, de la un anumit fapt care s-o justifice. Ea constituie un principiu conform caruia un siste 333j98d m de guvernamant, puterea politica, se exercita pe baza unui anumit drept conferit, de regula, de guvernanti, pe baza unor intelegeri legiferate. Constituind recunoasterea de catre cetateni a unui drept de guvernare al puterii politice, legitimitatea politica confera puterii autoritatea politica. O putere cu cat este mai legitima, cu atat autoritatea ei politica este mai mare. Constituind o intelegere intre conducatori si condusi, legitimitatea politica, ca si puterea politica, are un caracter istoric. Din acest punct de vedere, istoria inregistreaza doua forme de manifestare a legitimitatii: legitimitate divina si legitimitate civila. Ideea legitimitatii divine a puterii politice o intalnim inca din antichitate, cand puterea monarhului era considerata divina. Aceasta situatie se mentine si in perioada medievala a monarhiilor absolutiste si, chiar mai tarziu, in perioada monarhiilor constitutionale sau a altor forme de guvernamant, cand, cel putin in parte, puterea este considerata de esenta divina. Desi puterea politica se legitima prin natura divina a monarhului, fara consultarea maselor, cel putin in perioadele sclavagista si feudala, aceasta avea temei datorita faptului ca, pentru asigurarea organizarii societatii, se impunea existenta unei puteri politice care, in acele conditii ale nivelului limitat de cunoastere, pentru a exista si functiona, conducatorul statului trebuia sa aiba o legitimitate. Legitimitatea civila a puterii politice poate fi considerata forma superioara de legitimitate, pentru ca are la baza acordul si vointa cetatenilor, in legatura cu exercitarea puterii. Legitimitatea civila a puterii politice include doua conditii de baza: pe de o parte, formularea unor obiective in dezvoltarea societatii, in concordanta cu cerintele progresului istoric, iar pe de alta parte, prin obtinerea acordului cetatenilor in exercitarea puterii in realizarea scopurilor propuse. De regula, legitimitatea civila a puterii se realizeaza prin alegeri libere pe baza de vot cu caracter universal, direct si secret, prin referendum, sondaj de opinie si alte modalitati. Legitimitatea puterii trebuie sa se realizeze in permanenta prin actiuni, care sa probeze valoarea ei data de consensul dintre aceasta si cetateni. Prin consens se exprima o stare de consimtamant general, fie cu privire la o anumita problema importanta, fie in legatura cu intregul ansamblu privind organizarea si conducerea societatii. Consimtamantul puterii politice se poate realiza (intr-o anumita problema) si prin unanimitate de pareri, fie si numai prin supunerea la vot, in timp ce consensul se realizeaza printr-un acord scris sau tacit, care poate sa insemne si anumite compromisuri. Consensul reflecta existenta unei virtuale unanimitati de opinii in legatura cu modul de actiune al puterii, de regula, in problemele fundamentale si care se refera la ceea ce-i uneste pe oameni, si nu la ce ii deosebeste. Consensul politic se poate realiza pe o scara mai larga intre mai multe organisme politice asupra unor probleme fundamentale ale vietii politice din cadrul unui stat. Se poate conchide ca prin consens politic desemnam vointa subiectilor politici de a asigura functionarea globala a societatii, pe baza unor decizii inspirate nu de ceea ce ii deosebeste, ci de ceea ce ii uneste. In acest fel, realizarea consensului politic devine o proba de maturitate si de cultura politica, de responsabilitate civica majora. Strans legate de legitimitatea politica sunt notiunile de forta politica si, respectiv, influenta politica.

20. Autoritatea politic. Pentru a-si exercita rolul sau n cadrul societatii, puterea politica utilizeaza o serie de mijloace
economice, sociale, politice, ideologice etc., folosind ca metode fie convingerea, fie constrngerea.Capacitatea puterii de a-si impune vointa sa n societate printr-o diversitate de mijloace si metode, pentru a-i asigura stabilitatea si functionalitatea, constituie autoritatea politica. Autoritatea politica este o ipostaza a puterii politice; ea reprezinta modalitatea concreta de manifestare a puterii. Forta puterii politice este cu att mai mare cu ct autoritatea politica se realizeaza mai ales prin convingere, prin adeziunea membrilor societatii la activitatea puterii politice. Cea mai simpla definitie a autoritatii ar putea fi: capacitatea puterii de a obtine ascultare fara constrngere. Stabilitatea societatii este legata n mod direct de forta puterii ca autoritate politica. Altfel spus,autoritatea politica este ipostaza puterii cnd se bazeaza pe forta argumentelor si nu pe argumentul fortei. Autoritatea politica, fiind un drept recunoscut al puterii, este expresia unor relatii sociale si se distinge de celelalte forme de autoritate prin:

1. 2. 3. 4.

modalitatile sale de constituire; cauzele aparitiei; functia speciala; aria de manifestare (societatea globala).

Experienta istorica arata ca autoritatea politica nu estenelimitata. Ea se schimba daca vine n conflict cu vointa majoritatii, caci autoritatea care nabuse personalitatea omului nu poate duce dect la declinul societatii. n concluzie, autoritatea politica apare ca vointa a grupurilor sociale aflate la conducere, vointa extinsa la scara societatii globale si prezentata ca vointa a tuturor si deci legitima. Autoritatea politica este o ipostaza a puterii politice reprezentnd modalitatea concreta de manifestare a puterii. Forta puterii politice este cu att mai mare cu ct autoritatea politica se realizeaza, mai ales, prin convingere, prin adeziunea maselor la activitatea puterii politice. Asadar, adevarata autoritate politica este aceea prin care puterea se impune preponderent prin convingere. Cea mai simpla definitie a autoritatii politice ar putea fi capacitatea puterii de a obtine ascultare fara constrngere. Concludent n aceasta directie este faptul ca nsusi cuvntul de "autoritate" provine de la latinescul "auctoritas" - forta de convingere, desemnnd capacitatea unor persoane, grupuri de persoane sau institutii de a obtine, n virtutea unor calitati sau mputerniciri, respect si ascultare fata de actiunile promovate. Stabilitatea societatii este legata n mod direct de forta puterii ca autoritate politica. n vorbirea curenta, cnd ne referim la putere politica avem, de fapt, n vedere autoritatile politice, ntruct autoritatea politica este modul concret de manifestare a puterii, un alter ego al acesteia. Cu alte cuvinte, autoritatea politica este ipostaza puterii cnd se bazeaza pe forta argumentelor, si nu pe argumentul fortei. De fapt, orice putere politica, atunci cnd are ca suport numai forta, si pierde treptat autoritatea, ceea ce marcheaza momentul declinului, realitate care duce inevitabil, mai devreme sau mai trziu, la pieirea sa. Indiferent de contextul n care se exercita, sensul central al autoritatii este acela de a fi un fenomen politic, o ipostaza a puterii. "Puterea", afirma R. Bierstedt, "este cea care confera autoritate unui ordin, dar o putere autorizata, institutionalizata"[1]). Autoritatea politica, fiind un drept recunoscut puterii, este expresia unor relatii sociale si se distinge de celelalte forme de autoritate prin modalitatile sale de constituire, cauzele aparitiei, functia speciala si aria de manifestare - societatea globala. O trasatura caracteristica a autoritatii o reprezinta prezenta acesteia n cadrul oricarei organizari sociale, inclusiv al celei politice. Dupa cum observa Petre Andrei n lucrarea "Sociologia generala", elementul fundamental care serveste drept reglator al relatiilor dintre indivizi este o autoritate cu forme si aspecte foarte diferite, dupa gradul de dezvoltare a societatii. Aprofundnd relatia de autoritate politica, P. Andrei considera ca aceasta are o mare influenta asupra oamenilor si un mare rol n organizarea sociala. "Autoritatea politica - scrie el - indiferent daca este o persoana sau sunt mai multe, are cteva caracteristici care o deosebesc de cea religioasa si prin care ea si poate ndeplini rolul sau. Autoritatea politica, n primul rnd, are putere de constrngere exterioara, recurgnd chiar la mijloace brutale si putnd neglija cu totul conceptiile si vointa proprie a unui individ atunci cnd sunt n joc interesele tuturor"[2]). Asadar, autoritatea politica, pe lnga puterea de convingere care trebuie sa fie determinanta, are si putere de constrngere ndreptata mpotriva actelor antisociale si antinationale. Experienta arata ca autoritatea politica nu este nelimitata. Ea se schimba daca vine n conflict cu vointa majoritatii, pentru ca autoritatea care nabusa personalitatea omului nu poate duce dect la declin, mai ales, spiritual, moral si deci nu poate fi de durata. Astfel, autoritatea politica apare ca vointa grupurilor sociale aflate la conducere, vointa extinsa la scara societatii globale, fiind prezentata ca "vointa a tuturor", deci legitima. Prin urmare, autoritatea politica se refera la cadrul institutional n care folosirea puterii politice este organizata si legitima.

19. Clasificarea puterii i funciile ei principale. Formele democratic i dictatorial de manifestare a puterii. Puterea politica
constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant n reglarea si functionarea vietii sociale, ea reprezentnd capacitatea unor grupuri de oameni de asi impune vointa n organizarea si conducerea de ansamblu a societatii. Puterea politica are anumite trasaturi care o indivizualizeaza fata de alte forme de putere din societate, precum: se manifesta la nivelul cel mai general al societatii, asigurnd organizarea si conducerea ei la nivel global;

prin forta de care dispune, detine capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii, pe care le slujeste, n scopul asigurarii concertarii acestora spre o conducere unitara cu caracter suveran; se exercita, de regula, pe baza unei legislatii asigurate prin constitutie si alte legi; se manifesta n mod organizat, prin intermediul unor institutii politice (stat, partide etc.).

Asadar, puterea politica asigura organizarea societatii n ansamblul sau, constituind elementul integrator, liantul principal de legatura a tuturor structurilor sociale, ducnd la o conducere unitara a societatii. Manifestndu-se n mod organizat, n sfera puterii politice intra: puterea suverana a statului, prin capacitatea sa de a organiza si conduce societatea n interesul comunitatii umane respective si de a o reprezenta n raporturile cu alte comunitati. De aceea, statul, cu principalele sale structuri (legislativa, executiva, judecatoreasca), reprezinta pivotul puterii politice; stat; partidele si alte organizatii politice care, prin elaborarea unor optiuni de organizare si conducere a societatii, pot sa asigure exercitarea guvernarii n

mijloacele de informare care, prin capacitatea lor de influentare, au un mare rol n adoptarea unor atitudini si impunerea unor pozitii n conducerea societatii. Pentru ndeplinirea rolului sau, puterea are mai multe functii: functia programatica, decizionala care consta n elaborarea unor programe, a liniilor directoare n care elementul esential l constituie decizia, n conformitate cu care trebuie sa se actioneze. Prin efectul lor, deciziile conditioneaza succesul daca sunt corespunzatoare, dar pot sa conduca si la insucces daca blocheaza evolutia. Prin pozitia centrala a grupului conducator n mecanismul puterii, deciziile politice devin obligatorii pentru societate, ele lund de regula forma legilor, decretelor, hotarrilor. Cu ct programul de actiune, deciziile luate concorda cu cerintele generale ale progresului, cu att mai mult puterea cstiga n credibilitate si autoritate; functia organizatorica consta n capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice cele mai adecvate si de a mobiliza grupurile sociale asupra carora si exercita puterea pentru a actiona n conformitate cu programul adoptat; functia ideologica, de educare a oamenilor n spiritul valorilor ce decurg din programul stabilit si prin care se ncearca obtinerea adeziunii indivizilor la decizia adoptata; functia coercitiva, de constrngere prin diferite mijloace, fie pentru a determina pe oameni sa actioneze n conformitate cu cele adoptate, fie de reprimare a mpotrivirii celor ce se opun; functia de control, de urmarire a modului n care linia stabilita este respectata si a masurilor ce se impun, n conformitate cu legea;

pregatirea de specialisti care sa se ocupe n exclusivitate de organizarea vietii sociale n conformitate cu vointa puterii politice, ndeosebi n exercitarea guvernarii. Deoarece puterea se exercita ntr-un cadru organizat, prin intermediul unor institutii, organizatii, functiile puterii sunt exercitate ntr-un mod specific, de fiecare organism n parte. si, ca atare, le vom ntlni, ntr-o forma sau alta, la institutiile politice, ndeosebi la stat. Puterea politica se exercita prin diferite mijloace politice, economice, ideologice, juridice, militare etc., aflate ntr-o strnsa interdependenta. n corelatie cu puterea politica se afla puterea civila, respectiv capacitatea acesteia ca, prin mijloace de care dispune (organizatii, mijloace de informare, opinia publica), sa impuna puterii politice ndeplinirea misiunii ce i-a fost ncredintata, de a sluji societatea. Prin modul n care actioneaza n societate, puterea politica se prezinta sub forma democratica sau dictatoriala. Puterea democratica exista atunci cnd aceasta se constituie ca un rezultat al consultarii si consimtamntului cetatenilor si ale carei decizii concorda cu aspiratiile si interesele de progres ale societatii. Puterea dictatoriala (sau alienata) este aceea care nu emana de la popor, aparnd ca o forta straina si ostila si care nu tine cont de optiunile politice ale cetatenilor. Puterea dictatoriala foloseste mijloace de represiune, ngradind accesul la actul decizional al membrilor societatii, a caror vointa este ignorata si anihilata prin mijloace coercitive. n epoca contemporana puterea dictatoriala si dovedeste tot mai mult incapacitatea de a se mentine, de a-si ndeplini functia publica de conducere a societatii, fiind nevoita, sub presiunea maselor, sa cedeze tot mai mult puterii democratice. Puterea dictatoriala recurge la mitul politic, adica la promovarea unor mistificari ale realitatii sociale, la anomie, n care normele de convietuire sociala nu se mai respecta, conducnd la o situatie confuza si de degradare sociala. Valorile politice pe care se sprijina puterea dictatoriala devin tot mai anacronice, ducnd la degradarea si nlaturarea ei. Ca forma spirituala de alienare a puterii, mitul politic probeaza faptul ca valorile politice pe care se sprijina puterea au devenit anacronice, iar ideologia "trebuie" sa recurga la mistificari pentru a bloca ntelegerea incompatibilitatii ntre valorile puterii devenite mituri si aspiratiile grupurilor sociale cele mai largi. n mod cert, justificarea structurilor si practicilor puterii alienate constituie functia fundamentala a oricarui mit politic. n ceea ce priveste violenta, ca ipostaza fundamentala de manifestare a puterii alienate, aceasta semnifica o asemenea reducere a resurselor de care dispune puterea politica nct ea este "obligata" sa recurga consecvent la constrngerea psihologica si fizica pentru a obtine o anumita supunere si pentru a mentine stabilitatea. n realitate, violenta constituie instrumentul care ameninta stabilitatea sociala, anticipnd nceputul sfrsitului. Constituind o problema centrala a sistemului politic, puterea politica are capacitatea de a asigura ordinea, progresul social, bunastarea cetatenilor, acest lucru fiind nsa conditionat de caracterul democratic al elementelor cu care opereaza.

18. Esena i natura puterii politice. Subiectul i obiectul puterii. Conceptul de putere politica: Exista subiectul care exercita puterea si obiectul asupra caruia ea este exercitata.Puterea politica este capacitatea unei persoane de a influienta o alta persoana de ai impune vointa sain comportamentul oamenilor prin autoritate d edrept si forta fizica. Relatia de putere poate avea urmatoarea formula: Subiect-obiect; ordin-sanctiune; supunere executarea ordinelor; Lipsa unuia din elementele de mai sus spune despre lipsa relatiei de putere.Componentul de baza al puterii este Subiectul,obiectul fiind resursele puteriisi mecanismele care aduk in miscare celelante componente. Obiectii sunt luptatori nemijlociti ai puterii.Subiectul devine purtator de putere cand are urmatorele calitati: 1.dorinta de a poseda putere 2.vointa de putere 3.concurenta 4.Morala 5.capacitatea de a crea mijloace pentru dominatie 7 increderea in oameni Subiecte de nivel social, clase, etnii, grupari,indivizi. Subiecte institutionale: partidul, sindicatul, parlamentul, guvernul, presidintia. Subiecte functionale: armata, masmedia, biserica. Subiectul determina continutul actiuniide putere, utilizind convingere, comanda, ordinul. Obiectul este executorul restrictiilor impuse de subiect. Motivarea supunerii este foarte variata, ea se bazeaza de frica in fata sanctiunii, deprindere de supusenie, constringere. Rolul autoritatilor,conducatorului sau a liderului. O cauza a supunerii este distribuirea integrala a resurselor puterii. Resursele puterii reprezinta toate mijloacele care asigura influienta subiectului asupra obiectului. Resurse economice,resurse naturale,resurse sociale,resurse reprezive (armata). Resursele sunt realizate diferit,prin diferite mijloace: 1.Dominatia-Supunerea unui grup fata de altu cu sau fara forta. 2.Conducerea-elaborarea strategiei generale de dezvoltare a societatii si alegerea mijloacelor derealizare a ei. 3. Dirijarea adoptarea deciziilor politice concrete si armonizarea intereselor sociale. 4. Coordonarea,este procesul de supraveghere si intermediere realizat de subiect. 5.Organizarea-este procesul de interconlucrare si colaborare a subiectului si obiectului. 6.controlul-asigurarea indeplinirii ordinului. Natura puterii presupune ca puterea este o relatie dintre indivizi care nu implica nici calitatile, nici particularitatile individuale ale S si O. Relatiile de putere au un caracter strict determinat si limitat, Puterea politica este relativa si situativa depinde de situatie. Aspecte de baza ale puterii:Aspectul directiv-care priveste puterea ca pe o dominatie ce asigura indeplinirea ordinului2.Puterea este instanta suprema de stat.Aspentul funcional al puterii reprezinta funcia sistemului politic care consta in conducerea sociala si implicarea actiunilor mai multor indivizi pentru realizarea obiectivelor acceptate de toti. Corelatiile puterii sint fort,autoritatea,influienta si prestigiul, Forta reprezinta aparatul de constringere din stat (politia, armata, securitatea in stat). Puterea nu poate exista fara forta. In diferite regimuri politice sint utilizate diferite corelative. Autoritatea reprezinta increderea de care obiectii investesc in subiectul politicii,ceia ce le ofera posibilitatea de realizare a puterii fara violenta. Raportul influienta putere: el consta in urmatoarele relatii: asimetria puterilor subiectilor si obiectilor,adica ambii se influienteaza reciproc.

17. Caracteristica regimului politic n Republica Moldova. Odat cu obinerea independenei i a suveranitii, Republica Moldova a fost pus n faa unor cerine imperative i de mare necesitate de a ntreprinde, ntr -un mod radical, reformri n sistemul su nou creat n scopul de a crea un stat prosper i democrat dup un model occidental. ns, acest scop nu a fost atins nici pn n prezent, deoarece crearea instituiilor democratice a fost tergiversat i ineficient efectuat, n rezultatul creia nu s -a putut realiza nici buna funcionare a sistemului politic i nici a celui economic din Republica Moldova. O problem aparte n ceea ce privete partidele politice const n aceea c n Republica Moldova nc nu este dezvoltat, la nivelul corespunztor, contiina politic. Acesta este i motivul de ce nu dispunem de un sistem de partide stabil, de tipul celui american, german sau britanic. Pentru Republica Moldova este specific faptul c partidele politice caut propria lor baz social, electoratul, ale cror interese trebuie s le apere. Ins aceste cutri snt complicate i neuniforme, deoarece structura social a societii este variat, pturile sociale snt amestecate: pe de o parte, are loc procesul divizrii unor pturi sociale, iar, pe de alt parte, pturile sociale, care se afl in process de formare, nu i-au determinat clar orientarea sa. Ca rezultat, avem un sitem de partide foarte pestriat, fiind ntr -o continu schimbare i instabilitate. Apariia partidelor socialiste, social democrate i comuniste era un produs al ntririi clasei muncitoare. Noiunea de partid provine de la latinescul parsparticic, partire-a deviza. Partidele politice sunt actorii principali ai procesului politic, dat fiind faptul c ele agreg cerinele sociale n politici coerente, proces care ofer alegtorilor o alegere n companiile electorale, formeaz guvernul, acioneaz n calitate de opoziie n legislative, rezolv problemele social majore. Desigur nu toate partidele au o ideologie, existnd i aa numitele partide nonideologice ,,cath all party (partidul aga-i pe toi), care au nite principii programatice foarte vagi, scopul lor reducndu -se la acapararea a ct mai multe voturi. Nu toate partidele lupt pentru acapararea puterii, unele au scopul s sustrag voturile concurenilor electorali, pentru ca acetea s nu poat trece n parlament, crend teren liber pentru alt partid (de cele mai multe ori, acestea le -a creat pe primele n acest scop). n baza criteriului ideologic partidele se mpart n: a) electorale care nu au nici o ideologie, opernd doar cu nite lozinci electorale, cu scopul de atrage masele (aa numitele ,,aga -i pe toi). Exist 8 grupuri de partide ce reies din criteriul respectiv: 1) partidele liberale (Partidul Liberal n Moldova PSL este o formaiune social liberal); 2) confesionale recurg activ la retorica religioas (PPCD n Moldova); 3) social- democratice i socialiste. n Moldova, exist partidul Social -democrat, care este de fapt primul partid de tip democratic din Moldova, format la 13 mai 1990. 4) comuniste-n Moldova partidul Comunist a fost nregistrat la 8 aprilie 1994; 5) conservatoire 6) naionale i naionaliste 7) fasciste-n Moldova, exist NBP, partidul Naionalbolevic, care are puternice elemente fasciste att n ideologie, ct i n practica sa politic. Dup temperamentul politic snt partide: revoluionare, reformiste, conservatoare , reacionare. Dup criteriul de clas partidele se impart n: muncitoreti, rneti, burgheze, feudale, aristocratice, ale marilor latifundiari, intelectuale. Dup disciplina intern vom deosebi partide cu disciplin rigid i cu disciplin slab. Dup poziia pe eichierul politic avem partide de dreapta, partide de stnga, partide extremiste.