P. 1
Mihai Maci Oradea

Mihai Maci Oradea

|Views: 81|Likes:
Published by andreajakel

More info:

Published by: andreajakel on Jan 02, 2014
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/04/2014

pdf

text

original

http://www.contributors.

ro/editorial/cum-produce-scoala-tampiti/

Cum produce scoala tampiti
I. Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă. Sau, reformulând: tâmpiţii nu sunt rezultatul unor accidente sau disfuncţii punctuale ale învăţământului românesc actual, ci consecinţa necesară (şi, ca atare, firească) a logicii funcţionării lui. Înainte de a trece la argumentele cu care pot susţine aceste afirmaţii, se mai cuvine a spune un lucru: învăţământul românesc actual nu e interesat în nici un fel de ceea ce produce; tot interesul lui e focalizat pe propria supravieţuire (şi pe afacerile conexe). Nu există – în ciuda declaraţiilor “specialiştilor” oficiali – nici o corelaţie între ciclurile preuniversitare şi învăţământul universitar şi nici între acesta şi cererea pieţei (atâta şi aşa cum e ea). Şcolile şi universităţile funcţionează pur şi simplu pentru ca personalul lor (didactic şi nu numai) să-şi încaseze salariul şi, eventual, să mai beneficieze de nişte “suplimente” de venit. Atât şi nimic mai mult. Toate patetismele referitoare la “prioritatea educaţiei”, “viitorul ţării”, “societatea cunoaşterii” “bazată pe competenţe”, etc. nu sunt decât nişte artificii retorice, al căror cinism e comparabil cu cel al declaraţiilor electorale referitoare la majorarea pensiilor şi a salariilor. Aceste formule vor fi reiterate la nesfârşit, tocmai pentru că nu spun nimic, dar astupă urechile oamenilor cu ceea ce aceştia vor să audă. Dincolo de ele, starea efectivă a învăţământului de toate nivelele se degradează ameţitor de la un an la altul. Cândva am comparat învăţământul universitar postdecembrist cu o industrie care a stabilizat oraşele României (creând locuri de muncă şi drenând banii populaţiei) după prăbuşirea industriilor propriu -zise. Acum aş spune că această industrie (extinsă la tot sistemul de învăţământ) e aidoma industri ilor lui Ceauşescu în anii ‟90: imensă, ocupând o enormă masă umană (şi, ca atare, o problemă socială), un gigantic consumator de resurse (adică o problemă pentru bugetul de stat), care produce pe stoc (respectiv fără căutare pe piaţă) ceva de o calitate submediocră sau fără nici o calitate (ceea ce, în limbajul său frust, Preşedintele a numit “tâmpiţi”). E o industrie aflată de facto în faliment, însă care nu poate fi lichidată printr-un simplu ucaz guvernamental. Aceasta e drama ei. Voi încerca, în contin uare, să o privesc mai îndeaproape, focalizând câteva aspecte concrete (care îmi sunt accesibile mie) ale funcţionării industriei educaţiei. Mă voi opri mai întâi asupra învăţământului preuniversitar şi asupra felului în care acesta, în loc de-a le da elevilor nişte cunoştinţe generale menite a-i orienta în alegerea unei facultăţi şi a-i susţine la începutul acesteia, îi blochează la un nivel foarte jos şi -i face opaci la orice formă de cunoaştere riguroasă – fapt care, la nivelul cel mai vizibil, se traduc e în degradarea civilităţii cotidiene. Apoi voi încerca să arat felul în care universităţile improvizează lucruri fără măsură comună cu nici o cerinţă academică sau practică – ceea ce le pune în situaţia de a produce absolvenţi rătăciţi între un amestec (niciodată digerat) de termeni tehnici şi platitudini generoase, care (nici unele, nici celelalte) nu le sunt de folos pe piaţa muncii. Puţinele lor cunoştinţe se risipesc – iremediabil – în anii în care sunt angajaţi pe posturi temporare, slab plătite şi, de regulă, fără nici o legătură cu studiile lor. În fine, într-o a treia parte voi încerca să văd care sunt consecinţele acestui tip de educaţie asupra “actorilor lui”: elevi, studenţi, dar mai ales profesori şi funcţionari oficiali, precum şi tipul de societate pe care îl generează o astfel de şcoală. *

S-ar putea ca toate lucrurile despre care voi vorbi în continuare să fie suspendate cu o clasică remarcă: sigur, pretutindeni există probleme, dar – totuşi – să nu generalizăm! Experienţa m-a învăţat că, atunci când chiar vrem să înţelegem cum stau lucrurile, e mult mai eficient să formulăm această observaţie invers: peste tot există oameni oneşti, care-şi fac treaba, dar să nu generalizăm! * Sunt tatăl unei eleve de clasa a V-a, pe care – zilnic – fie eu, fie soţia mea o însoţim dimineaţa de acasă la şcoală şi la amiazăzi de la şcoală înapoi, acasă. La 11 ani ar fi fost normal să facă singură drumul dintre casă şi şcoală (mai ales că nu e unul atât de lung), însă – dincolo de riscurile trecerii a două bulevarde (cu maşini pentru care semaforul e facultativ şi cu semafoare ce stau pe verde pentru pietoni 16 secunde) – ceva ne împiedică s-o lăsăm. E vorba de ghiozdan. Acesta cântăreşte în medie 7 – 9 kilograme (cu un vârf de 12 kilograme) la o greutate a copilului de 32 de kilograme. Dacă un copil în creştere ar purta zilnic greutatea aceasta timp de-o oră, două rezultatul ar fi, în termeni medicali, fie cifoza, fi scolioza (ambele fiind deformări ale coloanei vertebrale). Am întrebat la şcoală dacă există vreun normativ al Ministerului Educaţiei cu privire la greutatea pe care o poate duce un copil în funcţie de distanţă, de vârstă şi de înălţimea/greutatea lui. Mi s-a răspuns că nu. (Dar am vaga bănuială că, pe la Minister, va fi existând o comisie care ar trebui să se ocupe cu aşa ceva, însă ai cărei membri sunt de negăsit, dat fiind că îşi împart timpul între traininguri la Vancouver şi conferinţe la Brisbane.) La început am crezut că, din exces de scrupulozitate, fiica mea îşi ia zilnic cu ea toate cărţile şi caietele, astfel că iam cerut să le pună pe jos – la ea în cameră – pe materii, şi să le alegem doar pe cele necesare. Ei bine, doar cele menite să ajungă zilei în cauză făceau întreaga greutate menţionată. Dacă vă întrebaţi cum de e cu putinţă aşa ceva, răspunsul e simplu: la fiecare materie erau o puzderie de caiete, cel puţin un manual, şi cel puţin o culegere. Aproape toate acestea fuseseră cumpărate de către noi (de părinţi). La cutare materie şcoala le-a dat elevilor un manual (pe care m-am căznit să-l lipesc), pentru ca la prima şedinţă cu părinţii să aflu că, de fapt, nu le e bun copiilor şi, ca atare, trebuie cumpărat altul. Fireşte, la pachet cu “caietul elevului”. Puţin mai încolo ni s-a transmis (evident, prin copii) că, pentru un ritm mai susţinut, trebuie cumpărată şi o culegere. Şi, pentru cine nu ştie, culegerile nu mai sunt – ca pe vremuri – pentru tot gimnaziul, nici măcar pentru clasa a V-a; acum sunt semestriale. Bineînţeles, dacă părinţii sau copilul doresc ca acesta din urmă să participe la vreo olimpiadă – aproape toate (într-un an de primară am numărat 17) cu taxă – trebuie să cumpere şi culegerea aferentă (care, şi ea, poate avea un “caiet al elevului”). Ocazional se mai iau şi diverse cărţi – de clasici ai literelor sau de clasici ai pieţei de azi – necesare şi ele studiului “la clasă”. O spun cu toată convingerea, din experienţa şcolii primare a fiicei mele: în mod garantat D-na Rodica Birău (nu ştiţi cine e?! – înseamnă că n-aveţi copii elevi de primară) e un autor mult mai bine vândut în România decât Mircea Cărtărescu, Lucian Boia sau Gabriel Liiceanu (poate mai bine chiar decât toţi la un loc). Încă un lucru: în vreme ce autorii menţionaţi se vând în funcţie de gustul publicului – într-un an mai mult, într-altul mai puţin; D-na Birău are succes constant, an de an, la clasele mici. S-ar putea ca D-na Birău să fie o persoană; însă dacă mă uit la numele ce apar pe culegeri şi caietele elevilor am impresia că e vorba, mai curând, de un gen. Cert este că, punând cap la cap, toate “materialele” (aici nu intră rechizitele) achiziţionate pe parcursul unui an şcolar de către noi, părinţii, plus taxele pe la diverse concursuri, ies câteva sute de lei noi (ceva mai multe decât degetele de la o mână). Un ultim amănunt – altminteri aproape nesemnificativ – pentru sumele acestea nu am primit niciodată bon fiscal (ceea ce mă face să bănuiesc că industria aceasta este, cum se spune astăzi, “nereglementată”). I-am dat banii copilului, care, la rândul lui i-a dat… aşa se face. Sau, mai exact, nu ştiu cum se face acum, dar îmi amintesc cum se făcea pe la jumătatea anilor ‟90 când câţiva oameni întreprinzători au descoperit această nişă a pieţei, neocupată şi foarte profitabilă. O ştiu de la tatăl meu care, în acel timp, era jurist la un Inspectorat Şcolar: într-o bună zi un domn bine îmbrăcat şi foarte politicos (precedat sau nu de un telefon, de la Minister sau din altă parte) ateriza în biroul câte unui

inspector cu “o ofertă de nerefuzat”: dacă le distribuia profesorilor din subordinea lui (pentru ca aceştia la rândul lor, să le vândă la clasă) un anumit număr de culegeri, avea un procent – pe atunci undeva în jurul a 10 % – din vânzări. Între timp cred că lucrurile au mai evoluat, a apărut concurenţa, dar şi piaţa s -a diversificat; impresia mea e aceea că la ora actuală înţelegerea se face direct cu profesorul/învăţătorul. Şi cine ştie cât e salariul acestora din urmă (al celor ce nu au “indemnizaţie de conducere”), înţelege cu uşurinţă că 10 – 15 % din vreo 15 lei înmulţiţi cu 30 (sau cu multipli ai lui 30 – după câte clase sunt vizate) nu e o sumă aşa de mare, dar e numai binevenită între 4 şi 14 ale lunii (adică atunci când vechiul salariu s-a dus şi cel nou n-a venit încă). Autorii de culegeri, teste şi caiete ale elevilor (care, uneori, mai sunt şi editori) trebuie că o duc destul de bine. Pe lângă beneficiul direct al vânzărilor, mai sunt titlurile din CV; unii – precum D-na Birău – pot afişa o listă nu de gradaţie de merit, ci (cel puţin) de Secretar de Stat în Ministerul Educaţiei. Întorcându-mă la situaţia concretă a fiicei mele, lucrurile stau de aşa manieră încât, dacă tot ne pune să cumpărăm aceste culegeri, caiete şi ce -or mai fi fiind, profesorul se simte obligat să şi lucreze – măcar din când în când – cu ele. Aşa se face că apar, inevitabil, în conţinutul ghiozdanului, sporindu-i greutatea. Ca atare, în ceea ce mă priveşte, nu cred că această problemă va fi rezolvată prea curând; copiii vor trebui să cumpere tot mai multe culegeri şi caiete, ghiozdanele vor fi tot mai grele iar mie, ca părinte, nu-mi rămâne decât să aştept ziua în care fiica mea fie mă va depăşi la kilograme, fie va avea un prieten, care să-i care ghiozdanul. Totuşi, nu aceasta e marea problemă a învăţământului preuniversitar din România. În ciuda caracterului ei subteran, industria aceasta a manualelor, culegerilor şi caietelor (alternative la cele se pun în vânzare în librării), precum şi concursurile aferente, menţin o anumită idee de şcoală acolo unde ea, în fapt, se estompează tot mai mult. În mod normal şcoala preuniversitară ar trebui să se bazeze pe manual şi pe ceea ce – pornind de la acesta – face profesorul la clasă. Încă o dată: criteriul de bază ar trebui să fie manualul. Iar acesta s-ar cuveni să răspundă câtorva cerinţe elementare: mai înainte de toate claritatea – un manual ar trebui să poată fi citit de oricine (elevi, părinţi, bunici), iar cei care-l citesc să-i înţeleagă cuvintele şi, la capătul lecturii, să rămână cu o imagine clară a textului pe care tocmai l -au parcurs. A doua cerinţă ar trebui să fie completitudinea – aceasta presupune că respectivul manual, care se consideră că acoperă un întreg domeniu al cunoaşterii, e alcătuit de aşa manieră încât are un început şi un sfârşit şi, în acest interval, prezintă faptele semnificative ale domeniului în cauză . Insist pe acest lucru: faptele semnificative, adică acelea care deschid înţelegerea domeniului respectiv; nu i se cere unui manual de gimnaziu să se substituie unui curs sau unui tratat în care completitudinea tinde spre exhaustivitate. Excesul de detalii are ca efect fie neparcurgerea întregii materii (şi atunci elevul nu mai înţelege cum se leagă lucrurile în ansamblul lor), fie dizolvarea unei cunoaşteri domeniale în amănunte nesemnificative. Legată de cerinţa precedentă, o alta – adecvarea conţinutului şi a limbajului în care acesta e exprimat la înţelegerea celor cărora manualul le e destinat. E abnorm să ai manuale de V-a cu teme şi formulări de-a IX-a precum şi manuale de-a IX-a cu un limbaj de tratat universitar de anul III de studiu. Şi e de-a dreptului patologic să perpetuezi o asemenea enormitate sub pretextul “performanţei”. Doar o societate în derivă, ca a noastră, se leagănă în iluzia că poate obţine excelenţa fără a obţine şi a consolida normalitatea. Scopul manualelor nu e acela de-a crea savanţi, ci acela de-a le oferi elevilor cunoştinţe de bază, clare şi precise. Corelată cu această cerinţă e şi următoarea: graduarea cunoaşterii în funcţie de înţelegerea elevilor presupune şi o concepţie ascensională şi legată a anilor şi a ciclurilor de studii. E absurd ca gimnaziul, de pildă, să fie rupt de liceu şi ideea de bază să fie aceea că elevul ori învaţă o anumită materie în gimnaziu, ori n-o mai învaţă de loc. Aşa cum ştim cu toţii, cea mai mare parte a materiilor de liceu reiau disciplinele de gimnaziu; ori graduarea cunoştinţelor ar trebui să presupună nu faptul că se mai fac încă o dată, ci acela că, pe bazele puse în gimnaziu (şi aici se vede bine rostul gimnaziului), se detaliază o anumită problematică domenială. Dacă, cu un soi de bizară îndărătnicie, se face totul în gimnaziu, nu cade Liceul în platitudinea repetiţiei sterile? Nu în ultimul rând, pe lângă cunoştinţe, manualul ar trebui să-l pună pe elev în contact cu problemele domeniului tratat. Altfel spus, ar

temele cad pe elev cu o cadenţă înfricoşătoare şi. că orice cunoaştere domenială e o aventură a minţii şi că miza învăţării nu e acumularea sterilă a detaliilor. Nici profesorii nu par a fi excesiv de afectaţi de bizareria programelor. peste capacitatea de înţelegere a vârstei. păstrând însă toate temele anterioare (ceea ce s-a eliminat fiind tocmai partea de explicare şi exemplificare). nimeni nu ştie cine o face. ori pur şi simplu de noroc. Nivelul expunerii e. problemele istoriei recente. ţinută a inculca morala şi valorile care fac obiectul consensului social. (Mă miră totuşi că nimeni nu observă faptul banal că. biologia evoluţionistă. Poate – cel puţin în şcoli – ar fi timpul să încercăm altceva. recursul la “orele în particular” e inevitabil. Fireşte. Biserica şi-a ratat cu desăvârşire rolul social. nefiind teme de bacalaureat. ce fac la clasă e treaba lor.) fie s-au scos pur şi simplu de la o mulţime de profiluri. adică de a privi altfel lumea şi pe sine însuşi. cu avânt. Pentru încă o dată. Cunoştiţele lor (dacă au învăţat) sunt cel mai adesea o sumă de amănunte de găsit cu un singur click pe internet plus mii de probleme rezolvate la matematică. ce idee au cei ce-o concep despre cei cărora le e destinată. ocazional. astfel că e greu de constat dacă respectă cerinţa completitudinii. adesea. al unei cunoştinţe întâmplătoare. ceea ce se reţine e aleatoriu. La fel ca mai toate regulamentele şi reglementările. nu mai au – de la terminarea facultăţii – alt contact cu domeniul lor decât acela mediat de programă şi de manuale. vor recunoaşte că în condiţiile programei – care e aşa cum e – mai mult nu se putea. poate. trebuie cumpărată cu “o atenţie”. Experienţa i-a învăţat să se descurce – dacă vor grade şi gradaţii trebuie să compună cu programa. partea de problematizare a manualelor e ca şi inexistentă. de pildă toată gramatica se face (draconic) în gimnaziu. orice părinte ajunge la concluzia. la capătul cărora destinul le va fi hotărât de hazardul unei rudenii. E aproape cu neputinţă să duci un asemenea manual până la capăt. Cândva . se fac cu o viteză ce nu permite nu sedimentarea. Materia e excesiv de multă. dar sunt şi multe şi. Să fiu iertat. etc. fizică şi chimie şi alte mii de texte analizate la română şi la limbi străine. s-a discutat despre cantitatea mare de cunoştinţe inoculată elevilor şi s-au exercitat presiuni pentru “simplificarea” manualelor. că fiului sau fiicei lui îi sunt necesare nişte “ore în particular” pentru a se păstra la nivelul predării de la clasă. ceea ce pot eu deduce este faptul că autorii lor par a fi înţeleşi între ei să nu respecte aceste cerinţe. Sau. pe scara ierarhică a educaţiei. etc. în general. Apoi cunoştinţele ciclurilor de studiu sunt cu desăvârşire rupte între ele. Cât despre programă. În fine. funcţia unei disciplinări sociale) şi. şi programele şcolare par avea mai curând un caracter stihinic. pe baza căror criterii. dar uitându-mă – an de an – prin manualele fiicei mele (şi prin manuale ale altor ani de gimnaziu sau de liceu). Mulţi dintre ei sunt striviţi de povara didacticilor şi a metodicilor de tot soiul (care au. fie sunt împinse în ultimul semenstru dintr -a XII-a când. într-o lume în care – la orice nivel – atenţia aproapelui meu departe de-a fi un lucru firesc. Mai întâi de orice aceste manuale sunt scrise inintelig ibil pentru un adult. În general sunt alcătuite dintr-un dozaj variabil de termeni tehnici (cel mai adesea neexplicaţi) şi platitudini lipsite de orice substanţă. acestea s-au subţiat ca volum. dacă nu să-i arate efectiv. nu se mai fac. dar nimeni nu ştie la ce bun. profesorii din şcoală vor spune că ei şi-au făcut treaba.) Ca atare edificiul şcolii rămâne neisprăvit: elevii (se presupune) ca au învăţat o mulţime de lucruri. fizica atomică. când totul e important. aproape invariabil. mai departe nu e grija lor. Cum. E şi mai greu să-ţi dai seama ce e semnificativ în cuprinsul unui asemenea manual. în concluzie. iar segmentul cel mai dificil al acesteia (părţile de vorbire) aproape în întregime pe -a V-a. Dacă la 18 ani trag linie şi fac socoteala. astronomia spaţiilor siderale. inevitabilă. Morala: manualele au devenit abstracte până la incomprehensibil. Dacă are curiozitatea de-a le răsfoi (de regulă după câte-o şedinţă cu părinţii). Puţin ele lucruri reflexive (filosofia. în schimb le-a luat nişte ani din viaţă. adesea. Nu doar că lucrurile sunt dificile. între ce şi ce se alege. de religie.trebui măcar să-i sugereze. ca atare e greu de dedus ce poate pricepe un copil din ele. dar nici măcar înţelegerea lor. nimeni nu se poate lăuda cu faptul că i -ar fi fost cerută părerea cu privire la ce s-ar cuveni să se predea la disciplina lui – pur şi simplu există un normativ ministerial şi gata. tot ceea ce pot să constate este faptul că şcoala nu le -a dat nimic. Locul disciplinelor reflexive e luat. Majoritatea vor eşua în industria “fabricilor de diplome”. ci capacitatea de a problematiza.

unde interpretarea joacă un rol definitoriu. În ţară rămâne doar partea de jos a graficului ministerial. astăzi mai curând pe un derizoriu amest ec de ameninţări cu Bacalaureatul şi de promisiuni cu burse în străinătate. lucrurile se schimbă complet. mi se pare straniu faptul că încă nu s-a decis asupra unei remanenţe a trecutului: dată fiind politica de industrializare a României comuniste. în altă proporţie – trucate şi atunci. în particular. bacalaureatele (mai ales la liceele industriale) erau – sigur. de aceea. au făcut ca acest tip de “performanţă” să fie normativizat – prin intermediul programei – la scara întregului învăţământ preuniversitar din România. Cât despre celelalte. s-a acceptat că “performanţa” se identifică cu însuşirea – în regim accelerat – de catre elev a unor cunoştinţe tehnice abstracte care-l califică automat pentru regimul de master al unei universităţi de top (de regulă din străinătate). Ori partea stranie este aceea că majoritatea liceelor bune au rămas calate pe formarea teoretică în ştiinţele reale ca şi cum absolvenţii lor ar urma să dea concurs la Politehnică. nu se alegea cu nimic din acest tip de şcoală. Problema unui absolvent de liceu din perioada în cauză nu era aceea de-a dobândi nişte cunoştinţe generale (eventual cu aplicaţii concrete) la aceste discipline. Nu în ultimul rând. Mândria naţională pe de-o parte. fizică şi chimie. Evident. etc.autoritatea profesorilor se baza pe cunoştinţele lor (şi mi-a fost dat să cunosc profesori de gimnaziu up to date cu ultima informaţie din câmpul preocupărilor lor). făcând o şcoală serioasă. e un criteriu irelevant. poate fi vorba şi de faptul că nimeni nu şi-a pus problema cum poate fi convertită masa profesorilor specializaţi (mai ales de industria meditaţiilor) în pregătirile pentru admiteri (la liceu sau la facultate). Şi. mai pline de farmec. De aici accentul extraordinar pus în acel timp pe cunoştinţele de matematică. În fine. Cine ţinea ritmul şi intra la Politehnică câştiga partida. Mie unuia mi se pare că supralicitarea unei cunoaşteri teoretice abstracte dea lungul întregii şcoli îşi are originea în acest pattern perpetuat chiar şi după ce şi -a pierdut relevanţa concretă.. repunerea pe tapet a temei performanţei (cel mai adesea pentru lustruirea blazonului cam ruginit al ţării) pe de alta. La această situaţie se adaugă colapsul industriei socialiste din ultimele două decenii şi concluzia tuturor acestora e aceea ca Politehnica devine mult mai puţin interesantă pentru liceeni decât anterior. Din păcate. În ciuda retoricii despre “filierele vocaţionale”. tacit. cele mai bune licee din România erau liceele de matematică-fizică a căror menire de bază ajunsese aceea de a pregătile fundamentele ştiinţelor reale necesare celor care. inginerii – aflaţi în contact direct cu producţia şi responsabili de aceasta – au fost bine formaţi. criteriul ultim de calitate (care. odată intraţi în facultăţile tehnice. pe toată durata intervalului 1948 – 1989 s-a pus un accent deosebit pe formarea diverselor timpri de ingineri necesari dezvoltării ramurilor industriale. De altminteri cred că în curând şcolile (zise) bune îşi vor pune la intrare o plăcuţă pe care va scrie: pregătim pentru State. În perioada de care vorbim. sau pentru Anglia. “opţiunile elevului şi ale părinţilor”. în ciuda mitologiei “seriozităţii” vehiculată astăzi. a cărei componentă teoretică nu avea prea multe de invidiat Politehnicilor din Occident. erau capabili – dintru început – să lucreze la capacitate maximă. Ei au continuat să facă ceea ce ştiau cel mai bine şi. de la cea de matematică. după Revoluţie şi liberalizarea pieţei de muncă. majoritatea olimpicilor la aceste discipline părăsesc ţara la finele liceului sau în primii ani de facultate pentru a se stabili definitiv în alte zări. etc. mai sunt şi alte aspecte: de pildă faptul că în domeniile reale (care operează ele însele cu un aparat matematic şi în care răspunsul trebuie să fie – aproape invariabil – unul univoc) cuantificarea rezultatelor – atât de trendy în ultima vreme – e mult mai uşoară decât în domeniile umaniste. “bacalaureatul diferenţiat”. pentru că aşa cum ştim cu toţii. se va subînţelege că produc doar pentru consumul intern. se exprimă doar în cuantificari) al învăţământului autohton îl dau notele de la olimpiadele de ştiinţe reale şi. . Mai mult decât orice altă categorie socio-profesională a acelui timp. odată ce aceştia şi-au pierdut “hegemonia de prestigiu” de care au beneficiat în anii comunismului. la noi. ci de-a avea pregătirea teoretică pentru a intra direct în tratatele de specialitate ale disciplinelor tehnice. Dacă până în ‟89 Politehnica însemna loc de muncă garantat şi – în principiu – repartiţie în marile oraşe (în preajma cărora se aflau combinatele industriei socialiste). ceea ce – în acel timp – nu putea oferi (aproape) nici o altă facultate. Germania. cine nu.

atenţia faţă de celălalt – toate sunt rezultatele unei şcoli care-şi cunoaşte şi respectă menirea. Onestitatea (cea adevărată. civilitatea. însă uneori şi de jure – şcoala. Ar trebui să ne întrebăm cândva cu ce vinovat un copil de gimnaziu. să problematizeze şi să interiorizeze lumea în care trăiesc. stau sub imperativul programei şi nu se pot opri să recupereze cunoştinţe care se cereau sedimentate în altă etapă a şcolii. şcoala crează discriminare. dacă nimeni nu la învăţat să asume problematicul lumii în care trăieşte? Cu ce e vinovat un om ce decade la nivelul şmecheriei şi al argoului acompaniat cu o orchestră de onomatopee dacă în anii lui timpurii nimeni nu i -a arătat ce e înţelegerea şi capacitatea de a numi adecvat? Dacă nu ne vom pune. sub pretextul “performanţei” (din care decurg avantaje pământeşti pentru funcţionari fără nici o performanţă). Totuşi. aşa cum e alcătuită ea în prezent. talentul se cere încurajat şi susţinut. a încetat a mai fi legată de cariera ulterioară. constrângerea – erau criteriile de bază ale “construcţiei societăţii socialiste”. dar. de la un moment dat realizează acut faptul că nimic din problemele lor şi ale lumii lor nu e luat în considerare de şcoală. fie – pentru remedierea acestora – vom recurge la “întărirea măsurilor de ordine şi disciplină” la scara întregii societăţi. prin toate mijloacele. în siajul mentalităţii comuniste pentru care voluntarismul şi corelatul lui. ca atare găsesc tot mai puţine motive pentru a lua ei înşişi în serios şcoala. căruia toţi îi reproşează faptul că nu citeşte. aceştia ar trebui să fie la curent cu ultima culegere. la rândul lor. În ceea ce-i priveşte pe părinţi. Insist pe acest lucru: şcoala. crează discriminare şi e straniu că nici o instituţie specializată în combaterea discriminări i nu observă acest lucru. dacă pentru el cunoaşterea se rezumă la exerciţii de gramatică şi probleme de matematică? Cu ce e vinovat un tânăr dezarmat în faţa vieţii. să aibă la îndemână biblioteci bune. revine la a-l ucide. o fac doar pentru notă (mulţi nu mai pun nici un preţ nici măcar pe aceasta). În plus. în ochii majorităţii. să se exprime. făcând-o suportabilă. în mod manifest. competenţa şi calitatea (dar nu cele exprimate de cuantificatori sterili). nu marota “eticilor aplicate”). aceste întrebări atunci fie ne vom descoperi neputincioşi în faţa derivelor lumii în care trăim. în România actuală. Cei mai mulţi dintre părinţi nu beneficiază de aceste atuuri astfel încât. În virtutea axiomei: cine nu poate înseamnă că nu vrea. o parte semnificativă a elevilor e relegată într-o condiţie inferioară şi e destinată exploatării brute şi brutale. cred că problema trebuie pusă în mod clar: cu ce e vinovat un copil de 9 sau de 14 ani că nu e olimpic la matematică? Trebuie toţi copiii unei ţări să fie olimpici la matematică? Calitatea învăţământului finlandez (de pildă) se rezumă doar la olimpicii de la matematică? Ideea întreg ului învăţământ din România e aceea de a produce – în mod industrial – performanţa. mai ales cei din mediul rural sau de şcolile periferice ale oraşelor nu pot ţine ritmul acestui tip de pregătire.aceea despre care – din raţiuni raţiuni de prestigiu – nu vorbim aproape niciodată. Nimeni nu pare a-şi pune la noi problema că menirea şcolii e aceea de-a favoriza. Evident. oricum. Doar aleatoriul – pe care în general îl criticăm – în virtutea căruia obţinerea unui loc de muncă nu are mai nimic de-a face cu şcoala de bază ne ascunde această realitate. eventual. A-l normativiza. cu toată onestitatea. dar căruia nimeni – din şcoală în primul rând – nu i-a arătat faptul că lectura e o bucurie? Cu ce e vinovat un elev incapabil să înţeleagă lucruri elementare relative la înscrierea lui în lume. apariţia unor oameni liberi – capabili să înţeleagă. nu mai pot urmări dezvoltările care se fac la clasă. majoritatea abandonează – cel mai adesea de facto. Profesorii. Începând cu saltul în abstracţie pe care -l face matematica clasei a II-a şi până la finele liceului. Rezultatul conjugat al tuturor acestora îl constituie faptul că. . Căci acesta e tristul adevăr: cei mai mulţi elevi. Nici măcar pentru a spune că e alcătuită din cvasitotalitatea elevilor de liceu. câteva “ore în particular”) se dezinteresează de şcoala copiilor care. acolo unde el există. să-şi mediteze (uneori dublu) copilul la materiile de bază şi/sau să posede chiar ei cunoştinţele domeniale menite a orienta copilul şi să dispună de suficient timp pentru a-l putea însoţi în paşii cei mai dificili ai vârstei şi ai înţelegerii. Dacă învaţă. după crizele de rigoare în faţa primelor note proaste (şi.

Din păcate. generalizarea comportamentului golănesc şi revendicarea orgolioasă a inculturii. Ceea ce poartă acest nume nu e nimic altceva decât triumful imposturii şi al unei optici industriale cu privire la cele mai delicate raporturi care alcătuiesc textura socială. lenta dispariţie a instituţiilor culturale. mai stupide şi mai nocive decât pedagogia “de şcoală nouă”. Nu atât testele PISA şi alte asemenea clasificări europene dau măsura reală a situaţiei de fapt. agrementate cu statistici (care spun ceea ce vrea să spună cel ce le face) şi cu nenumărate HG-uri. succesivii miniştri. de “trebuie să”-uri şi de ghiduşii culese din “literatura motivaţională”. “emineţii psihologi”. care tinde din ce în ce mai mult să se supraordoneze celorlalte discipline – pedagogia – a cărei menire ar trebui să fie tocmai aceea de a veghea la felul în care cunoaşterea umanităţii le e transmisă. au “soluţii” înainte de-a-şi pune probleme). Orice alte cauze sociale am invoca. dar neaplicată. tinerelor generaţii. cât şi din cotizaţiile obligatorii impuse profesorilor aduşi cu arcanul la aceste “perfecţionări”. O mulţime de vorbe goale. Dacă învăţământul românesc e în derivă şi dacă problemele lui sunt departe de a deveni probleme publice. aceste lucruri sunt cât se poate de bine cunoscute. Statul – la modul generic) nu cunosc această situaţie? În ciuda a ceea ce escamotează “specialiştii în educaţie” (care. Statul nu poate face nimic decât să accepte această situaţie. Nu există universitate în România fără fatalele departamente de “ştiinţe pedagogice” şi de “perfecţionarea personalului didactic”. Problema ultimă e aceea a salarizării profesorilor. Profesorii sunt atât de mulţi încât (dincolo de protestele altor categorii profesionale). două întrebări: mai înainte de toate. a caracterului ininteligibil al manualelor sau asupra corelaţiei dintre nesfârşitele “reforme ale educaţiei” (cu toate metodologiile lor) şi scăderea continuă a nivelului învăţământului? Dacă nimeni dintre pedagogi n-a făcut-o înseamnă. aceasta se datorează în bună măsură existenţei acestei confrerii extrem de eficiente al cărui singur scop e acela de -a-şi menţine hegemonia care-i permite să taxeze toate celelalte categorii didactice. fără obligativitatea (deghizată în opţiune facultativă) tuturor studenţilor secţiilor teoretice de-a parcurge “modulul pedagogic”. descendentă direct din activiştii de partid. din cei ai fondurilor europene. ajunge să fie cel mai important factor de discriminare la scara societăţii. a astrologiei sau a vrăjitoriei. Majoritatea acestor “specialişti” nu are alt contact cu elevii decât la “inspecţiile” care se scurg uleios în aşteptarea inevitabilului (şi obligatoriului) “protocol”. Să nu ştie nimeni că majoritatea elevilor se pierd pe parcursul anilor de şcoală (rămânând cu o ură tenace împotriva acesteia). introducerea în universitate a parapsihologiei. “scientometrii” şi reformatorii de meserie trăiesc atât din banii Guvernului. Această castă. A doua întrebare e aceasta: oare decidenţii (Ministerul Educaţiei. la paritate cu pedagogia. că învăţământul “gratuit” se face pe banii părinţilor şi că practic îi e imposibil unui elev să se descurce de unul singur cu manualele pe care i le furnizează şcoala şi cu lecţiile de la clasă? Ba da. în final. are o singură ocupaţie: aceea de a vorbi la nesfârşit despre lucruri pe care nu trebuie să le facă niciodată. Sunt convins că niciuna dintre acestea şi nici toate la un loc nu sunt mai ridicole. pur şi simplu. creşterea salariului lor ar greva radical . de ce lucrurile acestea – pentru sesizarea cărora nu e nevoie de o pregătire specializată – nu constituie probleme în interiorul sistemului educaţional şi la nivelul decidenţilor acestora? Problema devine cu atât mai acută cu cât există o disciplină. cât degradarea vieţii publice.Râmân. departe de logica lui firească. nu există dascăl – în ciuda vârstei şi a reputaţiei profesionale – care să nu fie târât pe la “traininguri” şi “şcoli de vară” (mai nou pe fonduri europene) unde i se serveşte drept ştiinţă un soi de amestec între rezolvarea careurilor de X şi 0 şi recitarea unor mantre absurde şi caraghioase. “Specialiştii în educaţie”. În ce mă priveşte – şi o spun cu toată seriozitatea – aş fi oricând dispus să votez. aceasta e înţelepciunea care le e predată de către pedagogii autohtoni celor obligaţi de Minister să le îndure delirul verbal (şi să le achite “protocolul”). prin învăţare. starea tristă a învăţământului e vizibilă cu ochiul liber. uşurinţa cu care puţinele noastre realizări sunt distruse şi batjocorite. iar aici lucrurile s-au decis cu faimoasa lege în vigoare. A auzit cineva în România ultimilor 23 de ani vreun specialist în pedagogie care să atragă atenţia asupra abnormului programelor. că în România nu există ceva de natură ştiinţifică în măsură a se numi pedagogie. estomparea civilităţii şi ascensiunea mitocăniei sunt efectele unui învăţământ precar care. neîncetat.

Pentru ca cei ce nu au contact direct cu învăţământul preuniversitar să nu creadă că lucrurile spuse anterior sunt rezultatul unor idiosincrazii personale. Paradoxal poate. Eu am rezolvat-o – algebric – în 19 ecuaţii. o greşală. comitatul de Hohenhole. Se poate spune că a cucerit Rusia? Câţi copii de clasa a IV-a pot răspunde acestei întrebări? . în vreme de criză e de neimaginat. cel de Solms şi alte câteva zeci (dacă nu sute) de asemenea principate în Germania şi Italia. Dacă Andrei ar avea cu 9 lei mai mult. Pentru ca această masă umană subfinanţată să nu se revolte. Totuşi. implicit. Industria culegerilor. Cât despre cei ce nu au înţeles acest lucru. în 2010 Nu vă grăbiţi să răspundeţi Italia şi Germania. avându-i ca autori pe Valentin Băluţoiu şi Dumitra Radu şi apărut la Editura Didactică şi Pedagogică R. între anumite limite. “punctele” acumulate pe la traininguri pedagogice (ce se reflectă în salariu) şi “protocoalele” inspecţiilor sunt căi – tolerate de Stat – prin care profesorii îşi pot suplimentata veniturile.bugetul de stat. orice părinte are şansa de-a nimeri peste altele. În ceea ce-i priveşte pe elevi – “copiii noştri” – aceştia se pierd alunecând tot mai departe şi d evin tot mai estompaţi şi mai lipsiţi de contur. after-school-ul. Statul le dă permisiunea de a pune un impozit privat pe “clienţii” lor. dar o programă minimalistă şi nişte manuale clar concepute ar fi. Dacă are curiozitatea de-a răsfoi manualele copilului său. A. adică 436 lei” Problema (cu eroarea de nume şi ortografia proprie) e din culegerea Concursului “Fii InteligenT la matematică” (aşa se scrie titlul) ediţia a VI-a (2011 – 2012) pentru clasa a IV-a (a patra) coordonată de Alexandrina Dumitru (având încă 39 – da. 1) “Andrei şi Călin vor să-şi cumpere mingi de tenis pentru antrenament. 19 ecuaţii. Câte mingi poate cumpăra fiecare dacă o minge costă 3 lei. reduşi la condiţia de “categorie defavorizată” şi terorizaţi de arbitrariul deciziilor mi nisteriale (pentru care virtutea esenţială e schimbarea). trebuie să i se dea posibilitatea unui câştig alternativ. adaptaţi lumii în care trăiesc (pentru care adaptabilitatea e virtutea prin excelenţă). în succesiunea lor logică. Lucrul acesta ar fi aproape cu neputinţă de făcut în condiţii normale. împotriva intereselor lor. salariile profesorilor de rând sunt ridicol de mici. aceea a meditaţiilor. mulţi dintre ei au înţeles ceea ce e de înţeles: că. cel puţin la fel de originale. înmulţirea olimpiadelor cu taxă. căci ar fi un anacronism (aceste ţări au apărut în a doua jumătate a secolului XIX) şi. îmi permit să dau câteva mostre din manualele şi culegerile pe care le-am avut în mână. Printre “ţările” cucerite de împărat se numără: episcopia de Eischstätt. acestora nu le rămâne decât să se resemneze cu salariul ce le vine şi să spere că vor apuca pensia. iar 1/5 din suma lui Andrei este cu 3 mai mică decât 1/3 din suma lui Alin. 2) “Care sunt ţările pe care le-a cucerit (Napoleon)? Întrebarea e din manualul de Istorie de clasa a IV-a. 39 – de autori) şi apărută la editura NOMINA în 2011. Nu ştiu care e copilul de clasa a IV-a care poate desfăşura. atunci dublul sumei celor doi copii ar reprezenta costul unei biciclete. ______________________________ NOTĂ. aşa cum ştie toată lumea. asemeni viitorului pe care-l invocăm ori de câte ori vine vorba de ei. cel puţin în primul moment. Dinamici. cea de Halberstadt.

fiecare e nemulţumit de ceva şi. markeri. Nicolae Toma şi Prof.” Practic fiecare lecţie din manualul de Biologie de clasa IX -a (a noua).ro De ce produce scoala tampiti S-ar putea ca prima impresie. 25) Nu râdeţi! Pe asemenea “opere” s-au obţinut titluri universitare! Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors. La începuturile carierei sale. “se descurcă” cum poate. La limită. ATP. pe unii îi încearcă grijile cu privire la sănatate. în scopul cultivării relaţiilor personale sau de muncă – se va alege un local mai bun. receptori.” (p. univ. îndeosebi. alţii un concediu în străinătate. fermentaţie alcoolică. Omul în cauză a condus până la pensie Departamentul de Perfecţionare a Personalului Didactic al Universităţii din Oradea şi a patronat toate comisiile de definitivat şi de grad din regiune. pe alţii cele cu privire la rate. alte “cuvinte cheie (tot ale unei singure lecţii): înveliş mitocondrial. unii vor o casă nouă (sau poate “prima casă”). criste. chitină. univ. Toţi aceşti oameni au probleme: unii au copii. În alegerea restaurantului se va ţine cont. suberină.3) “Cuvinte cheie (la o lecţie – nota mea): membrană (plasmalemă). 20) “Alegerea unui restaurant se face în conformitate cu scopul urmărit. ajunşi la o anumită vârstă. îşi are cuvintele ei cheie. o mulţime de oameni – mai buni sau mai puţin buni. fosfolipide. enzime. pe când era doar inspector şcolar. în 1990. de lux. alţii părinţi în întreţinere. Căci dat . Dacă vreţi să vă actualizaţi cunoştinţele. a scris o instructivă “Culegere de materiale despre politeţe” (având în total 36 – treizecişişase – de pagini). Dincolo de indignarea de moment faţă de disfuncţionalităţile “sistemului”. pensia. manual “destinat tuturor liceelor (cu excepţia liceelor vocaţionale de coregrafie şi pedagogic)” (sic!). câteva pagini mai încolo. cutină.” (p. 19) “ – nu se vorbeşte cu ţigara în colţul gurii. editată de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bihor. 17) “ – Prunele şi caisele se deschid cu mîna. celuloză. se scot sîmburii şi se mănîncă apoi fiecare parte. chiar. catenă respiratorie. steroli. substanţe pectice. reacţii de oxido-reducere. De bine de rău. cu retribuire pe măsură. condrioplasmă. prima observaţie pe care aş face-o e aceea că – indiferent de felul în care le calificăm – lucrurile acestea funcţionează. În ce mă priveşte. cele mari se taie cu cuţitul pe farfurioară. fiecare “suravieţuieşte”. pe cale de consecinţă. cu toţii sunt nemulţumiţi de situaţia existentă şi cu toţii vor o altă condiţie (mai “europeană”). dar pentru a oferi un dejun sau un dineu unor colegi sau unor reprezentanţi ai organelor locale. dr. dr. ceruri. apărut 2002 la Editura Didactică şi Pedagogică. Totuşi.” (p. fermentaţie lactică. permiteţi-mi să vă ofer şi câteva mostre de gândire a unui pedagog din minunata lume nouă. pasiunea aceasta nu e niciodată atât de mare încât să-i determine pe oameni să renunţe la vreun “venit suplimentar”.” (p. glicoliză. matrix lipidic. Poate fi ales un restaurant popular pentru a servi personal o masă. microfibrile. de rangul invitatului. la capătul descrierii situaţiei învăţământului pe care am încercat -o în cele două texte precendente. ciclul Krebs. canale. e pus pe reforme. În aşteptarea ei. proteine membranare: extrinseci. ia dintr-o parte şi dă într-alta. lamelă mijlocie. perete. pe scurt “trăieşte” aşa cum se trăieşte astăzi în România. lignină. Lucian Gavrilă. din care spicuim: “ – Sandviciurile mici se duc la gură cu ajutorul mîinii. potenţial redox.” Sau. faptul că el întreţine toată această populaţie ar trebui să fie un subiect de meditaţie pentru toţi reformiştii radicali. să fie una de indignare: lucrurile acestea sunt anormale şi patologia lor reclamă o intervenţie – cât mai rapidă şi mai radicală – menită a pune (în sfârşit) şcoala românească pe baze temeinice. acid piruvic. intrinseci. La noi. mai pregătiţi sau mai puţin pregătiţi – îşi încasează lunar de pe urma lor salariul şi. încercaţi-le! 4) Pentru a nu rămâne în perplexitate. avându-i ca autori pe Prof.

a celei politice. ci mai mult. ajunşi la locul pe care pregătirea lor li-l face accesibil. dar una care să ne dea mai mult. La noi scopul reformei este – ab initio – nu altfel. am făcut-o prin alegerile noastre conştiente şi prin pasivitatea noastră. Acesta e zidul inebranlabil de care se loveşte în România orice pornire reformatoare. Ideea că întreaga maşinărie a învăţământului (sau a oricărui alt domeniu) poate fi oprită printr-un singur ucaz şi apoi repornită “normal” (de cine? şi cu cine?) e o pură utopie. În ultimă instanţă. sigur. S-ar putea ca lucrurile acestea să aibă o consistenţă pe terenul credinţei. vrem reformă. şi – în general – a tuturor actelor administrative) o profesie foarte lucrativă. Oricât de brutal ar fi. visând la schimbarea radicală riscăm să nu băgam în seamă mulţimea de reformatori de profesie care şi-au făcut din schimbarea permanentă (a legislaţiei. fie instanţele instituţionale ale învăţământului. a inova în interiorul acesteia şi – finalmente – a crea prosperitate. în lumea românească actuală aceste idei ale schimbării radicale sunt – în majoritatea cazurilor – apanajul dreptei ideologice şi. îi aparţin în aceeaşi măsură ca şi copiii. un vocabular şi nişte ticuri instituţionale care le permit să-şi perpetueze privilegiile. e drept. Ca instituţie socială. Oameni pentru care cunoştinţele dobândite în anii de studiu au devenit un mod de viaţă (ceea ce presupune şi interiorizarea unei discipline a muncii şi a unei etici a datoriei). orice câştig făcut azi e binevenit şi. a hotărârilor. Majoritatea lor nu au nici o legătură cu ceea ce ar trebui să fie o schimbare onestă – care. nu e loc nici pentru o şcoală adevărată. a normelor. la noi. adulţii zilei de azi. (Aşa cum se ştie. nu să ne ia din “drepturile câştigate”. nici pentru o înaltă calificare. fie ei profesori. oameni care ştiu să facă ceva onest şi bine. în particular. dar nu e mai puţin adevărat: la noi lucrurile nu stau aşa. care constituie obiectul unei atenţii aparte a întregii comunităţi. la adăpost de problemele lumii. Dacă dăm la o parte ipocrizia sentimentală a discursurilor cu privire la educaţie şi la viitor şi privim cu onestitate lumea în care trăim – lume pe care noi. Ca atare: da. adesea la fel de conştientă – dacă ne uităm deci la această lume vom înţelege că. cu tot cinismul. şcoala este o parte a societăţii şi – să nu uităm acest lucru – adulţii. Ceea ce. ne pierdem timpul căutând un sens lozincilor de circumstanţă lansate de aceşti profesionişti ai vorbăriei lipsite de conţinut. care. mai ales. şcoala participă în primul rând la producerea binelui comun. universităţii? Îi cere să producă un anumit tip de expertiză domenială. Poate că e banal şi plat. Şcoala. în slujba căruia sunt canalizate – printr-o formare riguroasă – energiile tinerelor generaţii. fie părinţi. nici pentru o formaţie impecabilă. ca parte a societăţii. Şi ce îi cere – la modul generic – societatea şcolii şi. de civilitate şi de cunoaştere gratuită. Întrebarea e: de ce? Răspunsul – pe care pot eu să-l dau – este următorul: pentru că. dar în lumea socială sunt mai curând primejdioase. Am mai spus-o şi cred că nu e zadarnic să o repet: şcoala nu funcţionează autarhic. de cele mai multe ori în loc să ne concentrăm asupra problemelor reale ale educaţiei. Din păcate. dacă chiar ar fi să fie onestă. Aceşti oameni. societatea nu are nevoie de expertiza pe care o formează şcoala. o asemenea idee nu e nimic alceva decât proiecţia istorică a unei soteriologii religioase ce propăvăduieşte salvarea la capătul unei încercări decisive. în ea. ar trebui să înceapă cu disponibilizarea lor – ci pur şi simplu au adoptat. evident. sunt în măsură a întreţine buna funcţionare a unei economii. mai rar. poate lăsa perplex un teoretician al politicului: la noi dreapta e revoluţionară şi stânga – situată istoric în prelungirea moştenirii comuniste – e conservatoare!) În orice caz. ca o oază de inocenţă.fiind că nimeni nu ştie cum (şi ce) va fi mâine. altfel spus. mă văd nevoit să repet: societatea noastră nu are nicio nevoie de ceea ce ar putea produce o şcoală care şi-ar asuma menirea. la rândul ei. De aceea o societate sănătoasă se mândreşte cu şcoala sa. îşi vede cu încredere viitorul în temeinicia unei educaţii adevărate. produce ceea ce societatea îi cere să producă. Cu riscul de a-i dezamăgi pe cei ce visează Castalii (mai mult sau mai puţin asemănătoare “acvariilor” din universităţile americane). Ea nu duce niciunde din simplul motiv că nu poate fi pusă în practică nicăieri şi de către nimeni. nici pentru noul care survine la capătul unui efort împărtăşit şi nici pentru bucuria pe care acest .

după vorba poetului. lucrurile reintră în normal şi funcţionează la fel ca şi înainte. fiecare cum poate. Dar şi statul are o problemă – şi încă una mare – în lumea noastră: pentru a opri acest mecanism al evaziunii generalizate ar trebui să transorme leafa din ajutor social în . e singurul lucru care contează şi singura schimbare efectivă. Şi. trebuie “să se descurce”. O societate puţin diversificată e una care trăieşte. una care nu a parcurs încă întreg drumul de la premodernitate la modernitate. fiecare s-ar “descurca” cum ar şti: unii cu meditaţii sau cu norme în plus. etc. şi că – onest vorbind – nu se poate trăi din ea. în ultimă instanţă. o maşină. funcţionează? Oare schimbarea aceasta – neîncetat evocată şi invocată – ne-ar aşeza pe orbita mai binelui sau ne-ar arunca în abisul mai răului? Experienţa eşecurilor modernizării lumii noastre înclină balanţa spre ultima variantă. întotdeauna eficiente. capabilă a investi – asemeni unui lichid – orice context. Modurile de a face ceva (şi mai ales de a reuşi) în această societate sunt mereu aceleaşi (de unde senzaţia de încremenire a acestei lumi). cât mai curând pe aceea de-a se retrage în sine şi de-a recurge la modele şi scheme (ale supravieţuirii sau ale reuşitei) deja consacrate. Evident. e o lume care – confruntată cu problemele contemporaneităţii – nu simte atât nevoia de a se arunca înainte şi de a inova. O dată ce s-au decis şefii. Atunci înseamnă că problema este. singurul lucru cert e “slujba” la stat. de acel frumos “care nu-i altceva decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm”. O altă formă a acestei existenţe în orizontul mai răului (a cărei expresie e.nou o aduce în lume. în care – concluzie a unei experienţe seculare – singurele afaceri private de succes sunt cele cu statul şi în care firmele apar şi dispar alterând peisajul urban şi siguranţa locuitorilor săi. caută tot timpul să-şi asigure nu calea de-a înainta (căci aceasta ar însemna a paria pe viitor şi. în permanenţă. Din nou se pune întrebarea: de ce? De ce am fi noi altfel decât cei în ţările cărora ne trimitem copiii pentru a învăţa şi. căci statul n-ar cum să dispară. De fapt care ar fi raţiunea schimbării stării de lucruri dacă ele. societatea românească este. O dată ajuns la ea. alţii comercializând pe sub mână materialele din depozitele statu lui. Altfel spus. chiar dacă nu ne place acest lucru. doar persoanele se schimbă. între altele. Cine mai vrea ceva în plus (o casă. supusă ameninţării acestuia. Toată lumea ştie că leafa de la stat ajunge. Visul fiecărui român este să prindă o “leafă” (şi/ sau o pensie) de la stat. ci un soi de generalitate difuză şi plastică (pe care o numim generic descurcăreală). pentru că le vedem la alţii şi pentru că poartă în ele promisiunea unui “altfel” cu atât mai pur. mai exact. a societăţii. Dar care e problema societăţii noastre? Atât cât pot eu să-mi dau seama principala problemă a acestei societăţi este caracterul ei limitat şi foarte puţin diversificat. în orizontul mai răului. În fapt – o cât de bine o ştim! – toate acestea ţin.). într-o autosuficienţă letargică din care n-o mai poate disloca nimic (dat fiind că orice efort instituţional de-a o face ar costa mai mult decât beneficiile pe care le-ar putea produce). cu cât mai irealizabil. alţii trimiţându-şi clienţii de la policlinică la cabinetul particular. singurul lucru de care are nevoie o persoană e faptul de-a accede la reţelele de influenţă prin care le poate actualiza. fiecare cârteşte că aceasta e mică. ci pe aceea de-a se retrage în simpla supravieţuire. De-a se retrage sub istorie. sub procesul dinamicii lumii. şi toleranţa faţă de aceste lucruri este suficient de ridicată. pentru a se realiza? Spuneam anterior că societatea e cea care -i cere şcolii ce să facă. abia pentru cheltuielile lunare. În această lume schemele reuşitei şi ale câştigului sunt simple şi. vag şi ocazional. unii stabilindu-şi ei înşişi salariul. mai ales. în ultimă instanţă. Într-o lume în care “privatul” e asimilat fie – moştenire a unei educaţii de decenii – exploatatorului (şi corupătorului). De aici şi pasiunea populară pentru persoanele c are concurează pentru funcţii: în fond. implicit. dar toţi recunosc că are un avantaj: e sigură. alţii făcându-şi cum vor orarul de lucru. de bine – de rău. În fapt. pe mai bine). spaima de viitor) o reprezintă aderenţa societăţii la stat. apoi. Toate acestea sunt lucruri pe care doar ni le dorim. o excursie. Sau. O lume în care nu specializarea e şansa (aceasta fiind mai curând un handicap într-o societate neaşezată). Şi – mai ales – să se descurce cu ceea ce profesia şi funcţia lui îi pune la dispoziţie. Şi de vreme ce îndeajuns de mulţi procedează în felul acesta. pe care lumea noastră nu l-ar putea îndura. ci e alcătuit tocmai din aceşti oameni. Să nu ne imaginăm că statul nu cunoaşte această stare de lucruri – căci statul nu are o existenţă în sine. fie străinului (intrus in lumea noastră).

Fapt banal în psihologia socială: violenţa cea mai eficientă e cea arbitrară. Drept care. ci de-a asigura „liniştea şi stabilitatea”. dacă se poate. Ori. care – ele – reprezintă adevăratul câştig? Cum ar putea stânga să conteste establishment-ul când tocmai pe înţelegerea – tacită – cu acesta se bazează existenţa cotidiană a tuturor clienţilor ei? Imaginaţi-vă doar că statul ar spune: vă măresc salariul cu 50% (revendicare istorică a sindicatelor). granturi şi “evenimente”. Drept care e nevoit să adopte această “cale de mijloc”: o plată derizorie. din păcate. sau “speculant”). dacă s-ar aduna şi s-ar pune de acord (ceea ce e mai mult decât imposibil). se estompează şi ultima speranţă: societatea civilă. plus tolerarea modalităţilor prin care oamenii îşi completează “venitul de bază”. cu toate că oamenii. Căci – nu? – dacă lucrurile au fost şi sunt mereu impredictibile şi dacă singurele afaceri de succes sunt cele cu statul. “chiabur”. Din când în când statul îl va lovi pe câte unul şi-l va supune – via mass-media – vindictei populare (ca pe noul “ciocoi”. fie ea de dreapta. atunci unde sunt cei ce stau faţă în faţă cu statul? O subţire elită de români lucrând în străinătate sau în companii străine din România (şi având loisirul de-a se dedica şi problemelor politice. e de stânga. încălcând cotidian legea (şi. independentă şi productivă. Singurii bine retribuiţi sunt pretorienii fiecărui domeniu. camuflând (statistic) orice dificultăţi şi blocând orice problematizare. nu cred că ar putea înclina balanţa pentru un primar de sector în Bucureşti. grupări structurate cel mai adesea doar pe criteriul interesului şi al fidelităţii. acest lucru e cu neputinţă. marea majoritate a angajaţilor ar fi mai curând nemulţumită. E aici şi o raţiune a “blocajului justiţiei”: simpla definire a culpelor (de căt re legislativ) şi identificarea clară. Statul – oricine l-ar conduce vremelnic – nu are a se teme nici de o dreaptă de convingere. tradiţional. sigură pe ea însăşi şi suficient de longevivă ca să ajungă cristalizarea unor convingeri şi atitudini? De unde să apară o clasă de proprietari care. pentru că neexistând o regulă a desemnării victimei. În fine. de unde să apară o dreaptă. descurcându-se de capul lor. Căci nimeni nu va putea invoca în apărarea lui un principiu pe care -l încalcă zilnic. deloc surprinzător. astfel expunându -se rigorilor ei). şi funcţie) la stat. să poată fi în măsură a rezista pretenţiilor statului? Ca atare. Încă o dată: statul nu are ce să facă. în fapt. nici de o stângă militantă şi nici de o societate civilă conştientă de ea însăşi. Dacă tot omul vrea slujbă (şi. dar certă. pe baza acestor criterii. fiecare se gândeşte că el poate fi următorul. În lumea noastră noţiunile de „dreapta” şi „stînga” nu acoperă nimic şi doar idealiştii îşi mai pun problema de a le da un conţinut. Istoric. fie de stânga. Ei bine. trăim acest paradox straniu al unei drepte pur teoretice subvenţionate de stat (prin diverse institute şi fundaţii) şi alcătuită din acea intelighenţie cu slujbe mărunte care. ei sunt mult mai vulnerabili faţă de acesta. ca o contrapondere la justiţie. a culpabililor (de către sistemul judiciar) ar risca să arunce în aer “antanta socială” dintre stat şi societate. De aceea poate funcţiona fără probleme după schemele consacrate de la începuturile modernităţii în lumea noastră. dar – din diverse raţiuni (un timp “socialiste”. se cred mai independenţi – din punct de vedere economic – faţă de stat. mai nou “europene”) – nici nu-i poate arunca pe aceştia în subumanul lui “faceţi ce vă va lumina Bunul Dumnezeu”. cam asta e societatea civilă. statul funcţionează la noi răsplătindu-şi clienţii de moment cu privilegiile aferente funcţiei şi tolerându-le celor mulţi şmecheria cu care “se descurcă” în marginea unui salariu sau a unei pensii care sfidează toate standardele săraciei din lumea civilizată. al căror rol n u e acela de-a face ceva. aflat etern în criză. Nici masa populaţiei nu constituie o problemă prea mare: căci. dar – de mâine – trăiţi numai din salariu. însă – onest vorbind – toată această minoritate. Căci cum ar putea exista o mişcare sindicală serioasă în contextul în care salariul de la stat e un simplu pretext pentru angajaţi de a-şi “procura” beneficii colaterale. iar cariera în sindicat e – fapt banal – preludiul unei cariere politice. Ele funcţionează doar pentru a departaja grupările aflate în competiţie. la bugetul nostru. funcţionează . sociale sau culturale) alcătuieşte lista de semnatari ai apelurilor din media socială şi din câteva reviste de cultură. lucrurile nici nu stau atât de rău pentru stat. Dar nici o stângă autentică nu poate exista în acest context. nu are suficiente venituri pentru a (răs)plăti munca efectivă a unei mari mulţimi de oameni. În rest burse. în caz de…. Astfel că revendicările stângii sindicale au mai curând ceva ritualic în reiterarea lor ocazională. deoarece în felul acesta a scăpat de grija majoră a contestării.retribuire a muncii. În fapt.

căci eficiente în lumea bună. în efortul lor de a sesiza relieful realului. etc. ci îşi concesionează resursele pentru a -l importa. etc. Deprecierea produsului autohton (tocmai pentru că “ştim noi” din ce. nedesprinsă de magic. Tot ea ne permite să înţelegem şi faptul că. economică. aceasta e percepută ca o “materie brută” (brută în toate sensurile cuvântului – inclusiv în cel moral) care trebuie. fluctuaţii imprevizibile. aceasta presupune – în primul rând – concentrarea eforturilor (umane şi materiale). de la începuturile statului “modern”. bineînţeles. nu am fost aproape niciodată în situaţia de a valoriza libertatea inovativă. fără a (mai) fi tradiţională – e aceea că noi trăim într-o economie care valorizează foarte puţin cercetarea şi inovaţia. aceasta s-a rezumat – aproape invariabil – la importul unor mode/ modele străine şi la producerea unei variante locale sub licenţă sau sub franciză. cu odele emoţionale dedicate noului “model”. Revenind încă o dată la cercetare. să meargă la sigur . “Inovaţia”. Evident. al “socialismului”. administrativă. cum şi de cine a fost făcut) şi încrederea oarbă în cel occidental (“nemţesc” – la modul generic) ne face. Căci toate se justifică prin “măreţia” viziunii transformiste căreia-i sunt subordate. tupeul. pot fi definite ca şi colonii. Dar de ce concentrare poate fi vorba în condiţiile unui buget (de stat sau de firmă) incapabil de acumulare şi supus mereu dispersiei (datorii. ci doar proceduralitatea aplicaţiei fidele. a statisticilor şi a referinţelor nu constituie o culpă.presa (mai ales televiziunile): ea ne prezintă “omul cu probleme” ca pe un self -made-man şi ca pe un model de reuşită ale cărei ingrediente de bază sunt şmecheria. în schimb se schimbă cuvintele. În măsura în care acceptăm că statele care nu îşi pot produce know how-ul necesar exploatării eficiente a propriilor resurse. e nevoie de o realitate – articulată în structurile ei fundamentale – care să constituie substratul inovării. ci cu fascinaţia debordantă faţă de “modelul” în numele căruia se va face schimbarea. Problema istorică a lumii noastre – care e premodernă. astfel. Răspunsul ţine şi de faptul că noi trăim într-o lume premodernă. în care e încă vie credinţa că recitarea ritualică a unor formule poate schimba lumea. etc. am trăit mereu cu obsesia realizării acestei realităţi (infrastructura teritorială. în măsura în care acestea nu întâlnesc realul autohton. De fiecare dată când s-a pus. să trăim bovaric. cu nuanţele lui aparte. Probabil că străinii sunt uimiţi de pasiunea şi febrilitatea cu care îmbrăţişăm un anumit vocabular (al “naţiunii”. Nici trucarea (iresponsabilă) a datelor.).) şi-l papagalicim fără a încerca să-l înţelegem. adică formarea şi specializarea. educaţională. în varianta autohtonă. încât se lipseşte de orice tipar. ci cu abhorarea acestuia şi invocarea unui trecut mito -poetic într-atât de difuz. De aceea faptul de-a desconsidera – inclusiv la nivelul studiilor de specialitate – contextul nostru particular. problema noului. La fel cum nu se încheie cu descrierea şi înţelegerea situaţiei la care a dus aplicarea modelului. Restul. al Europei. În ultimă instanţă. corectitudinea informării şi asumarea riscului. al “totalitarismului”. beneficiind de metodologii şi de tehnologii de import. Şi. pentru a inova ceva. în mod imperativ. atunci – oricât de mult ne-ar durea – România s-a conformat şi se conformează acestei definiţii. Dar noi. fasonată potrivit unor logici superioare. nu e perceput ca o abatere de la normele ştiinţificităţii. în egală măsură. Pentru străini realitatea e mai plată: lumea nu se schimbă decât punând mâna şi făcând. trist şi adevărat: la noi schimbarea nu începe niciodată cu descrierea şi înţelegerea lucrurilor care urmează a fi schimbate. s-o „depăşim”. cercetătorului? Cu resurse infime şi cu o informaţie episodică. constă cel mai adesea în găsirea unor găselniţe menite a sucurtcircuita dificultăţile procedurilor de funcţionare importate. pus în această situaţie. ignorând lumea concretă asupra căreia această metodologie se aplică. el trebuie. Banal. cu Dumnezeu. sunt cantităţi neglijabile. în interiorul lumii noastre. invariabil. debitul verbal şi “relaţiile” – în primul rând cea privilegiată. al “democraţiei”. legislativă. marja de risc (ceea ce înseamnă şi de eroare) pe care şi-o poate asuma comanditarul cercetării? Şi ce-i rămâne de făcut. fără a reuşi să o ducem la capăt şi.)? De ce concentrare umană poate fi vorba atunci când fiecare e focalizat pe propria lui supravieţuire? De ce informare poate fi vorba într-o lume în care cartea de specialitate e un lux de negăsit şi în care bibliotecile (etern subfinanţate) nu au nici măcar ambiţia de a se ţine la curent cu producţia autohtonă? Care poate fi. în aceste condiţii.

Astfel. În fond. oricum restrânse – savantul. Dintotdeauna. Academia Română. Noi am rămas – invariabil – blocaţi în probleme de aplicare a procedurilor împrumutate. garanţia valorii nu e calitatea şi autenticitatea. ci a fost organizat şi întreţinut de către toate instanţele naţionale abilitate (Ministerul Educaţiei. această raportare de “producţii record” (a căror valoare era. la nivel guvernamental. Altfel spus. dar atunci când toţi sunt puşi în situaţia de -a face acest lucru. Puşi în situaţia paradoxală de a fi obligaţi să facă în permanenţă ceva “nou”.(altminteri intră în malaxorul sancţiunilor administrative). ci parafa obţinută prin orice mijloace. al Cercetării. nu am ajuns niciodată în punctul în care problemele efective ale contextului concret generează răspunsuri specifice. şi înlocuirea ei cu o alta. mai ales. Ea le deschide unor persoane poarta „responsabilităţilor”. s-a reuşit amestecarea completă a cărţilor: criteriului calitativ (neformalizat. ci executori aplicaţi. Comisii. în această inflaţie de ISI-uri. totuşi. la baza lui. mult mai democratică – funcţionarul. Şi ce anume ştiu funcţionarii să facă cel mai bine dacă nu să multiplice hârtiile? Nu în ultimul rând. Rezultatul: dispariţia unei categorii profesionale. Agenţii şi Inspectorate naţionale şi/sau locale) cu două scopuri precise: mai întâi acela de a-şi justifica – de jos în sus – existenţa prin productivitate. pe meleagurile noastre. două “soluţii” – mai întâi negarea evidenţei: „nu există probleme”. Tenacitatea cu care este evacuată până şi tentaţia . Partea gravă e aceea că producţia de asemenea “cercetări” a inflaţionat apocaliptic în ultimii ani. decizia care atrage atenţia e mai curând aceea de a refuza să -l faci. Pe acest fond noţiunea de fraudă îşi pierde sensul şi devine un instrument de identificare a adversarului în gura celui care strigă mai tare. Sigur că. nu e nimic surprinzător. De unde rolul şi importanţa celor care dau ordine. i s-a substituit criteriul cantitativ (bazat pe arta completării formularelor). ca şi corolar. dată fiind natura modernităţii noastre de împrumut. de aşa manieră încât acum e greu de presupus că un cercetător onest îşi va sacrifica timpul pentru a discerne ce e valabil şi ce nu din domeniul lui. În această lume. mult mai banal e un alt efect al refuzului de a risca: faptul că cercetarea noastră “descoperă”. Astăzi se pare că lucrurile au ajuns. succesiv. se numeşte în România „cercetare”. bine cunoscută) a fost acceptată fără a se cere prea multe detalii iar stahanovismul universitar a fost legitimat şi încurajat. Plagiatul – mai ales datorită “acoperirii media” a câtorva cazuri “cu vizibilitate” – e spectaculos. Datorită faptului că. În fine. astazi. această indistincţie generalizată a categoriilor sociale şi profesionale are. funcţionarii superiori au visat la titluri universitare şi universitarii la funcţii superioare în aparatul de stat. dar cu un preţ: faptul de-a accepta că lumea „e aşa cum e” şi nimic nu poate fi schimbat – ceea ce face ca victoria lor să fie una tristă. puţinele noastre resurse se duc pe o cercetare sterilă. în sfârşit. stă decizia personală a celui care transgresează o normă ştiinţifică şi morală. nenumăratele Institute. Nu pot încheia fără a o spune încă odată: acest delir al pseudo-cercetării nu s-a născut din rătăcirea individuală a unor grafomani. dar unanim recunoscut). Când acestea au devenit prea mari am adoptat. în care noul nu mai există căci totul e deja cunoscut. o din ce în ce mai largă indistincţie a categoriilor morale. iar diversitatea e pseudonimul stereotipiei. Ori modalitatea cea mai eficientă de-a merge la sigur este aceea de a copia formule verificate. ceea ce îi trebuie lumii noastre nu sunt cercetători independenţi. A doua raţiune e aceea că. oricărei acţiuni care ar putea decurge din aceasta). Şi o fac nu doar liniştiţi că au scăpat de o grijă. s-a înţeles bine importanţa mediatică (mai ales în relaţiile cu străinătatea) a cifrelor din cercetare. la echilibru. adevărata noastră problemă nu e aceea că am făcut modernitatea prin împrumut (onest vorbind. dar în avantajul funcţionarilor – ei sunt adevăraţii câţtigători ai ceea ce. evidenţe care n-au fost niciodată contestate. comandă şi verifică. opere originale şi volume colective. cele mai multe ţări ale lumii aşa au acces la condiţia pe care o au azi). ci ştiind – dintru început că (exceptând prietenii ce le sunt datori cu citări) – nimeni nu le va lua în serios producţia. BDI-uri. cu un limbaj din ce mai savant. Plagiatul – denunţat astăzi ca o plagă a lumii academice româneşti – nu e decît un reflex al acestei stări de lucruri. ci faptul că nu am reuşit să o ducem la capăt. care nu produce decât platituduni cu desvârşire inutile oricărei cunoaşteri serioase (şi. dar fără nici un fel de resurse (sau cu resurse derizorii şi acordate la termene aleatorii) oamenii “împacă varza cu capra” botezând fastidios banalităţi lipsite de orice interes.

cei identificaţi prin peiorativul “căpşunari”. degrevându-l nu atât de problemele de delicvenţă. în ultimă instanţă. ci de presiunea pe care toţi aceşti desdichados ar fi exercitat -o asupra lui.) În fapt. O societate care a depăşit punctul de la care nu se mai poate întoarce joacă totul pe cartea corectitudinii. nimeni nu-şi poate permite erori de diagnostic sau tratamente nepotrivite. fie aleasă – e incapabilă să stopeze această continuă degradare a bunurilor. cu vecinii. Sau poate pleca în străinătate să practice orice gen de muncă necalificată. Cum e cu putinţă ieşirea din această spirală a subdezvoltării? În mod paradoxal – şi spre deosebire de ceea ce cred “specialiştii” noştri – în ţările dezvoltate învăţământul şi cercetarea nu ţin de o gratuitate în care se amestecă lenea şi superbia. nicio reuşită nu poate fi considerată ca fiind definitivă. Moneda naţională – pe care orice ciclu al modernizării o aruncă în aer – are pe avers şmecheria descurcărelii şi pe revers apatia resemnării. oamenii continuă să trăiască. (Cele 3 sau 4 milioane de români aflaţi în străinătate. tot ce le-a mai rămas este creşterea bazată pe inovaţie. folosind o analogie (poate nu întru totul potrivită). onest vorbind. Practic. să se descurce.? Într-un anume sens. deşi – un timp – a continuat să se hrănească din aura de ferocitate creată în primele decenii de com unism. de la începutul anilor ‟80 (când cu incapacitatea de plată şi apoi cu rambursarea integrală a datoriei externe). şi poate face faţă colapsului statului. Mai mult sau mai puţin. tot aşa cum câteva norme în plus şi vreo comisie pe cel din universitar şi funcţiile pe amândoi. dar – pe ansamblu – lucrurile merg. ce altceva a fost inflaţia astronomică. în lipsă de altceva mai bun. se recurge la ultima soluţie: întreaga procedură e abandonată şi se trece la copierea altui model. din păcate. cât de puţin ne înţeleg ei pe noi! Istoria ne-a învăţat că schimbarea înseamnă “sacrificii” şi. se face haz de necaz. şi – tot de aici – mecanismul extrem de riguros al învăţământului de calitate în selectarea corpului academic şi de cercetare. să facă un mic gheşeft – cât de-o maşină sau de-un shopping în străinătate. Când niciunul din aceste apeluri nu mai e eficient şi o masă critică a populaţiei se retrage în pasivitatea expectanţei. nu are nici o morală). La nivelul mizelor aflate în joc în acea lume. la modul de viaţă al părinţilor sau al bunicilor. Şi-atunci de ce să schimbăm ceva? C-aşa vreau europenii? O. prăbuşirea completă a industriei. cum bine se ştie. o „resursă strategică”. O societate precum cea românească mai are alternative. Şi cum au depăşit şi stadiul dezvoltării extensive. luând astfel contact direct cu munc a în capitalism. în toate sensurile cuvântului. fiecare are ce are cu şefii. sunt cei care lucrează efectiv – şi full-time – în sectorul privat. a calităţii şi a preciziei. în această lume precară totul e reversibil şi singura stare “normală” e aceea a supravieţuirii (care. ci de o necesitate stringentă. cu lumea întreagă. revenindu-se în felul acesta la punctul de pornire (şi încheindu-se “revoluţia” începută cu cel dintâi). etc. majoritatea populaţiei noastre fiind cel mult la a treia generaţie urbanizată se poate întoarce. iar expertiza de specialitate (formată în bună măsură în universităţi) e. nu vedem nici ce şi nici de ce am mai . de 30 de ani economia românească e în derivă. “să avem răbdare”. conducerea – fie numită. Pot să bănuiesc că şi-n alte domenii e tot aşa. De aici rolul extrem de important al cercetării în lumea occidentală. Partea ce mai dramatică a acestui scenariu constă în faptul că – dacă lucrurile funcţionează astfel – atunci. “să găsim noi soluţii” (în aceeaşi recuzită). statul a colapsat mai înainte. se râde. În mod straniu. fără probleme. totuşi. universităţile sunt pentru lumea dezvoltată un fel de spitale de la care se aşteaptă diagnosticarea problemelor socio-economice şi tratamentul lor. plecarea lor a folosit statului. după 1989 statul a colapsat. “trebuie să ne mobilizăm mai mult”. a vieţilor şi a conştiinţelor şi. Acele societăţi care au depăşit pragul întoarcerii la viaţa (şi liniştea) autarhică – ce au rămas să populeze utopiile hippies şi ecologice – sunt în situaţia de a apăsa neîncetat pe pedala dezvoltării. “să avem încredere” (în aceleaşi persoane) şi. “vidul legislativ”.problematizării din lumea noastră se bazează pe această “doctă ignoranţă” a funcţionarilor superiori: cât timp ei înşişi se află în funcţie nu sunt (şi nu trebuie să fie) nici un fel de probleme. Şi merg pentru că reţetele supravieţuirii funcţionează fără greş: câteva ore de meditaţii şi nişte culegeri vândute la clasă îl salvează pe profesorul din preuniversitar. “să producem mai eficient” (adică fără niciun fel de cheltuieli).

o jerbă de cuvinte ce sclipeşte multicolor. înainte de finele anului universitar. Regulile vieţii academice decurg pe de o parte din onestitatea angajamentului fiecăruia în deschiderea către adevăr şi. Lucrurile se mişcă greu. adâncă precum abisul ce ne soarbe. doar cuvintele se schimbă uşor. discursuri. cifre. e o cinste pentru întreaga facultate să aibă studenţi cu astfel de carieră). Sinteze 59 comentarii 11. cu vădită mândrie (căci. Iarăşi. Dezbatere. Şi atunci am mai înţeles un lucru: că timpul nostru se apropie de sfârşit. uşor nostalgic: “am făcut facultatea pe vremea când şcoala era şcoală”. Idei si solutii. de aşa manieră că ne putem întreba dacă nu cumva va fi fost inclusă în nomenclatorul meseriilor şi aceea de “onorat”). e “absolvent de studii universitare şi postuniversitare. pe care şcoala şi media îl universalizează ca pe un bun comun. Atât e suficient. Şi. Iarăşi întâmplarea a făcut să mă aflu. Numirea precisă şi clară a evidenţelor accesibile raţiunii umane – numire care se poate face în moduri diferite. facultatea în cadrul căreia activez şi -a sărbătorit un deceniu de existenţă. Abia după ce noi vom fi sfârşit şi nimeni nu-i va mai evoca domnului în cauză locul studiilor lui. cu multiple specializări în ţară şi în străinătate”. neîndoielnic. Atâta timp cât noi suntem unde suntem riscăm să-i amintim – nu doar dumnealui.Opinie. Oricât de naiv sau de patetic ar suna. schimbarea înseamnă a ne mişca. după cum diferite sunt instrumentele cunoaşterii – defineşte domeniul realului accesibil înţelegerii la un moment dat. Oricât de diferit e ar fi domeniile de studiu din cadrul unei universităţi şi oricât de practic ar fi caracterul unora dintre ele. asta-i viaţa! Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors. încă înainte de sacrificii. că – o clipă – înainte de-a se simţi “onorat de această apreciere”. în sală.091 Vizualizari Cu câtva timp în urmă. la această ceremonie au fost invitate notabilităţile universităţii şi cele ale judeţului (genul acela de persoane care participă la toate “evenimentele” locale şi-şi încep – invariabil – discursurile declarându-se “onorate să se afle în acest loc”.ro Sfarsitul universitatilor de provincie Mihai Maci noiembrie 21. Acesta e secretul lui Polichinelle pe care-l târăsc după ele universităţile de provincie postdecembriste: faptul că – spre a întrebuinţa o expresie aristotelică – ele sunt universităţi doar prin omonimie cu universităţile propriu-zise. 2013 Analize. pe de altă parte. Educatie. lucruri pe care le ţine la distanţă de noi o oboseală istorică. Şi. Ca mulţi alţii. toate . aşa cum se obişnuieşte. din caracterul comun al acestei căutări a cărei expresie e încrederea (bazată întotdeauna pe verificarea prin examen critic) în cuvântul celor angajaţi în acelaşi parcurs. pe vremuri. Întâmplarea a făcut ca una dintre aceste figuri marcante ale judeţului să fi absolvit. Aşa cum se cuvine unei asemenea aniversări. deopotrivă şmecher şi trist: nu te supăra frate. ce ne mai rămâne? ISI-uri. Şi-atunci. că a fost odată unul dintre noi. Şi zâmbetul. ci oricui – că şcoala nu e şcoală. a privi atent şi a lucra răbdădor. una din formele de învăţământ ale facultăţii noastre – fapt asupra căruia a insistat. undeva la jumătatea drumului dintre congresele tovărăşeşti şi ceremoniile de lansare a unui nou “concept” de produs în capitalismul triumfător. “dueluri televizate”. asemeni irizărilor petelor de ţiţei de la locul naufragiilor. se poartă Stan(d)ford-ul sau măcar acel mediu de relaţionare între oameni cu un anumit profil care e Colegiul Naţional de Apărare Carol I şi că ar fi preferat să nu i se amintească acum. mi s-a părut. Am înţeles că. când e deasupra noastră. s -a organizat o mare festivitate. vis -à-vis de omul în care facultatea îşi vedea realizat programul. dânsul va putea spune.sacrifica ceva din viaţa noastră mizeră. o universitate este – mai înainte de orice – o comunitate de oameni angajaţi în căutarea adevărului care e accesibil raţiunii. marele personaj a făcut o grimasă ciudată. unul dintre profesorii noştri. în lumea lui.

ea devine tot mai deschisă şi mai “interdisciplinară”. va declara ce declară toţi şi va descoperi că poate să pună note unor oameni pe care nu i-a văzut nici măcar în ziua examenului. prinse în grijile lor şi – mai ales – celebrul “serviciu de taxe” pe care e invitat a-l vizita cu statornicie. apoi în descrierea secvenţială şi recompunerea funcţională a unităţilor domeniale şi. în al doilea rând. Nimeni nu-i va vorbi despre cărţi (decât – poate – un alt rătăcit ca şi el). o administraţie atotputernică. studentul ajunge şi el în acel punct în care adevărul se descoperă ca nou permanent iar actul cunoaşterii se împlineşte deopotrivă în sondarea realului şi în construcţia sinelui propriu. universitatea deprinde lucrurile certe în vederea problematizării pe care o pune în joc cunoaşterea autentică şi. pe care nu i-a văzut decât la banchet. nici momentul în care structurile raţiunii informează realul. persoane absente. Însoţindu-şi profesorul pe acest parcurs. Ceea ce e riguros adevărat. va începe (precum fac copiii de grădiniţă cu abţibildurile) să “adune puncte” în autoevaluări. cursuri fade (atunci când se fac). Unui tânăr nimerit într -o universitate periferică nu-i e dat a găsi nici pasiunea căutării adevărului. Mi se poate imediat obiecta că acestea sunt nişte consideraţii filosofice generale şi cât de poate de criticabile.rămân unite de aceeaşi pasiune a căutării şi de acelaşi orizont comun al adevărului care poate fi sesizat raţional. câţiva oameni bine înfipţi “pe poziţii”. Ar mai fi de s pus un lucru: ceea ce îi uneşte – într-o universitate – pe profesori şi pe studenţi este pasiunea comună a căutării adevărului şi a definirii realului. exemple de oameni care-au trecut. nu înainte de-a plăti o ultimă taxă pe o foaie de carton gălbuie şi cu imprimeuri. într-o universitate veritabilă. Va găsi. va ieşi din Facultate alături de alţii. într-un singur mandat administrativ. va participa la sute de şedinţe în care se va discuta doar despre “măsuri” şi “tăieri”. un bazar de lucruri vetuste şi cu desăvârşire inutile. Universitatea se deosebeşte de şcoala profesională prin aceea că cea din urmă acceptă ca fiind certe (în numele principiului autorităţii) cunoştinţele fundamentale ale domeniului său şi se mişcă doar în orizon tul optimizării aplicării acestora la un context particular. cu degetul. în schimb. condiţie visată! – are şansa de-a ajunge să lucreze în universitate va găsi. în încorporarea realităţilor domeniale într-o tehnologie menită a le pune în slujba omului) nu se poate realiza fără efortul – mereu reînoit – de a defini cât mai adecvat cu putinţă regulile de bază ale cunoaşterii. dar sunt mereu suficienţi pentru a perpetua comunitatea celor uniţi de căutarea comună a adevărului. în schimb i se vor arăta. în sfârşit. Va semna “contracte” cărora nu le înţelege raţiunea. ce repetă taxonomii fără rost. pe producere (şi pe pregătirea pentru aceasta: pe calificare). dar care – în ciuda acestui impediment – publică mai mult . prinşi cum sunt în stabilirea “normelor” şi aplicarea “deciziilor”. le va uita pe cele pentru care s-a pregătit (şi de care era foarte mândru). va învăţa să sc rie pentru publicaţii pe care tot el le va cumpăra şi să-şi citeze – în mod obligatoriu – colegii. aceea de a “produce” realul “decupând” experienţa pe care o avem asupra lumii potrivit acestor principii. Va învăţa să predea lucruri pentru care nu s -a pregătit niciodată. Acela e momentul în care învăţăcelul devine el însuşi maestru şi se poate desprinde de profesorii săi pentru a duce mai departe pasiunea cunoaşterii şi lumina adevărului. E de la sine înţeles că aceasta este o cale a celor puţini şi nu toţi studenţii ajung în acest punct. Aceasta e raţiunea pentru care. accentul cade în chip esenţial pe cunoaştere şi. Invers. Cunoştinţele care sunt deprinse într -o şcoală profesională trebuie să fie certe (pentru a putea produce imediat ceva pe baza lor) şi reduse (proporţional cu experienţa efectivă a actului producerii). Oameni foarte ocupaţi. pe măsură ce această cunoaştere îşi focalizează obiectivul. nici pe cel menit a-l duce – printr-un parcurs riguros – la limita exprimabilului. va vedea că poate să se descurce fără nici un fel de cunoştinţe şi. De aceea universitatea are o dublă funcţie: în primul rând aceea de a defini principiile cunoaşterii şi. Mi se pare esenţial faptul că această “producere” a realului (care se exprimă în diviziunea domenială. i se vor cere mereu alte şi alte de foi cu elucubraţii menite a “sparia gândul” şi va fi trimis să-şi caute studenţii pe care – de ceva vreme – nu i-a mai văzut nimeni. ca peste tot. invidiaţi şi huliţi de toţi ceilalţi. care nu (mai) au timp să citească. Expresia efectivă a acestei pasiuni o reprezintă admiraţia faţă de cel care este capabil să jaloneze precis – oferind repere celorlalţi – drumul ce duce la limita exprimabilului. Dacă – o. de la apartament la casă pe pământ. abia secund. pe pământ lucrurile arată cu totului altfel. într -o zi.

lumea se va întoarce la carte. iar universitatea va fi iarăşi ce-a fost. la căutarea adevărului şi la numirea realului e. nici făcute ca universităţi. din simplul motiv că nu-l vor mai apuca. ci. Pentru a ne lămuri cu privire la acest lucru se cuvine să răspundem. când lucrurile au ajuns la capăt. nişte întrebări simple. i se va spune că – de fapt – asta e o perioadă de criză. Mai întâi: spuneţi-mi. Şi în comitetul de peer-review. Din anumite raţiuni – în principal administrative – li s-a spus astfel. asemeni “regilor” rromilor. multe ale comitete şi comisii. şi în Comisia de Acreditare a revistelor în cauză şi în multe. Şi. criză. pe culoar. S-ar putea ca tocmai această închidere a universităţilor periferice să asaneze “sistemul” şi să le permită celor care vor rămâne să fie cu adevărat ceea ce ar trebui să fie ca Universităţi. cu un ton mai jos. Problema celor de acum nu e numai aceea că nu vor apuca să ajungă universităţi respectabile.decât orice cercetător consacrat. adică nu au funcţionat ca universităţi. migrarea masivă a mâinii de lucru în străinătate. cel mai adesea. apoi dezindustrializarea. psihologie. că atunci când lucrurile se vor stabiliza (şi învăţământul va primi mult promişii 6 %). în cultura noastră. Iar culmea activităţii universitare poate fi sintetizată în trei cuvinte: “atragerea de fonduri”. sublim în inexistenţa lui. Puteţi să-mi spuneţi care sunt. la trei seturi de întrebări. dimpotrivă. cele mai multe se vor închide. Nouă ni se recomandă – explicit – să ne înscriem rudele la diversele . în fapt.) eu cred că raţiunea lui este una principială: Universităţile româneşti de provincie nu au fost nici gândite. industrializarea. a scăzut nivelul de pregătire deopotrivă al studenţilor şi al profesorilor. dacă tot li s-a repetat un apelativ (în acest caz acela de “profesori universitari”). Care este azi problema universităţilor? Una cât se poate de banală. spaţiul comun a fost invadat de vulgaritate. iar locatarii lor. putem – în sfârşit – vedea clar începutul. filosofie. Mă tem că oricum am cosmetiza lucrurile acestea – cu clasamente tot mai sofisticate şi munţi de maculatură produsă de administraţiile facultăţilor – un fapt e cert: universităţile nu şi-au făcut datoria. fiecare. Teza mea e următoarea: acest moment auroral nu va exista deloc pentru cele mai multe universităţi româneşti. urbanizarea. bineînţeles. lumea bizară în care trăim de două decenii şi jumătate? Gândiţi-vă la faptul că – pe plan economic şi social – lumea noastră a cunoscut în ultimele decenii mutaţii (care vor fi considerate peste un veac sau două) decisive în istoria noastră: destructurarea ruralului. ci de gândirea (căci acesta e propriul universităţii: faptul de a g ândi) unei soluţii proprii la problemele locale ale ultimilor ani? Nu sunt nişte întrebări teoretice. cădere demografică. Apoi. au ajuns să-l şi ia în serios. vă rog. Precum la fel de simplă e şi constatarea că. etc. Spre deosebire de cei care consideră că acest lucru se datorează unor conjuncturi contingente (tranziţie. Şi poate mai mult decât atât. în domeniile umane (la cele ştiinţifice nu mă pricep) câţi universitari români cunoaşteţi care să participe activ la discuţia internaţională asupra problemelor semnificative ale domeniilor pe care le ilustrează? Aţi auzit de vre -o lucrare românească din ultimele decenii în istoriografie. Aportul lor la cunoaştere. iar cultura a devenit tot mai mult un refugiu pentru inapţii sociali. mai bine şi mai adecvat. asta vor cei de la Bruxelles. Până la mult visatul răsărit al învăţământului superior pe meleagurile noastre. ci – în primul rând – aceea că nu au fost niciodată universităţi în accepţiunea efectivă a termenului. astăzi. v-o poate spune orice “cadru”: împuţinarea studenţilor. etc. I se va explica faptul că a trecut vremea teoriilor şi că acum omenirea a intrat în zodia “implementării”. pe măsură ce s -au înmulţit universităţile. Trei cărţi de autor sunt mai puţin decât utilarea unui cabinet cu calculatoare. Atunci ca ce? După înţeleapta vorbă a poetului. sunt şi în boardul ISI-urilor în care publică. ştiinţe politice sau economice care să fi determinat o mutaţie în structura acestor domenii? În al doilea rând: câţi universitari cunoaşteţi ale căror lucrări să ne fi făcut să înţelegem altfel. Ceea ce noi numim “cadre universitare” au fost. monografiile de bază asupra acestor subiecte? În fine: câţi sunt intelectualii locali al căror nume e rostit de concitadinii lor cu admiraţie atunci când îşi îndeamnă copiii să înveţe? Câţi sunt cei ai căror nume se leagă nu de afaceri necurate şi de prezenţa la toate tribunele. greutăţile trecutului vor fi uitate. antropologie. nişte persoane comune – care până pe la 40 – 50 de ani nici măcar n-au visat la o carieră universitară – şi pe care o mutaţie istorică (asupra căreia n-au avut nici o influenţă) i-a promovat la situaţia de funcţionari de stat privilegiaţi.

Iar personalul serviciilor presupune. în universităţile de provincie. dacă nu o calificare efectivă. ai bani. Cu o generaţie în urmă. fostele licee au rămas exact aşa cum erau şi. mai mult. care crea iluzia prosperităţii oraşelor. apoi. am spune cu mintea de astăzi – pe cartea sectorului terţiar. care permitea banilor casnici din toate cătunele patriei să ajungă în municipiile reşedinţă de judeţ şi. aproape invariabil. încurajat – această dinamică din mai multe motive. deci îţi poţi finanţa creditele. eventual. iar industriile se descompuneau cu o viteză incredibilă. Sau te poţi gândi la avansare pe post. probabil. a şters toate scrupulele guvernanţilor de atunci cu privire la învăţământului privat. astăzi vedem clar că acel pattern nu a fost niciodată amendat şi că. Dar. iar somniferul lui e numărul de studenţi. Supus . noile universităţi îşi asumă şi funcţia acestora: în speţă un învăţământ bazat pe calificare şi nu unul bazat pe cercetare. probabil cel mai important a fost acela că nu (mai) dispunea de forţa necesară pentru a-i ţine mai departe în rural sau în provincie (interzicându-le – prin “buletinul de oraş” – intrarea în marile centre urbane). şi – evident – salarii consistente şi “stagii de documentare” în Occident). dincolo de denumiri şi de “profesorii invitaţi”. astfel se explică escaladarea preţului imobiliarului în urban. şi altele la fel). Din raţiuni de distribuţie teritorială a forţei de muncă. în mod particular. Iar când ajungi acolo. Cam acesta e visul universitarului periferic. de regulă în servicii: de lucru într-o primărie sau într-o agenţie. Numărul acesta e criteriul decisiv în tot şin toate: în comisiile de calitate. chiar şi la o funcţie în paradisul administrativ (adică acolo unde funcţia se converteşte în privilegii). Restul sunt detalii: dacă ai studenţi. nimeni nu părea atent la faptul – banal în ultimă instanţă – că. cu personalul (şi. “pe bandă rulantă”. Pe de altă parte a fost vorba de taxarea unor mase de oameni din judeţele de provincie. ci pentru a accede la un alt statut social (a cărui primă – şi cea mai vizibilă – formă e mutarea de sat la oraş. în rapoartele interne ale universităţii şi în deschiderea acesteia către media publică. cel Sanitar şi cel Economic. prin universitate. atunci măcar o acreditare oficială a acesteia. sau dintr-un oraş periferic într-unul major). statul nu mai avea nici un interes de a se opune acestei mişcări. Atunci se credea. preluând aceste licee (indiferent sub ce formă) în structura lor. ci pentru că el e temelia universităţilor de provincie. de câţiva ani.forme de învăţământ ale facultăţii. cu infrastructura) lor se constituie primele “colegii” şi apoi “facultăţi” din cadrul noilor universităţi. ci faptul de a fi în oraş. adesea. Nu întâmplător. Căci tot în acel timp. Tinerii au făcut universitatea nu pentru a răspunde unei nevoi economice. Numărul acesta contează atât de mult nu pentru că ne-a ajuns şi pe noi criza şi. în marile centre regionale pe vremea când nu exista o infrastructura bancară credibilă pentru asemenea operaţiuni. Acestea s -au clădit pe două lucruri: pe de o parte pe nevoia concretă de a “încadra” zeci de mii de tineri care – după 1989 – nu mai erau obligaţi să muncească şi din viaţa cărora dispăruseră “organizaţiile obşteşti” menite a-i controla şi disciplina. Astfel că drumul spre oraş trecea. pe “fonduri europene” (în general una cu nume ciudat. după o minimă fasonare. singura care contează cu adevărat. foamea de urbanizare se împlinea – dată fiind limitarea drastică a locurilor din învăţământul superior pe perioada comunismului – mai curând în licee şi. acest tip de licee existau – în 1990 – practic în toate muncipiile reşedinţă de judeţ. să se pună la cale o afacere adevărată. în trei dintre acestea: Liceul Pedagogic. Nu ce faci la oraş conta în acel timp (căci fiecare găsea ceva de făcut. uneori. acest sistem a funcţionat ca o industrie în cea mai obişnuită accepţiune a termenului: tratarea mecanică (pe baza unor proceduri elementare) a unei mase apreciabile de clienţi şi scoaterea acestora. în care frontierele erau închise (de sistemul vizelor) şi emigraţia efectivă era un vis de nerealizat. oraşele jucau – în exces. au format universităţile de provincie după chipul şi asemănarea lor. fatalitatea face să te întâlneşti cu alţii – de pe la alte asemenea universităţi – şi. Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 a arătat manifest potenţialul destabilizator al acestor tineri şi. de cumpărat şi de revândut mai scump. ca o consecinţă. că timpul le rezolvă pe toate. Cam aceasta e problema. având ca scop “implementarea” a ceva prin “conferinţe internaţionale” şi broşurele. Statul de după ‟90 le-a acceptat – şi. în fapt. Orice tânăr (sau mai puţin tânăr) pescuit în apele tulburi ale societăţii româneşti şi “convins” să plătească taxă universităţii noastre e – ni se explică – un procent din salariul nostru. din vorbă în vorba. ca funcţionari ai noului stat ce se construia sub imperativul “integrării erupene”. la vizitele ARACIS. totul e mai puţin. În euforia acelui timp. Aşa cum am arătat cu altă ocazie. onest vorbind.

Calate pe modelul deceniului de aur 1997 – 2007. cel mult. şcoli postliceale) e atestat de eşecul cvasi-general al ideii de masterat. în mod obligatoriu. În vremuri normale poate că problema fondurilor pentru “pregătirea personalului” nu risca să ruineze firmele. Atuul lor era faptul că eliberau o diplomă universitară care imediat era convertibilă într-un post în administraţie. fără o distincţie clară a cursurilor oferite (în raport cu cele de licenţă). Faptul că universităţile acestea nu au depăşit statutul unor licee (sau. Având în vedere acest fapt. ci prezentului. oameni cu o minimă calificare – sau chiar necalificaţi – dispuşi la munca brută şi slab plătită a angajatului cu ora. Ceea ce cere ea sunt. Să mai adăugăm un lucru: prăbuşirea industriilor şi revenirea la agricultura de subzistenţă îi obligă pe absolvenţilor să preseze şi (dacă au noroc) să paraziteze în exces sistemul de stat. în oameni ale căror cunoştinţe să le permită o angajare de “înaltă specializare”. de la gradiniţă la doctorat. căci pentru acesta calitatea nu a fost şi nu este un criteriu – absolvenţii acestor forme de învăţământ nu sunt pregătiţi decât pentru funcţii subalterne şi care nu cer calificare. în plus.) din propriu-i buzunar. noile universităţi sunt condamnate să facă tot ceea ce făceau liceele respective. Cu rare – şi cu atât mai lăudabile – excepţii. la angajare (aproape nimeni nu se poate angaja cu cei trei ani de licenţă). atunci angajatorul trebuie să o plătească (sub forma s tagiilor. a cercetării pe care ele o dispensau. Astfel că noile facultăţi (provenite din licee) au rămas în aceeaşi nişă pe care o ocupau înainte: erau licee onorabile care. Fără o examinare riguroasă a candidaţilor. de fapt. inadecvată nu economiei. Dacă ar fi să judecăm serios. iar absolvenţii universităţilor beneficiază de acelaşi nivel de pregătire (generală. nişte elevi – ce ies din licee aflate în cădere liberă – pot fi transformaţi. în trei ani. Nimeni nu şi-a făcut vreodată iluzii cu privire la “calitatea” învăţământului şi.“reformelor” fără direcţie şi fără obiective clare. masteratele se fac nu pentru că proaspeţii licenţiaţi ar fi apţi de spcializare. a trainingurilor. În acest fapt a constat reala lor atractivitate. făcute în regim “modular” (adică ocazional şi de regulă în week-end-uri) masteratele au ajuns un soi de învăţământ prin corespondenţă – lipsit de orice orizont şi orice calitate – al cărui singur criteriu e achitarea taxei de către student. piaţa îşi declară. al bibliotecilor) ca şi fostele licee. Şi de vreme ce “trebuie făcute” se fac la fel ca toate lucrurile obligatorii din România: formal şi fără nici un interes. psihologi. dădeau diplomă universitară. incompletă şi incapabilă de o gândire domenială) precum elevii de liceu. din păcate. Pe acest fond. necesarul de personal. beneficiind de aceeaşi oameni şi de aceleaşi mijloace (în primul rând la nivelul dotărilor şi. etc. care trăieşte din ce produce. Însă tocmai pentru că nimeni nu vrea să presteaze această munca. Din punctul de vedere al oricărui angajator – cu excepţia statului. cei trei ani de facultate suplinesc – aproximativ – un liceu prost făcut. astfel că din deschiderea pe care se presupune că o oferă universitatea a rămas – în fapt – mai puţin decât din cea pe care o oferă liceul. Un alt efect pervers al Bologniei a fost suprimarea tuturor materiilor care nu sunt făcute de profesori din interiorul facultăţii pe care o absolvă studentul. masteratele reprezintă în România actuală cea mai slabă treaptă a întregului învăţământ. dar pe vreme de criză – când sunt la modă “tăierile” – orice bănuţ economisit contează şi “cheltuielile cu personalul” sunt domeniul predilect al “restrângerilor”. ingineri de sistem şi alţii asemenea. să nu aibă nevoie prioritar de comunicatori. ci de oameni dispuşi să muncească – în regim “flexibil” – cu mâinile şi cu spatele pentru a face banul ce se împarte între p rofit şi salarii. Iar această administraţie evolua ea însăşi cu o asemenea viteză că nimeni nu putea spune la un moment dat care sunt cunoştinţele efective care ar trebui cerute unui potenţial angajat al ei. restructurarea învăţământului potrivit criteriilor de la Bologna a avut ca singur efect palpabil trecerea de la studiile superioare de patru ani. în mod particular. Orice persoană lucidă – şi vor fi fiind şi din aceştia prin ministere – realizează cu uşurinţă că. cred că nimeni nu îşi imaginează că aglomerând materii de an într-un semestru. învăţământul liceal serios a intrat în recul din a doua jumătate a anilor ‟90. universităţile noastre (în particular cele de . mai ales. repetitiv (pe la târgurile de job-uri). piari. Se vorbeşte mereu de “specializările cerute pe piaţă” însa. fără o infrasctructură adecvată specializării. E normal ca o firmă. În cele ma i multe cazuri. piaţa noastră productivă e atât de anemică încât – aproape indiferent de domeniu – e suprasaturată cu specialişti. Dacă se pune problema calificării. la cele de trei ani. ci pur şi simplu pentru că sunt cerute.

a fost mai curând în rău. în seminarii. la articole) copiat grosier. Să nu ne înşelăm: dincolo de vituperaţiile împotriva “teoriilor” e discreditul întregii cunoaşteri. Adică exact ceea ce firmele au înţeles de mult. nu e menirea universităţilor aceea de a-i învăţa pe tineri descurcăreala. protocoale a tot soiul de gestiuni. Când punem accentul pe “metode şi tehnici” (în dauna istoriilor domeniale făcute umăr la umar. Dacă materiile clasice cereau profesorului să aibă el însuşi altitudinea cuprinderii unui domeniu. Nu are rost să ne imaginăm că putem deduce din şmecherie “competenţe” şi “abilităţi adaptative”. se formează asemeni mâinii pictorului. procedurilor. Dovada cea mai patentă sunt nesfârşitele modificări ale Legii Educaţiei şi sarabanda ordinelor. Şi-n acest ultim caz. Şmecheria îşi este autosuficientă şi nu e funcţională decât în măsura în care ignoră cu cinism orice artificii teoretice. ea ar trebui să le ofere – şi în exemplu. Altfel spus. nemaiştiind nici ele care le e obiectivul. riscăm să uităm că – mai devreme sau mai târziu – acestea se vor împlini în simple tehnologii sau protocoale. atunci nu mai e decât o problemă de timp până când va putea fi înlocuit efectiv cu acestea. Lipsită de o economie suficient de puternică pentru a comanda universităţilor şi întregului sistem de învăţământ formarea acelui tip de calitate care îi e necesar. La fel. însă reducând cunoaşterea. ci (în primul rând) profesorii. dat fiind că opiniei pe care aceasta o exaltă (dealtminteri foarte interesat). Cam din orice direcţie am lua-o. nu (doar) studenţii au puţin de învăţat. se grupează treptat în jurul singurei certitudini a vremurilor de criză: sustenabilitatea financiară. etc. Dimpotrivă. universităţile de provincie nu au oferit decât un simulacru de cunoaştere pe toată durata lor. cu profesori improvizaţi şi mai totul (de la programe şi cursuri. cu studentul). Dacă profesorul e secund în medierea cunoştinţelor în raport cu “suportul de curs”. Poate la început acest lucru nu e evident. ar deschide către schimbarea ei în bine. mediul academic şi şcoala în general nu au fost în măsură a-i opune autoritatea epistemică a unei cunoaşteri capabilă a ridica la nivelul sensului problemele cotidianului. România actuală e – literalmente – o ţară guvernată de televiziune. Oricât de dramatică ar fi situaţia lumii în care trăim. practica provine tocmai din exerciţiul gândirii care. noile discipline consacră definitiv degradarea profesorului în funcţionar şi reduc universităţile la ceva inferior şcolilor profesionale de secretariat din alte vremuri. În nici un caz nu par a fi adaptate unui stat sărac şi cu “instituţii obeze”. la rândul ei. reducem implicit şi rolul profesorului. papagaliceala unei legislaţii în permanentă schimbare. Mai rău e faptul că înlăuntrul lor schimbarea.provincie) produc o suprastructură necesară fie unui stat lipsit de instituţii (cum a fost cazul României. ci de conexiunea – cel mai adesea informală – la istituţiile publice care sunt sursa schimbărilor administrative. nu e menirea universităţii aceea de a-şi abandona disciplinele fundamentale în favoarea fatalităţii momentului: arta completării formularelor şi derivatele ei metodice. timpul necesar unui training. cu un uşor aer de show. a cărei inutilitate e patentă într -o lume care valorizează doar cea mai elementară capacitate de supravieţuire. tocmai prin aceasta. Lipsite de un personal adecvat şi de biblioteci demne de acest nume. singurul criteriu real care contează cu adevărat în stabilirea . România zilei de azi e într-o totală degringoladă a proiectului educaţional. power -point-uri şi altele asemenea (ce adună în formule mnemotehnice simple banalităţile “cunoaşetrii fără memorie). Calitatea lor nu mai ţine de pregătirea de special itate. ordonanţelor. concluzia e aceeaşi: universităţile nu fac ceea ce ar trebui să facă în calitatea lor de universităţi – nu dau acea cunoaştere adecvată (deopotrivă specializată şi deschisă reflexivităţii) care ar face inteligibilă lumea în care trăim şi. şi în discurs – reperele stabile ale cunoaşterii ce informează lumea. învăţând de la marii maeştri. Pe deasupra această tristă realitate întâlneşte şi trend-ul global şi postmodern al (des)calificării “marilor teorii” ca fiind sursa tuturor dezastrelor: de la pedagogia coercitivă la totalitarism. criteriilor şi comisiilor care. fie unui stat foarte bogat. într -o universitate. După Bologna şi după explozia masteratelor (consecutivă conştientizării declinului demografic) locul materiilor fundamentale – menite a-i da studentului o deschidere şi o gândire domenială a fost luat de tot soiul de forme ale “cunoaşterii fără memorie”: proceduri de întocmire a formularelor (mai ales pentru fonduri europene). vrem practică! E dureros faptul că nimeni nu le explică studenţilor că. prezenţa lui efectivă nu are nevoie de mai mult de 3 – 4 zile. atâta câtă a fost. în mediul agreabil al unei staţiuni montane. În această nouă variantă de “cunoaştere”. Ca atare sloganul – în universităţi – e: jos teoriile.

faimoasa lor autonomie nu e nimic mai mult decât o simplă vorbă. cred că oricât de importantă ar fi această legătură. nu se va ajunge aici. În aceste condiţii. fără a pune în primejdie conexiunile la care mă refeream anterior). dar. în ceea ce mă priveşte. Ministerul nu le va da nimic (sau doar sume derizorii). ci de pagubă. producători de beneficii. E o banalitate faptul că funcţiile crează privilegii. e aceea că nu dispune de o lege a disponibilizării în masă care i-ar putea permite să închidă aceste universităţi fie printr-o ordonanţă de urgenţă. timp de 10 ani – toate aceste hârtii. în fine scopul castelor îl reprezintă perpetuarea privilegiilor. în egală măsură. “pentru a supravieţui”. capacitatea lor de a fi un debuşeu de funcţii pentru persoanele necooptate în mecanismul judeţean al partidelor. în acest moment. nici nu poate da o asemenea lege. fiind cumpărată la bucată de adevăraţii lichidatori.administrative. Funcţia Ministerului Educaţiei e – în această etapă – aceea a călăului binevoitor: e de acord că situaţia universităţilor e foarte grea.sorţii acestor universităţi este deja. doar cu gândul la banii pe care i-ar primi. “evaluare”. “Înalta” administraţie a universităţilor din teritoriu va fi convinsă să le lichideze cu entuziasm. ci capacitatea acestor universităţi de-a absorbi (fie şi un timp scurt) masa şomerilor de pe piaţa forţei de muncă şi. La momentul potrivit. însă nu are de unde să le dea nomic. vor face hârtiile neceasare. existenţa lor. Decenii întregi de angajări cu nemiluita – adesea în virtutea regulilor de clan care domină viaţa colectivităţilor locale. şi va fi tot mai mult. fără a afecta în nici un fel alte sectoare economice (şi. cu atât mai mult cu cât sunt unul din puţinele domenii la care se pot face “tăieri”. Căci cum ar putea ele să înfrunte ministerul care le finanţează? (La fel cum. încă. vor semna orice. nici în această ordine. Nu e exclus ca tocmai această conexiune să justifice. Ca atare. cum ar putea sindicatele sau asociaţiile studenţeşti să se ridice împotriva conducerilor universitare. atunci când acestea le dau sedii precum şi bani de deplasări şi de cazare pentru “activităţi specifice” şi “evenimente”?) Tot ceea ce mai produc aceste universităţi în ziua de azi se rezumă la munţi de maculatură (celebrele reviste “cotate”). universităţile de provincie nu sunt. Şi. cel mai probabil. dar exagerată astăzi. argumentul economic va fi cel decisiv. capacitatea lor de a se descurca pe cont propriu. “auditare”. universităţile răsfirate pe tot patriei sunt o problemă a cărei tratare e din ce în ce mai imperioasă. fie – şi mai simplu – printr-o măsură administrativă hotărâtă la nivelul Ministerului Educaţiei. în interiorul lor. dintre care aceea de universitar cu funcţii pare a fi c ea imediat premergătoare “reprezentativităţii” politice. Aceasta vrea să spună. s au constituit trepte intermendiare. Şi. distrăgând atenţia universităţilor care sunt lăsate să se scufunde în datorii. Dimpotrivă. Problema guvernului. Totuşi. Drama celor care conduc universităţile de azi nu constă în faptul de -a se . prin intermediul Ministerului: acesta multiplică la nesfârşit comisiile de “acreditare”. Dar. implicit. în schimb va păstra – legal. precum şi procedurile de urmat. Funcţiile cele mai importante – la scară locală – au fost şi sunt cele politico. cu o schemă de posturi (supra)dimensionată pe vremea asaltului facultăţilor. Ori tocmai aceasta e problema lor actuală: trecută fiind vremea “fabricilor de diplome”. cred că ele au fost întotdeauna bine cunoscute şi atent supravegheate de la centru. ele vor fi puse pe masă pentru a-i convinge (cu argumentul că semnătura oficială atrage responsabilitatea penală) pe cei care (mai) au dubii cu privire la sensul istoriei. Nu cred că aceste lucruri nu sunt cunoscute la Bucureşti. în acelaşi timp. precum şi la neîncetata falsificare a actelor administrative justificată de imperativul “supravieţuirii”. Deoarece nu toată lumea doritoare putea fi integrată acestui eşalon. guvernul trebuie să lucreze indirect. Totuşi. iar ansamblul privilegiaţiilor de la un anumit nivel crează o castă. în acelaşi timp – în numele “normelor europene” – trebuie să le ceară respectarea unor criterii (mai ales de ordin administrativ) pe care aceste universităţi nu le pot respecta. din punct de vedere economic. beneficiind de un sistem de administraţie superioară (bazată pe indemnizarea funcţiei) conceput în vremea creşterii permanente a taxelor şi a taxaţilor şi cu nesfârşite proiecte imobiliare (dar şi cu afacerile conexe acest ora) cărora nu mai sunt capabile a le face faţă. universităţile de provincie sunt în situaţia de a cere permanent suplimentări de fonduri de la bugetul ministerului. faptul că există o importantă conexiune a universităţilor de provincie cu politica (cât se poate de transpartinic). din raţiuni sociale cât se poate de evidente (toate celelalte categorii de anagajaţi ar simţi că sunt vizate şi ar ieşi în stradă). Nu “calitatea învăţământului” în universităţile periferice a fost problema cea mai importantă din punctul de vedere al decidenţilor centrali.

Ajunşi la limanul acesteia din urmă se vor simţi. materială şi de calitate a dus multitudinea asta haotică de universităţi? Când ceva nu merge. Restul va fi jucat pe plan local. la ce folosesc aceste hârtii? Scrisoare deschisa . ca orice partid. Mai târziu. Parafrazându-l pe Nietzsche. foarte probabil. mai întâi. în sfârşit. dar – pe de altă parte – simplificarea poate fi o problemă şi mai mare.vinde. in corpore. contabili. Vor face acest pas cu bucurie. lăsând în urma lor un trecut pe care timpul îl va colora cu tenta sepia a marilor nostalgii. Atunci când ea va fi pusă în aplicare mulţi vor răsufla uşuraţi (mai ales că. complexitatea e o problema (uneori) dificil de gestionat. Şi. jurişti. nici în eşaloanele politice inferioare. Dacă şi-au făcut treaba în universitate. Apoi. dar. e greu de crezut că se vor asocia suficienţi ca protestul lor să fie unul semnificativ. Culmea e că această sentinţă va fi în avantajul celor mai mulţi atât din afara. chiar de ar fi atâţia. Numai că. atunci când vom redeveni prosperi. aceştia vor fi cei cu adevărat prinşi în cursă. Nu trebuie să ne facem prea multe iluzii nici în privinţa Europei: dincolo de clivajul dintre socialişti şi populari. Mă scuzaţi. Cât despre cei care nu vor fi cooptaţi nici de marea administraţie. universităţile acestea blochează în mod inutil nişte terenuri care ar putea fi introduse (cu mari profituri şi crearea de locuri de muncă) în circuitul economic al oraşelor de provincie. cu adevărat împliniţi. Totuşi. Sigur. ci în acela că nu îşi găsesc cumpărător. nu?. Probabil că vor protesta. şi la ce bun? Piaţa caută oameni dispuşi la muncă serioasă. e preferabil să-l închizi. etc. deasupra universităţilor “de ţară” s-a perfectat un inebranlabil “pact al lupilor”: soarta acestor “instituţii de învăţământ superior” e definitiv pecetluită. Tot ceea ce li se mai poate oferi e o amânare a sentinţei. Autorităţile i-ar privi cu amuzament şi condescendenţă şi n-ar fi deloc exlus ca vreunul dintre foştii lor studenţi să le spună. un cârcotaş ar putea obiecta că. aceasta nu e o problemă actuală: noi ne aflăm în criză şi – pentru a ne distribui puţinul pe care-l avem – acum simplificarea (cu “tăierile” şi “desfiinţările” ei) e cea care trebuie să primeze. o parte din arhivele universităţilor se va “rătăci”). Faceţi şi voi o profesională şi-o să aveţi o meserie adevărată. de la un anumit grad al simplificării. am o şedinţă!” Domnule Ministru. cât şi din interiorul universităţilor. vom putea judeca mai nuanţat. În fine. va mai veni şi cu ingredientul atât de necesar politicii “de top”: resentimentul. facultăţile “pe plus” (nu întâmplător cele de învăţătoare. cred că vor fi cooptaţi la conducerea a nenumărate “agenţii teritoritale” – de regulă “europene” – deja existente sau care vor apărea în viitorul proxim. Aşa cum ştie toată lumea. mult-ceruta “calificare” pe “piaţa locală”. cred adevăratul (şi singurul) partid continental e acela al administraţiei europene. complexitatea nu mai poate fi recreată. Cred că acum. la statutul de “înalţi” funcţionari administrativi. Profesorii actuali ai universităţilor de provincie nu aşteaptă decât semnalul pentru a trece. eu unul cred că o mare şansă le surâde: pentru a -i convinge să aplice ei înşişi “măsurile necesare” (degrevând astfel statul de orice responsabilitate în ceea ce priveşte sfârşitul acestor universităţi). care e problema? Nu se to t vorbeşte de regionalizare? De ce n-am păstra universităţi – finanţate ca adevărate universităţi – doar în capitalele regionale? Şi apoi. jalba lor ar fi inutilă: pentru majoritatea populaţiei nu sunt decât nişte paraziţi.) ar putea reveni la condiţia lor anterioară de colegii sau chiar licee care – abandonând pretenţia fantezistă a “pregătirii universitare” – ar putea oferi. universităţile au fost pentru ei o coardă întinsă între două abisuri: birocraţia comunistă şi aceea europeană. în România condiţia de funcţionar a fost întotdeauna superioară celei de profesor (mai ales dacă vom compara vârfurile celor două domenii). Pentru că. Pentru terenurile (şi clădirile) universităţilor – destul de extinse şi adesea centrale – cred că deja loby-uri de “dezvoltatori imobiliari” tratează cu consiliile locale căci. pe lângă titluri. şi acesta va trebui să aibe filiale pretutindeni. Iar dintre cei care vor suspina. în sfârşit. nu rămân decât cu handicapul de a nu şti să facă nimic altceva. indiscutabil. i s-ar răspunde. Şi chiar dacă nu vom recrea complexitatea mediului universitar în fiecare oraş. asistente medicale. de la începuturile statului nostru modern. vor putea partidele să -şi selecteze – pe alese – “noua generaţie” care. întinzându -se satisfăcut în fotoliul lui oficial: “No! Uite! Ştiţi atâtea. n-am văzut cu toţii la ce catastrofă umană.

nesatisfăcătoare pentru un cercetător): “că aşa trebuie” sau “că le cere Ministerul”. Mi-am spus. faptului că – prin poziţia mea – eu nu sunt în situaţia de a sesiza decât o mică parte a problemelor educaţiei româneşti contemporane). ca om şi ca profesor. Aşadar. nu-şi pusese niciodată această întrebare. la ce folosesc aceste hârtii? Nu aş vrea să credeţi că simulez naivitatea. ce anume din lucrurile scrise pe aceste foi vă reprezintă. reacţia profesorului a fost pe măsura întrebării: la fel de candid. la începuturile comunismului. de asemenea. căruia i s-a întâmplat să aibă parte de câţiva ani de facultate înainte de 1989 (şi restul după). oamenilor li se explicase (cu argumente sau ad baculum) că în România trebuie să existe un singur partid. ci pur şi simplu formulase o întrebare candidă: de ce la noi e un singur partid. Şi. trebuie să recunoaştem. Ei bine. un prieten. Opinie 31 comentarii 4. profesorul. cert e că în anii din urmă ai ceauşismului toată lumea lua acest lucru ca pe o evidenţă. Poate cândva. cel puţin la noi – nu ştiu cum e prin alte părţi – rezultatele evaluării se suprapun miraculos (ca dovadă că există şi miracole laice) cu ierarhia administrativă a Universităţii: cel mai mare punctaj îl are Rectorul. 2013 Analize. inevitabil. înainte de a fi Ministru. aşa cum ştim cu toţii. Era absolut evident – pentru toţi cei de faţă – că el. De când mi-a spus-o prietenul meu. atunci când sunt parte a unui sistem. când profesorul le-a spus studenţilor că în România există un singur partid. V-aş ruga. vă rog să le acordaţi câteva momente d in timpul D-voastră mult prea drămuit şi să încercaţi (fie şi doar ca un exerciţiu mental) să puneţi ceva în nesfârşitele lor rubrici. mi-am pus şi eu această întrebare şi voi încerca să vă prezint răspunsurile mele.917 Vizualizari Scrisoare deschisă adresată Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale Remus Pricopie Stimate Domnule Ministru. urmează Preşedintele . printre altele se vorbea şi de caracterul de partid unic al Partidului Comunist din România. ca autoritate ultimă a Ministerului Educaţiei Naţionale. mai înainte de toate. Educatie. Exact aşa am procedat: mi-am întrebat superiorii până la cel mai înalt de la nivel local (Rectorul Universităţii) şi nu am primit decât două răspunsuri (ambele. În fine. cu cadenţa fatum-ului. aş dori să vă pun şi eu – fără nici o intenţie de trouble-fête – o întrebare simplă: la ce folosesc toate acestea? Armata m -a învăţat că. ca după ce terminaţi acest exerciţiu (a cărui efectuare. evidenţele sunt exact acele lucruri care nu trebuie demonstrate.Mihai Maci octombrie 7. în vreme ce la alţii sunt mai multe? Ei bine. asupra noastră se revarsă tot soiul de evidenţe inconturnabile. inconturnabile şi că trebuie să ne supunem lor la fel ca unei fatalităţi insondabile. nu intră – probabil pentru a evita paradoxele autoreferenţialităţii – la nici o rubrică a lor). sunteţi cadru universitar. Dat fiind că. adică de a stabili nivelul profesional a celui care o completează. şi acesta s-a blocat şi n-a ştiut ce să răspundă. cu atât mai mult cu cât c el care-o pusese nu era cunoscut ca “element duşmănos”. că merită luate în serios: poate o fişă de evaluare chiar are menirea de a evalua. mi-a povestit un episod semnificativ din vremea studiilor sale predecembriste: pe vremea aceea se preda o disciplină numită “Socialism ştiinţific” la care. Îmi permit să vă anexez şi Dumneavoastră două astfel de evidenţe – “Fişa individuală a postului” şi “Procedura pentru evalurea şi asigurarea calităţii cadrelor didactice şi a disciplinelor de studiu” – ale începutului de an universitar (şi îmi îngădui să fac apel la colegii din preuniversitar să vi le trimită şi dânşii pe ale lor). Înlăturând fatalitatea (ca apanaj al unei lumi premoderne – şi în nici un caz europene). Numai că. v-aş ruga aşadar. Domnule Ministru. cu deplina conştiinţă a parţialităţii lor (datorată. unul dintre ei a întrebat: da‟ de ce? Întrebarea a produs rumoare. Singurul lucru pe care îl ştim despre ele este faptul că sunt acolo. rămâneţi D-voastră. ce presupune mai multe ore în mai multe zile. dacă am de pus o întrebare să procedez respectând ordinea ierarhiei. să vă gândiţi. această istorie îmi revine în minte la fiecare început de an universitar când.

ei sunt cei mai buni dintre noi. putem admite că. aceştia sunt următoarea treaptă a binelui care ne devine accesibil sub forma organizării şi a administraţiei. În fine. ci e un plebiscit anual al conducerii Universităţii. Singura utilitate evaluativă a fişelor acestora e aceea de -a confirma ordinea ierarhică existentă. dat fiind că studenţii noştri la Biblioteca Universităţii se duc să-şi ia cărţile după care învaţă. Mi-am spus apoi că. tot pe domeniul D-voastră aţi putea cere cursurile şi revistele editate de Facultate şi. în general. dacă doriţi. La fel. pe drumul de retur la Bucureşti le -aţi putea răsfoi (dacă doriţi s-o faceţi. Altfel mă tem că ordinea funcţiilor şi a gradelor va rămâne de-a pururi la fel de stabilă precum aceea a titlurilor feudale. În acest caz cred că s -ar cuveni să ni se spună deschis despre ce e vorba. Lectorii şi Asistenţii. etc. în funcţie de granturi sau de publicaţii. După părerea mea lucrurile ar put ea fi mult simplificate. devreme ce cel mai bun şi-a ales colaboratorii şi a numit decanii. în funcţie de ea. E drept. Aici. aş răspunde fără să ezit: să ia două premii Nobel. editurile au referenţi iar revistele (neapărat cotate) au comitete de peer review şi dacă le-aţi răsfoi. Vă mărturisesc că adesea mi se pare că aceste fişe (şi statisticile aferente. evident. ca să ne dăm acordul în cunoştinţă de cauză. ne-am pleca – în cercuri concentrice – în faţa celor doi consuli care (potrivit actualei legi) conduc Universitatea . Dacă m-aţi întreba pe mine. Apoi – ca un om competent şi responsabil în profesia lui – ne-aţi putea spune tuturor ce studii şi ce cercetare se poate face cu această bibliografie (sau. După cum vedeţi. de pildă. trebuie să recunosc. se face la sutimi. Profesorii fără funcţii. există anual o oarecare variaţie la nivelul Lectorilor sau la cel al Asistenţilor (unii trec înaintea altora. participările la conferinţe – deşi nici măcar drumul nu ni se decontează. trebuie să recunosc. Nu asta e problema. Ca atare îmi imaginez că toate Universităţile sunt – potrivit acestor punctaje – undeva în jurul unei medii comune iar departajarea. proiectele. creează nemulţumiri şi suspiciuni. ci pentru Universitate în ansamblul ei – potrivit faimoasei teorii a clasificării Universităţilor de acum câţiva ani. noi suntem cei care i-am ales şi ştim bine acest lucru. cel puţin semestrial. Completându-le e ca şi cum. liber şi secret iar preşedintele Senatului a fost ales prin votul colegilor săi. Cred că în această situaţie ar avea oarecare şanse să surclaseze în punctaj un reprezentant al administraţiei centrale. Şi mai cred că – dacă tot se repetă povestea cu “evaluarea” – ar trebui să ni se spună. Sigur. Mi se pare un criteriu foarte onest. miza cea mare nu e nivel individual (unde ierarhia e clară şi. un titlu (din ce în ce mai mult în engleză) şi un număr de pagini în statisticile ce urcă şi coboară în administraţie.) Numai că dacă lucrurile stau aşa. Iar apoi v-aţi putea pronunţa public – căci cuvântul public angajează – asupra calităţii. Oricât am cârti. clasamentul e incredibil de stabil în timp. Dar. într-un ritual anual. ca în sporturile olimpice. şi Departamentele şi Universităţile în ansamblul lor. Numai tocmai pentru că ştim nu văd nici o utilitate în a ni se aminti anual cine e stăpânul. de aşa manieră încât fiecare poate găsi o căsuţă în care să se strecoare şi nu mă îndoiesc că asta şi fac şi oamenii concreţi. alţii îşi păstrează poziţia). de pildă D-voastră – în vizită la Universitatea noastră – aţi putea să faceţi (neînsoţit) un popas de vreo oră la Biblioteca Universităţii şi să vă uitaţi pe rafturile de carte din domeniul D -voastră. ce ar putea face un tânăr asistent pentru a depăşi punctajul unui prorector.) nu au alt rol decât acela de a elimina aproape complet orice contact direct al evaluatorilor cu omul şi cu lucrările evaluate. ele au zeci de rubrici. trebuie să ne declarăm publicaţiile. mi se pare că fişele acestea mai mult încurcă lucrurile. atunci evaluarea nu mai e evaluare. ca Doamna Curie sau ca Linus Pauling. ceea ce. putem cu toţii admite că devreme ce Rectorul a fost ales prin vot universal. aţi avea o bună ocazie să vă faceţi o idee şi despre calitatea acestora. Prorectorii. Conferenţiarii. Altminteri ele nu sunt decât nişte abstracţii: o cifră. clară va fi şi ordinea disponibilizărilor). ce notă i-aţi da la licenţă unui tânăr ale cărui referinţe se rezumă la cărţile în cauză). (Puteţi cere aceste evaluari şi verifica – cu ajutorul unui mic program matematic – rata de variaţie de la un an la altul în raport cu funcţiile şi gradele universitare. Iar când vine ceasul cel rău ne întrebăm cu toţii cum a fost cu putinţă ca – în babelicele biblioteci universitare – cărţile să comunice (fără ştirea autorilor) împrumutându-şi pagini unele altora. Decanii. membrii Consiliului Facultăţii. adecvării şi rostului acestor lucrări. Prodecanii. mă oblig eu să vi le găsesc).Senatului. căci. Totul se petrece sub semnul lui “ca şi cum”: ca şi cum teribilele puncte ar . şefii comisiilor din Senat. poate.

avea o realitate de sine stătătoare şi singura problemă ar constitui-o numărarea şi dispunerea lor în grafice colorate. greşesc şi eu). Şi un funcţionar scrupulos a scris pe mapa dosarului: “alăturat vă trimitem omul”. care sunt absolvent de Filosofie. bineînţeles. Sub ele. De pildă se întâmplă să avem Departamente sau Facultăţi cu minusuri strigătoare la cer. în vreme ce cei aflaţi în fruntea lor se situează în topul (pozitiv) al clasamentelor. îmi permit să vă întreb dacă ştiţi vre-un laureat al Premiului Nobel pentru Economie care să ia 12 000 de dolari lunar doar din activităţi didactice? În câte luni primea banii aceştia – în America – marele nostru compatriot Nicholas Georgescu-Roegen? Şi îngăduiţi-mi. ni se atrage atenţia. e dată de mărimea nimbului care-şi ocultează. Se mai întâmplă iarăşi şi “să luăm” toate punctele. Pe plan local mie. noi. alţii mai săreau cuvinte. Şi s-a întâmplat – bănuiesc pe baza acestor evaluări (căci altfel cum?) – ca un Domn Profesor (sper să nu mă înşel) de Ştiinţe Economice de la o mare Universitate să ia un salariu lunar echivalent cu salariul a 30 (trei zeci) de lectori ca şi mine (am citit asta în presă şi dacă greşeşte presa. dar – după cât pot eu înţelege – genul acesta de evaluare are efecte ciudate. apofatic. Evident. lucru ciudat. vizitează staţiunile balneare din apropiere (ca să înţeleagă mai bine contextul luc rurilor pe care le evaluează). dar asta să nu ne scutească de “sacrificii” salariale. Se întâmplă iarăşi să ni fixeze o cotă de puncte sub care. doar înalţii oaspeţi vorbesc. pe cele cu conducerea Universităţii) decât cele în “cadru organizat”: în sala festivă. Nu ştiu cum – nu ştiu nici în cazul meu – dar o realizăm! Se-ntâmplă iarăşi să ne simţim. nu mai sunt decât cele trei (sau cinci?) suliţe ale mesagerilor către Zamolxis. Unii mai glumeau. atunci înseamnă că suntem ca -n istoria aceea pe care Vitali Şentalinski spunea ca văzut-o în dosarele KGB-ului cu privire la Isac Babel: în timpul timpul interogatoriilor (a se deosebi de interviuri!) dosarul scriitorului arestat a fost trimis de la un depertament al onorabilei instituţii la altul. Dar. astăzi se pare că e înconjurat de un nimb de puncte ce se ridică din nenumăratele evaluări şi autoevaluări. în aceste epoci. zâmbesc leonardesc şi vorbesc sibilinic. Ori – eu cel puţin aşa gândeam – menirea acestor evaluări ar fi tocmai aceea de-a clarifica lucrurile din învăţământul nostru superior. nu-l interesa ce am scris. nu făcut – despre onestitatea autoevaluărilor. se-ntâmplă şi ca oameni dovediţi a fi încălcat legea sau deontologia profesională (ori nedovediţi. dar nimic nu pare a fi clar. ce nu “promovează” suficiente “modele” şi “valori”de acest tip. dar mi s-a părut că-n cazul tuturor partea aceasta de întâlnire cu noi era secvenţa cea mai dezagreabilă a misiunii lor. Aşa o fi. auditorii. locatarul. alte contacte între evaluatori şi evaluaţi (exceptându-le. Mi s -a spus şi că destinaţia adevărată a acestor clasificări nu e una de uz intern. dar ştiuţi de toţi ca atare) să fie. toate lumea tremură: dar dacă punctele nu sunt atâtea câte trebuie. poate că nu am eu suficientă capacitate de înţelegere a lucrurilor ce se petrec în învăţământul actual. ba se-ntâmplă chiar ca unii să ne vorbească – cu patos născut. asemeni unor infractori pe punctul de-a fi scoşi de păr din ultima lor vizuină. sala sporturilor sau amfiteatrul mare al unei Facultăţi. Într-un cuvânt. ca şi a întregii Universităţi. Şi. vorbitorii păreau a avea un aer obosit – probabil de vină va fi fost diferenţa de fus orar a avionului – şi plictisit: era limpede că noi nu suntem făcuţi să înţelegem asemenea mutaţii istorice. Îmi permit să sper că aceste lucruri nu se petrec doar la Universitatea la care lucrez eu şi dacă e aşa. cei mai destinşi dintre noi. acolo unde trebuie şi aşa cum trebuie?! Nu se obişnuiesc. Iar vrednicia lui. de regulă despre perspectivele viitoarelor “programe cadru”. Dat fiind că D-voastră cunoaşteţi aceste lucruri cu mult mai bine decât mine. indiferent de numele lor. poate chiar prea multe. în asemenea cazuri. alţii ameninţau. acestea îşi încasează sutele de milioane (e vorba de taxele legale de acreditare şi/sau evaluare). ci dacă am făcut corect o împărţire legată de numărul de pagini într-un volum colectiv. să-i întreb şi pe ceilalţi cititori ai acestei misive: cunoaşteţi numele acestui luceafăr al ştiinţei româneşti (că după venituri nu poate fi decât un “savant de talie mondială”)? Dacă nu i-l cunoaşteţi. absolvent de Politehnică. pentru o dată. sub ochii nemiloaselor comisii (locale sau ministeriale). cel puţin la întâlnirile la care am fost eu. În ce priveşte comisiile “de la centru”. cam înghesuiţi). Pe vremea aceea omul era agrafat la dosar. ci una “de export”: trebuie să arătăm Europei că . ori avem un motiv în plus să ne întristăm cu privire la şcoala românească. Atât cât am putut eu să văd (căci eram. mi-a verificat dosarul un inginer. Domnule Minstru: se întâmplă multe. atunci una din două: ori nu e ce-l fac veniturile să pară.

odată ce ni s-au dat regulile din formulare. nu e vorba de un om sau de doi. alţii fără interes – de jocul acesta cu puncte în statistici. nici înalt funcţionar (supus eticii datoriei). la capitolul acesta numi e deloc clar dacă – pe măsură ce trece timpul – noi semănăm tot mai mult cu ei sau ei cu noi. Înţeleg că sunt câteva zeci de Universităţi în România. urmârind pe ziar conformitatea cu cifrele stabilite ca obiectiv de Tovarăşul. se adaugă nu rubrici. În fine. În zilele când completez aceste hârtii nu mă pot împiedica să mă întreb: care e soarta lor? Unde se duc ele. sisific. La Direcţia Agricolă şi la Judeţ cifra mai creştea cu un procent semnificativ. Ne-o facem cu toţii. se făcea un ultim retuş. de asemenea. învăţăm şi cercetăm cu dăruire. ca şi noi? Mai au şi alte activităţi în afară de aceasta (de pildă să publice articole de specialitate)? Şi pot să le facă? Se poate trăi – în România eternei crize – doar din număratul punctelor în statistici? Atenţie. nu l-a negat nici unul din predecesorii D-voastră): calitatea învăţământului de toate nivelele se degradează ameţitor de la un an la altul iar şmecheria (ba ocazional descoperim că frauda şi impostura) au devenit regula ”în sistem”. devin tot mai convins că birocraţiei bruxelleze îi plac teribil dosarele şi formularele interminabile. celălalt pur şi simplu pentru că nu are). care trebuie că arată ca reversul subpământean al lumii în care trăim. care confruntă rubrici. la Comitetul de Stat al Planificarii. Senatele noastre deliberează angelic asupra “noilor criterii de evaluare”. la zeci de oameni doar în Universitatea noastră. după ştiinţa mea. Nu vi se pare ciudat?! Şi nu vi se bizară această struţocămilă: nici om de carte (cu pasiunea studiului). certificat de naştere. Şi totuşi. La care se adaugă – cred că numărul acestora nu vă e necunoscut – cei din Minister.avem şi noi mândria noastră şi că. fostul primar din satul bunicilor mei îmi povestea – râzând cu lacrimi – cum se făceau “raportările la hectar” pe vremea lui Ceauşescu. la arhivele Universităţilor (nu mai vorbesc de cea a Ministerului). şi celelalte Universităţi. Poate că – pe principiul enormităţii acceptabile – europenii cred în Dracula. şi el e legat de faptul că hîrtiile acestea se schimbă de la un an la altul: devin tot mai stufoase. ci pagini întregi. Oare . iar despre anexe nici nu îndrăznesc – din superstiţie! – a vorbi. săptămâni întregi. mai e un lucru la care m-am gândit. Numai că. Când desfiinţăm secţii întregi.) În fine. ci de sute sau poate mii. Ministerul nostru – al Educaţiei – îşi poate permite să întreţină sute (ba chiar mii) de oameni care să numere puncte şi să deseneze grafice? Când nici un profesor cu notorietate recunoscută. până acum. ieşim mereu la coada clasamentelor performaţelor din învăţământul preuniversiar. Şi atunci D-voastră ce vedeţi? După Revoluţie. Puteţi citi aceasta în statisticile pe care le facem noi? Se vede această degringoladă în raportările ce vă parvin? Bănuiesc că nu. În total sute (cine ştie? – poate mii) de oameni. cred. Se-nţelegeau între ei primarii din câteva comune învecinate şi raportau o cifră a producţiei fără nici o măsură comună cu recolta de pe câmp. ne-am apucat – unii frenetic. Lui i se dădea acestă ultimă cifră. la învăţătură. Era o vreme când ni se cereau anual şi copii după actele elementare: buletin. noi înmulţim de la an la an adaugătorii de rubrici şi numărătorii de puncte? Când Bibliotecile noastre nu-şi pot permite să achiziţioneze o carte mai de Doamne-ajută publicată în ţară (nu vorbesc de ISI-urile în care ni se cere să publicăm fără a le fi văzut). Şi mai ales mă gândesc la partea nevăzută a lucrurilor: la faptul că “procesarea” acestei enorme mase de maculatură împestriţată cu puncte trebuie să dea de lucru. Şi-o face şi Universitatea şi. numără puncte şi fac tabele şi grafice. când declarăm suveran că filosofia nu mai e la modă şi că lectura e o activitate privată. o dată cu majoratul. Cine sunt aceşti oameni? Sunt cadre didactice. totul de la început? Mă gândesc şi la pădurile rase de pe suprafaţa Pământului – dar pe care nimeni nu le plânge – pentru a ni se înmulţi nouă foile în formulare. se trece de la aritmetică la algebră în calculul mediilor. Şi. atât de repede încât peste doar 12 luni trebuie reluat. nici un absolvent strălucit al unei Universităţi de prestigiu din lume nu au loc “în sistem” (unul din cauza vîrstei. ci ceva cu un loc incert între cel mai bun profesor dintre funcţionari şi cel mai bun funcţionar dintre profesori? Înţeleg că fiecare dintre noi e un homo ludens şi că. diplome. apoi ajungea la Centrală şi la Minister unde era încă o dată umflată. şi totuşi… E un lucru pe care sper că nu-l veţi nega (cel puţin. deşi săraci. Şi aceasta dintr-o raţiune simplă: mie mi se cere – la fel ca şi colegilor mei – să-mi fac “cota” de puncte în statistică. (Pe de altă parte însă. dar mă îndoiesc c-ar crede că pe-aici oamenii se convertesc brusc.

exact aşa cum le -au zâmbit şi le-au vorbit la încă 10 Miniştri ai Educaţiei dinaintea D-voastră şi cum. absolut neîndoielnic. le vor mai zâmbi şi vorbi la încă 10? De câte ori mă ispiteşte gândul că(-i) credeţi îmi spun că. aţi fost pus să completaţi asemenea formulare şi. probabil. Eu sunt cel care. dar multele fatalităţi care guvernează inexorabil vieţile noastre. ca toţi ceilaţi le-aţi blestemat şi le-aţi făcut “aşa cum se fac” căutând să scăpaţi cât mai repede de această corvoadă. apatie şi şmecherie circumstanţială. îmi permit să vă întreb încă o dată: la ce folosesc aceste hârtii? Puteţi să numiţi măcar o singură persoană din învăţământul universitar care – completând aceste formulare – a gândit. toate filtrate prin multiple oglinzi). Iarăşi ar fi interesant de ştiut . ciclul s-a reluat – nu mai departe de mâine trebuie (es muss sein!) să plătim o culegere de matematică. aşa cum ştie fiecare dintre noi. de astă dată îmi pun mie întrebarea: are sens să vorbim de schimbare într -o lume supusă implacabilei fatalităţi?! _______________________________________ Descarca Documente:  Fisa Individuala a Postului  Procedura de Evaluare CD si DS Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai b Dilemele exploatarii Mihai Maci septembrie 13.S. am scris un text (cu un titlu pe care unii l-au găsit necuviincios) despre greutatea ghiozdanului fiicei mele şi despre nenumăratele culegeri. Universitatea din Oradea P. totuşi. Cultura. nu se poate. Societate/Life 35 comentarii 3. la fel cum aţi ştiut şi cât de multe spun aceste hârtii despre munca Dvoastră cu studenţii. Asta e. 2013 Analize. E una din micile. Sunt convins că atunci aţi ştiut D-le Ministru. Ar fi interesant de ştiut – de pildă – câţi dintre cei care-şi dedică ore sau chiar zile din viaţă acestei cauze ştiu măcar unde se află Roşia Montană. Opinie. Acum. suntem obligaţi a le cumpăra. cu 9 luni în urmă. pe primele poziţii. Şi. Aţi ştiut cine iese. caiete ale elevului şi altele care îl umplu şi pe care noi.043 Vizualizari Dacă le judecăm cu măsura comună a lumii noastre (alcătuită – în proporţii diferite – din cinism. că fiica a trecut într -o clasă nouă. cine trăieşte de pe urma proliferării acestor formulare. părinţii. despre nopţile de citit xeroxuri şi despre lupta cu pagina albă pe care gândul refuză să prindă formă. D-le Ministru.o credea? D-voastră credeţi statisticile şi graficele ieşte din puncte care vi se înfăţişează? Îi credeţi pe cei care vă zâmbesc cu supuşenie şi vă vorbesc ca la raport în armată. Şi atunci. întotdeauna. cândva – cu ceva timp în urmă – aţi fost şi D-voastră un lector oarecare aşa cum sunt eu. a vorbit sau a scris mai bine decât înainte de-a fi trebuit să o facă? Puteţi să-mi spuneţi cu ce s-a schimbat în bine calitatea muncii fiecăruia dintre noi şi a învăţământului românesc în general de când suntem constrânşi să completăm aceste scripte? Şi – nu în ultimul rând – puteţi să-mi spuneţi cine evaluează utilitatea lor? Cu toată consideraţia cuvenită. Şi în numele faptului că atunci aţi ştiut nu cred că astăzi credeţi în utilitatea lor. manifestaţiile recente pentru “salvarea Roşiei Montane” au ceva straniu. Mihai Maci Lector.

“prietenos cu mediul”. dar foarte greu de trăit. au crescut la şcolile din centrul oraşelor. S-ar putea spune că. Într-o ţară în care ecologiştii se mobilizează atât de eficient.câţi dintre aceşti oameni dedicaţi cauzei ştiu – dincolo de cele două cuvinte simbol – ce apără. ci repertoriate din diverse ţări în care turismul e o industrie în sensul plin al cuvântului şi. ruralul noilor generaţii are înfăţişarea idilică a peisajelor agro-turistice. acum. iar fascinaţiei faţă de beneficiile producţiei de masă i-a urmat spaima faţă de (realele sau închipuitele) subversiuni la care se dedau marii producători şi marii distribuitori. sunt contemporane cu explozia urbană consecutivă apariţiei noilor cartiere din marginea oraşelor şi a democratizării turismului all inclusive. fără îndoială. în fapt. căci e sistematic decimată) are un singur rol: acela de-a colecta gunoaiele civilizaţionale. mai curând o contracultură. un derivat al urbanităţii sufocate de urbanismul anarhic al ultimelor decenii. Straniu e şi faptul că. accentul cade pe ceea ce ne distinge unii de alţii – în speţă pe produsul artizanal (unicat. Dar ceea ce e straniu în noul ecologism este faptul că această pasiune a purităţii nu vizează mai deloc spaţiul proxim. Spre deosebire de generaţia părinţilor lor care. probabil că cei mai mulţi ar răspunde că resping folosirea cianurilor preconizată în viitoarea exploatare ori distrugerea mediului şi a patrimoniului prin trecerea acestora dintr o geografie şi o istorie pe care vag dar încă le mai resimţim ca fiind ale noastre în registrele de profit ale unei corporaţii fără chip. de multe ori. a cărui variantă modernă e dieta – suntem. acestea nici măcar nu sunt autohtone. A trăi “tradiţional” presupune – din păcate – un efort disproporţionat pentru a produce o cantitate prea mică de produse “bio” şi e. chiar dacă aceste lucruri rămân în suspensie. e un amestec de ecologism şi de anticorporatism care (împreună cu solidaritatea cauzei juste. aceste generaţii aparţin aproape exclusiv mediului urban. Marile lor probleme au ţinut de formarea şcolară şi universitară. cel puţin cu sufletul. Probabil că tinerii noştri ecologişti ar privi perplecşi locuitorii ruralului care se aprovizionează de la ABC -urile locale şi ar rămâne trăzniţi să afle că visul lor secret este să-şi vadă copii “domni” la oraş. Şi. Iar când lucrurile acestea întâ lnesc obiceiurile mesei (cu tot ceea ce presupun acestea. eram cu toţii mulţumiţi să avem ce au şi ceilalţi – cerere satisfăcută de produsele de serie -. etc. e destul de limpede ce anume resping cei ieşiţ i în pieţele publice. sau măcar în serie limitată). tocmai de aceea. atunci când se întorcea la ţară. la convivialitatea căreia masa-i e un prilej) şi în particular forma lor cea mai rafinată – postul. Cineva care s-ar uita la terasamentele de la intrarea în marile oraşe. Să fie prin urmare vorba şi la noi de ieşirea în spaţiul public a “generaţiei Facebook” şi despre oficializarea agendei ei? Este. Dacă. o activitate foarte frumos de privit. reciclabil. şi aceasta. mai punea mâna pe coasă sau pe fierăstrăul de lemne. că acestea nu mai constituie o problemă. pe tărâmul “labelului verde”: bio. Întrebaţi direct. În fine. “cu origine garantată”. de apdatarea la noile tehnologii şi de faptul de a fi în pas cu moda din mall-uri. te-ai aştepta la nişte standarde . la malurile râurilor care străbat aceste oraşe sau la spaţiile zise “publice” din imediata noastră apropiere ar avea impresia că natura oraşelor noastre (atâta câtă mai rămas. în fapt. Pasiunea ecologică a tinerelor generaţii poate fi – în sine – un subiect de mirare. S-au născut printre blocuri. Arta contemporană – fie ea a siluetei. şi consumerismul îşi are propriul efect de pendul: după pasionalitatea cu care oamenii luau cu asalt supermarketurile la începutul anilor 2000 s-a instalat şi la noi obiceiul consumului mecanic. eco. Şi totuşi. e tot dificil mai de realizat dacă ilustratele sunt făcute după peisaje sau peisajele sunt făcute după ilustrate . de la topografia efectivă a unui spaţiu tot mai central în economia casei. e lucrul cel mai uşor de înţeles: luate în ansamblu. toate formatate afectiv de noile media) alcătuiesc ingredientele de bază ale altermondialismului. street-art-ul şi o gândire de stânga soft. la început. Natura care se lasă întrevăzută prin aceste medieri e. dar nu numai. . în general. fie a farfuriei – e minimalistă şi deopotrivă simplă (în puritatea necesară a ingredientelor de bază) şi complexă (în modul combinării şi al dispunerii lor).

director (de Agenţie sau de Întreprindere). îi mai plăteşte statul nişte daune pe motive procedurale. dar e limpede că dacă vom câştiga îi vom trage un chef de pomină. e să te uiţi în care galerie ai mai mulţi prieteni şi să li te alături. dincolo de ceea ce înseamnă în acest context. a primit un “comision” de o sută de milioane pentru perfectarea afacerii. cu stagii serioase în universităţi şi firme cu un nume. cumpără cu un milion o afacere cifrată la mai multe miliarde. . ori toţi la un loc. În fapt. Pe de altă parte. S-ar putea însă ca. biologii şi-ar fi făcut şi ei publică perspectiva. deşi mereu invocată. în general. comparaţia se impune: într-o ţară (dintre acelea cărora. Tot ceea ce-ţi mai rămâne ţie. nici că cei aflaţi în stradă ar accepta pasiv trecerea legii avizate de Guvern prin Parlament. Roşia Montană nu e nimic altceva decât expresia pură a ceea ce timp de 24 de ani s -a numit în România “afacere”. Inevitabil. înainte de plecare. Asta nu înseamnă nici că nu e importantă. o fac în cunoştinţă de cauză. Mai apoi. a devenit – tocmai datorită acestor manifestaţii – un simbol. inclusiv benzi desenate cu trecutul şi viitorul zonei. o vinde la fier vechi. Dar un simbol nu atât al unui peisaj rural ameninţat de resturile unei industrii precare. ar fi de sperat măcar că atunci când iau atitudine cu privire la un lucr u. Ori ceea ce uimeşte în povestea cu Roşia Montană e faptul că – în ciuda sloganurilor bagatelizate prin repetare – nimeni nu ştie exact de ce vorba. şi sufletul. Ce s-a-ntâmplat cu adevărat nu ştie nimeni. În lipsa unei documentaţii clare şi accesibile cu privire la acestă problemă (la fel ca şi la oricare alta). iar localnicii. nici tulburarea apelor nu durează prea mult căci afacerile de genul acesta au un “interes strategic”. s-ar fi trezit în epicentrul unei activităţi care-i privea. De când a dat în clocot această poveste eu unul n-am reuşit să-mi dau seama de miza economică. în cei 14 ani scurşi de la declanşarea ofensivei firmei canadiene. Căci Roşia Montană. În ultimă instanţă nu e prea clar pentru ce milităm. onest vorbind. fapt simptomatic. când colo oraşele noastre seamănă mai curând cu aşezările în care se dezmembrează nave din India. ei tânjesc după un “altfel” pe care lumea românească nu a fost în măsură să-l concretizeze în ultimele decenii. . nu fără o umbră de surâs). Roşia Montană să nu fie adevărata miză a manifestaţiilor din ultimele zile. Totuşi. ar fi existat un raft de cărţi dedicate problemei. Mai articulat sau mai difuz. inginerii dintr-a lor. în România se formează două tabere – de pondere similară – care încep să vocifereze ca la un meci. dimpotrivă. îi spunem) civilizată. studiile de impact ar fi luat în considerare şi modificarea obiceiurilor insecteloriar. ca simplu cetăţean. buna credinţă a acestor oameni nu poate fi pusă la îndoială. cu excepţia împricinaţilor: actele apar şi dispar. o dezmembrează. din perspectiva formaţiei pe care ei şi-o revendică e de neînţeles. Istoricii ar fi spus ce e de spus din partea lor . după care dispare. Eventual . Dacă din perspectiva vârstei manifestanţilor o asemenea atitudine poate fi înţeleasă (deşi. ministru. Carnavalul. aflăm că un anumit om politic. În loc de asta ce-am avut? Reclame lacrimogene produse şi difuzate de RMGC şi proteste ale arheologilor şi ale “organizaţiilor de mediu” . dat fiind că cei mai mulţi dintre ei sunt oameni şcoliţi. o reţetă foarte simplă: un “investitor”. . din curajoase “investigaţii de presă” (în preajma campaniilor electorale) sau din descinderi ale DNA-ului. cele mai importante stau pentru un veac sub pecetea “secretului naţional” şi. aboleşte norma socială într-o explozie de spontaneitate fără nici un trecut şi fără nici un viitor. Dimpotrivă. departe de-a se simţi abandonaţi în cătunul lor. de mediu sau de patrimoniu a viitoarei întreprinderi. Căci ceea ce deosebeşte protestul de carnaval e faptul că cel dintâi urmăreşe marcarea unei limite care – indiferent dacă va fi sau nu formalizată juridic – va constitui o normă socială. cât al unui mediu mediu urba n în expresia lui supremă – politicul – saturat de otrăvurile sub a căror acţiune de decenii ne-am pierdut şi chipul. autohton sau străin. vinde şi terenul de sub ea şi se alege cu un miliard în câteva luni.ale peisajului urban demne de Elveţia.

Nu cred că cei ce vin din afară cu intenţia unor astfel de afaceri ne tratează altfel decât – spre exemplu – Republica Centrafricană (cea a celebrului Jean Bedel Bokassa).Singurul lucru care nu are nici un interes este ruina care rămâne de pe urma lor. dispusă la orice – contra “comision” – şi care. şi de neconceput pentru străini. dacă sunt 60 de oameni care să facă politică (şi şi aceia o fac aşa cum se vede). Poate-ar fi mai corect să spunem cel care se joacă tare. Şi poate tocmai de aceea pe noi ne ocolesc marile investiţii de perspectivă: oamenii de afaceri serioşi se feresc instinctiv de piaţa extrem de fluctuantă a “tunurilor”. “ţepelor” şi “bulelor” de tot soiul. o dată făcută se cere repetată – şi cum să n-o repeţi când şti când că nu eşti singur şi că singura “pedeapsă” sunt milioanele ce se adună în Insulele Caymane? Nu ştiu cum se raportează unii la oamenii politici. cei din care o parte şi-au luat lumea în cap şi alţii manifestă în pieţe – cam aşa îi văd. precum şi unul – teribil! – al transgresiunii normei comune şi al impunităţii ce decurge din această depăşire. în ultimel e două decenii şi jumătate. practicat de decenii de orice înjghebătură occidentală pusă pe fapte mari în ţările subdezvoltate. dacă s-au obosit să afle ceva. sectorială. La un calcul sumar. veselie şi scârbă care au ca ultim obiectiv 10 roni la pensie şi un nou reality-show? Şi. politică. “responsbilitatea” (guvernamentală. doar în România totul rămâne “cum ne-am înţeles”. unde anume cei care fac – în văzul tuturor – aceste malversaţiuni sunt votaţi de cei care le trag ponoasele şase legislaturi la rând?! Până şi-n Africa subsahariană lucrurile se schimbă şi contractele trebuie renegociate.) s -a identificat cu conştiinţa acestui tip de afaceri şi implicarea “responsabililor” în ele. Sau. nu contează. nimic din acestea toate nu s -ar putea realiza fără acordul sau măcar pasivitatea populaţiei autohtone. aşa se exploatează zăcămintele Americii de Sud şi mâna de lucru a Asiei Pacifice. scenariul acesta este unul banal. merită să le dai acesor oameni o sută de milioane ca să profiţi cât mai rapid de miliardul promis. În fapt. ci unele negative (nu vom tăia salariile. Unde anume în lume i se poate explica poporului – ziua-n amiaza mare – că tocmai acele contracte care-l privesc în cea mai mare măsură şi care-i pun sub sechestru viitorul sunt “secretizate”? Unde i se poate spune – deschis şi fără nici un risc – că o “firmă” căreia i s-au încredinţat contracte de milioane şi care n-a făcut absolut nimic trebuie despăgubită cu alte zeci de milioane? Unde se mai află doar după decenii că au fost vândute (în avans şi pe nimic – cel puţin pentru bugetul de stat) resursele naturale? Unde mai poate un “investitor” dărâma şi construi în voie precum un mic Ceauşescu? Unde anume toate acestea sunt înghiţite de un întreg popor cu un amestec de resemnare. Nu ca pe nişte oameni politici. nu vom da afară). Ironia sorţii face ca din prlamentul celor aproape 600. Aşa se vând arme în Africa subsahariană. ci ca pe nişte subcontractori care “smântânesc” comisionul de pe toate afacerile “strategice”. Pur şi simplu consider că există mai multe tipuri de capital: nu mă îndoiesc că există şi cel investiţional. imediat ce vor pleca de aici (şi se vor orienta spre alte zări) vor uita tot ce -au ştiut. ca la jocurile de noroc: risc mare. e interesată în ştergerea oricăror urme. Şi. atunci o vor măcar într-o ţară respectabilă. marea lor performanţă – lăsând la o parte conturile şi casele de vacanţă din străinătate – constă în faptul că au ajuns să-şi bazeaze suportul electoral nu pe nişte promisiuni pozitive (vom face asta şi asta). tot aşa cum investitorii nu ştiau înainte de “afacere” ce e România. unde o oportună “infuzie de capital” în bănci le-ar permite să-şi recupereze cel puţin investiţia. dar cred că pe la noi ajunge mai ales cel “volatil”. Probabil că. etc. Iar transgresiunea. N-aş vrea ca lucrurile acestea să fie luate ca o vituperaţie anticapitalistă. dacă – duşi de val – sunt dispuşi să rişte pe-o asemenea piaţă. dar ştiuţi de toţi ca atare – sunt. acţionarii (anonimi) din marile oraşe ale lumii se vor şi te vor felicita. Ce rămâne în urmă. Neîndoielnic că această implicare le oferea un sentiment al beţiei sumelor ireale ce se vehiculau la acel nivel. Acesta e adevăratul atu al României pe harta afacerilor “cu risc ridicat”. Pentru ei e vorba de o ţară cu o “elită” politică aflată pe ultima treaptă a corupţiei. . Totuşi. Restul au menirea de a ţine în frâu judeţe întregi prin difuzarea “fondurilor de dezvoltare” şi a “întreprinderilor de interes naţional” ai căror subcontractori – neoficiali. dar tare mă tem că cei mulţi – cei care nu mai calcă pe la votări şi referendumuri. dar şi câştig mare. rămânând pe loc. trebuie să recunoaştem. Greu de crezut că s-ar putea obţine mai mult cu mai puţine eforturi. privit de la distanţă. mai ales.

cărora doresc să le mulţumesc în mod particular pentru atenţia acordată opiniilor mele. nu e cel în care ei şi copii lor ar fi dispuşi să trăiască. Cred că sunt. peste doar câţiva ani. psihologia şi teoriile culturii actuale de la nivel mondial (sau măcar european) şi nu bocetul parohial asupra unor insolubile istorice ale lumii noastre. Educatie. Mai mult ca sigur că nu acesta e c el mai grav caz de asemenea “afacere” pe care l-a cunoscut România în ultimele decade. pe-atât de serios. Încă de pe vremea comuniştilor ne-am distrus – cu o bizară îndârjire – trecutul. Au fost acuzaţi de derivă stângistă. dar referindu-se în mod manifest la textele mele. nu pentru că aş fi considerat că nu merită.830 Vizualizari Le-am rămas dator cititorilor textelor mele despre starea învăţământului cu răspunsul la o întrebare: ce e de făcut? Fie-mi îngăduit. mulţi dintre ei se vor afla pe posturile celor pe care acum îi contestă şi – ajunşi acolo – vor proceda exact ca aceştia. Fără a mă numi. Am citit toate aceste postări şi – acolo unde m-am priceput – am încercat. frumuseţea. în felul acesta. la rândul meu. Dar cred. am pus la pământ industria şi agricultura iar acum ni se spune – vis-àvis de “subfinaţarea cronică” a educaţiei şi a sănătăţii. D-na Gorga consideră că termenul “tâmpiţi”. Acesta e peisajul dezolant care se vede în adâncul craterului de la Roşia Montană. Multe asemenea texte nu au primit răspuns din partea mea. asemeni copacilor din piaţa Taksim. dar – totuşi – insistenţa pe neajunsuri şi paslmodierea lor repetitivă nu rezolvă nimic. e cel care a făcut ca umilinţa unor generaţii al căror viitor a fost deja jucat de diverşi “investitori” cu diverşi “responsabili” să izbucnească cu toată forţa. Dar ar fi păcat. nu teoretic – ei realizează acut că economia de pradă în care-am trăit 24 de ani nu e capitalism. ci – pur şi simplu – pentru că nu aveam un răspuns. de asemenea. de fapt. 2013 Analize. să îi mulţumesc fiecăruia dintre cei care au răspuns – cu o completare. am putea adăuga alte şi alte tuşe tabloului accentuându-i umbrele. naivitatea şi impertinenţa vârstei. în fapt. Căci există victorii mai amare decât înfrângerile. în ultimii 20 de ani ne-am devastat pădurile şi apele. care apare în titlul a două texte ale mele. se detaşează două. Opinie. Majoritatea acestora (trecut fiind momentul surprizei că se vorbeşte şi despre aceste probleme) spuneau în esenţă: da. să clarific nelămurirea pe care o indica corespondenul meu. problemele şcolii româneşti întâlnesc. Se poate. cel puţin. o sugestie sau o obiecţie – celor scrise de mine. copiii timpului lor: mult mai individualişti şi mai capitalişti decât am fi dispuşi s -o acceptam. Sau. Sinteze 29 comentarii 2. mai înainte de toate. eu unul cred că doar trăiesc bucuria faptului de -a fi împreună şi de-a participa la acest happening pe cât de carnavalesc. În acest context larg. Dar. dar şi de “concesionarea” resurselor – că ne-am ipotecat şi viitorul. Mi se poate spune (cu bune şi temeinice exemple la-ndemână) că.. D-l Cornea. CE E DE FACUT? (prima parte) Mihai Maci iunie 24. o cunoaştem. Este vorba de textele – postate pe această platformă – ale D-nei Adriana Gorga şi al D-nului Andrei Cornea. care – pe lângă obiecţiile aduse textului meu propun şi răspunsuri la întrebarea din titlu. problemele educaţiei de pretudindeni şi ceea ce (ne-)ar fi necesar ar fi mai curând apdatarea la discuţia serioasă din pedagogia. aceasta e starea de lucruri. trivializează discuţia asupra educaţiei şi. o deturnează de la scopul ei care (dacă am înţeles eu bine) e acela de a gândi o şcoală capabilă să suporte dinamica lumii actuale – cu (mereu) noile ei generaţii şi tehnologii – şi să joace pe cartea viitorului. Problema reală este alta: ce anume e de făcut pentru a schimba această situaţie? Dintre răspunsurile primite. că – oarecum osmotic. făcând un . Le putem obiecta multe tinerilor care s-au adunat în pieţe pentru a contesta încredinţarea exploatării de la Roşia Montană firmei canadiene.

fatal. vor criterii. pe de altă parte – la D-nul Cornea – respectarea riguroasă a unui set de reguli care. care are ca principal obiectiv selecţia şi nu doar promovarea – atât la nivelul cadrelor didactice. Aşadar. vor – de fapt – exact ceea ce le ofereau cutuma şi legile dinainte: promovare. Şi totuşi… Simplul fapt că Legea Educaţiei gândită de D-l Funeriu a putut fi mutilată atât de uşor arată.remarcabil de exact rezumat al ultimului meu text. pentru orice problemă teoretică (mai ales dacă e subvenţionată printr-un grant) se găseşte o garnitură de tineri – indiferent de vârstă – capabili să schiţeze (cu o nativă dexteritate) “framework -uri”. toată lumea a înţeles că ni se cere un nou val de “performanţă” exact cu aceleaşi mijloace de care am beneficiat şi până acum şi. la “disponibilizări” (termen cinic pentru a numi căderea în subumanitate). Onest vorbind. dar să convină tuturor. iar căderea dramatică a calităţii educaţiei se datoreşte în primul rând problemei sociale care blochează reformarea învăţământului. în vreme ce la noi gândirea e liberă de orice constrângeri factuale. obligând la selecţie. pe de altă parte – în resul textului şi mai ales la finalul lui – generalizez atât de mult (extinzând-o la scară istorică) problematica iniţială legată de educaţie încât concluzia. De aceea aproape nimeni nu a sărit în apărarea expresiei legale a unui principiu cu care – la nivelul declaraţiilor – sunt toţi de acord. e aceea că “doar un Dumnezeu ne mai poate salva”. din păcate. Cu alte cuvinte. majoritatea – în loc de-a se indigna – a răsuflat uşurată: selecţia – cu disponibilizările ei – se amână. suspendări şi demisii induse ale organismelor menite a veghea la respectarea ei. Aşa se face că. Toată lumea ştie că acestea toate sunt făcute doar ca să arătăm . dau credibilitate celor care rămân a constitui elita. cred eu. crede D-l Cornea: în Legea Educaţiei Naţionale gândită de D-l Funeriu. dar asta e situaţia efectivă în învăţământul românesc actual. observă că acesta se sprijină pe un sofism: pe de o parte – la începutul textului în cauză – denunţ tentaţia soteriologiei religioase. pe de-o parte – la D-na Gorga – racordarea la vocabularul şi problematica unei educaţii focalizate pe (un) viitor (global sau măcar european). din acest moment. mezaventurile pseudo-academice ale unor înalţi demnitari (inclusiv şi în primul rând ale Primului Ministru) au făcut ca legea să fie desubstanţializată prin desfiinţări. în timp. nu pot decât să fiu de acord atât cu D-na Gorga. Problema acestei legi (ironic şi trist deopotrivă: vidată de conţinut abia la câteva luni după popularizarea ei – obligatorie! – în instituţiile de învăţământ) a fost – la fel ca şi cea a “măsurilor de austeritate” ale D-lui Boc – aceea că s-a insistat în exces asupra faptului că trebuie să o aplicăm şi s-a vorbit prea puţin (aproape deloc) despre faptul că merită s-o aplicăm. implicită. înţeleasă ca pol de atracţie şi forţă de tragere a întregii societăţi. “strategii pe termen lung”. Oamenii vor selecţie. nimeni nu a luat în serios partea cu cei 6 % din PIB alocaţi educaţiei. nu selecţie. Aplicată cu consecveţă – fapt ce nu exclude ameliorări şi reglaje punctuale – această lege. dar cu condiţia să fie selectaţi cu toţii. Şi asta dintr-o raţiune simplă: elveţienii chiar încearcă să vadă cum funcţionează ceea ce gândesc. singura problemă a Legii Funeriu a fost cum să-i adaptăm criteriile nevoilor noastre “de supravieţuire”. care animă dreapta ideologică. Şi aşa se face că. Judecând lucid. s-ar putea redresa învăţământul românesc. şi refuzând tentaţia sublimărilor estetice. nu cu măsuri pedagogice se rezolvă această problemă socială. dar doar dacă au nişte beneficii – cuantificabile – de pe urma ei. Cât despre problematica unei educaţii a viitorului. vor schimbare. etc. salvarea e mult mai aproape de noi. etc. vor diferenţiere. “indici de evaluare”. că lucrurile nu sunt aşa de simple. Din păcate. Pe fond. mă văd nevoit să spun că desubstanţializarea Legii Educaţiei Naţionale a început încă din momentul în care textul ei a fost cunoscut pe site-ul Ministerului. cât şi la nivelul elevilor/studenţilor – ar fi în măsură să constituie levierul cu care. cât şi cu D-l Cornea. atunci când “prin ticălos ordin de ministru” au fost desfiinţate comisiile în cauză şi ni s-a spus că ochii (ce puteau compara textele postate de Revista 22) ne înşeală. însă doar dacă se regăsesc în partea de sus a grilei. cred că aici stăm mai bine decât elveţienii D nei Gorga. etc. Problema lui reală – şi insist pe acest lucru – este de natură socială şi nu pedagogică. Ceea ce oamenii au înţeles – instinctiv dar extrem de acut – este că aplicarea riguroasă a unei legi al cărui principiu de bază e selecţia va duce. singura capabilă a schimba lumea noastră. Şi. Cu riscul de a-l dezamăgi pe D-l Cornea. Îmi pare rău că trebuie să o spun.

E preferabil să spui ceea ce “înalţii reprezentanţi” vor să audă şi – cel puţin – să amâni inevitabilul. În ciuda discursurilor publice despre “schimbare” şi “inovaţie”. Morala acestei stări de lucruri este aceea că întregul învăţământ (s -ar putea ca situaţia să fie valabilă şi pentru alte domenii) e împietrit de o frică difuză. ci aceea de-a dezamorsa potenţialul ameninţător al noului. simpozioane. pe două lucruri simple: mai întâi oamenilor li se dă ca pe un favor ceea ce. majoritatea oamenilor preferă “stabilitatea” şi “siguranţa” schemelor consacrate. care rămânem pe loc. în idee. Drept care problema lor nu e aceea de-a abandona aceste scheme şi de-a reporni pe-o altă cale. de o speranţă mai reală în iluzoriul ei dec ât orice realitate: că lucrurile vor merge înainte şi viitorul va fi aidoma trecutului. au oroare de orice schimbare (care s -ar dori alta decât cea a numelor) şi nu vor – cu toată puterea disperării – decât un singur lucru: să fie ca înainte. Astfel că oamenii preferă o agonie nesfârşită oricărei răsturnări care ar accelera sfârşitul. lucrurile trebuie rezolvate de aşa manieră încât – cum se spune pe-aici – “ci fii bini” (“ci” se pronununţă cu “c”-ul moale. de la un moment dat. etc. cu aceleaşi probleme. căci fiecăruia îi e clar că cine va ridica probleme. iar “n”-ul din “bini” se pronunţă ca cel din spaniolul “señor”) pentru toţi: şi pentru noi.Occidentului că şi noi suntem în pas cu el (şi. în al doilea rând. în fapt. poate fi controlată foarte uşor o mulţime imensă. pe teren. şi pentru Ministerul care trebuie să arate Europei că suntem în parametrii “programelor cadru” în funcţie de care Guvernul primeşte nişte bani. să avanseze în mod necesar – ca în armată – şi să se vadă în posesia unei pensii “europene”. apropiat de “ş”. dat fiind că singura atitudine la care se putea aştepta erau “sancţiunile”. Acestea sunt lăsate să fermenteze lent în mintea fiecărui client al Ministerului. şi în primul rând cele financiare. Acest control se bazează. Oamenii nu vor să încerce nimic. Cu o masă de oameni terorizaţi de ideea şomajului şi cu un pretoriu care-şi vede de al său “funny buisness” în marginea sistemului. Partea proastă a acestor lucruri e aceea că Ministerul nu are (nici dacă ar vrea – deşi eu unul mă îndoiesc că vrea) nici o situaţie reală asupra problemelor instituţiilor din subordinea sa. oamenii reacţionează aşa cum spunea Umberto Eco că face cel torturat: inventează absolut orice li se pare că ar fi pe placul “celor de sus”.) şi. Toată lumea ştie care e situţia de fapt – cel puţin acolo unde lucrează – dar nimeni nu spune nimic în public. cel puţin unii – şi cel puţin în parte – ajung să creadă cu adevărat în ele. Drept care poate încerca – cu exact aceleaşi rezultate – aproape orice. “se dau ordonanţe”. cred că Ministerului (şi Guvernului) îi convine această stare de lucruri. asemeni bolnavului incurabil. dar toate paralele cu adevăratele probleme. dar nimeni nu ştie – şi nici nu îndrăzneşte a se gândi – cum va fi acest sfârşit şi dacă va mai urma ceva după el. va sfârşi prin a avea probleme. e un drept al lor (“Universitatea face eforturi deosebite pentru plata salariilor”. declaraţii de presă. nu am văzut nici o statistică “pe bune”. au loc şedinţe. dar omniprezentă. dar. să justificăm nişte fonduri şi activitatea unor instituţii publice). “Se iau măsuri”. congrese. Apoi investesc o energie considerabilă în menţinerea acestor ficţiuni şi. şi pentru comisiile care trebuie să raporteze “la centru” că şi-au îndeplinit misiunea. . Terorizaţi de frica “tăierilor” şi de ordinele lătrate ale superiorilor ierarhici. şi ştie şi că această situaţie nu poate avea decât un sfârşit inexorabil. Toată lumea ştie care şi cum e situaţia. “Guvernul a deblocat în sfârşit fondurile pentru cercetare”. interviuri. să-şi poată vedea liniştiţi de afaceri. se tem să gândească cu privire la orice (în primul rând la situaţia lor). Doar cel care nu s-a temut niciodată de nimic nu ştie cât de creativă poate fi frica! Reversul acestei frenezii mistificatoare este un alt subprodus al fricii: paralizia oricărei alte forme de imaginaţie. Adică să fie plătiţi indiferent de ceea ce fac. nici un feed -back adecvat la măsurile pe care le încearcă. O spun cu toată sinceritatea: în cei 15 ani de când lucrez în instituţia căreia-i sunt angajat. La celălalt capăt. Cu toţii se agaţă. făcându-l să intre în schemele bine cunoscute. nu se discută niciodată problemele reale. în felul acesta. Nimeni n-ar fi îndrăznit să prezinte problemele reale ale secţiei sau ale Facultăţii. “se hotărăşte”. Toate erau “aranjate” pe măsura comisiei care le cerea.

atunci răspunsul se cuvine a fi proporţional cu expertiza noastră.* N-aş vrea să se creadă că am făcut această descriere doar pentru a adăuga încă o tiradă de “bocitoare pseudoînţleaptă” celor din textele precedente. Am criticat eu însumi “trebuie să”-urile şi pe profesioniştii lor. al celor plătiţi ca să gândească un răspuns. cetăţeanul dă expresie problemelor cu care se confruntă. Părerea mea este că e mai util să -i întrebăm: acum ce se poate face? Vă asigur că şi eu aş vrea să cunosc – la fel ca şi Dumneavoastră – răspunsul la această întrebare. ci celor plătiţi de noi toţi ca să gândească asupra acestui lucru. care ar putea discredita şi întrebările pe care le pun. de solicitare. risc foarte uşor ridicolul unor soluţii improvizate “din cuţite şi pahare”. Cred că nu mai ajunge să vină cu câteva minute după ceasul al 12-lea şi să ne spună că. Inspectorate. înseamnă deja a lua în serios contextul în care ne aflăm. De aceea îmi permit să cred că textele mele anterioare. nu se mai poate face nimic” şi “sunt necesare (noi) sacrificii”. unul al Cercetării. ea îmi permite să sesizez primul lucru efectiv care poate fi făcut de către toţi cei pe care îi priveşte situaţia învăţământului: să spunem lucrurilor pe nume. iar statul. ci ce fac pentru aceşti bani. tentative de a numi disfuncţionalităţile lui şi. experienţa m-a învăţat că. atât cât mi-e mie cu putinţă. implicit. Dimpotrivă. dimpreună cu răspunsurile pe care le-au primit. Răspunsul lor. acestea sunt marotele celor ce nu fac nimic altceva decât faptul de a-şi urmări propriile interese.). revine la a încerca să ne înţelegem pe noi înşine în situaţia în care ne aflăm şi. Nu asta e problema. Sinteze 33 comentarii 2. “din păcate. la a căuta o cale de luminare a acestei situaţii. “adevărul ne face liberi” şi ne permite să ne întâlnim. Direcţiuni. Am scris aceste texte şi pentru ei. ca atare. o precizare: ceea ce mie mi se pare important este ceea ce poate fi făcut şi nu ceea ce – la modul generic – trebuie făcut. nenumărate Comisii şi agenţii cu acronime şi iniţiale care de care mai ciudate. nu sunt simple lamentaţii pe marginea stării triste a învăţământului românesc actual ci. etc. de cele mai multe ori. Avem un Minister al Educaţiei. prin instituţiile sale. şi la nivel local (Rectorate. sporuri şi prime (de conducere. eventual. să-i optimizeze funcţionarea şi să ia acele decizii care sunt în avantajul cât mai multora. Înseamnă a ieşi din paralizia în care ne imobilizează frica şi a ne asuma căutarea unui sens care să ne permită să depăşim blocajul în care ne aflăm. Dar. Unii sunt numiţi. avem o mulţime de persoane – şi la nivel central. mai înainte de orice. la care se adaugă indemnizaţii.) – care au trecută în fişa postului activitatea de a gândi asupra problemelor învăţământului şi de-a le căuta răspunsuri. încearcă să le răspundă prin crearea unui cadrul legislativ şi social menit a limita cât mai mult disfuncţionalităţile. Aş mai adăuga un lucru: dacă ne punem întrebarea în sensul lui ce poate fi efectiv făcut acolo unde ne aflăm fiecare. În această accepţiune. implicit. cu toţii au salarii de neimaginat pentru un “cadru didactic mediu”. În ce mă priveşte – o spun cu toată sinceritatea – nu am perspectiva amplă şi multidomenială pe care (se presupune că) o are un funcţionar superior şi. 2013 Analize. acum şi aici. A-l numi cât mai adecvat cu putinţă. Iată de ce mi se pare că nu mie trebuie să mi să pună întrebarea ce e de făcut cu starea şcolii româneşti. alţii sunt aleşi.479 Vizualizari . A ne pune problema a ceea ce poate fi făcut. Educatie. De aceea cred că nu mi se poate cere mie – un amărât de lector la o universitate (de-a câta mână?!) din provincie – să dau răspunsuri edificatoare la problemele învăţământului naţional. Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors. să încerc să le formulez de aşa manieră încât să evidenţiez problematicul lor şi. Eu pot să sesizez problemele cu care mă confrunt. fragmente din răspunsul la întrebarea “ce e de făcut?”. să sugerez soluţii care ar putea ameliora contextul la care mă raportez. etc. Cred că într-o societate normală. Senate.ro CE E DE FACUT? (a doua parte) Mihai Maci iunie 27.

“marea schimbare” să nu aducă nici o schimbare. în fine. În ce mă priveşte. Pe de altă parte îmi amintesc de clasica vorbă a lui McLuhan (“media este mesajul”) şi mă întreb dacă nu o vom confirma – cu totului involuntar – atunci când vom trece de la manuale la tablete. Lucrurile pe care le voi spune nu ţin de savantlâcul “metodologiilor” şi nici de vocabularul teoriilor domeniale. Cu adâncă tristeţe trebuie spus faptul că un text indigest rămâne indigest şi dacă e cioplit în piatră. ba chiar şi ca audio-book. Adevărata problemă a învăţământului preuniversitar de astăzi e conţinutul manualelor. ci sunt – cred eu – nişte observaţii de bun simţ la care mă îndrituieşte şi modesta mea competenţă. şi dacă e scris cu pana pe pergament. Mi-e greu să spun dacă trecerea de la carte la tabletă e – în sine – bună sau nu. pe tablete. Am început prin a vorbi de preblema – o cât de concretă! – a greutăţii ghiozdanului pe care îl cară zilnic fiica mea. ca “om de carte” (cu o formulă oarecum desuetă). de selectarea ofertelor firmelor şi de licitaţii. . în ultimă instanţă. ele pot fi dezvoltate – sau contestate – de oricine are răbdarea şi atenţia de-a le lua în considerare. iar lumea care a decurs din ele n-a fost tocmai ideală. s-a putea ca nu aceasta să fie marea dilemă. Asta ca să nu mai vorbim de “programele” şi “proiectele” Ministerului cu privire la trecerea pe format electronic. “ambalate” şi apoi “pasate” mai departe. de care oricum nu scapă. o anumită statornicie şi ideea lucrului bine făcut şi dus până la capăt (la fel ca şi a concluziei ce decurge din premise). lucrurile nu mai sunt nici – nici (pentru că sunt şi – şi). Mai exact. Probabil într-acolo ne mână lumea în care trăim. Nu sunt un adversar al noilor tehnologii. captivi în solitudinea anxietăţii noastre. urmând să abordez problema universităţilor într-un alt text. voi încerca să ofer câteva sugestii cu privire la unele lucruri care pot fi făcute în domeniul educaţiei. apoi jocuri pe calculator. În al doilea rând mi se pare că logica lineară pe care o impune lectura unei cărţi formează o altă gândire decât saltul din fereastră în fereastră prin hipertextul virtual. În infinitul webului. trecând de la una la alta. le folosesc şi eu (aşa cum se şi vede!) şi înţeleg că şi cărţile şi-au avut ambivalenţele lor. sau va fi parolată şi părinţii vor trebui să-şi facă şi să folosească carduri Visa sau Master?. în foarte scurt timp elevii vor avea la dispoziţie manualele în format electronic. într-o fereastră – mai mult sau mai puţin opacă – care le mediază accesul la lumea din jurul lor. încărcarea va fi liberă şi va plăti Ministerul pentru tot. Una ar fi materialitatea lui. Media îşi are şi ea limitele ei: tot aşa cum D-l X nu e cu nimic mai inteligent la televizor decât într-o conversaţie particulară şi cum o cercetare care n-a căutat nimic şi n-a găsit nimic nu sună mai bine în engleza on-line decât în româna neaoşă. şi dacă e tipărit pe hârtie. Dar. Acum totul e simultan. efecte speciale. – lumea se ficţionalizează din ce în ce mai mult şi acest proces mi se pare că va sfârşi într -o nouă gnoză în care adevăratul real va fi în calculator. prefer acest obiect clasic din mai multe raţiuni. A-i lega pe copii de mici de această tehnică. “tratate”. nici un manual prost nu-şi va schimba calitatea doar dacă ne e servit ca PDF.) . atât de fragile în imperfecţiunea lor. revine la a transforma tableta dintr-un ecran. ci pur şi simplu editorii să -şi trimită PDF-urile profesorilor (pe mail? pe Facebook? prin SMS?) pentru ca aceştia să le recomande elevilor pe care să -l încarce (à propos. fără nici o grijă faţă de gând şi de cuvânt. etc. în vidul sideral al comunicării universale. Ba s-ar putea ca. s -ar putea să revină la faptul de a-i priva de “bucuriile simple” ale contactului direct cu lucrurile care ne înconjoară. “ne” distrăm. Mă voi referi în continuare la cele din învăţământul preuniversitar. reconstrucţii 3D. Evident. Am impresia că pentru tânăra generaţie – crescută cu desene animate. Am înţeles – din presă – că pentru D-l Ministru aceasta nu mai e o problemă. nimeni nu-şi mai pune problema de-a termina ceva. iar cel în care deambulăm concret va fi o variantă nereuşită a “multiversului” computaţional. lucrurile – sau cea mai rămas din ele: oportunităţile – sunt sesizate. şi în format electronic.Ca să nu fug de răspunderea mea. O gândire care privilegiază coerenţa (şi – implicit – noncontradicţia). Pare-se că anumite persoane – cu conexiuni sus-puse – au în faţă o perspectivă menită a ne demonstra tuturor că cele mai bune afaceri se fac în vreme de criză.

Părerea mea este că varianta cea mai bună e aceea de-a renunţa la orgoliile disciplinelor şi de-a trece la reconfigurarea manualelor pe criteriul “ce trebuie să cunoască cel ce nu se va specializa în respectiva materie”. Aici. Dar nu în sensul reacţiilor umorale (să fie scoase. Plus culegerile. în primul rând. numai că – foarte repede – acesta se traduce în avantaje materiale. şi specializarea profesorilor să dobândească un conţinut. E banal să repet că acest tip de învăţământ nu dă roade decât la o infimă elită. dar şi din propria mea experienţă în . Cred că funcţionând astfel materiile vor reuşi să producă şi manuale cu adevărat alternative (nu cu text similar şi alte poze – ca acum): de pildă s-ar putea ca istoria – la clasele cu profil real – să fie istoria ştiinţei. Dar. din simplul motiv că predarea tuturor disciplinelor nu se poate face în parametrii ceruţi de programă. Problema învăţământului preuniversitar actual e aceea că el e expresia tasată a unei întregi istorii a luptelor pentru hegemonia de prestigiu. dar şi inevitabila engleză (care a ocultat aproape toate limbile) şi informatica. ceea ce duce la mai multe angajări “în sistem”. ştiinţele naturii din epoca avântului medicinei. testele. aş îndrăzni şi eu să am nişte sugestii. mai nou economia şi psihologia. Pentru restul – adică pentru aproape toţi elevii – nu duce nicăieri. în aceste condiţii. Aceasta trebuie modificată radical. sau ce gramatică trebuie să ştie cineva care nu va deveni lingvist. (Ar merita analizată cândva şi această bizară formă de “descentralizare”. deasupra tuturor. de pildă) şi că informatica se va divide în mai multe discipline teoretice şi practice (web design-ul candidând la preferatul elevilor) pe măsura dezvoltării reţelelor globale. Mai întâi în ceea ce priveşte curricula: oricum am lua-o. regulamente şi hotărâri. despre care se discută (cu aplomb sau cu năduf) pe la comisii şi traininguri. evident. intens suţinută de portofelul părinţilor şi având ca singură miză plecarea “dincolo”. rând pe rând. omul nici n-a observat că are degete. problema e a manualelor şi. materialele auxiliare. pornind de aici.) Ce e de făcut? Răspunsul meu este următorul: să fie regândită programa. în care decizia efectivă e lăsată – tacit – pe seama profesorului de la catedră: ştie el cum să se descurce ca “ci fii bini” şi pentru elevi şi pentru Minister. pentru a evidenţia mai bine absurdul situaţiei: specialişti în toate). diferite materii) şi nici în acela al “teoriilor” de duzină despre “abilităţi şi competenţe” (a căror unică preocupare pare a fi aceea de-a numi ştiinţific şmecheria). dar pe care fiecare îl face cum (şi cât) crede de cuviinţă. . Departe de acestea toate. fapt care – la rândul lui – atrage mai mulţi studenţi la facultatea de profil (care. aceasta e prea stufoasă. materiile reale din anii industrializării. Din câte pot eu să-mi dau eu seama (din experienţa şcolară a fiicei mele. deoarece toată lumea ştie că e cu neputinţă să fie făcut aşa cum e specificat.Oricum. E greu. fizica pentru că nam putea înjgheba nimic fără ea. problema cea mare e aceea a programei. matematica pentru că până a învăţa să numere. Ceea ce le cere ea elevilor este să devină “multilateral dezvoltaţi” (sau cu un oximoron. al curriculei. dat fiind că ne aflăm pe un teren ceva mai clasic. cere şi nişte meditaţii pentru admitere). De pildă în creşterea numărului de ore. Interbelicul cu gramatica şi istoria lui (parţial reactualizate de naţionalismul ceauşist). lucrul care mi se pare că trebuie luat în considerare ca şi criteriu de elaborare al programei şi al manualului este acesta: ce chimie (de pildă) trebuie să ştie cineva care nu va deveni chimist. tocmai pentru că devine interesantă. iar matematica – la clasele cu profil umanist – să fie istoria matematicii. E de presupus că vor mai veni şi alte limbi (chineza. în care se recunoaşte strigătul (sperăm că nu ultim) al prezentului. Şi cred că primul lucru de care ar trebui să se ţină cont ar fi coerenţa pe verticală şi pe orizontală a disciplinelor. aici e vorba – în primul rând – de un prestigiu simbolic. să păstrezi un echilibru între cunoaşterea generală (care rămâne o datorie a şcolii) şi înoirea continuă pe care o reclamă fuga înainte a tehnologiilor. Şi. Sigur. – capitalul simbolic se converteşte repede într-o industrie lucrativă. Astfel că ne găsim în situaţia proprie naţiei noastre de a avea un lucru consacrat oficial prin legi. Poate vă mai amitiţi de primele ore ale diverselor materii: fiecare se pretindea (şi asta înainte de generalizarea marketingului!) ca fiind cea mai veche şi mai importantă pentru umanitate – biologia pentru că natura ne dă de toate. chimia pentru că de la foc incoace totul ţine de dansul moleculelor şi. etc.

Unde se întâlneşte o lecţie de biologie (de pildă). elevul are impresia unei călătorii cu tramvaiul într -un oraş cunoscut – merge din staţie în staţie printr-un piesaj domestic şi predictibil. autori de manuale). toate. pentru a descoperi lumea? .). iar unii. o poveste. îl are ca autor pe Eric Temple Bell. în acest ultim caz. din păcate netradusă în limba română. Bell a fost să arate oricui cum gândeşte matematica şi care sunt mizele acestei gândiri. ele nu sunt altceva decât – după vorba Isabelei Allende – nişte picioruşe de muscă. Jostein Gaarder o istorie a filosofiei pentru adolescenţi. şi la ce bun? Nu s-ar putea lega începuturile geometriei de arhitectura fiinţelor vii. N-ar fi mai util – mai ales pentru adolescenţi – să fie mai curând nişte deschideri şi invitaţii spre mai mult? N-ar avea o şansă în plus dacă i-ar solicita elevului să gândească şi să se pună în situaţie. pot spune o poveste fascinantă. Dar ceea ce o face ciudată – şi interesantă – e faptul că această lucrare. Ce e în formule. Poate că aşa se deprind fundamentele ştiinţelor. iar restul e cunoaştere de almanah. pentru a -i domoli pornirile rebele. etc. pentru ca în facultate să afle că engleza comercială e cu totul alta?) Adevărata întrebare în marginea acestor manuale e următoarea: ar fi oare vreo şansă să trecem de la elevul pus să buchisească înţelepciunea maturilor (părinţi. în ultimă instanţă. Pentru cineva care nu înţelege formulele respective. tot aşa cum s-ar lega (poate contrastiv) logica unei probleme de matematică de aceea a unei poezii? Încă ceva: manualele actuale sunt concepute axiomatic (pornesc de la nişte principii care sunt desfăşurate pas cu pas într-o teorie coerentă) şi apodictic (se bazează pe afirmaţii adevărate care se exprimă ca definiţii. nimic nu leagă între ele materiile dintr-un an de studiu şi nici anii de studiu între ei (exceptând. care sunt destul de puţin captivante la lectură. profesori. a Facebook-ului. Nu trebuie să ne iluzionăm că doar lucrările seci. închise asupra lor înşile şi imune la orice contact cu imaginaţia elevului sau cu complexitatea lumii. care l-au făcut. iar Bruno Chenu şi Marcel Neusch o istorie a teologiei din care oricine poate rămâne cu un tablou al evoluţiei conceptuale a creştinismului . dar – totuşi – mi se pare că lipseşte ceva: partea de căutare şi de problematizare care face ca incursiunea în lumea ştiinţei să devină o aventură personală. S-ar putea să se obiecteze că un manual de matematică trebuie. pe rând. de peste 500 de pagini. Şi încă ceva cu privire la manuale: s-ar cuveni – cred eu – să se insiste mai mult pe forma lor narativă. iar un manual bun e unul care ştie să facă povestea vie. cu una de matematică şi aceasta cu cea de română? Sunt lucruri cu totului diferite? Atunci cum pot fi învăţate în acelaşi timp. Dar ce facem cu cei care nu pricep – între altele. T.universitate). Senzaţia pe care o lasă manualele noastre e aceea că ele conţin totul şi că elevului îi e necesară o viaţă de muncă pentru a ajunge la înţelepciunea suverană a creatorilor de manuale. probabil – ca şi Nash – îi vor urma sugestia. cronologiile generice). profesor. grafice şi note de subsol sunt de ştiinţă. Bănuiala mea este că tocmai de aceea sunt atât de opace. nu doar să rezolve probleme tip şi facă exerciţii monotone de gramatică ? (A propos : în epoca tabletelor. John Nash – cel cu schizofrenia. nu conţine mai mult de 10 formule! Pariul lui E. Robert Heilbroner a scris o istorie a economiei care. care parcurge detaliat istoria matematicii de la eleaţi la Cantor. pline de cifre. să conţină o mulţime de formule. la Chicago. . pentru că se chinuie să înghesuie totul (axiomatic şi apodictic) între scoarţele unei cărţi. preşedinte – în acea vreme – al Asociaţiei Matematicienilor Americani şi al multor alte asociaţii profesionale din toată lumea. Nobelul şi filmul. iarăşi. în mod fatal. pentru că n-ar avea nici un motiv să le priceapă – formulele în cauză (de pildă pentru cei de la coregrafie)? Răspunsul e simplu: le facem un manual care să le spună aceeaşi poveste. Cartea. cu cuvintele pe care ei le pricep. mai celebru decât contribuţiile lui matematice – povestea că imboldul către lumea cifrelor i l-a dat o istorie a matematicii citită în şcoală. Harvard şi Caltech şi multipremiat pentru lucrările sale de matematică. la elevul pus să gândească. Da şi ba. Dacă învaţă. şi ce e dincolo de ele. poate fi citită de oricine. însă pentru cine le pricepe. Orice ştiinţă spune. a chat-ului şi a SMS-urilor copiii vor fi îndopaţi cu aceeaşi gramatică anostă exersată pe fraze interminabile din Brătescu-Voineşti şi alţi clasici pe care nu-i mai citeşte nimeni? Şi vor învăţa în gimnaziu engleza lui Shakespeare. teoreme. pentru a le dedica întreaga viaţă? Cartea poate fi citită cu maxim folos de orice om alfabetizat. Acestea sunt asemeni unor sfere perfecte.

Şi pentru că am pomenit doar străini. Căci sunt lucruri pe care nu le poate schimba nici Ministrul Educaţiei. Ce mă uimeşte cu adevărat este faptul că aceşti elevi. Opinie 27 comentarii 3. Şi asta – încă – nu se poate. în anii ‟70. Evident. elevii nu se vor obosi să le citească nici pe cele despre care vorbesc eu. Mi se poate răspunde că n-ar fi o soluţie. acestea din urmă se vor citi pe tabletă! . dat fiind că tot aşa cum nu citesc actualele manuale. citesc cu pasiune cele peste 3000 de pagini ale poveştii lui Harry Potter. Iuliu Valaori sau Simion Mehedinţi (sau. în interbelicul nostru. asta ar însemna ca Inspectoratele Judeţene şi Departamentele de Perfecţionare a Personalului Didactic să -şi piardă puterea şi.Sigur că cine vrea să afle cum funcţiona efectiv gândirea lui David Hilbert. atunci când nu-i îneacă cu gramatică? Cu indicarea ca lectură de vacanţă – la finele clasei a V-a – a “Copilăriei” lui Maxim Gorki! Probabil pe-a VI-a sau pe-a VII-a vor urma “Desculţ” de Zaharia Stancu şi “Tânăra gardă” a lui Fadeev. merită amintit şi faptul că. dar menirea lor nu e aceea de -a-i spune cititorului totul despre un autor sau altul (acesta e rolul ediţiilor critice şi al monografiilor specializate). e unul dintre ele. Că sunt felul în care elevii şi-i reprezintă pe David Hilbert. Acesta este – cred – şi rolul unui manual. prezentări precum cea a lui Temple Bell cer alte “aptitudini şi competenţe”. ape minerale şi alte “atenţii” pentru tot soiul de “comisii” în care excelează Ministerul şi Inspectoratele. Se poate. precum şi să fie up to date cu ceea ce ţine de specializarea lor. la un fragment de o pagină de text fac 6 (şase!) lecţii de gramatică. Costin Neniţescu) nu aveau nici o reticenţă în a face manuale gimnaziu şi liceu care – e părerea mea – surclasează net producţia actuală tocmai prin calitatea explicaţiei care. a lui Aristotel ori a Cardinalului de Lubac nu va rămâne la aceste introduceri. ci acela de a-i aduce aproape un nume şi o problematică.403 Vizualizari O nouă marotă bântuie România: regionalizarea. Aproape dintr-o dată acest termen a devenit unul dintre aceia despre care “se vorbeşte” non-stop şi pe toate canalele. să le citească cu folos. Lucru şi mai straniu. îmi dau bine seama. nu să -şi piardă nopţile bălmăjind inutile “momente organizatorice” în “planurile de lecţii”. pentru care “criza educaţiei” e o afacere foarte profitabilă. Cred. Cui i-ar putea folosi regionalizarea? Mihai Maci aprilie 4. a lui Adam Smih. Pot fi realizate efectiv lucrurile la care m-am gândit eu? Nu ştiu. deopotrivă centrale şi locale. introduce în gândirea domeniului. Şi că menirea lor este să-i citească şi să-i recitească pe clasicii domeniului propriu. înţelegând ce citesc. privilegiile. Celor ispitiţi să-i acuze pe elevii de azi că nu citesc le-aş spune că nici nu mă mir: când pe-a V-a. o dată cu ea. Păienjenişul acesta de interese. Analize. cărora li se pun atâtea în cârcă. ar trebui ca – într-un fel sau altul – profesorilor să li se dea din nou impresia că sunt intelectuali şi nu cei mai oropsiţ i funcţionari mărunţi ai statului. Ceea ce înseamnă că. oamenii comuni – . în egală măsură. nici Primul Ministru. Pentru că dacă manuale precum cele cerute de programa actuală pot fi realizate doar cu foarfece şi clei. fără a face rabat de la rigoare. nici Preşedintele şi nici măcar toţi la un loc. dar cred că merită încercat. 2013 Administratie. Mie unuia mi se pare că tocmai introducerea unor asemenea tipuri de manuale ar fi calea cea mai eficientă de a contracara “operele” interminabile ale unor autori prolifici precum D-na Birău. nu e de mirare că lectura se asociază pentru ei cu căutarea verbelor la supin şi a propoziţiilor regente şi nu cu plăcerea genuină a călătoriei într-o altă lume. pe Adam Smith sau pe Aristotel şi nu cărătorii de fursecuri. Ştiţi cu ce-i răspunde şcoala. Sau – cel puţin – să le citească un număr mai mare de elevi decât cei ce le citesc acum şi. în ciuda a tot şi a toate. nici Parlamentul. rămâne în ei o nevoie de poveste şi o disponibilitate de-a citi. Dar se poate şi să le citească. mai ales. Dar. Nicolae Iorga. că ar trebui ceva mai mult decât modificarea programelor şi a manualelor.

în sfârşit. cu iz de “altceva” european. Unde sunt istoricii instituţiilor şi ai dreptului care să ne spună că. să vadă ei cum va fi când vom dezgropa noi steagurile regionalizării! Dar. crime de duzină şi – o. Însă. Care să fie motivul acestei erupţii de “regionalită”? Dacă ne vom uita mai atent. sau în Rhenania de Nord – Westfalia pentru a “înfrăţi” regiunile autohtone cu “consoartele” lor europene. Cetăţenii de la Ciorogârla şi de la Dolhasca simt şi ei că acum e momentul să se afirme. să vină cu “bogăţia tradiţiilor lor locale” la marea fiestă a “euro-regiunilor” şi. adică una în care puterea era deţinută de de o boierime locală (pe cât de cupidă. nimeni nu pare a fi mirat de ciudăţenia subiectului. ele chiar sunt elemente de bază a ceea ce am putea defini ca fiind tradiţia noastră autentică şi genul de lucruri pe care nu le-am uitat niciodată atât de mult încât să nu putem reveni la ele. Confruntarea i-a trezit şi pe adormiţi şi pe sceptici. spre deosebire de Halloween şi Valentine‟s Day. apoi “dueluri televizate” între “municipii reşedinţă de judeţ” având ca miză titlul de “capitală regională”. de ceva care să-i scoată din apatia singurătăţii consumeriste. nişte Jocuri Olimpice sau orice altceva care să atragă atenţia şi să constituie un “subiect de dezbatere publică”. sunt anacronice şi . Riscăm – şi noi şi media – să încremenim în (banale) scandaluri de corupţie.care până mai ieri n-aveau nici o idee despre regionalizare – încep (e drept. (după cum bine se ştie) cîştigă cel ce strigă mai tare. întru totul? Ne place sau nu. pe care un veac (sau unul şi jumătate) de agregare comună nu le-au compatibilizat. se pare că – exceptând creşterile continue de preţuri (motivate. vom realiza că nu e unul singur. ci mai multe. ne-am trezit prinşi într-un vertij al vorbelor în care fiecare e campionul unei măreţii ancestrale care se cere repusă în drepturile ei fireşti. În plus. mediu şi lung – ne-ar putea aduce ea. firesc. Ni se spune că actualele “unităţi administrativ – teritoriale”. pe atât de reactivă la nou) pentru care statul nu era nimic altceva decât un vehicol al instituţionalzării privilegiilor proprii? N-ar fi rău să ni se amintească aceste lucruri – poate chiar în tuşe mai apăsate – pentru că. am avut-o însă – şi din plin – pe aceea a obstrucţiei seniorilor locali la hotărârile (inclusiv la reformele) administraţiei centrale? Ne spune cineva că noi am fost – mai bine de trei veacuri – o ţară “aristocraticească”. “tranziţia”. după pierderea orizontului “reformei” şi dezamăgirea consecutivă “integrării”. nu-i nimic. de ce nu?. Şi – trebuie să recunoaştem – problema regionalizării a fost cât se poate de bine pusă: mai întâi unguri contra români (sau invers) pe subiectul ţinutului secuiesc. România nu a fost o ţară care să aibă tradiţia regiunilor. e timpul să profităm căci. astea sunt regiunile (“provinciile”) noas tre “istorice”. încă. Iată că regionalizarea s-a dovedit a fi cuvântul magic ce poate resuscita pasiunile latente ale unui popor adormit. poate o delegaţie locală să meargă în Catalonia. Unde sunt istoricii şi geografii patriei care să ne spună că România e o ţară alcătuită din trei ţări. Drept care tema regionalizării vine exact la momentul potrivit. mai înainte de orice. “reforma”. în chip straniu. de ce n-am putea avea capitale (fie ele şi regionale) – sau măcar “centre de dezvoltare” – şi la Zalău. deşi nu am avut tradiţia “microregiunilor”. la modul ei firesc de organizare. judeţele. peste noapte. pe vremea lor. la Roman sau la Târgu Cărbuneşti? Cu toţii merităm mai mult şi. E – pe măsura noastră – deopotrivă ceva nou. prin “conjunctura mondială”) – viitorul apropiat aproape că nu ne mai rezervă surprize: pentru vară – toamnă nu sunt programate nici un fel de alegeri şi nici măcar o suspendare. şi actualizarea unui trecut “de vrednică memorie”. în bună măsură graţie propagandei media) să se pasioneze de subiect. Şi -au făcut ungurii steag al ţinutului secuiesc. de ce regionalizarea şi ce foloase – pe termen scurt. indiferenţa lui “asta-i Românica” a făcut loc orgoliilor şi patriotismelor locale şi. cât de previzibilele! – inundaţii urmate de secetă. Căci regionalizarea – la fel precum. dacă s-a deschis sezonul la cereri pentru “fonduri structurale”. Primul – deşi nu cel mai vizibil – e acela că. a landurilor ori a cantoanelor şi care – iată – să revină. Şi -apoi – asta e o veche problemă în România – de ce să fie o singură capitală la Bucureşti. “integrarea” – are această uriaşă capacitate de-a se mula după visele şi dorinţele fiecăruia. cu structuri de organizare diferite. la noi. oamenii au nevoie de o nouă “idee-directoare”. a torporii descurcărelii cotidiene şi din asteniile cenuşii ale unei primăveri ce nu se mai poate desprinde de iarnă.

nu mărturiseşte că suntem foarte departe de punerea în funcţiune imediată a noului mecanism? Şi dacă aici ne aflăm acum. Drept care părerea mea este aceea că regionalizarea e menită. căci orice guvernare are nevoie de fidelitatea administraţiei publice. că acest tip de explozie nu duce la “dezvoltarea durabilă” a unor zone întregi şi. nici nu ştim cum ar funcţiona în lumea noastră? Şi apoi. oneşti să fim. Deja îngheţarea posturilor de câţiva ani pune mari probleme “de credibilitate” oricărui cabinet cu o durată mai lungă de guvernare. Dar s-ar putea să procedăm altfel: să asociem – în cadrul aceleiaşi regiuni – centre mai prospere cu zone mai sărace. în fapt. dar ce se va întâmpla atunci cu zonele sărace? Şi apoi: dacă Clujul sau Timişoara vor începe s-o ducă (vizibil) mai bine. Când D-na Andronescu propunea ca şi absolvenţii de liceu fără bacalaureat să fie primiţi în universităţi lumea s-a indignat fără a observa faptul banal că motorul . greu de spus. mai întâi. nu în ultimul rând. cum s-ar înfăţişa efectiv regionalizarea? Iarăşi. Şi. unde-şi vor avea “capitalele”. Oricât ar fi de bizar. etc. a “debloca” posturile din administraţia publică. dar nu ştiu dacă acest lucru e neapărat probabil. infracţionalitate. de facto. care va semăna tot mai mult cu aglomerările băştinaşe aflate în jurul comptoare lor comerciale străine din lumea a treia. apoi. d ar pe acest teren suntem lăsaţi la mâna aprecierii subiective care – nu e un secret pentru nimeni – după câteva ceasuri de stat la un ghişeu “vede enorm şi simte monstruos” tot ceea ce ţine de administraţia locală. etc)? Vom crea şi “regiuni închise”? Sau vom avea – în interiorul aceleiaşi regiuni – cetăţeni de mai multe categorii? Să fim serioşi: singurul lucru la care ne putem aştepta – cel puţin pe termen scurt – e o dezvoltare de tip bulă a câtorva oraşe din România. cum vor fi trasate pe hartă. din păcate – tinde mereu către sărăcie). Cred mai curând că fărâmiţarea va merge până la capăt şi oraşele mari (singurele de la care se poate aştepta ceva) vor cere privilegiul unor frei burg-uri din ce în ce mai autonome în interiorul restului “regiunilor”. Se vorbeşte mereu de “reducerea birocraţiei”. care (mai) e raţiunea regionalizării? Dar. ar fi util să ne oprim – măcar în treacăt – asupra posibilelor consecinţe ale regionalizării. Să fiu iertat: dar chiar îndrăzneşte cineva să facă aşa ceva? Tare mă îndoiesc. dar mie unuia mi se pare ciudat că. se ia o parte pentru cei ce nu lucrează). etc. Nu ştiu pentru alţii cum e. De unde o altă problemă: cum vor reuşi oraşele/ regiunile de succes să oprească afuxul de migranţi din zonele sărace (cu tot ce aduc aceştia: probleme sociale. într-o ţară în care sociologii măsoară fericirea cu şublerul şi “evaluatorii” de toate obedienţele se ocupă de “indicii de satisfacţie şcolară”. Luate mot -à-mot lucrurile astea ar însemna că o parte din personalul administraţiei publice locale ar lua calea şomajului.că actualul decupaj geografic nu (mai) corespunde marilor proiecte şi alocări de fonduri ale “Europei de azi”. vor consimţi oare – din pură generozitate (sau conştiinciozitate germană) – să-şi împartă beneficiile cu Hunedoara sau Vasluiul? Eu unul mă îndoiesc. Căci e greu de presupus că zonele sărace vor ieşi din spirala săraciei lor (altfel decât prin migrarea masivă către centrele dezvoltate). iar cele prospere vor fi în situaţia de a-şi vedea câştigurile micşorate prin scurgerea lor permanentă către celelalte. însăşi ideea că nu ştim câte regiuni vor fi. cât timp ne va lua până la “cheltuirea eficientă” a fondurilor în numele căreia ni se propune regionalizarea? Ca să avem o idee asupra răspunsurilor la aceste întrebări. Să le taie şi pe cele care au rămas ar fi o curată sinucidere politică. fapt care le va altera lor înşile dinamica prosperităţii (nimeni nu e motivat să lucreze dacă. Pentru început să zăbovim încă o clipă pe terenul întrebărilor: cum se va face regionalizarea aceasta? Se vor decupa zone de (atâta câtă e la noi) prosperitate economică cu miza de a face din ele “motoare de dezvoltare regională”? N-ar fi rău. mizând pe o echilibrare în sus a întregii configuraţii. nimeni nu se gândeşte să argumenteze cu date efective anacronismul judeţelor. dacă ideea e (tot) aceea a unei medii “regionale” de prosperitate şi de săracie (medie care – la noi. Ar fi dorit. că spargerea bulei ne va lăsa cu probleme şi mai mari decât cele de la care am pornit. din veniturile lui. Încă o dată: de ce nu sunt bune judeţele? Sau – dacă avem disfuncţionalităţi între ele – nu e mai uşor să punem împreună Consiliile Judeţene să discute şi să hotărască decât să creem altceva care. Problema e. “fluidizarea administraţiei”.

s-au cam săturat de sticlele de apă minerală şi de “baloanele de oxigen” de pe la întâlnirile cu reprezentanţii guvernului. În fine. Căci nu doar infrastructura vizibilă se va face pe “fonduri structurale”. care ar fi un debuşeu ideal al politicienilor în ascensiune ai fiecărui partid. Personalul angajat. s-ar putea să se orienteze spre noul Eldorado al stanelor Asiei Centrale. ci perspectiva angajării ce li se poate oferi – în vrac – tuturor. fie vor funcţiona sub alt nume. toate programele secţiilor politice. o nouă generaţie va învăţa că – de fapt – adevărata noastră istorie e una a regiunilor de dezvoltare. dar mai ales cu personal propriu. N-a fost la fel cu Europa?! Cei mai fericiţi vor. “regional/ă” şi “interregional/ă” mai ales ultimii devenind atribute comune pentru substative precum: sociologie. Iată ceea ce vor să audă nu doar potenţialii angajaţi. Credeţi cumva că apariţia regiunilor va duce la desfiinţarea Consiliilor Judeţene? Greu de imaginat: fie vor fi încorporate – tel quel – în Consiliile Locale. după distribuirea funcţiilor (“pe bază de algoritm”). Administraţie Publică. am mai avea – între Parlament şi Consiliile Locale – încă un nivel. primii clienţi ai guvernului regionalizator ar fi membrii Consiliilor/ Dietelor/ Adunărilor de Stări regionale. ci şi “dezvoltatorii imobiliari”. care se suprapun perfect peste relieful patriei şi doar lunga perioadă a dictaturilor de tot felul ne-a împiedicat – cel puţin după 1859 – să punem în valoare această tradiţie. fără a uita “trusturile media” care vor organiza – la ore de maximă audienţă (şi cu toate “vedetele locale”. adesea. În scurt timp. Dar – asta e (lecţia “modelului francez”) – diversificarea birocraţiei înseamnă locuri de muncă şi în particular la stat şi în mediul urban. maşini şi calculatoare. Intelligence Studies. vom avea mai multe “ordine” suprapuse: Consiliile Locale. etc. la webdesigneri şi de la specialişti în PR la Institutul Cultural Român. administrative şi de comunicare ar include şi termenii “regiune”.mai ales cele de muzică populară) – show-uri-concurs pentru alegerea logo-ului şi a mascotei regionale. Sigur. clădiri.) cu greu îşi poate găsi ceva de lucru altundeva decât la singurul angajator pe care nu-l interesează profitul de la finele lunii. ci dezvoltarea ei. Astfel că ei. Parlamentul naţional şi Parlamentul european – fiecare cu “atribuţii”. Consiliile Regionale. Morala: nu scăderea birocraţiei. Ar vrea ceva clar. dar. bancherii. Evident. Gândiţi-vă numai la “proiectele” pentru “brandul regional” şi promovarea lui. Abia perspectiva unor angajari masive şi imediate ar reactiva universităţile. Ori angajarea cea mai sigură în vremuri tulburi (când nimeni nu ştie cât şi cum supravieţuieşte o firmă) e la stat. Human Resources. management. care vor angaja de la heraldişti (în fiecare “Centru Universitar Regional” vor apare câţiva). Public Relation. ci şi multe altele. Căci fondurile trebuie “procesate” prin bănci şi tinerii doritori de apartamente în noile “zone rezidenţiale” (sau de maşini – şi nu Logan). Asta e. vor . evident. iar editurile şi-ar vedea şi ele relansată activitatea. stâlpii economiei româneşti – care.universităţilor nu sunt aceşti elevi “cu probleme”. de nişte locuinţe decente. guvernul (acesta. şi pentru învăţământ ar apare noi orizonturi: s-ar face manuale de istorie a regiunilor. antropologie. la fel ca şi “importatorii autorizaţi” şi bancherii (adică. ar trebui să beneficieze de două ingrediente fără de care “eficienţa” e o vorbă goală: traininguri de pregătire (apoi “sesiuni de lucru”) în ţări în care regiunile sunt o realitate şi. economie. tineri doctoranzi s-ar specializa în “Impactul campaniilor lui Soliman Hadâmbul în Regiunea de Sud-Est” sau în “Regiunea de Centru în eneolitic”. Totuşi. Comunicare. dar regionalizarea s -ar putea să fie cheiţa vrăjită ce ar putea deschide cuferele Uniunii Europene. masa de absovenţi ai specializărilor-bidon (nenumăratele Managementuri. adică “infrastructura” necesară “bunei funcţionări” a oricărei instituţii democratice. În Universităţi. concret şi care să aducă – dacă se poate imediat – un profit investiţiilor lor. ca şi cel dinainte) nu are nici o soluţie. statul (şi mai ales guvernul) nu ar fi pierdut. Nu e. mai mult ca sigur. mai bine? E uşor să ne imaginăm şi cum ar decurge toate acestea: ar fi vorba în primul rând de “relocalizarea” şi/ sau crearea “instituţiilor regionale”. Astfel. într-un cuvânt. etc. Astfel. vor rămâne pe poziţii. Relaţii Internaţionale. În fapt. la faţa locului. De cinci ani de zile afacerile le stagnează şi nimeni nu întrevede nici o soluţie pentru repornirea lor. Căci dacă cei care i-au mandatat mai sunt lăsaţi să aştepte mult. pentru că aceşti angajaţi ai săi ar fi clienţi în accepţiunea romană a termenului: i-ar rămâne fideli celui care i-a cules de pe drumuri şi le-a oferit “o pâine” şi perspectiva pensiei. deja. nu sunt decât reprezentaţii unor “grupuri de investitori” din alte părţi ale lumii). Aceasta înseamnă – cum altfel? – mai înainte de orice.

în vreme ce Marele Şef va fi doar în capitala regională. din preaplinul lor. de rău. Una peste alta. lăsând în seama noastră “consolidarea noilor instituţii”. evident. pentru cine crede în identitatea regională şi are mândria ei. producători şi beneficiari” ai noilor configuraţii administrativ – teritoriale. Întrebarea e: de unde vom găsi noi bani pentru a le susţine? Căci. dat fiind că – cel puţin la început – statul ar fi ispitit să-şi “recupereze” propria lui cotă din acest impozit. în România regiunilor aceştia vor decădea la nivelul unor slujbaşi de provincie. Regiunile “vor avea libertatea” de a stabili impozite menite să asigure “sustenabilitatea” proiectelor lor. acum. încheierea – în linii mari a urbanizării – ar putea avea ca efect cumpărarea (pe nimic) a pământului rural şi apariţia unor mari f erme (cel mai probabil sub conducere străină) care ar putea rentabiliza – à la longue – cea mai mare suprafaţă a ţării. deja.trebui să facă credite. Nenumărate emisiuni de televiziuni şi târguri itinerante (cu “obiecte tradiţionale” made in China. repornit în anii ‟90 şi oprit din nou o dată cu masiva migraţie către Occident după deschiderea frontierelor din 2002. ar fi bine. Aici trebuie subliniat un lucru foarte important: de vreme ce Guvernul trebuie să plătească salariile (care. Astfel că singura soluţie o constituie oficializarea dublei impozitări: centrală (cea de acum) şi regională. în plus. mai înainte de toate. la fel de probabil. Probabil că acesta din urmă va fi îndrumat. Fiscul. ci doar jumătate din ce-a mai rămas – adică doar un sfert din întreg. se ştie. jumătate din câştiguri. Nimeni nu-şi închipuie că economia României ar putea (re)porni cu o investiţie într -o făbricuţă de iaurt la Cârlibaba. Şi orice bancher ştie că un angajat la stat – şi mai ales “la nivel regional” – are mai multe şanse să fie un mai bun platnic decât un “lucrător comercial” de la un magazin de provincie. de bine. e de prevăzut. unde-şi vor avea “forumurile decizionale”? La centru(l regiunii)? Dar – aşa cum ştie orice român – până acolo te mănâncă. ar putea refuza să plătească un impozit stabilit de parlamentul regional? Mai ales că acesta va funcţiona raţional: nu le va lua. ar putea refuza să dea. el nu poate – în nici o formă – micşora impozitele pe care le percepe astăzi populaţiei lucrătoare. Dacă. în paralel cu “literatura regională” se va dezvolta şi oferta – targetată pe noii yuppies – a băncilor şi a reprezentanţelor tuturor firmelor străine. o contribuţie pentru “dezvoltarea regională”? Nu li s-ar aminti oare că sunt – mereu – în competiţie cu alte regiuni (mai ales cu cele cu predominanţă maghiară)? Nu s -ar (re)suscita toate patriotismele locale pentru a-i mobiliza? Dar. fără nici o putere de decizie. cu mici şi vin fiert şi “jucăuşi” locali) ne vor aminti acest lucru. Inspectoratele şi Direcţiile de tot soiul. accentul pus pe oraş de către acest tip de regionalizare ar putea însemna şi desăvârşirea ciclului urbanizării început în anii ‟50 şi oprit în anii ‟70. politicos dar ferm. Sănătatea. cel puţin pentru “capitalele regionale”. astăzi omul de rând mai poate spera să stea de vorbă personal cu vre-un primar. că vor deveni – cu adevărat – “proprietari. de la un moment dat. se va bloca . iar din ce rămâne se întreţine ce mai e de întreţinut. La rândul ei. Aşa că. etc.) Nu trebuie să ne indignăm. În fine. dar până atunci? Instanţele de judecată. şi încă de mai multe ori. În fine. vor fi mai multe cu noii funcţionari) şi pensiile. director de “deconcentrate” ori inspector – şef. Dar ultimele lucruri reprezintă doar nişte deziderate. să-şi expună nemulţumirile la o adresă de mail (care. dar nu la urmă: cum se va vota în noile regiuni? Unde va fi Comisia Electorală Regională (i se va mai spune şi Centrală?)? Doar în capitala regională? Pe teren se vor afla doar “membri” şi “observatori”? Poate acest lucru va fi considerat ca fiind cât se poate de normal atunci când capitala regională va avea ea însăşi jumătate din populaţia regiunii. dar se aşteaptă ca această subvenţie masivă (chiar dacă nu directă) acordată marilor oraşe să deblocheze o situaţie care. regionalizarea ar consta în apariţia unor noi parlamente sau consilii (regionale) şi în diversificarea birocraţiei administrative. trenează de prea mult timp. însă – din raţiuni uşor de înţeles: căci el va media între instituţiile europene şi cele locale – nu va fi accesibil omului de rând. aceea a faptului că “fondurile europene” – rambursabile sau nu – nu vor ajunge pentru toate “proiectele” şi. ca acesta să crească în timp. bugetul nostru se duce – în cea mai mare parte – pe salarii şi pe pensii. (S-ar putea. Problema e. nimic nu e prea mult. “băieţii şefului”. ca statul. Europa se va retrage din ce în ce mai mult. Iar “cetăţenii regionali”. şef de consiliu. În mod concret. DNA-ul. totuşi.

Nu sunt toate acestea caracteristicile celui/ celor care vor pune pe picioare regiunile? Nu vor intra ei în “manualele de istorie regională”? Astăzi li se spune – cu nedrept dispreţ – “baroni locali”. cuvântul de ordine ar trebui să fie “stabilitatea”. Aşa merg lucrurile. nu detaliile care ni se contabilizează la întreţinere. la rândul lui îl va alege pe El. ceva care să se realizeze de azi pe mâine. biunivocă: de jos în sus pare a respecta întreg mecanismul elecoral. Poate c-a venit timpul să reluăm problema pe cont propriu. prin care “comunităţile” în cauză îşi vor alege “reprezentanţii” care. cu sprijin străin) într-un sens. Această “tranziţie” ar presupune trei lucruri esenţiale: seniorul va fi cel ce va împărţi dreptatea pe feuda lui. n-ar fi frumos să ne scrie pe paşaport nu cuvântul ce se confundă aşa de uşor cu rrom. Iar unii autori ne explică faptul că nu doar condiţia ma rilor seniori era mai bună. Nu tocmai acest gen de stat face cu putinţă. aşa cum cred naivii. ce e regionalizarea? O soluţie de compromis menită a-i mulţumi pe cât mai mulţi: baronilor locali li se dă o anvergură şi nişte atribute pe care le revendică din ce în ce mai zgomotos. Dar va aduce regionalizarea mai multă bunăstare şi mai multă eficienţă în România? Va scoate ea zonele sărace din subdezvoltare? Va pune administraţia publică “în slujba cetăţeanului” şi politica “în slujba prosperităţii generale”? Greu de crezut. un om care “creează locuri de muncă” şi care are darul “atragerii fondurilor”. Pare logic.automat după scrierea a 200 de semne). acesta – lupta dintre autoritatea centrală şi marii boieri (cu privilegiile lor) – a fost unul din sensurile istoriei noastre. Astfel că “alegerea” e. la rândul lor. oamenii de rând. Pe mulţi dintre ei localul în care îşi desfăşoară activitatea nu-i mai cuprinde. ni se va explica – doct – că regionalizarea nu e. Celor mulţi le oferă un nou steag sub care-şi pot clama speranţele. Aşadar. oricum mai mult decât viaţa noastră. Când toate acestea se vor întâmpla. oamenii nu aleg programe abstracte şi utopii pernicioase. Sigur că. Câteva mari oraşe pot profita de ocazie şi. iar acesta să fie doar un garant al faptului că nu se ajunge la conflict deschis între marii potentaţi? Iar noi. Dacă schimbările prea dese nu sunt bune nici măcar în sate sau oraşe medii. ci “un bun administrator”. Supre mul. În fond. n-ar fi exclus ca tocmai unul dintre apostolii actuali ai . şi Marele Şef se va întoarce – cu mâinile pline de pungi şi de găleţi – către “comunităţile regionale”. ce să mai vorbim de regiuni? Aici. în fruntea lui. alesul acesta ne poate împărtăşi tuturor câte puţin din aceste favoruri. va oficializa privilegiile unei/ unor caste şi va mări povara impozitelor. cum spun matematicienii. sau în familia mai largă care e partidul). care să aleagă ei preşedintele. Pe scurt. o dată cu “exploatarea sălbatică” a capitalismului. măcar o dată la patru ani. va primi omagiul vasalilor (pe care va avea grijă să-i gratifice cu funcţii) şi va avea un drept ereditar asupra feudei (adică o va transmite în familie. ci şi aceea a oamenilor de rând care – zice-se – ar fi ajuns ce sunt doar mai recent. şi că importante sunt “strategiile pe termen lung”. Iar atunci când marile oraşe vor ajunge din nou în impas şi când mai toată lumea se va declara “dezamăgită” şi “înşelată” în speranţele ei. vor alege Consiliul. sperăm cu toţii. tiranul – stăpânitorul unic şi discreţionar? N-ar fi mai bine să avem de-a face cu o “competiţie” a seniorilor locali. Alţii susţin că “statul centralizat” e o pacoste. Poate că ar fi mai utilă o nouă formă de “reprezentativitate”. sau bucovinean (că doar n-o scrie Sud –Vestic sau Nord – Estic)? Şi ce dacă ne trezim în feudalism? Nu e la modă – în toată lumea – “regăsirea sensurilor pierdute”? În fond. n-ar fi mai util să ne încredinţăm judecăţii şi mărinimiei seniorului nostru decât să apelăm la justiţia – pe cât de abstractă pe-atât de coruptă – a statului? Şi-apoi. de la el – şi de la pretenţiile lui omogenizatoare – ni se trag toate relele. de sus în jos seamănă mai curând a numire. Sau poate că nu. la fel cum – ştie toată lumea – e logic să-l alegi pe cel ce se bucură de favorurile Şefului pentru că. Într-un moment al acestei istorii s-a decis (evident. bancherilor şi dezvoltatorilor imobiliari li se dă capitalul pe care statul român nu-l are. care. cel puţin pentru un timp. Mult mai credibil e contrariul: va crea mai multă birocraţie. iar Europa nu l-ar da fără motiv şi unei mase de absovenţi de studii incerte li se oferă locuri de muncă la stat. din “baroni locali” vor să devină prinţi ereditari. îşi pot continua expansiunea. ci bănăţean. oamenii vor o scenă mai mare şi – în primul rând – atributele reale ale titlului. Vă seamănă cunoscut? În unele cărţi această realitate poartă numele de feudalism. ci e “un proces” care durează decenii.

în curte. jumătate din populaţia ţării locuieşte în mediul rural. pentru restul satelor României. Am fost la Certeze în vara lui ‟97. unul al reculegerii. proaspăt întors din primul stagiu francez. Dar. au sfârşit prin a-l pustii. Şi argumentul meu e următorul: altminteri s-ar putea ca drumul nostru către feudalism să fie prea lung. cea cu parchetul de arţar de la primul nivel. satul a devenit – o dată cu ascensiunea oraşelor in a doua jumătate a secolului XX – tărâmul uitat al politicilor sociale şi economice româneşti. Sau provinciile. (deja) clasicul “centru administrativ” ridicat sub comunism. Numai că. fiecare generaţie îşi creează lumea ei şi cei de la Certeze au reuşit să creeze o lume care. Ajuns la faţa locului n-am găsit mai nimic din lucrurile pe care le anticipam. Nu ştiam mare lucru despre Maramureş – citisem doar istoria regiunii făcută în interbelic de Alexandru Filipaşcu – şi aveam mai curînd imaginea idilică (indusă de media) a unui tărîm al tradiţiei. bănuiesc (şi pe baza imaginilor de pe internet) că acum lucrurile stau altfel: ceea ce atunci era un şantier. Poate absenţa lui dezbaterea publică a prezentului e – mai mult decât orice – semnul faptului că nu mai avem unde ne întoarce. cu atît mai bine. cartiere de blocuri şi marginile oraşelor în care se întîlnesc suburbanul cu ruralul. abia o mai înţelegem. judeţele. În definitiv nu sîntem condamnaţi să trăim mereu în aceleaşi tipare şi -n aceleaşi perimetre. acestea mi-au rămas în minte. Baia Mare. Se cuvine să răspund şi inevitabilei întrebări cu caracter personal: eu unul cred că regionalizarea e bună sau nu? Iată răspunsul meu: judecând obiectiv. Tristetea satului romanesc Mihai Maci martie 9. totuşi. de la industrializarea comunistă până la liberalizarea pieţei muncii de după ’90. Faptul că timp de sute (poate mii) de ani casele rurale au fost edificate . Satul românesc nu a reuşit să iasă dintr-un ciclu al subdezvoltării început cu multe decenii în urmă. Din păcate nu făcîndu-mă să-l admir. Sighetul. 2013 Analize. Aşa să fie oare? Ceea ce deosebeşte o casă veche de una nouă (sau de un apartament) nu e un tipar exterior care ţine doar de suprafaţă. După ce a fost exaltat de literatura si istoriografia romantică. Evident. Sau euro -regiunile. Am povestit cîteva secvenţe: cea cu casa cu n + 1 camere. Sau închinarea ţării către Muntele Athos. parchet pe care proprietarul îşi adunase fînul. cred că e bună. cea cu maşina (mare şi occidentală – nu mă pricep la mărci) prinsă. Dar pot să-mi imaginez că nu era ceva deosebit – decît prin anumite elemente de folclor maramureşean – de Buteniul copilăriei mele. care bătuse recordul de n ale vecinului. Modernizările succesive care s-au abătut asupra lui. ca să nu sfîrşesc pe acest ton de apatie. de calitatea construcţiei şi a instalaţiilor interioare. Sinteze. Societate/Life 69 comentarii 8. din punctul meu de vedere. în care pulsează o viaţă ancestrală pe care noi. acum trebuie să fie construcţie încheiată şi. ci îngrozindu-mă. Nu m -a impresionat nici cimitirul de la Săpânţa – care mi s-a părut mai curînd un soi de kitsch lăbărţat într-un perimetru care rămîne.regionalizării să ne explice că soluţia sunt. Cei care -au pus la cale această călătorie erau nişte fracezi (precum D-na Violette Rey – o geografă a Estului european) care cunoşteau ceva din România şi nişte români ce studiau pe-atunci în Franţa (precum Dana Diminescu – care se specializa în studiul fluxurilor migratorii). de fapt. trebuie să recunosc că Certezele m -a dat gata. ca atare. ci un tipar lăuntric. Odinioară. oameni ai lumii moderne. Opinie. Vor mai fi fost şi altele.791 Vizualizari Povestea de mai jos este aceea a unui eşec. Întrebarea mea e următoarea: ce leagă acel Certeze de cel de acum ? S-ar putea să spuneţi: cu cît îl leagă mai puţin. ori de numărul de maşini electrocasnice. în noroiul pe care noi l-am traversat pe scîndurile pe care ni le-a întins cu amabilitate gazda. Borşa mi s-au părut localităţi ca toate celelalte din ţară: puţin pitoresc în centrul vechi. Încă în zilele noastre. De ce? Nu ştiu cum arăta Certeze înainte de boom-ul imobiliar al anilor ‟90. ce ţine de un anumit fel de a-ţi trăi viaţa. neajunsurile pe care le vedeam eu atunci se resorb acum într-o realizare măreaţă. rămîne un vis. tocmai măreţia acestei realizări e problema. satul era privit ca fiind temeiul identităţii noastre.

după aceeaşi matrice nu înseamnă că oamenii care le-au ridicat erau lipsiţi de imaginaţie, ci că înţelegeau să-şi trăiască viaţa pe modelul părinţilor lor. Însemna, efectiv, că părinţii erau un model de urmat pentru ei. Înscriindu-se în acelaşi spaţiu, repetînd aceleaşi gesturi, copiii îşi urmau părinţii, într -o neostoită curgere a generaţiilor. Asta este ceea ce numim generic tradiţie. Bineînţeles, nu trebuie s -o idealizăm; tradiţia îşi avea neajunsurile ei. De pildă, în 1938 – anul de apogeu al interbelicului şi anul în care se publică marea Enciclopedie a României – sub o treime din casele din ţară (oraş şi sat la un loc) aveau WC-uri măcar în grădină. Pe de altă parte, nu trebuie să opunem la modul absolut tradiţia modernităţii; lumea rurală se moderniza şi ea şi modernitatea era asimilată – încet, dar ireversibil – în cadrele vieţii tradiţionale. Ceea ce mi se pare important este faptul că, asimilarea fiind lentă, lucrurile noi erau integrate firesc, fără stridenţe, într-o lume în care schimbarea nu ameninţa să ducă la prăbuşire. Vă dau ca exemplu Buteniul: Bunica îmi povestea că nemţii din sat îşi trimiteau copiii la Liceu, la Timişoara (Liceul era atunci ceea ce nu mai e nici Facultatea acum), după care copiii aceştia se întorceau în sat şi continuau destinul părinţilor lor. Dar îl continuau altfel, cu alte habitudini, deprinse în experienţa urbană – şi lucrul acesta se vedea. Se vedea atît de bine, încît ţăranii români începuseră a -şi dori şi ei să-şi dea copiii la şcoală (după ce, mai înainte, îi scoteau prematur din clase ca să -i pună la lucru). În Buteni erau mulţi care, fie înainte de Primul Război Mondial, fie în interbelic, fuseseră la lucru în America (în copilăria mea mai erau babe care vorbeau o engleză fluentă, cu accent de Detroit). Cînd s -au întors din State, oamenii aceştia au venit nu doar cu banii pentru pămînt, ci şi cu un alt fel de-a vedea lucrurile pe care lau aclimatizat în lumea lor: de pildă au început a adapta faţada americană cu coloane la casele pe care le construiau, modificînd astfel străvechiul cerdac (ar fi interesant un studiu asupra acestor influenţe arhitecturale în lumea rurală, ca şi asupra arhitecturii stereotipe din anii ‟60 – „80). Tot ei au fost primii care au înţeles – pentru c-au văzut-o la lucru – importanţa mecanizării agriculturii şi, în loc de boi, şi-au luat tractoare nemţeşti Bulldog (mi-a fost dat să văd unul – funcţional! – în anii ‟90). Era limpede că lucrurile se schimbau, însă schimbarea îşi păstra un ritm în virtutea căruia lumea veche venea în cea nouă păstrîndu-şi identitatea. Înnoindu-se, satul se împlinea, nu dispărea, iar noul era o forţă motrice, nu una distructivă. Lucrurile s-au schimbat complet o dată cu instaurarea colectivizării. Ţăranii au ajuns “muncitori agricoli” (la zi, şi cu 3 lei pe zi), a apărut o nouă castă de brigadieri şi tractorişti fără măsură comună cu oamenii pămîntului de altă dată, iar maşinizarea, apoi chimizarea (de la nitraţii pentru pămînt la concentratele pentru animale) a invadat totul. Mai mult, fiecare sat s-a văzut dotat cu un “Magazin Universal” în care – cel puţin între ‟65 şi „80 – se găseau cam de toate: de la unelte de fier la materiale textile şi produse alimentare, şi se găseau la un preţ foarte accesibil, pentru că subvenţionat (pe vremea aceea) de stat. Care a fost rezultatul acestor lucruri? Mai întîi faptul că anumite meserii tradiţionale au dispărut total sau aproape total. De pildă aceea de fierar. Ce sens mai avea un fierar într -o lume în care, în mare, găseai cam toate produsele de fierărie în magazin şi, mai mult, în care orice defectare a unuia putea fi reparată cu o piesă standardizată, de găsit şi ea în comerţ? În copilăria mea, la Buteni, mai era un singur nene care făcea caiele pentru potcoave (nu ştiu de ce, dar industria socialistă nu se gîndise la asta) şi ţîţîni pentru uşile de lemn ale grajdurilor. Îmi plăcea la el în fierărie; era o lumină teribilă (mai ales cînd aţîţa focul cu un foale imens) şi un zgomot pe măsură – care, pentru copilul ce eram, aveau ceva deopotrivă fascinant şi înfricoşător[1]. A dispărut şi ţesătoria domestică: de la cultivarea inului şi a cînepii pe lîngă casă, la topit, dărăcit, tors, ţesut la război, cusut, etc. La ce bun atîta muncă, dacă poţi oricînd să -ţi iei “pănuri” de la “Universal”? Bunica şi-a donat războiul de ţesut (mare cît o cameră) Muzeului Satului. Detergenţii – şi, ulterior, maşinile de spălat – au făcut ca oricine să poată să spele în casă, nu mai trebuia mers cu căruţa (de regulă mai multe familii) la rîul cel mai apropiat (Crişul Alb la Buteni) şi hainele nu mai erau frecate pe un soi de scăriţă de lemn (nu mai ştiu cum se numea) şi nici bătute cu maiul. Nici olarii nu-şi mai aveau rostul: în epoca farfuriilor de serie au ajuns un soi de mici artizani ale căror oale nu le puteau concura pe cele de metal şi ale căror păsări fluierătoare nu mai atrăgeau copiii amatori de maşini teleghidate. Cît priveşte tîmplăria: cine mai face astăzi porţi de lemn pentru case? Sigur, se poate spune

că nu e nimic dramatic în asta; ocupaţiile şi meseriile se schimbă, se schimbă şi oamenii şi – de cînd e lumea – toate acestea sînt înscrise în mersul lucrurilor. Numai că, o dată cu aceste meserii, s-a pierdut un înţeles al lumii şi, cu el, o lume întreagă. Dacă vă uitaţi la broderia de pe hainele (zise azi) “populare”, la ornamentica stîlpilor de lemn ai porţii, a lăzilor de zestre, a jugurilor pentru boi, la cusăturile de pe pieptarele de piele, la motivele de pe vechile farfurii de lut, la ouăle încondeiate, veţi descoperi ceva straniu: desenul lor nu e acolo pentru “a fi frumos”, ci pentru a spune o poveste – povestea lumii aşa cum o vedea ţăranul. Lucrurile acestea nu erau pentru el simple lucruri, definite, ca pentru noi, prin valoarea de întrebuinţare (îl cumpăr, îl folosesc, îl arunc şi iau altul), ci erau părţi ale universului lui şi părţi în care acest univers se reflecta ca o poveste cu sens. Poate de aceea toate aveau articol hotărît: foarfeca, degetarul, prosopul, furca, etc. şi, în basm, se subiectivau. Nu erau obiectele inerte ale lumii de azi, pe care le ignorăm înainte de-a le folosi, ci lucruri vii, care treceau de la o generaţie la alta, ca nişte semne ale unei ordini pe care toţi o recunoşteau şi-n care se recunoşteau cu toţii. Mai era ceva aici: respectul – cvasimagic – pentru munca celui ce producea lucrul în cauză. Fiecare meserie îşi avea secretele ei, fiecare cerea o lungă iniţiere, fiecare îşi avea codurile ei, fiecare crea un tip uman ale cărui produse purtau marca cunoaşterii, efortului şi a unicităţii lui. Astfel, calitatea nu era o noţiune abstractă, pentru că ea nu viza doar obiectul produs, ci cuprindea în el şi fiinţa celui care l -a produs, care, tainic, continua să-l anime în timp. Era o lume în care părţile-şi corespundeau unele alteia şi întregul se regăsea în fiecare dintre ele. “Universalul”, cu marfa lui ieftină şi serializată a schimbat totul. Rămîne, totuşi, cea mai tulburătoare întrebare: cum a fost cu putinţă acest lucru – dispariţia tradiţiei – în decursul unei singure generaţii?! Începutul modernizării “Universalul” era avanpostul oraşului în lumea rurală. Dar, atunci cînd a apărut, satul se mutase deja, în bună măsură, la oraş. Problema satului românesc a fost, dintotdeauna, aceea a populaţiei. Istoric vorbind, de reglarea acesteia se ocupa natura: molimile, războaiele, foametea au ţinut sub control – timp de secole – demografia rurală. Dificultăţile au început de la jumătatea secolului al XIX -lea, o dată cu modernizarea. Modernitatea, care – la noi – începe cu două acte acte decisive: pacea de la Adrianopol (prin care turcii sînt constrînşi să renunţe la monopolul asupra comerţului cu cereale şi animale din Ţările Române – monopol ce se manifesta în tarifele arbitrar de mici cu care acestea erau cumpărate – creînduse astfel premisa apariţiei unei pieţe interne şi externe) şi eliberarea ţăranilor din şerbie/iobăgie (ceea ce îi transformă în mici proprietari şi, în consecinţă, în actori economici); modernitatea deci e – ca peste tot – un factor de stabilizare şi, implicit, de reducere a riscurilor naturale pe care le-am enumerat mai sus. Urmare a ei populaţia – rurală în covîrşitoarea ei majoritate – creşte spectaculos. Tradiţional, forma de apărare a omului faţă de prezentul catastrofic şi faţă de viitorul incert o reprezentau copiii (de pildă singura “asigurare de bătrîneţe” – într-o lume lipsită de componenta socială a modernităţii – era creşterea numărului de moştenitori). În plus, riscurile pe care le-am evocat operau o selecţie brutală în rîndul vîrstelor mici astfel că, statistic, doar doi copii din zece ajungeu la maturitate. Drept care familia tradiţională era una numeroasă; a avea peste 5 copii nu era o excepţie ci, dimpotrivă, era regula. Ori acest tip de accelerare demografică continuă şi-n a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul secolului XX, în condiţii în care, deja, majoritatea copiilor au şansa de a deveni adulţi. Nimic rău în asta. Problema era aceea a dreptului succesoral român, în virtutea căruia toţi moştenitorii au drepturi egale la împărţirea averii părinţilor[2]. Concluzia este că, cu fiecare generaţie, patrimoniul familial se divide la numărul urmaşilor, din ce în ce mai mulţi. Atîta doar că acest patrimoniu era de regulă unul mic: media naţională fiind în jurul a 5 hectare, care, împărţindu-se, scădea în mod fatal sub 3 hectare, dimensiune considerată a fi minimul pentru întreţinerea unei familii. De aici o tensiune socială permanentă în lumea rurală (animată de numeroase răscoale – 1888, 1907 mai aproape de noi), căreia guvernele vremii îi răspund prin succesive legi menite a împroprietări progresiv noile generaţii (practic, fiecare generaţie îşi are propriul val al împroprietării – 1864, 1921, 1945). Dar, e limpede, toate acestea nu sînt decît paleative; populaţia rurală continuă să crească, lotul individual se divide din nou la generaţia următoare şi – mai

devreme sau mai tîrziu – se va ajunge la o limită fizică a terenurilor ce le pot fi alocate viitorilor ţărani. Aceasta e marea problemă a lumii rurale tradiţionale. Descoperirea oraşului Cei ce-au rezolvat problema au fost comuniştii: graţie politicii lor de industrializare masivă şi accelerată (care era una din dogmele regimului) au reuşit să canalizeze surplusul de populaţie rurală către oraşe. Pînă în anii ‟50 oraşele (mai mici decît de acum, căci multe actuale cartiere erau atunci sate), aveau o populaţie în bună măsură alogenă (unguri şi nemţi în Transilvania, greci şi armeni în Regat, evrei peste tot), axată pe comerţ şi “meseriile liberale” (avocaţi, doctori, farmacişti). Românii din mediul urban erau, de regulă, funcţionari de stat (inclusiv în armată) sau meseriaşi calificaţi. După anii ‟50, peisajul se schimbă: se construiesc – practic de la zero – fabrici şi uzine şi, în acest efort, accentul cade – la început – pe munca fizica grea, care nu cere o pregătire deosebită, astfel încît cei veniţi de la ţară găsesc rapid un debuşeu lucrativ. Trebuie să spunem că – în ciuda discursului anticomunist, atît de la modă în zilele noastre – aproape toţi cei mutaţi de la ţară la oraş au resimţit această migraţie ca pe o promovare socială. Nu doar pentru că au părăsit casa de pămînt pentru blocul de beton, şi troaca de lemn pentru baia modernă, ci şi pentru că, încă fiind copii cînd au plecat din satul lor (se pleca, de regulă, între 14 şi 18 ani), au fost preluaţi ca eterni copii de către statul comunist. Statul acesta se îngrijea de tot şi le oferea tot: casă, loc de muncă, servicii medicale şi şcolare gratuite, magazine de tot soiul în care se găsea ceea ce era de neimaginat la ţară (de la cafea la maşini). Oamenii descopereau fascinaţi oraşul; nu aveau timp să regrete ceea ce-au lăsat la ţară – şi, onest vorbind, cel mai adesea nici nu era mult de regretat. Pe de altă parte, aceşti oameni purtau în ei o ruralitate neconsumată. La fel ca şi satul (dar altfel decît acesta) oraşul îşi avea şi el tradiţia lui, iar această tradiţie (pe care o numim generic urbanitate – şi care se referă la un anumit cod comportamental) era cu neputinţă a fi însuşită în cîţiva ani. Astfel că lucrurile erau adesea stranii: oameni care, după buletin, erau orăşeni continuau să se comporte (atît în spaţiul privat, cît şi în cel public) aproape ca la ţară. Ajunge să vă gîndiţi, în vremurile noastre, la felul în care se opresc oamenii în mijlocul străzii şi vorbesc agitîndu-şi mîinile (fără a se gîndi nici o clipă la cei ce încearcă să treacă pe lîngă ei), la cei ce scuipă seminţe şi aruncă chiştoace pe unde se nimereşte, la agresivitatea (fonică, dar nu numai) a străzii, la viteza – nu doar ilegală, ci şi imorală – cu care circulă maşinile (fiecare fiind prins în graba şi problemele lui), la terasele pline la orice oră a zilei, ca să nu -i mai amintesc pe cei care-şi coc vinetele pentru zacuscă în faţa blocului, ori îşi taie şi tranşează porcul în scara blocului (nu vorbesc din auzite; mi-a fost dat să văd – şi nu o dată – cu ochii mei toate aceste lucruri); iar despre limbajul lor e mai bine să tăcem. În schimb oamenii aceştia nu vor găsi nici o dată răgazul de a merge la filarmonică, de a intra în muzeu, de a se plimba pentru plăcerea promenadei şi, mai apoi, de a se interesa de istoria clădirilor pe lîngă care se plimbă, de a se întîlni pentru bucuria de a fi împreună, iar în biserică intră rar – şi atunci mai curînd din raţiuni sociale. A nu face primul set de lucruri şi a-l face pe cel de-al doilea nu e ceva ce se întîmplă de la sine, în virtutea simplei mutări la oraş, ci ceva ce presupune o educaţie (de cetăţean – atît în accepţiunea restrînsă, cît şi în cea largă a termenului), educaţie care ţinea pentru vechii orăşeni deopotrivă de familie şi de comunitate. Neîndoielnic, şi cei veniţi de la ţară avuseseră parte de o educaţie, care, în felul ei, menţinuse timp de veacuri unitatea comunităţilor rurale şi care era legată pe de o parte de lumea mică a satului, pe de alta de natura activităţilor ţăranului. Ori, în momentul în care se mută la oraş, tinerii din lumea rurală (tocmai pentru că erau tineri) nu apucaseră să deprindă cum trebuie această tradiţie în resorturile ei spirituale[3] şi, pe de altă parte, descopereau că nici lucrurile pe care le învăţaseră la ţară (să semene şi să culeagă, să meargă cu animalele, să meargă la pădure, etc.) nu le sînt practic de nici un folos în noua lume. În fapt, s-au pomenit între două scaune: nu mai erau ţărani (precum părinţii lor), dar nu erau nici orăşeni (precum cei alături de care fuseseră împinşi de noua politică a Partidului). Ce-au făcut în acest context? Pe lîngă faptul că s-au descurcat fiecare cum a putut, există şi nişte lucruri comune. Mai înainte de toate faptul că – profitînd chiar de politica Partidului în ceea ce privea repartizarea mîinii de lucru în noua societate – au căutat să ocupe (fie ei înşişi, fie copiii lor) tocmai acele nişe profesionale proprii micii burghezii orăşeneşti:

dar nu mai mult. trăiesc la oraş. De la „navetişti” la primii întreprinzători particulari Căci. Ori iată că această diferenţă poate fi suprimată fără ca statul să dea ceva. că – dacă tot nu eşti “domn” la oraş – măcar eşti fruntaş în sat. un magazionier. etc. lucrurile rămîn neclare. omeneasca nevoie de recunoaştere (vedeţi ce pot face cu capul şi cu mîinile mele). în care pot investi. cu mîna de lucru locală (semănînd cu străvechea clacă). apare o categorie intermediară între săteni şi orăşeni: navetiştii. nu în ultimul rînd. Omeneasca dorinţă de recunoaştere a urbanizaţilor Totuşi. sînt cam ceea ce acum se numeşte “băieţi de băieţi”: primii întreprinzători particulari ai României. Ce sînt ei? Echivalentul modern al zilierilor. obosiţi cînd pleacă la lucru şi veseli cînd se-ntorc.învăţători. instalaţii. Ba chiar e o întrecere pe care statul comunist nu numai că n-o limitează ci. atare informaţii valorau mai mult ca aurul). zugrăvit. al Liceelor Pedagogice. Cum? În virtutea nevoii de-a se afirma. oamenii aceştia rămîn legaţi de sat: acolo le cresc copiii. ultima lui . cu materiale “procurate” de prin întreprinderile socialiste. Facultatea. Sanitare sau Economice – ele erau calea cea mai scurtă de a te înscrie în mediul urban şi. fără a fi nevoie de mari autorizaţii. Sînt mai multe lucruri aici: în primul rînd o frustrare abia mascată (da. Dar la ţară. acolo îşi petrec vacanţele. rolul şi numărul lor creşte constat. dar – în realitate – e cel mai tare: dorinţa de–a te impune în faţa celorlaţi. în fine. din cauza restricţiilor în ceea ce priveşte numărul de admişi. “navetiştii”. dat fiind că sînt tocmai acelea din care “cade ceva” în permanenţă. Sînt cei cărora comunismul le oferă cel mai puţin (cei ce ajunseseră la oraş cu 10 – 20 de ani în urmă măcar se văzuseră cu apartament)[4] şi. dimpotrivă. dar nu sînt orăşean întru totul). trebuie să înţelegem că. ştiu ce. asistenţi medicali. al tău şi nu “la stat” (unde. Concurenţa e acerbă: cei de la “colectiv” şi de la “bază” au pe mînă materia primă (a “economiei socialiste”) şi lucrează în echipă. etc). “fac rost” de orice (de la sat pentru cei de la oraş sau de la oraş pentru cei de la sat. Dar mai erau şi alte scurtături: armata. (după vorba manelistului) ca “să moară vecinii mei”. căci oamenii înşişi participă pasional la cursa modernizării satelor. cei ce “se descurcă” cel mai bine pe seama comunismului: se pricep la orice (zidărit. “au oameni” peste tot (cîte un paznic. Şi – lucru extrem de important – la sat au o bucată de pămînt (cel mai adesea a părinţilor). atunci cînd ne raportăm la ele. că eşti “deştept” şi “te descurci” şi. neraşi. vînzători. devenise şi destul de riscant). Penuria din anii ‟80 face aceste meserii şi mai profitabile. aceasta era rezervată mult mai puţinora. în anii aceia. o încurajează. înainte chiar de beneficiile materiale. dar. Deşi teoretic orăşeni. Pe măsură ce penuria anilor ‟80 se accentuează. însă. Poate părea un argument slab. Să-şi ia casă la oraş era dincolo de posibilităţile lor (şi. apoi mult – şi deloc creştinesc – orgoliu (las‟ să vadă ei cine-s eu). unde şi cînd “se găseşte” ori “se dă” (şi. în acelaşi timp. acum eşti cineva. pe de altă parte. de la un moment dat. De aici prestigiul uriaş. ele întruchipau un privilegiu simbolic. meriţi atenţia şi respectul lor. CFR-ul şi transporturile. situaţi (dimpreună cu vînzătorii din talcioc şi cei ce au în grijă curăţenia oraşului) pe ultima treaptă a piramidei sociale şi a celei a muncii. de acolo – mai ales după începutul sărăciei ultimului deceniu comunist – se aprovizionează. se pot face multe. se înstăpîneşte altul pe munca ta). pentru toate astea. cu basca sau clopul gaurite. La bloc e doar un apartament. ba chiar şi “de la unguri” sau “de la sîrbi” pentru toţi). chiar şi aşa. tinichigerie. aveam doctrina “ştergerii diferenţei dintre sat şi oraş”. Prima generaţie de urbanizaţi ai comunismului aspirase la recunoaşterea socială. eventual îi poţi închide balconul. de a-i constrînge să recunoască faptul că-i depăşeşti. etc. un şofer pe basculă sau pe tractor – şi cine-a trăit atunci ştie cîtă greutate aveau asemenea oameni). Şi mai e şi nevoia de a investi (banii şi munca) în ceva vizibil. un portar. cei “de la oraş” se pricep mai bine la părţile tehnice ale lucrărilor. evident. o dată cu avalanşa “sistematizărilor”. de la un moment dat. În anii ‟48 – ‟89 cele mai slabe investiţii s-au făcut în zona rurală. frizeri. dat prin “repartiţie”. iar cei de la mijloc se descurcă cel mai bine. pe care-l poţi mobila. Calea lungă era. Pe scurt. Într-un cuvînt: că dacă la plecarea din sat erai un nimeni. În vezi pe culoarul personalului. de regulă. miliţia. “de-a le arăta ei” celorlalţi. mestecînd o “Mărăşească” sau un “Carpaţi fără”. de-a-i convinge pe toţi că “s-au ajuns” la oraş şi.

după ce-şi iau pămîntul. Numai că aceşti copii – de regulă – vor altceva. şi – cum spun americanii – nici o dată nu se întreabă cu privire la provenienţa primului milion. să fie cu fală-n sat: casă cum nu s-a mai văzut. pămînt puţin şi slab roditor. pînă la Atlanticul spaniol. care nu sînt nimic în ierarhia lumii comuniste. Numai ei ştiu cum se descurcă acolo. nu dau doi bani pe aceasta. ai în cîteva ore un depozit de “ajutoare” din decembrie. atunci cînd face o casă. cu atît mai mult cu cît nici ei nu mai sînt aşa cum erau acum 20 de ani. Acum însă e totul pus la punct. cuie. cu parchet de arţar. hîrtie igienică. însă despre asta e preferabil să nu discutăm. Certezele e gata. ştiu cum sclipesc ochii medicului la vederea pachetului de Kent şi cei ai profesorului la vederea puiului “de Gostat”. Şi vor să meargă vestea mîndriei lor. îşi “trag” şi casă. fie – mai departe – străinătatea) şi se vor instalaţi acolo. în curte. fiecare se-ntrece cu ceilalţi în număr de camere şi mărci de maşină. de la haine la mobilă. Franţa. parizieni sau madrileni. Dar cred că va fi fiind ceva trist în bucuria lor: au rămas singuri în acele căsoaie imense. învelită toată-n marmură. maramureşenii pleacă-n lume să facă bani pentru a-l cumpăra. de neimaginat în România: o dată pe lună vesticii îşi scot în stradă lucrurile nefolositoare (şi ce lucruri!). Ei. şi noii ingineri. e noul El Dorado care-şi aşteaptă cuceritorii: nemţii dau maşinile vechi (şi ce e vechi la ei. orice. cu vechea şcoală şi vechiul dispensar – pe vremea cînd l-am văzut eu. Italia. Iar copiii acestor copii (nepoţii celor ce-au ridicat Certezele) sînt deja mici romani. Fără drum. copiii din Certeze au case cum nu sînt multe în ţară. Apoi din Ungaria (deosebită şi nu tocmai de noi) trec mai departe: Austria. ştiu. e nou la noi) pe cîţiva bănuţi sau chiar pe nimic (pentru că ei – ţară ecologistă – plătesc o taxă la cimitirul de maşini) şi. cum ştie toată lumea. Sigur că acolo nu au asemenea case. Încă ceva. Eşecul economic al mândriei ţăranului maramureşean Maramureşul are (între altele) două particularităţi: oameni hotărîţi şi aprigi. că nimic nu e ceea ce pare a fi şi că totul (şi toţi) are (au) un preţ. Şi chiar au devenit. Da. va spune (cu mîndrie) că o face în primul rînd pentru copiii lui. cei mai mulţi nu se vor întoarce decît în vacanţe. oale. mare şi nemţescă. Aşa începe noua lume a afacerilor. şi oricine poate lua ce vrea. vor fi cei mai bogaţi. nu-i nimic. Şi de-acolo vin cu visul oricărui om care a văzut Revoluţia Română în direct: televizorul color şi sticla de Coca Cola. deja din decembrie sînt în Ungaria cu tot ce poate fi transportat: chiloţi. Numai că. nu toate lucrurile sînt dobîndite aşa cinstit precum cele din depozitele de maşini (şi prins cu mîţa -n sac românul şuieră: “da‟ occidentalii au fost cinstiţi cînd ne-au vîndut la Yalta?”). e adevărat. cînd tac în barăci (maramureşenii-s mai tăcuţi de felul lor). Aşa a început “minunata lume nouă”.generaţie. cu “Răpirea din serai” pe peretele din camera de oaspeţi şi cu maşină. Fiecare ştie că va zidi pe pămîntul sterp un castel care le va lua ochii (şi minţile) celorlalţi. Germania. sînt pe cît de ordonaţi pe atît de tăntălăi – găseşti în schrott maşini zise defecte cărora nu le merge o piesă sau alta. a Parisului ori a Madridului. Au fost cei mai săraci. au ridicat Certezele. pămîntul acesta începe (pe vremea Caritas-ului) să coste astronomic. Dar pentru cine? Aceasta mi se pare a fi problema. Aşa-s maramureşenii – oameni mîndri. Şi tocmai pentru că sînt aprigi. de aceea. Orice om. cînd lumea se răstoarnă. dar vin cu banii în chimir. Ei descoperă fascinaţia depărtării (fie oraşul la no i. Cine s-a descurcat s-a descurcat. tricouri. tocmai pentru că e puţin. Şi în România totul se vinde mai ceva ca pîinea caldă! Sigur. E acolo ceva ce n-au – şi nu vor avea niciodată – la Certeze. însă asta-i afectează prea puţin – vorba lui Marx: n-au de pierdut decît lanţurile. piesă pe care -o poţi recupera de la maşina de alături şi-n cîteva ceasuri o repari pe prima. mai mult. pe malul lacului Como. Aici e Ţara Făgăduinţei. Oricum. însă bănuiesc că cei mai mulţi dintre ei trăiesc în umbra Romei. mai bine decît toţi. Dacă ai u n camion. sînt de fapt noul proletariat şi forţa socială cea mai activă a ultimilor ani ai ceauşismului. Şi. După ‟90. Ei ştiu – din interior (căci intră în multe case) – cum o duc (încălzindu-se la cărămidă refractară) şi foştii burghezi. însă – pe de altă parte – sînt în “lumea tuturor . Şi. cu zeci de camere. Pentru ca cei care l-au ridicat să se bucure la bătrîneţe de munca lor. trecînd prin electrocasnice şi calculatoare. ştiu că sub chipiu fiecare “tovarăş miliţian” şi vameş ascunde ceva. Da. Seara. Din nimic. sînt primii de pe lista de “disponibilizări” ai “mamuţilor industriali”. ştiu cum se dau notele în Liceele Industriale şi cum se intră la “Sanitară”.

inexistenţa unei mici industrii care să proceseze produsul primar al agriculturii face ca mediul rural să nu poată benificia de afluxul celor cu studii superioare – nu doar ingineri şi agronomi. etc) şi. oricine se satură de Certeze. scumpe sînt produsele prelucrate (cele de panificaţie. Ţăranii îşi lucrează pămîntul – cu mijloace arhaice – pentru a produce atîta cît e necesar familiei şi animalelor din bătătură (asta se cheamă “economie de subzistenţă”). etc (adică partea dinamică şi modernizatoare a societăţii). Are Certeze ceva de oferit de acest gen? Eu n-am văzut. nu produc ceva din agricultură – s-ar putea să spuneţi – dar pot produce. satul devine o parcare pentru vîrstnici şi o sperietoare pentru tineri. semănînd cu hotelul. trebuie s-o evalueze la preţuri care n-o fac deloc atractivă (şi. dacă depăşeşte necesarul casnic. cît mai îndepărtat de viaţa urbei. cu geam minuscul şi acoperiş de paie îl atrage. carne. Certeze nu e decît un sat oarecare din România. aici. iar pentru a produce ieftin trebuie pe de o parte să lucrezi la scară mare. animale vii. Pe lîngă toate acestea. Iar în acest timp va fi golit de tineri şi se va umple de pensionari care. carnea procesată. oamenii locului au ridicat case enorme ca să-şi arate unul altuia cît sînt de bogaţi! Da. De aceea preţurile imobiliarului în rural scad continuu. în consecinţă.posibilităţilor”. etc). o fac puţin vandabilă). Problemele ţăranilor noştri sînt multe: din cauza parcelării proprietăţilor nu pot lucra la scară mare (şi vecinii preferă să nu-şi lucreze lotul. nu există în mediul rural infrastructura necesară acestora – drumuri. pădurea aproape sălbatică. ci şi profesori. iar în locul ei nu s-a creat – în două decenii – nimic. ca toate satele României. după părerea mea. canalizare. e muribund. A plăti munci mecanizate pe mari suprafeţe e inutil fie pentru că nimeni nu le cumpără producţia. în general. să se asocieze şi să impună autorităţilor locale crearea de drumuri şi de reţele de apă şi canalizare. Într-un cuvînt: nu caricatura oraşului. Vi se pare că Certeze e altfel? În loc să pună mînă de la mînă. Astfel că tinerii d in mediul rural care termină o facultate nu au nici o perspectivă de angajare “acasă” – la ţară – şi. fructe. Ei nu pot să susţină decît o producţie care. pentru a vinde ieftin trebuie să poţi produce şi mai ieftin. Aşa cum ştie toată lumea. muncile cîmpului. Iar turistul străin nu vine să vadă case enorme (sînt suficiente – şi mai mari şi mai arătoase – pe meleagurile lui). tehnologii nu prea există (căci. Morala: satul se află în plin ciclu al subdezvoltării din care. din turism. Certezele – cu excepţia caselor lui enorme – ce le oferă? În fond. Nu “pensiunea” mare. aşteptînd posibili cumpărători. Mă îndoiesc. ci mult şi ieftin. dincolo de faţadă. legume. afacerile (exceptîndu-le pe cele cu metale rare şi cu pietre preţioase) se fac nu vînzînd puţin şi scump. sînt nevoiţi să plece în altă parte (de regulă la oraş). Ori pe acestea din urmă nu au cum să le producă (cum se spune astăzi) în mod “competitiv”: adică cu o tehnologie superioară (care să le garanteze calitatea) şi în cantităţi suficient de mari ca să poată intra pe piaţa marilor retaileri (supermarket-urile). ci să vadă ceea ce nu mai e demult la el acasă: case tradiţionale. fie pentru că – dacă le-o cumpără – preţul de vînzare nu acoperă nici costul muncii investite pentru obţinerea ei. rămînînd negrupaţi. cu cele europene ori cu cei care ar asigura desfacerea produselor. decît să se asocieze în vederea unei producţii mari). în plus. Ce vînd ei? Materie primă – cereale. biserici de lemn. “ecologică” sau “bio”) şi pe care. în vreme ce cresc mereu cele din urban. lapte). După o jumătate de zi de căscat gura la coloşi. fructe – fie şi de pădure. ci casa veche. reţele de fibră optică. dacă vor s -o vîndă cu profit. ci satul autentic. pe de alta să foloseşti o tehn ologie care reduce costurile. Altfel spus. pot supravieţui mai uşor (deoarece cheltuiesc mai puţin) decît la oraş. nu există nici personal calificat (ingineri în diverse ramuri agronomice şi ale industriei alimentare) care să locuiască acolo unde se produce (majoritatea preferă oraşul) şi. pentru a nu-şi pierde calificarea sau pur şi simplu pentru a-şi cîştiga existenţa. presupun o investiţie iniţială pe care oamenii nu şi-o pot permite. În general materia primă e ieftină. ţăranii înşişi nu pot constitui un grup de presiune eficient în relaţia cu autorităţile statului. Numai că. Puţina producţie a “colectivelor” a dispărut de mult. în loc să pună pe picioare cu banii făcuţi în Occident o mică industrie care să prelucreze produsele locale (cereale. în loc să mizeze pe tehnologii eficiente (eventual eoliene sau solare). Şi. cu atît mai puţin poate fi vorba de făbricuţe care să transforme materia primă în produs finit. mai eficient. . medici. conservele. rămîne una artizanală (botezată “tradiţională”. nu va ieşi într-un timp previzibil.

dat fiind că orice descendent al unui domnitor (orice « os domnesc ». iar ceilalţi erau în situaţia de a-şi face un rost în viaţă. astăzi. în ultimă instanţă. ci – dimpotrivă – ca unul al eşecului deplin al modernizării postdecembriste a lumii rurale. In treacăt fie spus. începusem dialogul cu doi colegi. Scopul afacerilor nu e acela de-a cheltui profitul pe “reprezentativitate” (să trăiesc bine şi. ţară tristă. mie unuia. pe plan politic. Pe acest fond de spaimă şi credulitate s-au grefat toate tipurile de manipulare ale acestor oameni – atît pre-. Certezele mi-a apărut nu ca un model de reuşită. însă. Textul acesta a rămas stingher şi. . mai ales. Omul m-a ascultat în tăcere şi apoi m -a întrebat: ce fel de capitalişti sînt pe la voi? căci nici un om de afaceri serios nu-şi va investi banii în mijloace fixe care nu-i aduc nici un benefeciu. un prieten m-a sfătuit să-i schimb în mărci şi mi-a indicat o bancă cu rata de schimb avantajoasă. Mă întreb : acum. plină de humor”. pentru că rula anual fonduri mai mari decît întregul buget al României). obiectiv turistic ca un sat fantomă? De aceea. cu un parking impresionant în faţă. aşa cum ştiţi. pentru cine e Certezele? Pentru producţie – nu. Am intrat înlăuntru şi am fost primit de un funcţionar. I-am povestit de băncile ce se ridicau atunci în România: enorme. S-a întâmplat ca-n ultimele cinci luni amândoi să ne părăsească. [3] Insă au păstrat mereu amintirea celor mai percutante imagini ale ei asupra unui copil : cele ce ţin de magie. poate de aici accentul pus în basme pe acţiunile copilului celui mic. cine va mai întreţine enormele case? Sau va deveni. cînd evocă iadul. Dar pentru cine? Pentru cei ce-l locuiesc acum – deja întreţinuţi de copii lor din străinătate. un prieten a vizitat Certezele. în mod cert. Dar cum? – m-a întrebat el. sunt în situaţia de a-l dedica amintirii lor. la rândul meu i-am răspuns cu aceste rânduri. venită de la un banal funcţionar. Cînd ei nu vor fi. pentru turism – nu. acesta mi-a arătat o clădire pe lîngă care trecusem de cîteva ori şi care era o clădire ca toate celelalte. Îmi rămăseseră cîteva mii de franci şi. o singură plăcuţă pe faţadă anunţînd că era vorba de marea bancă (mare. ci acela de-a obţine mai mult profit reinvestindu-l pe cel deja obţinut.Singura dată cînd cînd am venit cu ceva bani din Occident a fost în ‟97. iar atunci cînd l-am părăsit mi-a venit în minte vorba poetului: “o. Lucrurile s-au petrecut altfel în Occident. la ce se gîndesc oamenii ? [2] Ceea ce. unde lucrurile erau reglate de « principiul primogeniturii » în virtutea căruia copilul cel mare moştenea totul. Mi s-a părut a fi. în care se amestecau lumina violentă a focului. să vadă ceilalţi ce bine trăiesc) – asta e o trăsătură a parvenitismului (a săracului care a dat dintr-o dată de bani). Am rămas perplex de această lecţie de economie. buni cunoscători ai istoriei şi ai antropologiei lumii rurale: Profesorii Gheorghe Şişeştean şi Barbu Ştefănescu. Am mers pe strada pe care mi-a spus-o el şi m-am plimbat vre-un sfert de oră căutînd banca în cauză. ca pe un fragment de dialog care ne leagă peste hotarul tăcerii. în vederea acestei munci. a fost o sursă inepuizabilă de instabilitate în istoria noastră medievală. care – spre deosebire de fratele mai mare – doar prin propriile-i isprăvi îşi putea face un rost. acesta e declanşatorul ciclului dezvoltării. Avea dreptate. Notă: Cu ceva timp în urmă. chiar şi cei din afara căsătoriei) putea pretinde dreptul la tron. în sfîrşit. pandantul cimitirului vesel de la Săpânţa. Intenţia mea era aceea de-a le relua într-o formă mai detaliată şi. cum aceştia nu aveau circulaţie în România. pentru copiii şi nepoţii celor ce l-au costruit – nu. din oţel şi sticlă opacă. La un moment dat am renunţat s -o mai caut de unul singur şi am întrebat un trecător unde e. Mi-a împărtăşit atunci uimirea lui în faţa a ceea ce a văzut la faţa locului şi. căruia i-am mărturisit că nu aşa mă aşteptam să văd o mare bancă. trupurile transpirate şi vocile strigînd. cit si postdecembriste. [1] Bănuiesc că timp de secole imaginea populară a iadului a avut ca reper genul acesta de fierărie. Aşadar. Nu spun că acesta trebuie să fie sensul vieţii. nedrept de repede. stridenţa sonoră a loviturilor.

Cât despre birocraţii ororii. Nici unul dintre ei nu a fost o simplă rotiţă a angrenajului violenţei din lumea lui. dacă tendinţa anilor anteriori continua. au trecut cu toţii dintr-o epocă în alta voioşi şi descurcăreţi fără a-şi pune nici un fel de probleme căci – nu? – supravieţuirea scuză orice. Comunismul realiza faptul că. de la cei aflaţi în slujba diplomaţiei răului la cei ce completau statistici şi de la entuziaştii de ne voie la cei ce mânuiau ranga. Hitler şi-a pus capăt zilelor în bunkerul său convins că poporul german (ce nu fusese în stare a obţine victoria în război) nu l -a meritat drept conducător. la capătul rundei. 2013 Cultura. cu toţii au aparţinut categoriei celor care dădeau ordine. la fel de uşor. “drept la apărare”. mai mult. Tocmai în această conştiinţă îşi are temeiul responsabilitatea. Théoneste Bagosora sau Ieng Sary să nu vă spună multe şi să vi se pară a evoca – fiecare – altă lume.869 Vizualizari S-ar putea ca numele lui Ratko Mladici. Într-o asemenea situaţie mai are rost să vorbim de vinovăţie? Ce mai înseamnă ea atunci când se poate proba. Opinie. pentru ei. dar nu-l poate face fără a şti că-l face. Nici Mussolini cel din ultimele ore nu s-a simţit vinovat de nimic. ţineau de “datorie” şi de “serviciul în slujba patriei sau al poporului”. măcar parţial. Gaddafi. oamenii aceştia au câteva lucruri în comun: în primul rând sunt contemporanii noştri. Saddam Hussein ori compatriotul (şi etern contemporanul) nostru Ceauşescu. nici unul dintre cei trei nu se simte vinovat de nimic şi. fiecare se apără spunând că a făcut ce i-a fost dat să facă în condiţiile date. neregretând nimic altceva decât faptul că nu au acţionat mai devreme şi m ai radical împotriva celor ce i-au îndepărtat de la putere. nenumăraţii Klaus Barbie şi Alexandru Nikolski ai veacului trecut nu au găsit nimic să-şi reproşeze şi s-au mirat sincer de nerecunoştinţa celor ce le-au pus în cârcă lucruri reprobabile interpretând fapte care. Cu toţii vorbesc în termeni de “condiţii de război”. cu toţii menţionează faptul că – devreme ce se află în boxă – au fost victimele istoriei care i-a adus în situaţia de actori involuntari ai unei farse judiciare puse la cale de învingători. Cunoaşterea acestei distincţii (pe care o posedăm înaintea oricărei cunoştinţe şi pe care educaţia doar o actualizează) reprezintă criteriul judecăţilor şi al deciziilor noastre de -a lungul întregii vieţi. înainte de ‟89. facilităţile vieţii moderne) a fost frînată. migraţia dinspre sat (rămas – în principal la nivelul infrastructurilor – subdezvoltat) şi oraş (singurul care asigură. – lucruri neutre şi absolute care pot justifica orice. O armată de dictatori africani şi latino-americani a sfârşit fie de mâna succesorilor lor. În fine. “stare de necesitate”. Dar procesul a fost reluat – şi accelerat – după ‟90. nu pare a avea vre-o percepţie a abnormului la instaurarea căruia a contribuit.[4] Să nu uităm : de la jumătatea anilor ‟70 se limitează drastic buletinele de oraş. etc. în egală măsură. Departe de ambiguităţile ştiinţelor cognitive (care reactualizează străvechile paradoxe ale autoreflexivităţii). fie în exil. asumarea răului făcut. În al doilea rând sunt judecaţi de tribunale naţionale şi/sau internaţionale pentru crime împotriva umanităţii comise în perioada cât au fost la putere. Şi. Ceea ce înseamnă că omul poate face răul. la ceasul decăderii. în curînd satele se vor depopula. Nu altfel au reacţionat. pentru credinţă conştiinţa înseamnă ceva simplu şi clar: capacitatea de a distinge între bine şi rău. Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelege O intrebare pentru teologi Mihai Maci februarie 16. Cu consecinţele care se văd. cei de jos la comanda celor de sus şi. că toţi sunt vinovaţi şi că nimeni nu e vinovat? Credinţa ne spune că – la scară umană – posibilitatea mântuirii se bazează pe caracterul universal al conştiinţei. Societate/Life 60 comentarii 5. care să se poată ascunde în spatele eternei scuze c u “executarea ordinelor”. Aşa că face totul pentru a-i lega pe oameni de glie. Nu în ultimul rând. Cu o treaptă mai jos. iar Stalin a murit în patul lui punând la care o nouă epurare menită a curăţa Partidul de “elementele şovăielnice”. penitenţa . Cu toţii au acţionat în numele unei necesităţi superioare: cei din vârf în numele imperativelor istorice. “necesitate istorică”. Totuşi. Mai mult sau mai puţin. timp de peste 10 ani.

asta e. ce-i mai bine să fac: să dau în cap sau să fur? Fără a şti. nici cum din speranţa ce ne-a cuprins pe toţi în acele zile s-a născut absurdul în faţa căruia ne resemnăm astăzi. cel mai mare jaf din istorie se asociază cu o vulgaritate fără margini pe ruinele a milioane de vieţi risipite şi rătăcite. Şi dacă nu există mântuire atunci. Vor fi fiind frumoase aceste lucruri. cât şi hoţul pledează nevinovaţi. Înainte de-a fi arestaţi şi deferiţi tribunalelor s-au plimbat nestingheriţi printre noi după ce n-au mai fost la putere. am şi eu copii. pentru încă o dată. un prieten mi-a povestit un straniu episod al odiseei afacerilor sale: la un moment dat a avut neplăcuta ocazie de a descoperi că unul dintre partenerii săi îl înşela. cum vom fi în stare să judecăm furturile? Atât criminalul. Oameni care şi-au schingiuit şi omorât semenii îşi duc nepoţii de mână în parcuri şi le spun poveşti. cum spune credinţa. mai ales. Să mai remarcăm un lucru: în afara acestei logici a credinţei care a impregnat fundamentele jurisprudenţei. difuzi dar omniprezenţi precum răul fără nume ce ne înconjoară din toate părţile. dreptul nu e nimic altceva decât o reglare de conturi între puternicii zilei de azi ş i cei ai zilei de ieri. pare a ne fi abandonat pe toţi. Cei ce-au câştigat în această cursă imundă îşi agită ostentativ paietele. reduc realitatea la interpretare. Periplul filosofiei romanesti de la “Fundamentele filosofiei marxiste” pana azi si despre proiectul lui Constantin Noica . Omul nu a negat. cărei umanităţi îi aparţine omul fără conştiinţă? Care e soarta lumii în care nu mai există nici o distincţie între bine şi rău? Mladici. Dar unde e binele şi unde e răul acestei lumi? Unde e judecata menită a ne lumina rosturile vieţii noastre? Unde e capacitatea de a înţelege. pe care doar subtile hermeneutici îl pot pune în evidenţă (şi întotdeauna într-un context determinat)? Putem face răul fără a şti că-l facem? Poate fi conştiinţa anesteziată până la a stabili legături acolo unde sunt rupturi şi a crea falii acolo unde sunt continuităţi? Este judecata dizolvabilă în mulţime sau în argumentul tu quoque? Dreptul a uitat de dreptate şi a ajuns o complicată afacere de procedură? Şi. vorba lui Platon. Spune-mi tu. merită să ne amintim cuvântul credinţei: dacă nu există conştiinţă. omul acela a numit problema timpului nostru: într-adevăr. La 23 de ani de la căderea Cortinei de Fier nici libertatea. Şi unii. nici prosperitatea şi nici educaţia nu sunt lucrurile ce ne vin în minte ca fiind datele de bază ale lumii noastre. Un loc pentru filosofie. perdanţii acestei lumi. ce e furtul comparativ cu crima? Şi dacă n-am fost în stare să judecăm crimele. că pedeapsa nu e dată pentru a -l mulţumi pe cel jignit. sătul de ticăloşia lumii. Atunci când îndrăzneşte a se privi pe sine. Atât în lumea plină de lumini a celor dintâi. am datorii şi trebuie să mă descurc. Dar. nu există nici mântuire. cei ce-au pierdut îşi îneacă neputinţa în delirul grotesc al pseudorealităţilor. in illo tempore. ci – dimpotrivă – pentru a-l ajuta pe cel care a jignit să îndure consecinţele faptelor sale şi să se ridice la nivelul iertării care este deasupra oricărei pedepse. L -a chemat şi i-a spus în faţă ceea ce era de spus.şi iertarea. conştiinţa e universală? Distincţia dintre bine şi rău este o evidenţă atât de simplă încât e accesibilă oricui sau e un dat istoric. apar şi dispar – puşi pe şotii – în labirintul de oglinzi al massmediei. stau în perplecşi în faţa ecranelor. cei mai fericiţi dintre muritori sunt ticăloşii. Sunt aici. fiecare îşi spune: aşa a fost să fie. s-a-ntâmplat şi gata. de a asuma. de a (ne) schimba? Unde e conştiinţa? Cu ani în urmă. şi alţii vorbesc patetic despre un Dumnezeu care. ci doar a răspuns: domnule. cu deplină îndreptăţire. dar sunt ele şi adevărate? Au toţi oamenii parte de conştiinţă adică. Restul. Bagosora şi Sary sunt contemporanii noştri. cât şi în lumea luminată spectral a celor din urmă o lumină pare a se fi stins cu desăvârşire: aceea a conştiinţei. incapabili a mai distinge adevărul de fals şi binele de rău. De aceea Unamuno spunea. După 23 de ani nimeni nu mai înţelege ce s-a întâmplat atunci. Dimpotrivă.

801 Vizualizari Într-un fel. dar – într-un anume fel – repetarea acelei frazeologii sterile şi-a făcut efectul. a fost evitată sau camuflată în aluzii criptice şi asta în domenii oricum cvasi-inaccesibile publicului obişnuit. Una dintre ele a fost filosofia ştiinţei. Pentru ei nu era vorba nici de a gîndi. Puţinii gînditori marxişti ai interbelicului românesc au fost fie exterminaţi. Cultura. 2012 Analize. ci de o modalitate de a-şi cîştiga existenţa (evitînd realitatea brutală a “producţiei”) şi. în ciuda faptului ca ştiinţa acoperea domenii destul de largi (de la matematică la lingvistică şi de la biologie la istoria artei). rescrisă în 1958 sub titlul “Fundamentele filosofiei marxiste”. lucrurile erau mult mai nuanţate: Partidul nu a încurajat nici odată în România o dezbatere reală a tezelor vehiculate de discursul său oficial. dacă nu taxate brutal de “revizionism”. În absenţa unei autentice gîndiri de stînga. cu problematizarea “tezelor” prohibită şi identificată cu discursul oficial. modalităţi – mai mult sau mai puţin tolerate de regim – de a ocoli discursul dominant. această “filosofie” se prezenta ca un bloc compact. filosofia materialist -dialectică a fost prezentată generic în România ca “învăţătura Partidului”. Au existat. fie constrînşi la exil iar discuţiile asupra marxismului (atît cele din Occident. audienţa specialiştilor acestui domeniu a fost destul de restrînsă. În realitate. Reforma învăţămîntului – atît a instituţiilor. nu am avut nici o disidenţă care să opună “socialismului real” exigenţele “marxismului autentic” iar ulterior nu am avut nici o critică articulată de stînga a revenirii la capitalism. Efectul acestei stări de lucruri e acela că. primatul materiei şi caracterul secund al conştiinţei. filosofia acelui timp se reducea la recitarea – ritualizată – a unor formule golite de conţinut. “Partinitatea” filosofiei. Sinteze 13 comentarii 1. care se cerea asimilat tel quel şi întrebuinţat ca un “ghid de acţiune” în vederea realizării sarcinilor c oncrete pe care le stabilea Partidul. Lipsită de personalităţi şi de relief. Pînă în 1989 structura curriculară a rămas stabilă şi fidelă lucrării lui Stalin “Materialismul dialectic şi materialismul istoric”. cu atît mai puţin de a crede în cele rostite. a acceptat (şi uneori – la impulsul unora dintre “personalităţile” Partidului – chiar a încurajat) studiile şi traducerile referitoare la structura şi semnificaţia ştiinţei în lumea contemporană. predată în toate facultăţile (atît ca “Materialism dialectic”. discuţia de fond. Acţiunea ei în epocă a fost nulă (dacă nu punem la socoteală ambalarea într-un jargon “marxist – leninist” a acuzelor pe baza căreia au fost condamnaţi oamenii de cultură ai interbelicului). Paradoxul (favorizat şi potenţat de logica sistemului) face ca într-o ţară ce îşi se revendica filosofia de la gîndirea marxistă să nu putem indica nici un singur gînditor marxist reprezentativ. Universală. filosofia oficială era ignorată de toată lumea. adesea cu un abia disimulat cinism. etc au constituit reperele discursului filosofic oficial pe toată durata comunismului românesc (şi. cît şi a programelor – a făcut tabula rasa din tot ceea ce se realizase în veacul precedent. Astfel că deşi sa putut lucra relativ onest în filosofia ştiinţei. “legile dialecticii”.Mihai Maci decembrie 4. . Totuşi. Însă ar fi nedrept să reducem gîndirea acelui timp la ideologia Partidului. cît şi ca “Socialism ştiinţific”). pe perioada comunismului. Teoretic. filosofia a dispărut în România în 1948. cît – mai ales – cele din Europa de Est) au fost riguros cenzurate. perfect structurat. ale cărei teze aride au sfîrşit prin a fi ilustrate de fragmente fără noimă din discursurile lui Ceauşescu. Dat fiind că marxismul se voia ştiinţific. care ar fi angrenat actualizarea non-partinică a întregii filosofii. pe toată durata comunismului. fie marginalizaţi. în forme mai mult sau mai puţin atenuate – dat fiind că majoritatea cadrelor universitare post-decembriste era constituită tot din foştii profesori ai perioadei precedente – chiar după căderea acestuia). acţionînd rezidual mult timp după ce a fost abolită oficial. de a face o modestă carieră (dat fiind că pentru marea carieră de partid contau mult mai mult legăturile şi afilierile personale decît abilităţile ideologice). scindarea între “materialism” şi “idealism”. Însăşi profesioniştii acestui discurs îl mimau. eventual.

Aram Frenkian sînt cîţiva dintre cei dintre cei parţial reabilitaţi în anii ‟70 şi ‟80 (alături de personalităţi din domenii conexe. În primul rînd Lucian Blaga. De altfel ultimul val de represiune violentă a intelectualităţii interbelice. un rol şi mai important l-au avut în acel timp supravieţuitorii perioadei dintre cele două războaie: Anton Dumitriu. logician erudit. precum şi pretenţia marxismului de a fi sinteza întregii istorii a filosofiei. D. vorbeau prin ele însele. între care o remarcabilă introducere în filosofie. ascensiunea naţionalismului în perioada lui Ceauşescu a făcut posibilă şi reeditarea – parţială şi atent supravegheată – a lucrărilor cîtorva gînditori interbelici. În mod paradoxal. de pildă). Speculînd. Mircea Eliade şi. în egală măsură. complet străină “liniei” oficiale. apoi Mircea Florian. în lipsa unor comentarii adecvate. creator de metodologie şi de şcoală. Sigur. ci şi unul dintre vîrfurile domeniului său. prestigiul lui Eliade se hrănea şi din domeniul său de studiu: “istoria credinţelor şi ideilor religioase”. preluată de toate statele blocului estic şi înscrisă indelebil în memoria celor ce şi-au făcut studiile în anii respectivi. mai ales. Într-un anume fel. din nou.O altă direcţie de vehiculare a gîndirii propriu-zise au reprezentat-o traducerile clasicilor filosofiei. de la distanţă. Pe de altă parte. Mircea Eliade cauţiona cea mai puţin ideologizată formă de cercetare în domeniul ştiinţelor socio-umane din România comunistă. Un statut mai aparte l-a avut traducerea lui Platon. lipsită de contextualizare atît în mediul interbelicului românesc. şi astăzi) – poate cu excepţia eseurilor vizînd (re)construcţia unei specificităţi a gîndirii româneşti actualizînd potenţialul etimologic al unor termeni marginali faţă de tradiţia (în bună măsură de împrumut) a filosofiei academice. ci. Mai mult decît orice alt om de ştiinţă (George Palade ori Nicholas Georgescu – Roegen. catalogată peiorativ ca “mistică şi obscurantistă”. gîndirea lor era deformată. graţie în bună măsură autorităţii numelui lui Eliade. era citit mai ales pe linia eseurilor sale. mai ales. chiar în lipsa unor studii adecvate.P. traduşi şi ei în epocă) nu riscau să devină fenomene de masă (şi poate de aceea editarea lor a fost tolerată). Pe lîngă cei recuperaţi postum. şi vorbeau altfel decît propaganda oficială. însă şi aici. Cel dintîi. pe care puţini le -au citit (şi atunci. Roşca. Negulescu. cu un impact ce depăşeşte cu mult cercul ce -l cunoscuseră . Pretenţia de ştiinţificitate a materialismului dialect nu se manifesta doar ca o deschidere către ştiinţă. Publicarea. a “Jurnalului de la Păltiniş” al lui Gabriel Liiceanu marchează momentul din care Constantin Noica devine un personaj public. Brătianu. ca o respingere obstinată a oricărei forme de religiozitate. P. Ori. Petru Comarnescu. cît şi în cel al dezbaterii de idei a epocii. lectura a pendulat între etic şi estetic. autor de monografii şi tratate inconturnabile pentru specialişti şi. această influenţă nu s-a exercitat atît prin scrierile efective ale lui Noica. Mihail Manoilescu ori Nicolae Mărgineanu). Era limpede că Aristotel. neîndoielnic. slăbiciunea ştiinţifică a materialismului dialectic.D. existenţa acestor traduceri a fost de bun augur pentru cei puţini care au ales să aprofundeze istoria filosofiei. la finele anilor ‟50 şi începutul anilor ‟60. Pe de altă parte. Însă. Mircea Eliade beneficia în epocă de un dublu prestigiu: mai înainte de toate era nu doar deplin integrat în cultura occidentală (ca titular al unei ca tedre universitare peste Ocean). discursul asupra religiosului (chiar dacă purtat preponderent pe tărîmul antropologiei şi al etnolingvisticii) revine în spaţiul cultural al finelui anilor ‟70. Constantin Noica. Darwin ori Ricardo. precum Gheorghe I. În fine. cea mai mare influenţă asupra underground-ului filosofic din acei ani a avut-o Constantin Noica. Kant ori Hegel (la fel ca şi Newton. Alice Voinescu. a fost sincron cu marea campanie antireligioasă a lui Hruşciov. d ar – pe de altă parte – circulaţia ei publică face ca un întreg orizont problematic să fie redescoperit şi să se impună (pînă la supralicitare) tinerelor generaţii de absolvenţi de filosofie ce căutau o modalitate de a evita “limba de lemn” a discursului oficial. Mircea Eliade întruchipa modelul unei reuşite intelectuale în acelaşi timp româneşti şi de anvergură mondială. s-au putut publica – în diversele epoci ale comunismului românesc – o mulţime de texte care. în 1983.

ca o meditaţie a discipolului asupra cuvintelor maestrului. Nu doar viaţa exemplară a lui Constantin Noica (de anahoret. Astfel că. care resimţeau acut faptul că le blocată posibilitatea realizării sociale. Ajungi într-o gară uitată de sat? Foarte bine. vremurile – oricît de vitrege ar fi – te pot strivi. în epocă nepublicabilă) cu un om de cultură în cel mai autentic sens al cuvîntului şi. “Gîlceva înţelepţilor”. mesajul lui Noica iradiază şi seduce. apoi într-o pedagogie explicită o temă similară celei a rezistenţei faţă de “teroarea istoriei” dezvoltată de prietenul şi congenerul său Mircea Eliade: atunci cînd sîntem expuşi seism elor istorice. E greu de exagerat importanţa lui Noica în anii ‟70 şi ‟80: un singur om a reuşit să spargă monopolul pe care ideologia îl impusese asupra filosofiei şi să facă din aceasta din urmă provocarea supremă pentru o generaţie căreia comunismul nu-i oferea decît munca pe “marile şantiere patriotice” şi incontinenţa verbală a “celui mai iubit fiu al poporului”. vitejia gratuită nu are sens. deoarece sfîrşeşte prin a steriliza potenţialul creator al persoanelor în cauză. Noica oferă o pedagogie culturală care nu făcea obiectul nici unei instituţii a statului şi care. dacă eşti în stare să-ţi asumi această încercare. Deşi nu a adoptat o atitudine politică explicită (şi acest lucru i-a fost reproşat atît în acel timp. în centrul său. se pot pune bazele unei vrednicii culturale menită a răzbi vicisitudinea vremurilor. cît mai ales ulterior). ci fundamentul coeziunii unui grup în care fiecare se regăseşte prin alţii pe sine şi cu toţii fac dovada vie a faptului că mediul pe care îl dorea “antrenorul” lor e nu doar posibil.atît înainte. datorită faptului că. În fond ce înseamnă realizarea socială? Ea nu e nimic altceva decît o modalitate de-a divaga în anecdoticul mondenităţii şi. ci şi funcţional. în asemenea vremuri. cît şi . Noica le spunea: cu atît mai bine. la finele lui ‟89 filosofia avea avea un destin unic printre disciplinele de studiu: era (atît dinspre grupul celor ce îl urmaseră pe Noica. latină sau greacă. I. În felul acesta. ci – dimpotrivă – se poate dovedi un început. de a-ţi rata vocaţia. cît şi după procesul şi detenţia sa. probabil. Noica articulase mai întîi într-o experienţă de viaţă. tot de cătr e Gabriel Liiceanu. Pe de altă parte. într-un fel sau altul. implicit. În fond. implicit. arată că – într-o lume supusă monotoniei laudative a discursului oficial – dezbaterea şi disputa sînt posibile şi. cu despărţirile şi regăsirile ei. Confruntările celor care. În acel timp. Gulian) nu e mai bună. Brătianu). în egală măsură. ci şi editarea. în care cultura umanistă era marginalizată în profitul celei tehnice iar filosofia fusese confiscată de ideologie. lumea şi timpul pentru care vă pregătiţi nu vor întîrzia a se întrupa. Acestor oameni. Exilul acesta impus (de politicile sociale ale Partidului) nu e un sfîrşit. dar nu te pot desfiinţa. Acolo. Şi are de ce. nici “gesticulaţiei” dizidenţei. Graţie acestei formule. nici supunerea totală (precum cea a lui Mihail Ralea sau C. ci pregătiţi-vă temeinic pentru că dacă faceţi acest lucru cu toată dăruirea şi cu toată rigoarea. E un optimism funciar în mesajul lui Noica şi acesta a venit exact la momentul potrivit pentru generaţiile de absolvenţi ai învăţămîntului superior din anii ‟80. ci un proiect ce invită la participare. “Jurnalul” se înfăţişează depotrivă ca o carte de interviuri (nici odată realizată şi. tocmai ele atestă vitalitatea gîndirii. retras. mai mult. ambele expuse într-un stil în acelaşi timp accesibil şi impregnat de “subsolurile” studiului riguros. Noica avea un mesaj – poate singurul în epocă – ce interpela radical întreaga (meta)stază a lumii româneşti: fiţi pregătiţi! Nu vă abandonaţi nici facilităţilor nomenklaturii. căci singurul ei corolar este anihilarea fizică (cum s-a întîmplat în cazul lui Mircea Vulcănescu ori în cel al lui Gheorghe I. Soluţia. dar implicat într-o mulţime de proiecte culturale). purta dincolo de tot ceea ce putea oferi acesta. pe care politica lui Ceauşescu îi exila din marile oraşe în cele mai îndepărtate colţuri ale ruralului. în 1987 (anul morţii gînditorului de la Păltiniş) a “Epistolarului” confirmă succesul proiectului propus de filosof. au intrat în contact cu mesajul (şi cu exigenţele) lui Noica nu constituie o polemică sterilă. nu se află expunerea unei biografii (oricînt de fascinantă ar fi ea). este aceea a unei retrageri active: ignori istoria vizibilă (şi accepţi – bucuros – să fii ignorat de ea) şi te investeşti în “istoria lungă”[vezi nota 1] a culturii. un tratat sau o lucrare clasică a oricărei discipline. dacă ai la tine o gramatică şi un dicţionar de germană.

mesajul lui Noica. umorul hîtru şi o erudiţie lipsită de ostentaţie (căci devenită veritabilă natură). în egală masură. ori – lecturată din cealaltă direcţie: era “învăţătura Partidului despre lume şi viaţă” şi subversiune a unor marginali mînaţi în luptă de “influenţa nefastă a curentelor idealiste”. pe la cozi şi în şedinţe. Facultăţile nu erau în situaţia de a le oferi prea mult: majoritatea profesorilor erau tot cei dinainte (cu multiple cazuri de convertiţi şi re-convertiţi la noile orizonturi ale filosofiei). Poate nu întîmplător. ceea ce interesa pe mulţi dar nu răzbătea aproape deloc în spaţiul public. formulelor gata făcute a patru decenii de lozinci (cu accentul pe o. ce-i făceau loc celuilalt într-un dialog care – grav şi jucăuş în acelaşi timp – o rupea cu epoca “discursurilor” şi a “aplauzelor spontane”. care denunţa falsa postură de judecător în care se erija fiecare. opiniile tranşante (a unor oameni învăţaţi să declame. iar tinerii angajaţi – în ciuda bunăvoinţei lor – erau. că aceşti oameni vorbeau altfel. care instaura distanţa necesară unei priviri lucide. cu surse şi un instrumentar bine precizat şi ideologie decăzută. “în vremea aceea”. Occidentul e foarte deschis faţă de . “adeziunea” la noile realităţi. cum pronunţa Silviu Brucan) le lua locul problematizarea. încă erau percepute ca blocuri unitare. studii europene). descopeream. altfel decît felul de a vorbi – marcat de pseudo-sentimentalismul “comentariilor” şi de interjecţiile frustrării – majorităţii românilor de atunci.dinspre “cabinetele de partid”) în acelaşi timp ea însăşi şi opusul său: gîndire riguroasă. pe de alta eternul prizonier care. Felul de a vorbi al acestor oameni ne făcea pe toţi să ne regăsim umanitatea risipită în întuneric şi frig. Era ceea ce se vehicula în public. ci şi bibliografiile occidentale şi diviziunea continuă (ca efect al dezvoltării unor metodologii tot mai sofisticate) a disciplinelor care. Mai precis o anumită expresie a filosofiei. Filosofia se fragmentează: mai întîi în “continente” – e vorba de disciplinele socio-umane care fie trebuie recreate (psihologie. cuvintele pentru a o numi. Acela a fost – pe vremea televiziunii cu un singur canal – spectacolul deplin al filosofiei în România. Descopeream cu uimire pe de o parte marele exilat. cît şi filosofi ai ştiinţei onorabili. vreme de un deceniu. căci – în vremea aceea – Facultăţile de Filosofie erau asediate studenţi care continuau să recepteze. un eveniment. erau – în fond – foarte normali: celebritatea nu se materializase pentru Cioran decît într-o aură de legendă iar renumita lui mansardă abia dacă era puţin mai confortabilă decît apartamentul lui Ţuţea. Poate părea straniu. cel mai adesea. dar nu interesa pe nimeni şi. sociologie). Dar şi cîntecul ei de lebădă. fie de -a dreptul inventate (relaţii internaţionale. aproape cu fiecare ocazie. Raţiunea acestui succes public (probabil nesperat nici de fericitele sale victime) o reprezintă faptul. aceea dezvoltată – în descendenţa lui Noica – de către foştii săi discipoli. Fascinaţia pe care-a exercitat-o serialul avîndu-i ca protagonişti ţinea în întregime de farmecul prezenţei. de la distanţă. altfel decît limba precipitată şi sacadată de gîfîieli a celor ce se impuseseră pe creasta valului mişcărilor de stradă. al gîndirii şi al limbii lor în care se amestecau sclipitor precizia formulării. decisiv în acel moment. atît cîţiva “marxişti de cursă lungă”. Să nu uităm: în acel timp în care descopeream o lume nouă. în singura limbă pe care-o ştiau. Apariţia acestora la proaspăta “televiziune liberă” e. fie create pur şi simplu (politologie. nu să asculte) erau înlocuite de nuanţe. Altfel decît fostele cadre care-şi declară fără nici o ezitare (şi nici un scrupul). la fel de prinşi în fascinaţia descoperirilor ca şi studenţii înşişi. asistenţă socială). în acelaşi timp. Probabil cele mai sesizante au fost pentru moment cele ale lui Andrei Pleşu ori ale lui Gabriel Liiceanu: în cuvintele lor. Probabil forma deplină a acestui tip de expresie a reprezentat -o duplex-ul Emil Cioran – Petre Ţuţea realizat de către Gabriel Liiceanu în 1990. Din păcate. Avînd în vedere carenţele problematizării sociale (care. în România. Mulţi dintre universitari descopereau nu doar bursele în străinătate. ambii. s-a rezumat la partinazate pro sau contra). patetismului (“nobilelor idealuri” şi patriotismului à la Ceauşescu) i se substituia ironia. şi însuşi Constantin Noica s au aplecat asupra temei contradicţiei… *** Schimbările din ‟89 – ‟90 aduc filosofia în spaţiul public.

nici unul . pe cale de consecinţă. valabile în abstract (eventual datorită performanţei lor estetice). Cu toate că. * Nu aici e partea cea mai acută a eşecului filosofiei. dar şi ireproşabilă formaţie e împlinirea cea mai desăvîrşită a visului lui Noica: Societatea Română de Fenomenologie (al cărui suflet e Cristian Ciocan). a unor oameni a căror abnegaţie. cît şi Andrei Pleşu (prin Colegiul Noua Europă) au dat – în condiţiile democraţiei – o dimensiune instituţională unei performanţe care pe vremea lui Noica nu putea fi decît individuală. Filosofia. Deschiderile comunitare – atîtea cîte sînt vitale – s-au creat şi ele reprezintă reuşita. Deşi aproape în fiecare guvern au fost absolvenţi de filosofie. prima generaţie de specialişti ai acestor domenii provenea dinspre filosofie. e – din perspectiva practicanţilor acestor noi ştiinţe – exact opusul felului în care ei înţeleg cunoaşterea. ci în faptul că – în spaţiul public – prestanţa ei s-a limitat la inovaţia de limbaj a începutului anilor „90. Sigur. grupul de medievişti centrat de Alexand er Baumgarten şi Centrul Noica realizat de Sorin Lavric. Pe de altă parte. testabil şi rezumabil la cîteva subpuncte uşor de înţeles şi de “implementat”.formarea acestui “middle class” al intelectualităţii umaniste care ar urma să constituie. ci doar teorii punctuale ce sintetizează informaţia obţinută de la anumite “grupuri ţintă”. Pe de altă parte. ci şi imaginea paradisului terestru) au ajuns să considere – într-o viziune cît se poate de pozivitistă – filosofia ca aparţinînd preistoriei domeniului lor. aceştia (în bună măsură sub influenţa campusurilor americane. dar nu spun. filosofia (aşa cum se practică în România) nu e nimic altceva decît ultima linie de rezistenţă (a unui trecut difuz) faţă de noua formă de raţionalitate care – ne place sau nu – aparţine nu doar prezentului. printre puţinele repere de normalitate ale acestor vremuri sărace. însă ignoră (mai mult sau mai puţin timoraţi) dezbaterea metodologică care – mai ales peste Ocean – actualizează bună parte a tradiţiei filosofice. se poate şi obiecta: atît Gabriel Liiceanu (prin Editura Humanitas). dat fiind că – în majoritatea cazurilor din raţiuni pur doctorale (iar ulterior de acribie a publicării) – reprezentanţii acestui tip de discurs dezvoltă o formă de “specializare” care valorizează în exces culegerea şi sintetizarea datelor empirice. Faptul că nu se face totul la nivel instituţional pentru aceste oaze ale probităţii profesionale şi ale devotamentului pentru altceva decît propriul interes evidenţiază nobrilismul obstinat al instituţiilor statului care. la nivel cultural. E vorba de nişte nuclee tari de specialişti cu o bună (şi constantă) audienţă în mediul universitar. care deşi par a fi nişte flori ale ciudăţeniei plutind pe apele agitate ale cotidianului nostru sînt. reţeaua de noduri a infrastructurii instituţionale. de fapt. Şi cum cunoaşterea lor se prezintă a fi expresia normei din campusurile americane. şi o consecinţă a prestaţiei publice a acesteia din ultimele două decenii. Pentru aceste ştiinţe nu există teorii pur şi simplu. faptul că instituţiile nu acordă atenţie filosofiei e. pe care de asemenea aceste teorii sînt verificate. Ceea ce constituise capitalul de simpatie al filosofiei – rafinamentul de limbaj (care acoperea o rigoare de gîndire). care reprezentau pentru ei nu doar summa cercetării în domeniu. în majoritatea cazurilor. nimic. aşa cum se prezintă ea în mediul universitar. iar cuvîntul de ordine pentru toată această procedură e “adaptabilitate”. ci şi viitorului. nu e vocaţia filosofiei – care presupune o riguroasă asceză a studiului – să fie fenomen de masă. în loc să încurajeze şi să sprijine mult-invocata “excelenţă”. care se reduce la nişte giumbuşlucuri de limbaj ce pretind a spune totul. Lucrurile nu sînt neapărat dramatice la acest nivel. Totul e statistic. ci încurcă pe toată lumea. valabil în funcţie de anumiţi parametri. a ajuns curîn d a fi marota dispreţului “ştiinţelor socio-umane”: o vorbărie goală. Nimic nu a mai marcat ulterior prezenţa filosofiei în conştiinţa publică. în fapt. improbabilă dar reală. Căci – nu? – e o distanţă între lectura singuratică şi conversaţia de salon pe de o parte şi cercetarea empirică şi soluţiile “implementate” instituţional pe de alta. la toate nivelele (inclusiv la cel guvernamental). în bună măsură. se concentrează asupra propriei “reforme” într-un vertij nominalist care nu ajută pe nimeni.

ne aflăm în situaţia de-a descoperi. Căci. a derivelor “tranziţiei”. în egală măsură. ceea ce va trebui să înţelegem este faptul că instituţiile nu sînt constituite doar pe orizontala legislativă. a revenirii foştilor în guvernele post-decembriste. mito-poetic) al confruntării Binelui şi-a Răului. Toate celelalte nu sînt decît consecinţele lui. administrativă sau economică – existenţa unor grupuri de “inutili” care să problematizeze ceea ce funcţionarilor li se pare de la sine înţeles ne -ar putea scuti de multe rătăciri. filosofia a rămas subiect de glumă episodică. Din tot ce-a fost şi-ar fi putut să fie. dincolo de mici vanităţi subiective. oamenii comuni nu s -au simţit nici buni. nu faptul că nu a fost în stare să -şi orînduiască propria ogradă reprezintă cel mai grav eşec al filosofiei. cît şi în universitate (unde dezvoltarea ştiinţelor impune apariţia unor forme de gîndire legate de acestea şi mişcîndu-se în ritmul lor). ci. ar putea face şi mai mult. în definitiv. proiectele. Pe terenul “raţionalităţii”. În fine. cu ambiguităţile sale şi despre acest interval nu le -a vorbit nimeni. a trecerii de la proclamarea egalitarismului la afişarea diferenţierii sociale. a eşecului “reformelor”. reorientarea filosofiei pe conexiunea cu ştiinţele şi pe problematizarea premiselor şi a rezultatelor acestora ar putea constitui baza unui alt tip de cercetări (şi de cercetători) în viitor. violenţei pe care o actualizase atît instaurarea acesteia. prinde patru generaţii. din nou. nici răi în mod absolut. oricum. Mai mult decît orice. coabitării majorităţii populaţiei cu regimul în anii ‟60 – ‟70. apoi a adîncirii în delirul lui Ceauşescu cu umilinţele şi privaţiunile lui. * Mai există un loc pentru ea în lumea românească de azi? S-ar putea să fie mai multe: centrele de cercetare pe care le-am amintit îşi vor continua. în mod cert. filosofia nu are nimic a spune ştiinţelor şi. Ceea ce e cel mai trist e faptul că nimeni n -a găsit de cuviinţă a gîndi rolul filosofiei atît în liceu (unde menirea ei ar fi să sintetizeze la nivelul semnificaţiei cunoştinţele anilor de şcoală). Filosofii autohtoni au părut tot timpul străini de asemenea considerente pămînteşti şi convinşi de capacitatea de seducţie a unei discipline menite a traversa toate vicisitudinile timpului. pe cale de consecinţă. experienţa lor a fost una “a intervalului”. suprimarea disciplinei care va fi redusă la o sumă de lecturi relegate în domeniul activităţilor private. pe verticala unei istorii în care s -a realizat reglajul fin al componentelor lor.dintre aceştia (şi. perplecşi. Dînd legi şi creind instituţii prin ucaz. că . Acesta e marele ei eşec. de aici. la discutarea criteriilor de “acreditare” şi de performaţă în domeniu. nici o voce din rîndul filosofilor din Academie) nu a avut nimic de obiectat la marginalizarea disciplinei în învăţămîntul liceal. ele prezintă marele avantaj de -a fi mai uşor accesibile deoarece nu vorbesc atît minţii. mai ales tehnologiilor şi birocraţiei care ne -au invadat viaţa cotidiană. la nivelul deciziei – fie ea politică. Dacă cineva priveşte astăzi programele de filosofie nu poate rămîne decît cu tristul sentiment că e vorba de un amalgam de platitudini şi de preţiozităţi a căror trăsătură comună este patetica lor inutilitate. Ori ce-a făcut filosofia românească? În cel mai bun caz a oferit explicaţia unui maniheism cvasi-religios (şi. acesta era lucrul cel mai aşteptat de la filosofie: să aducă puţină lumină în acest “de ce?” colectiv care. iar filosofia a ratat şansa de a-i învăţa pe oameni să-şi asume propria viaţă la nivelul semnificaţiei. În mediul universitar. nu s-au înrolat conştient nici într-o tabără. la elaborarea programelor liceale şi universitare. de asemenea. Locul pierdut a fost ocupat repede de religii şi de gnozele modernităţii tîrzii. Sprijinite. Lumea nu a înţeles în filosofie proiectul comun de a gîndi ceea ce ni s -a întîmplat şi ni se întîmplă. acum redusă la eficienţă. nici în cealaltă. a prăbuşirii ultimelor repere ale tradiţionalului şi a imergenţei noilor tehnologii şi facilităţi care şi-au creat publicul lor. Eşecul ei a fost în primul rînd unul public: ea a fost incapabilă a da o semnificaţie celor 45 de ani de comunism. cît sufletului. cît şi Cel de-al Doilea Război Mondial. din care nu mai e deloc clar cine-a ieşit învingător (sau poate esenţa acestei confruntări e aceea de -a continua pînă la “împlinirea vremii”). Filosofia a pierdut pentru că nu fost capabilă să asume experienţa oamenilor din perspectiva sensului acesteia. a izbucnirii violente din Decembrie ‟89. Cert e că. Şi. Dar. deja.

dat fiind că mefienţa lor faţă de universităţi şi de cunoaşterea pe care o dispensează acestea e doar un . Şi ce credeţi că fac tinerii care descoperă că nici absenţele.152 Vizualizari Nicăieri nu e mai pregnantă atmosfera încărcată şi mohorâtă a toamnei decât în instituţiile pentru care fiecare toamnă ar trebui să marcheze un nou început. parafrazând vorba clasică a lordului Keynes: un student care nu vine la cursuri sau nu învaţă are o problemă la examen. prin urmare. Opinie. ci – în primul rând – al doilea bacalaureat “cu camere”. nici neînvăţatul nu se pedepsesc? Nu trebuiesc acuzaţi chiar de toate relele. trecute. Ori gîndirea ne-ar putea oferi şansa de-a le asuma istoria în prezent. prezente şi viitoare. Toamna universitatilor Mihai Maci octombrie 16. . Menţionarea triumfalistă a sălilor de curs şi a calculatoarelor ascunde cu greu împuţinarea drastică a studenţilor. Nu doar scandalurile din vară. dar o grupă sau un an a cărei majoritate nu frecventează orele şi apare (dacă apare) doar în al treilea re. fără a şti măcar la ce examen a venit. au avut un efect direct cuantificabil în numărul bobocilor universitari de toamnă. de vreme ce singurul lor efect ar fi trecerea în stare de “nesustenabilitate financiară” a catedrei ai cărei profesori ar lua o asemenea hotărâre radicală (deoarece salarizarea cadrelor didactice e direct legată de numărul de studenţi).Societate/Life 26 comentarii 3. Educatie. sub specia problematizării. trebuie economisiţi. dar inexorabil. nici atunci când poposesc în universităţi nu înţeleg să se supună orbeşte unei discipline (înainte de toate a prezenţei) de care se pot foarte bine dispensa. Căci. iar ditirambii cu privire la “calitatea educaţiei” alcătuiesc o pojghiţă prea subţire pentru a masca incapacitatea absolvenţilor de a se angaja altundeva decât în servicii temporare şi fără legătură cu studiile lor. după capitularea din iunie 1940. o asemenea grupă sau un asemenea an reprezintă o problemă pentru facultăţi şi pentru universitate. În ciuda discursurilor liniştitoare. începutul lui octombrie evocă în universităţile româneşti mai curând umbra funestă a unui sfârşit încă amânat. În plus. în care persoane de primă mărime în stat (un prim ministru şi doi miniştri – ai Educaţiei!) au dezonorat învăţământul superior. liceul i-a învăţat deja cu faptul că cele mai multe din cunoştinţele pe care le dispensează învăţământul sunt cu desăvârşire inutile şi. Dacă meditînd asupra experienţei lor oamenii vor descoperi că nu sînt singuri. filosofia va însemna – din nou – ceva pentru ei şi va avea un loc în inimile lor. Cel mai adesea răspunsul “conducerii” pare a fi inspirat de înţelepciunea regelui din “Micul Prinţ”: de vreme ce studenţii sunt puţini. ci privesc deja universitatea cu o circumspecţie (dacă nu mefienţă) total străină de încrederea pasională a predecesorilor lor. Cultura. la care se adaugă accelerarea plecării vârfurilor liceelor cu burse în străinatate. Aşa că represalii ample (precum căderea majorităţii unei grupe sau a unui an) sunt excluse. Pentru noile generaţii de absolvenţi ai liceelor (dintre care mulţi fac deja vacanţe lucrative alături de părinţi în Spania sau Italia) reuşita socială nu mai trece în mod necesar prin universitate. 2012 Analize.mecanismul nu e reglat şi că fisurile lui sînt – de fapt – cel puţin la fel de importante ca şi logica funcţionării. Şi ar fi un bun început pentru a gîndi ceea ce într -adevăr merită a fi gîndit: sensul experienţei noastre. _____________________________________________________ [1] Asupra căreia – în contrast cu « istoria evenimenţială » – pare-se că Braudel însuşi ar fi meditat într-o tabără de concentrare a soldaţilor francezi. Aceştia din urmă nu numai că sunt mai puţini şi mai slab pregătiţi decât cei din generaţiile anterioare.

. la fel de utile şi de folositoare precum extragerea radicalilor de ordinul trei pentru elevii de liceu. ci în confruntarea personală cu textele clasice ale domeniului ales. de fapt. Multe dintre ele nu au fost traduse pre limba noastră (şi. de regulă nu sunt nimic altceva decât nişte divagaţii inventate pe moment de un profesor sau altul. trebuie alfabetizat în domeniu. Însă aici problema mare este aceea că profesorii înşişi au un contact destul de slab cu aceste texte. câte o referire la ultima apariţie a unui Journal de peste ocean ori la cea mai recentă modificare a legislaţiei europene. “etici aplicate”. prin urmare. şi profesorilor senzaţia că sunt contemporani cu timpul lor. acum oamenii sunt refuzaţi fără ca cineva să mai ia în considerare diploma şi studiile lor. . În cel mai bun caz “proiectele” în cauză vor fi fiind părţi ale proiectelor mai mari ale profesorilor ei. ici şi colo. în mod practic o dată ce te-ai văzut cu diploma în mână realizezi că. lucruri care prin noutatea lor insolită le dau şi studenţilor. Din păcate. nimeni nu le mai arată efectiv cum se face acel lucru şi nimeni nu-i mai însoţeşte la începutul făptuirii lor. Nu cu mult timp în urmă. mai ales nu erau traduse atunci când profesorii de azi au citit cel mai mult şi cu cel mai mult folos: în vremea facultăţii lor) şi nici despre cele traduse nu se poate spune că sunt tocmai accesibile în bibliotecile de provincie ori ca preţ de librărie. nici facultatea nu te-au învăţat să gândeşti altfel. În fine. ci mai curând osmotic. Căci mobilitatea gândirii nu se dezvoltă pe “trebuie să”-uri cu liniuţe şi numerotate. Mai mult decât orice. agrementate cu date de Wikipedia şi glumiţe etern valabile plus. În primul rând sunt împărţie într-o mulţime de specializări mărunte care (în ciuda “abilităţilor” şi a “competenţelor” pe care sunt ţinute a le forma) oferă cunoştinţe monocrome şi patetic de inutile. În vreme ce pentru tineri aceste lucruri fac parte din acele date pe le asumă nu neapărat raţional. Blocând total accesul tinerilor (în particular al celor cu studii umaniste. Iar altceva nu prea ai ce face. tocmai această incapacitate a statului de a crea mecanismele de înlocuire firească a generaţiilor în spaţiul public (ceea ce înseamnă şi în instituţii) le lasă celor tineri senzaţia că aruncaţi brutal la periferia societăţii şi că toate discursurile ce le sunt adresate (inclusiv cel al şcolii) îi vizează doar ca şi clienţi şi contribuabili.palid reflex al circumspecţiei statului pentru diplome manifestată de celebrul algoritm “unu (angajat) la şapte (disponibilizaţi)”. E greu de găsit astăzi o specializare a universităţii care să nu afişeze pe jumătate din programa de studii “metode”. administrative şi ştiinţifice) pe posturile publice. iar studentul e mulţumit nu doar că se alege cu o spoială de cunoaştere ci şi pentru că văzând cele 20 de pagini ale “suportului de curs”. nu mai ştii nimic şi chiar dacă-ţi mai aduci aminte ceva. al căror scop – teoretic – e acela de-ai învăţa pe studenţi cum se face un anumit lucru. “metodici”. etc. “Metodele” şi “tehnicile” sunt (teoretic) bune la orice tocmai pentru că nu sunt nimic altceva decât o colecţie de platitudini şi generalităţi pe care le luminează (spectral) doar power-point-ul de pe perete. cum profesorii sunt şi ei oameni (care “ştiu dureros ce e suta de lei”). Lipsa de judecată a unor tineri cărora liceul nu le-a format în nici un fel judecata este cea care favorizează şi întreţine acest tip de cursuri. universităţile par a fi rămas înţepenite în comportamentul (deja codificat procedural) care a fost expresia gloriei lor între 1990 şi 2008. “tehnici”. Astfel că s-a dezvoltat această modă a “cursului scurt”: câteva platitudini şi banalităţi. pentru că nici liceul. În mod absolut ambele sunt bune şi “dezvoltă inteligenţa”. “metodologii”. o studentă intervievată pe stradă de televiziuna naţională mărturisea că nu mai are timp să citească de câte proiecte are de făcut la facultate. nimeni nu e interesat de asemenea găselniţe. nici disponibilitatea de-a se dedica aprofundării unui text care i-ar scoate un timp din circuitul administrativ (cu toate “obligaţiile” şi hârtiile lui) nu le prisoseşte. statul nu face decât să confirme logica pe care pretinde că o denunţă: tot aşa cum înainte s-a intrat fără ca diploma să conteze. Profesorul îşi spune că studentul oricum nu are nici cele mai elementare date şi.

acele lucruri despre care se vorbeşte în lumea bună a mediului academic internaţional şi care – pe termen lung – schimbă lumea noastră. doar că cei de top beneficiază de un “management de imagine” mai bun. nici la secretare? Dincolo de toate acestea. adică. la “zilele oraşului” ori la reuniunea învăţătorilor locali. sunt acompaniate de sintagma “de cercetare” iar etica – cum altfel? – e aplicată tocmai cercetării. de economie ori chiar de biologie sau de fizică. “metodologiile”. de psihologie. Cercetarea. locale şi în care publicarea e condiţionată de cumpărarea revistei) abundă. În limbaj comun: nu ştie ce să facă. Nu ştiu dacă şi-a pus cineva banala problemă a procentului absolvenţilor acestor cursuri care ajung să lucreze în cercetare. raportări. de filosofie. a tuturor. se obişnuieşte ca la asemenea evinemente – la care. a procesului didactic”. copiii străzii şi cei ce fac (de voie. limba care ne dă tuturor un aer de universalitate. statisticile debordează de cercetare ce “schimbă paradigmele metodologice” ale tuturor domeniilor. o dată ce cunoaşte metoda. articolele din Journal-uri (e drept. Ca să alcătuim o ţară n-ar mai fi necesari decât militarii din Afganistan. Toată lumea munceşte în universităţi. “tehnicile”. calcule de aproximaţie. de regulă. Dacă cercetare înseamnă. dar nu are reprezentarea a ceea ce-i e cerut să realizeze. studenţii sunt fermi pe poziţie (căci dacă nu s-ar ţine locului. în sfârşit. măsura “societăţii bazată pe cunoaştere” în Rom ânia. de nevoie) agricultură ecologică. atunci – evident – orice absolvent de facultate (ba chiar şi aspirantul la ea) poate fi considerat “cercetător de calibru”. ci la imagine. . sute. de drept. participă doar cetăţeni români din acelaşi oraş – să se vorbească în engleză. să pună în practică metodele deprinse pe băncile şcolii. noi căutăm să demonstrăm că nici restul populaţiei (mai ales a celei universitare) nu e funciar deosebită de ei. Dacă un tânăr (doritor de alt tip de cercetare) ar avea curiozitatea să recenzeze actele “colocviilor”. în schimb. indici. evaluări („colegiale” şi “transversale”).realizează că nu are a se obosi prea mult cu învăţarea. Altminteri de ce s-ar preda în toate universităţile de provincie al căror “centru de excelenţă” constă într-un “laborator” cu câteva calculatoare (şi atât) a cărui cheie nu e nici la portar. în frunte cu administraţia centrală. atunci mă tem că numărul cercetătorilor de la noi din fiecare domeniu nu depăşeşte numărul celor 10 degete ale mâinilor. adaptată nevoilor momentului. la zeci. de litere. Aşa că nu la cercetare trebuie lucrat. Dacă priveşti lucrurile din interior. mii de rapoarte. Cam câţi sunt de toţi? Poate – dacă chiar căutăm un răspuns – ar fi bine să ne gândim care sunt în România zilei de azi posibilităţile de cercetare (adevărată) pentru un absolvent de istorie. . iniţierea “în cercetare” se termină la fel de brusc şi de imprevizibil cum a început şi – dacă a învăţat – tânarul student rămâne în cap cu un dicţionar de termeni disparaţi care nu descriu nimic din realitatea lui cotidiană (în vreme ce această realitate rămâne fără nume). iar cele 20 de pagini ale fişei disciplinei reprezintă “o abordare complexă. Totuşi. nu aceasta e marea problemă a universităţilor. Şi-n această perplexitate (simetrică celei cu care a început facultatea) îi e livrat Moloh-ului social. Filosofic vorbind. “conferinţelor” şi “simpozioanelor” de acest fel am avea. orarul sălilor e o minune de ingeniozitate (ce depăşeşte cu mult problemele de acoperire din matematică). Dacă cercetare înseamnă să te prezinţi cu (aceleaşi) extrase din lucrarea de diplomă la “sesiunea de comunicări” a şcolii. Problema e că în loc ca aceşti 10 (sau mai puţin) pe f iecare specialitate să fie susţinuţi pe toate căile şi propuşi ca modele ale unui parcurs educativ şi profesional. o poate face oricine. se folosesc cuantificatori. de sociologie. Un ultim amănunt: adesea “metodele”. la modul cel mai concret şi mai eficient. etc. Şi pentru ca să nu existe nici o umbră de îndoială. cum s-ar putea centra educaţia pe ei?). Cu toţii facem cercetare. el are conceptul.

Şi Ministerul nostru. ce trăieşte în mare pe seama TVA ului. universitatea se dedică unui joc gratuit greşesc. Reprezentanţii tuturor acestor comisii au reuşit să desăvârşească arta de a evita oamenii concreţi (fie ei studenţi. când vom ajunge acolo – prin 2030 – va fi şi vom fi o problemă pentru Europa). în plus. Pe lângă pensii mai sunt spitalele. Dar nu profesorii din şcoli şi licee sunt primii vizaţi de reduceri. măcar de astă dată. drumurile (din cauza cărora se moa re). mai ales. în care se moare cu zile. e mai mult ca singur că violenţa şcolară pe de-o parte şi absenteismul pe de alta vor creşte la cote alarmante. În rest au de-a face doar cu hârtiile care. Iar bugetul unei ţări cu o agricultură pastorală şi aproape complet dezindustrializată. fără a pune problema câtorva proprietăţi concrete). Astfel că pensiile se vor plăti. ştiu şi ei cum stau lucrurile. deoarece are şi ea această problemă (numai că noi n-am ajuns la pensionarea “baby boomer”-şilor noştri. le spun exact ce vor ei să audă. iar profesorii pot fi oferiţi oricând vindictei publice prezentându-se – în direct şi la o oră de maximă audienţă – “salariul din învăţământ” ca fiind media ritmetică dintre salariul unui rector şi cel al unui profesor debutant. la fel ca şi noi. încă o dată totul se reduce la bani. de calitate. . Ar fi interesant de văzut – în termenii termodinamicii – ce procent din resursele (materiale şi umane ale) unei universităţi e folosit pentru a crea această lume platonică în care totul e bine. Ne place sau nu. Pe de-o parte bariera . nimeni nu poată să răspundă întrebării simple dacă persoanele acelea ar înţelege ceva ce nu e precis formatat de “metodele” şi “tehnicile” lor. Procurat ura). adevărat şi frumos şi care. e mai parcimonios ca oricând. al Educaţiei Naţionale. perfect coerentă în ea însăşi. dar pur şi simplu refuză să audă şi să accepte această stare de lucruri. fie profesori). Între multe altele. Nu e o problemă plăcută pentru stat. Înainte ca cineva să întrebe câţi rectori sunt în ţară. feluritele compensaţii pentru dezastre naturale şi parlamentare – toate de plătit imperios. fiind ei în contact cu vârful lanţului trofic (cu Ministerul). În ciuda aerelor feroce ale reprezentanţilor săi pe teren. în guvern e pe unul din ultimele locuri. a hârtiilor.Timp de două decenii sute de mii de oameni au fost împinşi în pensie pentru a se masca şomajul şi acum ne-am trezit cu o masă enormă de oameni – mulţi în putere – pe care statul îi plăteşte ca să se uite la televizor. de ei depinde problema problemelor: finanţarea. e departe de a putea susţine atâtea cheltuieli câte ar fi de dorit. un lucru e cert: din învăţământ nu se moare în mod direct. Oricum. ce e drept. alţii susţin că şi oamenii Ministerului sunt oameni ca şi noi şi. nimeni nu ar risca să le spună ceva ce nu s-ar potrivi cu “concepţia lor despre lume şi viaţă”. din când în când. pe care nu-i întâlnesc decât “în grup organizat” cu ocazia unei alocuţiuni (evident. Problema acestor “înalţi reprezentanţi” este aceea că. Nimeni nici nu a încercat vreodată şi. cu orice preţ. Cei ce-şi închipuie că. Şi are de ce.matematici speciale şi noi programe de calculator (iar Senatul deliberează non -stop asupra tuturor acestora) pentru a… Pentru ce? Pentru a crea o realitate secundă. plus inevitabila Curte de Conturi (şi. De astă dată Europa nu ne va ţine lecţii. pe teme de metodă) în sala festivă a universităţii. Unii spun că nu. în vreme ce alte probleme presează în mod particular luna sau anul acesta. E limpede că orice măsură directă (fie ea şi cea a clasificării) ar determina reacţii ce ar merge neîndoielnic până în tribunal. dar în Parlament toată lumea e de acord că “principiului bunului câştigat” nu poate fi pus în discuţie fără a atenta la sacrosantul drept de proprietate (şi. şi aici se vede valoarea investiţiei de resurse a universităţii. dat fiind că ei au totuşi un rol social pentru care nu există (deocamdată) înlocuitori: ei îi ţin pe cei ce se află sub vârsta majoratului într -un loc atâta timp cât părinţii lor sunt la lucru. o ascunde abil pe cea imperfectă. dat fiind că “prioritatea educaţiei” e eternă. Tonele de celuloză care rezultă din această activitate vor fi procesate de “consumatorii secundari”: comisiile de acreditare. în care lucrurile nu se potrivesc mai niciodată. aşa că tactica lui Fabius Cunctator e cea mai eficientă. de etică. tocmai de aceea. chiar dacă puţin (şi slab) legată de realitatea efectivă. Pe primul punct al listei de tăieri a Ministerului sunt universităţile. cele (mai temute decât toate) fără nume.

Astfel. Universităţile. aşa cum se obişnuieşte. despre variabile (vizibile şi ascunse). pleacă spre zări mai calde. se căznesc să-şi facă hârtiile şi mai coerent ca anul trecut. Societate/Life 26 comentarii 4. menită a întemeia viitorul pe alianţa dintre prosperitate şi “transparenţă”. Opinie. Nimeni – din mulţimea de “guru” ai finanţelor şi de laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie – nu pare a fi în măsură a ne spune. daca… Mihai Maci septembrie 20. Din păcate. Ciudat e faptul că. deşi bătălia e pe studenţi. ci – aşa cum ne-am obişnuit în ultima vreme – trecerea de la toamnă la iarnă se va face dintr-o dată şi. cei care pot. când vom înceta a mai vorbi de criză. la rândul lor. dar optimismul nu durează mult: trimestrul următor curbele sunt descendente şi voci sumbre profeţesc adâncirea în “recesiune”. Astfel că la-nceput de toamnă toată lumea e pe poziţii: Ministerul atent doar la numărul de studenţi “efectivi”. mai devreme sau mai târziu. descoperim că nu e vorba de o problemă ci de o mulţime (practic indefinită) de probleme şi că – în epoca “globalizării” – localizarea lor e. vom reveni la normalitate.Sinteze. despre tot felul de aspecte punctuale care – ignorate în bilanţurile anterioare – modifică tabloul de ansamblu. La finele fiecărui trimestru marile (şi micile) economii îşi afişează cifrele. cât de cât credibil. Căci. .259 Vizualizari La patru ani de la începutul ei oficial criza continuă să fie o enigmă. adică la “creşterea economică”. 2012 Economie. şi omul obişnuit şi laureatul Premiului Nobel pentru Economie sunt purtaţi de aceeaşi reverie: criza e un accident şi. pe de alta lipsa de interes pentru universităţi a unor tineri cărora diploma nu le oferă mai nimic sunt mijlocul cel mai neutru şi inatacabil de-a submina – tăcut. Depistarea şi izolarea lor (inclusiv la propriu). tocmai de aceea. Dimpotrivă. despre termeni care nu sunt inteligibili decât iniţiaţilor (dar pe care mass media îi preia tel quel) şi. într-un trimestru acestea sunt mai mari (chiar dacă nu sensibil) decât în precedentul şi lumea începe a vorbi – uşurată – de “relansare”. orice ministru va fi interesat a-l perpetua). dar – cu măsuri şi cu comisii – distrăgând pe moment atenţia universităţilor. efectiv. împuţinarea studenţilor e o expresie a pieţei şi cine ar îndrăzni să protesteze (iar dacă ar protesta la ce bun?) împotriva acestui avatar contemporan al destinului? . doar-doar vor impresiona prin cuminţenie şi vor primi bani de salarii până la finele anului universitar. nu?. Poate singurul lucru bun – pe care-l atestă tocmai rărirea lor – e faptul că ei au înţeles aceasta realitate. Căci aici nu doar că iarna va urma în mod necesar toamnei. Şi. pe nepregătite. speculanţi. riguros instrumentată de state şi instituţii internaţionale. dar sigur – universităţile. Explicaţia cea mai simplă (şi. dincolo . după patru ani. în general. de aceea cea mai generală) a acestui accident spune că în mecanismul – raţional şi bine rodat – al “economiei de piaţă” s-au strecurat nişte corpuri străine (escroci.bacalaureatului relativ onest din ultimii ani (pe care. ei sunt ultimii care contează. Se poartă discuţii savante despre semnificaţia unor cuvinte. Dar nimeni nu se dovedeşte capabil să răspundă întrebării – banale în simplitatea ei – pe care şi-o pune orice om: când se va sfârşi cu toate acestea? În mod straniu. Dar. e prezentată ca fiind momentul cathartic în care economia devine conştientă de ea însăşi şi îşi asumă o autentică moralitate. ca întotdeauna. Global / Europa. dând la o parte aceşti intruşi – şi oprind (printr-o legislaţie adecvată) accesul altora – totul ar “reveni la normal” şi avântul “creşterii economice” ar fi reluat. sunt prea puţine semne că problema economiei ar fi fost localizată şi cauterizată prin astfel de măsuri punctuale. complotişti oculţi) care au gripat marea maşinărie.

hipostaziată ca fiind emisfera dezvoltării în opoziţie cu aceea sudică aflată încă în epoca conflictelor ce întreţin subdezvoltarea. această creştere părea a fi eternă şi a întrupa – în epoca post-ideologică – însuşi sensul istoriei. o înţelegem măcar aproximativ. mai mult sau mai puţin. încă o dată. ci şi statura “economiilor emergente”: China. Timp de şase decenii – cu interludiul crizei anilor ‟80. O putem numi cum vrem. Accelerată la început. La limita sudică a emisferei noastre am descoperit o altă lume. Brazilia. Aici.de puterile cele mai puternice la care ne raportam. de comunicare şi de interfaţă instituţională). Deja atentatele din 11 septembrie ne arătaseră că “modelul occidental” nu e chiar atît de universal pe cât ne-ar fi plăcut să credem. ţările europene începeau să vadă altfel: logica extensivă a războiului tradiţional putea fi înlocuită de logica dezvoltării intensive pe care -o favorizau noile tehnologii (multe dintre ele fiind tocmai o creaţie a războiului). La ce bun ca oamenii să se mai încredinţeze ideologiilor de grup ale violenţei dacă fiecare putea obţine tot ce voia punându-şi în valoare. Economia – în mod fatal mondială – seamănă tot mai mult cu un vertij care ne poartă fără să ştim încotro şi fără să ne (mai) putem opune. beneficiile ei) creşte constant. Timp de câteva decenii acestea au fost considerate secţiile de producţie primară ale unei economii care. a permanenţei păcii. În urmă cu câţiva ani lucrurile erau (sau poate dor păreau) simple: scopul economic (deopotrivă al indivizilor şi al statelor. toate dorinţele? Pentru prima dată în istorie. La baza acestei construcţii (care se realizează simultan cu r etragerea statelor europene din aventura – ce se dovedea tot mai păguboasă – a posesiunilor coloniale) se aflau două premise: mai întâi că economia (şi. pe cale de consecinţă. civilisations. faptul că nu suntem singuri în lume. Acesta era fundalul pe care oamenii îşi proiectau acţiunile şi care dădea un sens făptuirii lor. dar şi cu relansarea consecutivă prăbuşirii comunismului – această schemă şi-a dovedit viabilitatea: a creat. ceea ce favorizează scăderea preţului . este fructul acestei gândiri născute din ruina războilui. însă nu e deloc limpede dacă. în mod cert. implicit. într-o permanentă competiţie. India. unificată sub semnul fluidizării fluxurilor economice şi a maximizării profiturilor. sensul istoriei nu se identifică cu realizarea prosperităţii prin liberă competiţie. ar fi fost puţin tentante pentru economiile “dezvoltate”. Statele Unite erau dovada vie că tehnologia şi organizarea ei “raţională” pot realiza o prosperitate care are ca efect surparea “idolilor tribului” şi transformarea maleficei violenţe comunitare în benefica concurenţă dintre indivizi. pe de alta în organizarea producţiei. Conflictele care aveau ca scop cucerirea şi jefuirea altor teritorii îşi dovediseră eşecul în ruina generală a Europei de la jumătatea deceniului cinci. mai lentă apoi. Astfel prosperitatea devenea garanţia inutilităţii războiului şi. Europa nu se limitează la o realitate geografică. prin propria muncă. la o scară nemaiîntâlnită. cu alte reguli. dincolo de etichete. Europa contemporană. Economiile emergente produceau – în cantităţi colosale – produse care. Apoi a venit criza şi. propriul potenţial? Şi ce pasiuni mai rămâneau la mâna demagogilor de ocazie dacă fiecare îşi putea satisface. Ne aflam. în siajul ideologiei postbelice a păcii bazate pe prosperitate. Din mai multe raţiuni: mai întâi pentru că în emisfera sudică mâna de lucru e foarte slab plătită (după standardele europene). ci vizează întreaga parte nordică a planetei (inclusiv Statele Unite şi ţările – pe atunci – comuniste). miza masiv pe sectorul terţiar (acela al serviciilor – în principale bancare. O lume pentru care. o prosperitate fără comparaţie în istorie. cu o altă logică pentru care logica noastră s-a dovedit – cel puţin în primul moment – inadecvată. de inventică. lumea s-a lărgit. cel puţin al celor din emisfera nordică) era prosperitatea. violenţa părea definitiv raţionalizată (căci atomizată) şi pusă în slujba dezvoltării şi a bunăstării. nous savons maintenat que nous sommes mortelles”. altfel. Secătuite de oameni şi de resurse. Mai înainte de toate. evident. apoi că acestă creştere e motivată exclusiv de ceea ce constituie propriul definitoriu al Europei: raţionalitatea exprimată pe de o parte în inventivitatea tehnică. Am descoperit – cu neaşteptată surprindere – nu doar existenţa. Ceea ce-am descoperit în ultimii ani (deşi am întrezărit şi înaintea lor) a fost că – aşa cum o spunea cu un veac în urmă Paul Valéry – “nous autres. în Occident. Turcia.

Problema e că – în ultima vreme – şi primul a dus. aşa cum spuneam. mai apoi (şi nu întotdeauna în mod imediat) să-şi dovedească utilitatea practică. veniturile şi puterea de cumpărare a oamenilor emisfera estică ar creşte. O ştim cu toţii: faptul că munca e bine plătită stimulează consumul. iar consumul fie productivitatea (întreţinând astfel “cercul virtuos” al dezvoltării). Şi nimeni nu-şi închipuie ce consecinţe ar putea avea o asemenea coborâre. Nimeni nu-şi închipuie. evident. ci şi că – fiind dispusă să plătească ceea ce Europa nu mai poate şi America nu e dispusă – lumea asiatică poate dobândi ea însăşi monopolul pe care Europa şi America îl pierd. aici. Problema e că se asociază cu ceva cu care Occidentul nu poate concura: ieftinătatea mâinii de lucru. pentru ţările bogate. De la al Doilea Război Mondial (şi “Programul . care au devenit creditorii ţărilor consumatoare. fluxurile financiare s-au orientat tot mai mult către ţările producătoare. creşte retribuţia muncii şi implicit se dezvoltă un middle class cu alte pretenţii sociale şi economice. peste tot. creşterea economică. Ceea ce. Ceea ce poate însemna nu doar că Asia se poate înarma într-un ritm care să determine crize geopolitice. le consideram “înapoiate”. şi acolo se conturează o clasă de mijloc. (Paradoxal e faptul că suntem în aşteptarea unei catastrofe şi mai mari – vizând consumul la scară mondială – dacă. pentru a avea ce investi. nu e un lucru rău în sine. însă the poor people rămân în continuare atât de numeroşi. o dată cu creşterea productivităţii. aşa cum o ştim cu toţii – clienţi ai “Trois fois rien”-urilor pline de chinezării din toată lumea – aduce beneficii şi comerciantului şi cumpărătorului autohton. Ori. “Delocalizând” producţia primară şi încredinţând-o zonelor în care munca e ieftină am creat condiţiile acumulării de capital şi a tehnologizării masive a lumilor pe care. dat fiind că are monopolul deciziei politice. Din nou. Dar e valabil acest lucru în Asia? Sigur. Astfel. Crezând că poate specula costul mic al mâinii de lucru din alte părţi ale lumii. şi celui chinez: căci tocmai mica valoare a mâinii de lucru din ţara lui îi permite să acumuleze şi apoi să reinvestească pentru o mai bună productivitate – ceea ce e exact pattern-ul dezvoltării occidentale. tocmai acestea sunt lucrurile cu care Europa (şi nici măcar America) nu poate concura. ci dimpotrivă. ne aflăm.) Putem adăuga la aceasta şi structura centralizată a conducerii. Cercul s-a închis şi lumea occidentală a rămas să consume şi să plătească pentru ceea ce consumă fără a mai produce. Ceea ce. moderând -o. fie îndatorarea (întreţinând cercul vicios al subdezvoltării). care favorizează (precum în Germania dinaintea Primului Război Mondial) o dezvoltare accelerată. Ce-i mai rămîne de făcut? Cum mai poate fi susţinută bunăstarea Nordului dezvoltat? Lozinca e. încă mai mult. Ori cum se realizează această acumulare? Fie prin dezvoltarea unor noi tehnologii (rămânând la ideea că ele sunt motoarele dezvoltării). încât – la orice timp previzibil ne-am gândi – mâna de lucru va fi încă mult mai ieftină decât în Occident. la o situaţie similară: dat fiind că bună parte din producţie s -a “delocalizat”. Schema clasică a dezvoltării în nord spune că. Timp de veacuri ingineria a ţinut de geniu şi de hazardul care a făcut ca în mintea cuiva să se nască o nouă idee care. Occidentul s-a înşelat singur. Indiei sau Braziliei. Numai că toate acestea pun nişte probleme: în primul rând aceea că lumea sudică a “spart” monopolul occidental asupra tehnologiilor de vîrf. după aproape un secol de democraţie şi nimeni nu mai e dispus să mizeze (mai ales după falimentul comunismului european) pe concentrarea deciziei economice la vârful unui organism deopotrivă de partid şi de stat. Ne aflăm. în Nordul bogat.produsului finit şi creşterea valorii adăugate prin desfacerea lui. n -ar trebui să fie rău. până mai ieri. în lumea noastră. şi n-am văzut acest lucru la timp. coborârea preţului mîinii de lucru la cel al Chinei. fie prin ieftinirea mâinii de lucru pe model as iatic. Iar pretenţiile acestea echilibrează. Cunoştem d estul de bine ultimul caz ca să ştim la ce duce. “reduceri de cheltuieli bugetare” şi “investiţii”. Beneficiile celor ce-au prosperat pe seama delocalizării sun t punctuale (accentuând discrepanţa dintre aceşti profitori ai “globalizării” şi cei “disponibilizaţi” tocmai de aceste delocalizări) şi reprezintă foarte puţin faţă de beneficiile ţărilor în care s -au mutat. Ceea ce leagă aceste două lucruri este ideea de acumulare pe seama reducerilor. Numai că. cel puţin în China. Dar. realmente. după un secol şi jumătate meliorism social şi de mişcări sindicale care şi-au avut rolul lor în crearea clasei de mijloc a Occidentului.

fie ca o catastrofă. Numai că miza acestui tip de discurs va mai curând una retorică. a revenirii la creşteri. scăderea câştigului celor ce-şi păstrează locul de muncă. inovaţia nu mai sunt daturi ale geniului contemplativ. ci o necesitate. ci ceea ce a fost. dacă funcţionează. A doua măsură o reprezintă “tăierile” – altfel spus. În locul ei ce rămâne? Spaima de viitor a fiecăruia. dar cu toţii ştim că nu e aşa. Sigur că. Numai că în absenţa unui orizont al împlinirii schimbarea – oricare ar fi ea – le apare oamenilor fie ca o zădărnicie. una din două: sau nu funcţionează. rămâne neclar dacă aceasta mai e şcoală şi dacă “ingenium”-ul poate fi planificat. a cărei nerespectare dă peste cap bugetele de stat. Dar dacă les bons vieux temps nu se vor mai întoarce niciodată? ← Conferința “Cine sunt marginalii lumii moderne?” Zilele Revistei Familiei – ediția XXIII → Mihai Maci: Cine sînt marginalii lumii moderne? Posted on 6 noiembrie 2013by alincristea . şi atunci sunt necesare tăieri şi mai radicale. aceste tăieri sînt prezentate ca fiind temporare. Peste tot. ce ne mai rămîne? Varianta asiatică: ieftinirea mâinii de lucru. în vremurile bune (în care se amestecă de-a valma tinereţea. La fel cum tot retorică va fi şi înfierarea mediatică a noilor “kulaci” care vor fi extraşi mereu de la periferia economiei pentru a putea fi justificat – prin derive punctuale – derapajul ei. vorba despre ceva mult mai radical: pur şi simplu de lupta penstru supravieţuire. atunci când “situaţia economică” (mai degrabă mondială decât naţională) o va permite. ci lucruri prinse într o planificare strictă. va funcţiona o retorică a “relansării”. astăzi. mai ales în partea săracă a lumii bogate – căreia noi îi aparţinem – nu va merge. Asta înseamnă mai înainte de toate “disponibilizări”: altfel spus o măsură radicală prin care o parte a populaţiei e obligată să devină productivă. Se poate ca dincolo de toată retorica pedagogică şi planificatoare a acestor scheme să nu fie nimic altceva decât frenezia disperării. aproape o fatalitate. Căci. Cum (fără a cădea în economii negre sau gri – deşi şi acestea aduc oarecare beneficii). Dar se mizează pe faptul că disperarea mobilizează resursele pe care bunăstarea le atrofiază. dublată de apelurile neîncetate la “schimbare” pentru toţi. în fapt. nimeni nu ştie. Şi ceea ce contează în şcoala aceasta e un singur lucru: scurtarea timpului dintre planşă (sau ecran) şi linia de producţie. ea a asigurat cadrul în care oamenii au înţeles lumea şi s -au înţeles pe ei înşişi în ultimele decenii. Totuşi. ci şi (şi poate mai ales) una mentală. cunoaşterea. între altele din cauza costurilor tehnologiilor de vârf angrenate astăzi în cercetare). Dar s-ar putea ca-n această enormă contracţie planetară să fie. Căci dacă această cale nu merge (şi. probabil. siguranţa şi inocenţa pierdute) pe care le -ar dori resuscitate pe orice căi. ar fi contraproductiv să renunţăm la ele şi revenim la o stare care – în mod manifest – era disfuncţională. etc. dincolo de acestea. Criza actuală nu e doar una economică. Un fapt e cert: destrămarea realităţii bunăstării duce la eşecul ultimului mare mit al modernităţii: “permanenta creştere economică” cu corolarul ei – prosperitatea pentru toţi. Pentru cei mai mulţi viitorul se mută în trecut. cercetarea. Cel mult le putem masca. Astfel că. Tertium non datur. Oricât de mult am critica această ideologie a bunăstării.Manhattan”) ingineria a fost integrată complexului industrial şi supusă planificării acestuia. Poate nimic nu e mai straniu decît acestă speranţă ce are ca obiect nu ceea ce va fi. sau. acum ni se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ceva vag: despre “competitivitate”. sănătatea. Acum câţiva ani luptam pentru ceva palpabil: pentru prosperitate. “Şcoala orientată spre cercetare” nu e un lux.

ea nu e lumea însăşi. la un alt nivel. căruia îi mulțumim și așteptăm să conferențieze din nou probabil luna viitoare. ci o reprezentare a acesteia. procedînd astfel. e necesar să ne oprim asupra alteia: unde se situează marginile lumii moderne pentru a-i localiza marginalii? Altfel spus. Pentru noi.Textul integral al conferinței din 5 noiembrie 2013 din Sala Mare a Primăriei Oradea nea fost pus la dispoziție de către domnul Mihai Maci. riscăm un maniheism care – din perspectiva unor cercetări mai aprofundate – poate părea facil sau. (Evident. care e conturul acestei modernităţi ai cărei marginali fac obiectul discursului nostru? Probabil modalitatea cea mai bună de a-l sesiza e aceea de-a proceda contrastiv: opunînd lumea modernă lumii care o precedă (şi nu doar într-o strictă cronologie) – aceea a tradiţiei. ea rămîne utilă din punct de vedere pedagogic. construit în funcţie de o ideologie sau alta. ce-i e propriu modernităţii dacă o raportăm la lumea tradiţională? .) Aşadar. Noi ştim că. asemeni scenei de teatru. CINE SINT MARGINALII LUMII MODERNE? Cine sînt marginalii lumii moderne? Pentru a putea răspunde acestei întrebări. care înţelegem dintru început că o asemenea polarizare îşi are limitele ei.

în definirea cărora intră o mulţime de factori conjuncturali. Ce înseamnă aceasta? Că avem de a face cu o lume (sau. Lumea modernă e “lumea largă”. La frontiera spaţială a acestei lumi se profilează figura neliniştitoare a celui care. la nivelul reprezentărilor cosmologice (şi în formularea lui Koyré) “universul infinit”. În lumea închisă. Lumii închise a tradiţiei i se opune. ceea ce Tönnies numeşte “societate”. de fapt. vizînd în mod particular felul în care era reprezentat universul (cosmologiei). din punctul de vedere al disciplinei lui. ca orice mister. În lumea mişcătoare a modernităţii conturul marginalului e difuz. la scară socială. La . Într-o astfel de lume. sînt codificate ritualic. atît ale celei idividuale. o juxtapunere de lumi) în care timpul. În această lume în care “totul se mişcă”. predomină atitudinile reactive şi dintre acestea două rămîn definitorii: fie îl refuzăm pur şi simplu (ca pe inamicul ordinii noastre). pe cît e de clar formulată principial. sînt structurate precis potrivit unei ordini ierarhice. deschis dar sideral şi. mai exact. cît şi cel social) constă – aşa cum spunea Platon – în faptul că fiecare face ceea ce-i e propriu. îi ameninţă mereu întregul şi ordinea pe care caracterul ei complet o favorizează: străinul. iar atitudinea faţă de el e fluctuantă. adică nu e ţinută a se supune altor cadre decît cele pe care şi le formulează singură. omogene şi neutre iar existenţa (individuală şi socială) e “liberă”. Lumea tradiţională e o lume în care fiecare lucru sau persoană îşi are rolul (sau funcţia) sa şi în care Binele (atît cel ideal. aceea a comunităţii. e formalizată şi atitudinea faţă de el. în care totul e “la locul lui”. Rudolf Otto. marginalul e delimitat precis şi. atît la scară personală. străinul e deopotrivă “fascinans” (ne atrage. cum spune un filosof al religiei. în care spaţiul şi timpul sînt infinite. cît şi ale celei sociale. fie căutăm să-l asimilăm acestei ordini (cu miza pierderii specificităţii lui). cît şi la scară socială. tocmai în virtutea “diferenţei” lui – care poartă în ea promisiunea altei lumi) şi “tremendum” (ne sperie. la nivel individual. actele definitorii ale vieţii. Străinul e misterios şi. e o lume în care operează – ab initio – distincţia dintre “noi” şi “ceilalţi”. Sociologul Ferdinand Tönnies o vedea. ca fiind lumea comunităţilor. lucrurile şi persoanele au roluri (şi funcţii) interşanjabile şi vagi. Lumea tradiţională. Cum apare marginalul în lumea tradiţională? Mai înainte de orice. pe atît e de imprecisă teritorial. în interiorul acestui cadru închis. din exerciţiul (individual sau colectiv) al raţiunii şi al voinţei. el stă – la propriu – la marginea acestei lumi.Cînd vorbea de cea din urmă. fără nici o limitare. la frontiera ei care. filosoful şi istoricul ştiinţei Alexandre Koyré se referea la “lumea închisă”. la fel de precis. Cum ne raportăm la străin? Probabil că. căci simpla lui prezenţă – altfel decît tot ceea ce ştim – ameninţă coerenţa structurală a lumii noastre). spaţiul şi existenţa individuală (sau socială) sînt definite complet şi.

nivel mai larg, atitudinea faţă de străin e supusă în lumea tradiţională unui “ritual al domesticirii” în virtutea căruia ne încadrăm deopotrivă şi noi şi el într-o normă transcendentă ce nu anulează distanţa ce ne separă, ci o videază de orice intenţii (agresive sau concupiscente), transformînd-o într-un tampon ce ne protejează reciproc. “Odiseea” lui Homer ne dă o mulţime de exemple ale acestei atitudini faţă de străin care – în lumea tradiţională greco-romană, marcată de fractura dintre noi – cei civilizaţi – şi barbari, purta numele de filoxenie. (Într-o manieră care ne sună deranjant astăzi, Aristotel numea sclavul “o unealtă vorbitoare”. În lumea la care ne referim, sclavul nu e un marginal, pentru că are un rol precis asignat în societate. Mai mult, el e considerat a fi o victimă a fatalităţii care – în esenţa ei /şi pentru lumea la care ne referim/ – e înţeleasă ca fiind reversibilă. De aceea, şi dincolo de interesul lui productiv, el e obiectul unei griji domestice şi nu e pedepsit decît atunci cînd fie încetează a mai face ceea ce-i e propriu /dar pentru că nu mai făcea ceea ce-i e propriu şi un om liber putea ajunge sclav/ , fie tinde să-şi debordeze condiţia şi, astfel să pună în primejdie întreaga ordine socială. Spre deosebire de sclav, barbarul e recunoscut a fi om, dar, în acelaşi timp, e privat de atributul social prin excelenţă – vorbirea. Cuvîntul lui nu se integrează dezbaterii comunitare, ci, asemeni unui uruit, o tulbură. De aceea o viaţă publică – bazată pe cuvînt şi dialog, există numai în interiorul cetăţii, la marginea ei – între noi şi barbari, vorbesc doar armele.) Am insistat asupra străinului şi din cauza faptului că, în ciuda modernităţii de la care nu încetăm a revendica, adesea atitudinile noastre faţă de marginali revin la tropii unei atitudini premoderne, iar cel ce nu aparţine comunităţii noastre (etnice, lingvistice, religioase, etc.) e conotat cu atributele unui agresor “soft” ce ameninţă stabilitatea lumii în care trăim. Lumea tradiţională mai cunoaşte un tip de marginal: cel ce-i perturbă ordinea dinlăuntru –nebunul. Nebunul e, literalmente, cel ce nu e bun la nimic, cel căruia nu-i convine nici un rol social dar care, tocmai de aceea, e deasupra oricărui astfel de rol (a se vedea nebunii regilor). La începutul “Istoriei nebuniei în epoca clasică”, Michel Foucault ne povesteşte care era atitudinea oamenilor premoderni faţă de nebuni: aceştia erau alungaţi în afara zidurilor cetăţii ori urcaţi pe “corăbii ale nebunilor” (Narrenschiff) şi lăsaţi în voia valurilor şi-a vînturilor mării. Deşi asemenea episoade ne şochează, astăzi, sensibilitatea, ele nu ţin doar de un act eugenic. Căci, asemeni trikster-ului (din mituri şi poveşti), nebunul e capabil în egală măsură să transforme o situaţie favorabilă într-una defavorabilă şi, invers, una defavorabilă întruna favorabilă (cazul paradigmatic fiind Don Quijote). A-l trimite, în fond “la locul lui”, la marginile lumii, revine, în ultimă instanţă, la a declina jurisdicţia umană asupra lui (căci el e – efectiv – ab-norm) şi a-l încredinţa Providenţei divine care urmează a-i

decide destinul. De altminteri în lumea islamică – la fel ca şi-ntr-un anumit segment al ortodoxiei (a se vedea “nebunii întru Hristos”) – nebunul e considerat a avea legături privilegiate cu Divinitatea. Nebunul – aşa cum o arată magistral Foucault – persistă în caracterul lui marginal pînă în momentul în care ştiinţa îl situează pe de o parte în economia cunoaşterii (într-o disciplină riguros fondată: psihiatria), pe de alta în aceea a lumii (respectiv în spitalul sau azilul psihiatric). Dar între timp criteriul marginalităţii se deplasase. Iar marea mutaţie are loc, pe aceste teren, odată cu imergenţa creştinismului ca religie dominantă a Europei. Pentru creştin lumea e una, creată ex nihilo de Dumnezeu, bună în esenţa ei şi unitară, nemaicunoscînd – ca frontieră indepasabilă – separaţia dintre “noi” şi “ceilalţi”, dintre – aşa cum spune Apostolul – evreu şi grec, bărbat şi femeie, adult şi copil. E o lume în care riturile separaţiei – în primul rînd cele ale separaţiei radicale pe care le evocă gnoza – nu mai au circulaţie. Lumea devine orbe cristiana; înainte de-a fi (cu modernitatea) sat e urbe care, privită din punctul ei focal, se înfăţişează ca o mare familie ai cărei membrii sînt fraţi. Cuvînt decisiv şi inaugural al noii credinţe: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” devine însemnul prin excelenţă al fraternităţii creştine. Dacă filoxenia grecoromană miza pe separaţia dintre “noi” şi “ceilalţi”, pentru creştinism “eu” şi “tu” sîntem una şi, de aceea, datoria mea nu e doar faţă de cei din neamul meu, ci faţă de orice fiinţă creată după chipul şi asemănarea Tatălui unic. Iubirea aproapelui – şi orice om pe care Providenţa mi-l scoate în cale e aproapele meu – filantropia, nu e cuvîntul (facultativ) al unei înţelepciuni sublime, ci un comandament al credinţei, menit a-şi proba virtutea în praxisul cotidian. “Străinul” e, de acum înainte, un celălalt proxim – aproapele – a cărui simplă prezenţă ne solicită atenţia şi disponibilitatea. A-ţi deturna privirea de la aproapele tău revine fie la a încălca o prescripţie esenţială a credinţei, fie (pe cale de consecinţă) la a încălca norma de bază a societăţii creştine. Astfel, solicitudinea faţă de semenul meu – mai ales faţă de cel aflat în suferinţă (care e un analog al Dumnezeului crucificat) – devine semnul prin excelenţă al dimensiunii mele deopotrivă spirituale şi sociale. În virtutea funciarei noastre fraternităţi (căci cu toţii ne revendicăm, în egală măsură, de la Tatăl nostru din ceruri), ajutorul faţă de aproapele său e pentru creştin o “datorie” universală (în toate accepţiunile acestui cuvînt). Lumea creştină e – aşa cum o defineşte un sociolog al religiei, Marcel Gauchet – o lume care e încă una a tradiţiei, dar care pregăteşte deja modernitatea. O lume a comunităţilor mici (dar care se lărgesc), o lume în care marginalii sînt încă definiţi prin rolul lor, dar care – progresiv – tind să se elibereze din cadrul în care sînt prinşi. Alături de nebun, marginalul prin excelenţă al acestei lumi e cerşetorul: decrepit şi infirm (adică însemnat în carnea lui de condiţia pe care-o reprezintă) el e imaginea Dumnezeului rătăcitor, singur şi sărac, avîndu-şi

doar haina pe el şi lipsit de adăpost. Apariţia lui – bruscă şi tulburătoare – ne scoate din circuitul cotidian (acela reprezentat în tablourile lui Breugel) şi ne aminteşte de necunoscutul ce vine “cu pas de fur” în noaptea indiferenţei şi a ignoranţei noastre. Pomana dată cerşetorului nu e doar o “faptă creştină”, ci, în egală măsură, momentul în care recompunem, înfruntîndu-i hidoşenia, din chipul descompus al celuilalt imaginea nevăzută spre care deschide în aceeaşi măsură icoana. Nu e de mirare de ce, propunîndu-şi reformarea credinţei, Sfîntul Francisc din Assisi le va cere fraţilor săi desculţi să se identifice cu umbra umilă şi respingătoare a cerşetorilor. Căci, nu?, “cei din urmă vor fi cei dintîi…” Mai avem în lumea medievală încă un model al marginalului (despre care rămîn de referinţă lucrările istoricului polonez Bronislav Geremek):vagabondul. În vreme ce cerşetorul “stă la locul lui”, aşteptîndu-şi pomana, vagabondul e hotărît să-şi ia partea ce crede a i se cuveni din bunăstarea comună. Şi nu oricum, ci cu forţa, şi multiplicîndu-şi, prin asociere cu alţii de teapa lui, forţa. Cerşetorul e infirm, vagabondul e puternic, cerşetorul cere, vagabonul ia, cerşetorul e integrat în comunitate, vagabonul e sancţionat de aceasta căci el, cel “fără căpătîi”, nu respectă regula comună ci, dimpotrivă atentează programatic la ea. E un anomic, un om “fără Dumnezeu”, situat în proximitatea anomicului prin excelenţă, a celui care prin practicile lui tinde să dizolve ordinea socială (şi despre care avem remarcabilul studiu al lui Norman Cohn): ereticul. Vagabondul nu respectă legea lumii, ci, în mod organizat, caută să o submineze; de aceea e identificat cu mediul din afara lumii umane (pădurea) şi, asemeni jivinelor pădurii, e hăituit şi omorît fără nici o remuşcare. Dimpotrivă, moartea lui exemplară şi spectaculoasă se constituie într-o (re-)confirmare a stabilităţii structurii sociale şi a lumii în ansamblul său. Sîntem încă departe de imaginea romantică – căci fabricată în timpul Romantismului (şi stabilizată în timpul resurecţiilor sale de fine de secol XIX) – a lui Robin Hood ori a lui Fra Diavolo (sau a haiducilor noştri), proscrişi de o lume ce trăieşte în “mistică şi obscurantism”, generoşi sau tenebroşi, subtili şi princiari – într-un cuvînt întrupînd revolta marginalilor împotriva unui establishment inerţial şi corupt. Livresc, simpatizăm cu acest tip de marginal (cu atît mai mult cu cît ne actualizează vitalitatea unui underground pe care nici o formă de “civilizaţie” nu-l poate reprima), însă atunci cînd apare în orizontul lumii noastre, dotat – le temps oblige – cu o centură de explozivi, ne comportăm la fel ca strămoşii noştri din îndepărtatul Ev Mediu. Dar între banditul lumii medievale şi reprezentarea lui fin de siècle întreaga lume s-a schimbat. Mai întîi, marea, cu Columb, n-a mai reprezentat ultima frontieră, ci un pod între lumi, apoi, cu luneta lui Galilei, cerurile s-au deschis pentru a lumina un univers tot mai puţin simbolic şi tot mai mult inteligibil conform unor logici formale menite a

Descartes afirmase universala distribuţie a raţiunii. pe care educaţia universală e menită s-o actualizeze. dincolo de felul în care înţelege îmbogăţirea. Lumpenul proletar pe care îl atrage (şi produce) urbanizarea industrială trebuie disciplinat în toate sensurile cuvîntului: deparazitat. vede în om un furnicar al viciilor ce trebuie reprimate printr-o riguroasă asceză şi din care latura bună a omului nu poate scăpa decît prin Graţia divină (în cheie religioasă). Atît iluminismul. “Străinul” radical al Lumii Noi (asupra căruia s-a oprit Tzvedan Todorov) e recunoscut – în urma Disputei de la Valladolid – ca fiind. Iar viciul prin excelenţă – păcatul exemplar al teologiei – rămîne plăcerea de moment. Adversarul (uneori redutabil) al primilor conchistadori sfîrşeşte repede în resemnatul “bon sauvage” pe care nu-l distinge de lumea civilizată decît sărăcia (pe care. Păcatul cărnii este opusul exerciţiului cristalin al raţiunii. care nu stă să judece asupra consecinţelor şi care are drept efect înmulţirea mizerabililor lumii acesteia – spune pastorul Thomas Malthus la finele secolului XVIII. Ideologia iluministă îşi va atinge. e revolta – nicicînd îndeajuns reprimată – a sălbaticului împotriva civilizaţiei şi e semnul viciului pe care carnea deopotrivă îl ascunde şi-l face vizibil după cum ne explică Cezare Lombroso şi frenologii secolului XIX. nu o practică voluntar) şi pitorescul (ca efect al distanţei care atenuează asperităţile unei triste evidenţe). apogeul în epoca victoriană (pentru care Dickens rămîne cel mai bun ghid). ţăranul (refractarul paganus) şi copilul (produs al naturii care trebuie adus la cultură). care va înţelege în mod manifest ajutorul acordat marginalilor ca fiind o pedagogie socială avînd ca scop umanizarea unor făpturi aflate la limita umanului. morale şi sociale. cît şi (în special) victorianismul moştenesc faimoasa “etică protestantă” care. pas cu pas – conform regulilor “distincte şi clare” ale raţiunii – îl transformă pe “sălbatic” în om şi cetăţean. spălat şi îmbrăcat decent deopotrivă pe dinafară şi pe dinlăuntru. tenace. Dar cine e acest lumpen? Sînt oamenii comunităţilor tradiţionale pe care modernitatea le-a dislocat (făcîndu-le să-şi piardă coerenţa structurală) şi care s-au aglutinat la periferia (în faux bourg-urile) marilor metropole industriale. Iar “sălbaticul” nu e doar locuitorul îndepărtatelor insule cu papagali şi cocotieri ci şi. în imediata noastră proximitate. Dar cum e cu putinţă acest lucru? Practicînd o selecţie atentă a “caracterelor” care alcătuiesc caracterul persoanei şi cultivîndu-le cu grijă pe cele care sînt valoroase. şi el. sau prin iluminarea raţională (în cheie laică). aproapele nostru. De aceea. iluminiştii vor deduce din ea egalitatea umană – o egalitate “în potenţă”. însă.unifica (sub specia tot mai largă a genericului) o diversitate care debordează cadrele cunoaşterii tradiţionale. în epoca de început a modernităţii – care e deopotrivă aceea a Revoluţiei Industriale şi a armatelor naţionale – numele adevărat al educaţiei estedisciplină. Educaţia e cea care. Pierzînd reperele tradiţiei şi nemairămînînd decît cu o babilonie . într-un sens.

fără să muncească. ci. ci şi cel ce cumpără. apoi îi supunem unei presiuni din ce în ce mai mari a pieţei. Proletarul e cel pune în mişcare economia. marginalul e cel care nu e productiv sau e lipsit de eficienţă (în acestă situaţie se află nu doar muncitorii ne-calificaţi. iar looser-ul e (să ne amintim de literatura naturalistă) un om căzut din umanitatea lui. Dar pentru prosperitatea tuturor aşa cum o pretinde ideologia (indiscutabil generoasă) a timpului sau pentru prosperitatea cîtorva. etalîndu-şi averile. Într -o lume în care statutul personal şi cel social sînt date de reuşita economică. săracul e o nonpersoană sau doar parţial o persoană. pentru prosperitate. îmbogăţirea e marca aptitudinilor de supravieţuire şi de dezvoltare a celui care o deţine. la rîndul său. pe acestea şi le închiriază pe o sumă de nimic (salariul). acest ultim aspect e marea şansă a secolului XIX: societatea (industrială) se înfăţişează ca un mecanism care funcţionează impecabil (deoarecece e bine reglat) şi fără oprire. alogenii neintegraţi. care pune accentul pe eficienţă şi productivitate. Ce facem cu ei? Aplicăm o politică de morcov şi băţ: mai întîi îi şcolarizăm (adică îi deschidem unei calificări) gratuit. în fond. E bogat pentru că e merituos – iar bogăţia e răsplata meritelor sale. bătrînii. nu face doar dovada bogăţiei lui. evident. dar încă nu sînt urbani). Marx o va spune tranşant: săracul (proletarul) e cel ce nu dispune decît de propriile lui braţe. Ori toţi cei citaţi mai sus nu-şi cîştigă (decît cel mult în parte) propria existenţă. sărăcia e semnul unui viciu. Oare? Ceea ce Marx ignoră (şi o vor ignora toate marxismele) e faptul că productiv nu e doar cel munceşte. trebuie aduşi la un numitor comun – cel al normei sociale care. Şi. cum nu vor întîrzia să remarce (şi să clameze) heralzii stîngii? Ne amintim de teza lui Max Weber potrivit căreia. pentru el. care – în bună măsură – rămîne stabilă pînă în zilele noastre. bogăţia devine însemnul vizibil al virtuţii şi răsplata credinţei. pentru protestant. artiştii boemi. La antipozi. care. Mai întîi. Naturalul şi socialul se întîlnesc în acest darwinism social care vrea ca bogăţia şi respectabilitatea să se identifice. în vreme ce the leisure class cîştigă (enorm). e ea însăşi un viciu. a respectabilităţii sale sociale. cea care comandă industriei productive. “Industria” cumpărăturilor e. ci şi femeile. ad majorem gloria rationem. Şi acest lucru trebuie făcut din mers. În fond. copiii. e expresia legii raţionale. În acest sens le nouveau riche (care e în centrul unei întregi literaturi – să ne amintim doar de Balzac).de “tradiţii” disparate. pe seama statului. în plină epocă victoriană. Să nu uităm că dreapta e individualistă: maxima ei e aceea că fiecare “trebuie să”-şi cîştige existenţa. dinspre dreapta. etc). . handicapaţii de tot felul. oamenii aceştia (care nu mai sînt rurali. Departe de-a constitui un dezavantaj. nici Darwin nu va spune altceva: în “jungla socială”. face deosebirea dintre ce se poate şi ce nu se poate. Însă nu aici e problema: boom-ul industrial al celei de-a doua jumătaţi a secolului XIX ne aduce o dublă definire a marginalului. în acelaşi timp.

Evident. Toate lucrurile de care am vorbit anterior se petrec oarecum în virtutea unei logici socioeconomice care e ghidată de propria ei dinamică şi care pare. Ceea ce înseamnă că pe de o parte percepţia celuilalt devine difuză. în speţă Statul naţional modern. care îşi aserveşte toate structurile societăţii. atunci măcar stînjenitor). Pentru ca omul să fie om. Evident. o dată cu masificarea proprie lumii moderne. sociologia: e universal şi e sigur. Scara socială e scara veniturilor şi cei aflaţi în partea de jos a acesteia – indiferent de nuanţele care-i deosebesc – sînt perdanţii acestei lumi. un moment. în egală măsură. Orice s-ar spune. În plus. banii. Mecanismul modernităţii nu cunoaşte opriri. taxare şi… protecţie socială. Scara veniturilor dă un grafic al societăţii în termeni de cifre şi raporturi. apoi de decenţă – în obţinerea căruia se angajează întregul potenţial al luptei sindicale. în joc sînt mai mulţi factori: prosperitatea din a doua jumătate a secolului XIX face cu putinţă redistribuirea beneficiilor. există şi o franjă a proletariatului care-şi va face din sărăcie bogăţia şi care va considera. se traduce prin faptul că toţi cetăţenii unui stat sînt supuşi aceluiaşi sistem de impozitare. şi sendepărtează (pînă la a-mi deveni toatal indiferent). e vorba de cere un drept la umanitate şi pentru cei care nu mai sînt productivi. gettoizarea care va constitui. Iar acesta e un lucru de care trebuie ţinut cont dat fiind că. acest crietriu satisface două cerinţe esenţiale ale noii ştiinţe în ascensiune. se apropie (pînă la a deveni dacă nu ameninţător. Ce e important aici? Un lucru esenţial: faptul că odată cu trimful industrializării şi al muncii salariale criteriul marginalităţii tinde să fie unul singur: venitul. cînd o piesă cedează. “aproapele meu”. au şansa de-a se integra mecanismului productiv şi de-a deveni persoane şi cetăţeni cu drepturi depline. cîştigul. e înlocuită cu alta. societatea trebuie să-i garanteze un minimum de subzistenţă. oarecum ca şi briganzii din trecut (pe care de altminteri îi va exalta). Acest ultim element apare deja la începutul secolului XX (Simmel va defini săracul ca fiind cel asistat de comunitate – fără a preciza natura acesteia). în concret. deopotrivă. că o razie la scara istoriei ar pune capăt nedreptăţii. bazinul altor forme de marginalitate. solidaritatea sindicală şi cea a tranşeelor Primului Război Mondial deschid . De cealaltă parte avem stînga. pe de alta creşterea demografică şi urbanizarea favorizează nu doar dezvoltarea marilor metropole ci şi.Astfel. pentru care marginalul e cel umilit şi obidit de un sistem opac. în veacul al XX-lea. să ignore un actor decisiv al problemei marginalităţii: Statul. Stînga e cea care va afirma răspicat că omul nu e o piesă de care să te dispensezi aruncînd-o nonşalant. marginalul e cel pe care lumea industrială l-a dezmoştenit de tradiţia lui neoferindu-i în schimb decît o corvoadă de animal şi o viaţă de mizerie (Marx va numi acest proces al abrutizării prin muncă alienare). Menirea acestuia e aceea veghea şi de-a garanta asupra faptului că întreg corpul social e unic şi indivizibil – ceea ce.

străinul. Atîta doar că marginalul mediatic. fie integrîndu-se unei “industrii” a asistenţei sociale care crează locuri de muncă. Cine sînt marginalii lumii moderne? În bună măsură – poate accentuată de valurile de boat-people ai lumii a treia care caută paradisul terestru în ţările dezvoltate – e. tot aşa cum. proletarii nu au de pierdut decît lanţurile. Dar mai e. astfel creînd enclave controlate. etc. reducînd contactul personal cu cei aflaţi în nevoie. îi converteşte pe aceştia la “valorile” stabile ale societăţii. masifică asistatul relegîndu-l în domeniul unei “industrii” sociale. dezrădăcinaţii lumii rurale devin sedentari ai marilor oraşe. în ciuda faptului că are un chip. Şi apoi prezenţa marginalului e tonică: el ne confirmă propria centralitate. lagărele au fost – după analiza Annei Applebaum – un eşec economic. în care cei desemnaţi de ideologia dominantă drept marginali erau reduşi. sau cel puţin faptul că ne aflăm pe orbita acesteia. astfel. underground-ul e adus la lumină. pe de o parte. Străin sau nu. pe de alta e hiper expus de mass-media avidă de pitorescul şi telegenicul dramei lui. Şi nu e productiv. în fapt. la mijloc. marginalul e lecturat în cheie economică: e sărac. Poate fi ajutat să devină. rămîne generic şi periferic preocupărilor noastre – cel mai adesea. exhibată de presă. are funcţia de-a ne aminti – după o zi obositoare de muncă – că nu sîntem automate. la limita potenţialului de subzistenţă. e pus în valoare. O altă formă de “integrare” a marginalilor o reprezintă caruselul modelor: cu o periodicitate din ce în mai strînsă. pe de alta. Suferinţa lui. fie lucrînd el însuşi. neîndoielnic dramatică. banul (însă nici mass-media nu trebuie ignorată). Apogeul acestora îl vor reprezenta lagărele de concentrare. aceea pentru care luptau socialiştii secolului XIX şi pe care o expune Planul . Cum? Internînd marginalii şi. În lumea contemporană conturul marginalului devine incert: pe de o parte e invizibil (“integrat” fiind de programele şi instituţiile sociale). singura lui consistenţă e aceea a unei poveşti. Dincolo de caracterul lor revoltător. produsele ce ni se oferă. Securitatea socială clasică. putem dori. dar totuşi poveste. establishmentul adoptă moda rebelilor şi. productivitate şi eficienţă. Vectorul medierii e. testelor şi programelor sociale. din tot sufletul. De aceea Statul va tinde mereu să structureze marginalitatea de la centru. favorizează declinul filantropiei şi tratarea “în bloc” a marginalilor în funcţie de diverse criterii născute din feed-backul sondajelor. la condiţia de sclavi ai lumii moderne. şi raţiunea de Stat: potenţialul destructiv al marginalilor concentraţi şi organizaţi era bine cunoscut cu mult timp înainte ca Marx să decreteze că. în spaţiile de reclamă dintre drame. la fel ca-n atichitate. evident. eşecul tentativei brutale de-a reduce marginalitatea la pura productivitate. Noul veac şi mileniu au început sub semnul potenţialului anomic al acestuia. într-o viitoare revoluţie. că avem inimă. că încă putem lăcrima.o altă perspectivă asupra demnităţii umane. instituţionalizarea ajutorului care. În fine.

etc. ci şi păziţi. Era şi fatal: într-o lume în care totul se calculează. raţiunile economice.) se poate dedica cu totul activităţii lui productive. definirea marginalităţii în termeni de venit şi compensarea ei în aceeaşi termeni e pur şi simplu o “necesitate istorică”. nu mai pot fi integraţi ciclului productiv. bolnavilor incurabil ori persoanelor cu handicap) instituţiilor modernităţii.htm Prabusirea invatamantului umanist de Mihai Maci Contributors. ci un interes social. http://www. bătrîneţea. Cine sînt marginalii lumii moderne? Cei pe care lumea modernă i-a instituţionalizat – cei care rezistă. pentru a tulbura buna dispoziţie şi veşnica tinereţe a lumii productive. Securitatea socială e. pentru că ne identificăm cu ele. în această lume în care totul e organizat. Mai sînt. ştiindu-se asigurat (în ceea ce priveşte sănătatea. ne va veni nouă înşine rîndul de-a fi asistaţi şi instituţionalizaţi. irecuperabilii: cei care. cel mai adesea prin carnea lor (asemeni copiilor.ro Miercuri. 9 mai 2012. Iar atunci. sociale şi de stat nu ne vor spune nimic şi vom căuta insistent în jurul nostru un singur lucru: chipul aproapelui nostru în a cărui iubire ne vom întregi viaţa. securitatea muncitorului care. drept care la baza asistenţei sociale nu se află (oricît de sensibilizaţi am fi de dramele umane) filantropia.hotnews. bătrînilor fără vîrstă. şcolarizarea copiilor. în fond. Ei trebuie nu doar îngrijiţi. dintr-un motiv sau altul. evident.ro/stiri-opinii-12210929-prabusirea-invatamantului-umanist. mai mult ca sigur. mai devreme sau mai tîrziu. 20:28 Actualitate | Opinii Mihai Maci . nu trebuie să uităm acest fapt. Acelor instituţii cărora noi nu le (mai) rezistăm. Însă.Beveridge a devenit de mult un bun comun. Beneficiul pe care îl aduce un muncitor îngrijit faţă de unul abandonat sorţii lui e net superior.

dar – din păcate – nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu competenţa lor. iresponsabilitate în acordarea diplomelor. Lucrurile erau oarecum de înţeles la începutul anilor ’90. Şi pentru că la nivelul conţinutului demarcarea era greu de făcut. Evident. Dar aproape nimeni nu ştie ce ar trebuie să cunoască (în chip indispensabil) un filosof sau un psiholog. Universitatea se înoia şi sclerozării anterioare (datorată în bună măsură lipsei de comunicare cu mediul academic occidental) îi era opusă diversificarea domeniilor. Învăţământul universitar românesc se descompune din interior şi instituţiile de învăţămînt superior sunt departe de a fi capabile să-şi producă “anticorpii” cu ajutorul cărora să reziste acestei destructurări.Foto: Hotnews Un consens tacit ne determină să accentuăm cauzele accidentale (subfinanţare.) ca fiind definitorii pentru degradarea situaţiei învăţământului universitar românesc. dar s-ar putea ca ea singură să nu schimbe prea mult datele problemei. filosofia. cadre universitare vechi şi noi au început a preda “cursuri speciale”. ci şi din oameni şi. I se adaugă o realitate prozaică: o dată cu apariţia universităţilor private numărul cadrelor universitare (cei mai mulţi venind din învăţământul liceal ori din diverse profesii) a crescut exponenţial. Nimeni nu părea a băga de seamă că disciplinele fundamentale rămân – prin însăşi condiţia lor – în urma acestui val al apdatării şi. Cei mai mulţi dintre ei au predat (sau practicat) ani întregi o anumită materie (respectiv meserie) şi cunoştinţele lor se rezumau cam la aceasta – plus ceva noutăţi la care-au ajuns prin hazardul cărţilor ce le-au căzut în mână. încet dar sigur. E ca şi cum. Astfel că. a metodelor şi a cunoştinţelor. Despre ce e vorba? Problema este într-o anumită masură valabilă pentru întregul spectru al studiilor universitare. nereformabil şi – pe cale de consecinţă – tot mai inutil. el însuşi copie – uneori nu tocmai platonică – a unuia occidental). Norocul este acela că termeni precum . Dacă domeniile tehnice rămân oarecum apărate de caracterul riguros structurat al cunoştinţelor lor (care impune o succesiune destul de stabilă a disciplinelor în programă). Concluzia acestei abordări este aceea că situaţia poate fi (cel puţin parţial) remediată eliminând – cu o anumită brutalitate calculată – accidentalul negativ care grevează asupra performanţei lumii academice. la fiecare secţie. cu atât e mai misterios şi. ori un absolvent de studii europene. unde programei unice i s-a substituit anarhia curriculară. Nimeni nu părea nici a-şi pune nici problema corelării noilor abordări cu “structura de rezistenţă” a disciplinelor umane. logica şi limbile clasice) să se înfăţişeze ca ceva anacronic. Astfel că. lucrurile acestea au dobândit o dimensiune umană. medicii ar declara că anatomia e – de acum înainte – ceva fără rost. ajung nişte materii vestigiale. a unor fascinaţii şi cu aportul unor burse de studii în Vest. Pe baza unor afinităţi. etc. Universitatea nu e alcătuită doar din cunoştinţe. “facultative” şi “opţionale” cu cele mai bizare denumiri şi tratând cele mai excentrice subiecte. “salarii nesimţite”. oamenii au ales să se deosebească după etichete. deci. însă în modul cel mai acut se pune în cazul facultăţilor cu profil umanist. înrolaţi în învăţământul superior. neutralizarea logicii excesiv mercantile a universităţilor e de dorit. cu faptul că tocmai stăpânirea acestor lucruri face diferenţa dintre un medic sau inginer bun şi unul slab. destul de repede. fie pur şi simplu create pe model occidental. profesorii celor vechi au început să se adapteze à la roumaine: schimbând numele materiilor predate până atunci ori inventând nume noi pentru aceleaşi materii “delocalizate” pe la noile universităţi private. Ideea e simplă: numele atrage şi cu cât e mai de neînţeles. de comunicare sau de buisness. Se vorbeşte mai puţin şi mai rar (probabil dintr -un “spirit de castă”) despre modul în care pervertirea conţinutului studiilor superioare constituie o cauză esenţială a acestui proces. dar şi în comun: istoria. mai interesant. angajări fără noimă. Toată lumea e de acord cu faptul că un medic sau un inginer trebuie să ştie (în sens tare) anumite lucruri legate de domeniul său şi. s-a ajuns în situaţia ca ceea ce ar fi trebuit să fie coloana vertebrală a studiilor umaniste (după caz. când aceste domenii au fost fie refăcute (o dată cu suprimarea disciplinelor ideologice şi dispariţia – progresivă – a schemei de gândire ce le subîntindea). fascinaţi de studiile de genetică moleculară. Confruntaţi cu exodul studenţilor către noile domenii (şi mai tinerii lor titulari). în scurt timp. nu la fel se întâmplă în domeniul umanioarelor. nu prea aveau ce spune altceva decât lucrurile pe care le ştiau (ori pe care le buchiseau după vre-un manual autohton. de asemenea.

“psihologia” (ca să nu mai vorbesc de “teoria”) funcţionează precum marca poştală: se lipesc de orice. Statutul universităţilor. Deocamdată difuză. Universităţile (aceleaşi universităţi) sînt de stat atunci cînd cer bani de la buget (pe cap de student). cît şi universităţile sînt mai curînd interesate în perpetuarea ambiguităţii. şi aceea de a răspunde cererii de persoane instruite într-o direcţie sau alta . această dezbatere începe să se structureze. neîndoielnic.e uşor de înţeles . noile ştiinţe economice şi studiile politice.prin intermediul unei formaţii generale şi specializate .cerere pe care o formulează piaţa prezentului . şi aceea de a forma (cu tot ceea ce presupune acest cuvînt) piaţa zilei de mîine. acela de-a ne aminti mereu că piaţa e o expresie a modernităţii şi a modernizării (care ne solicită participarea şi ne deschide posibilitatea împlinirii). voi încerca să schiţez . Mai mult. în egală măsură. ba chiar diplomatice (în care nimeni n-ar îndrăzni să ignore contribuţia oamenilor politici).” şi la “psihologia …” se face tot sociologie. în acelaşi timp. Evident că la “sociologia …. Statutul şcolii este paradoxal: pe de o parte e şi ea inclusă (ca aproape toate aspectele vieţii noastre) în mecanismul pieţei. Şi. şi mai curînd obstrucţionată decît încurajată de directivele ministeriale. "Piaţa vrea".ro/nvmntul_universitar Actualitatea: Învăţămăntul universitar de Mihai Maci Problemele învăţămîntului universitar (la fel ca ale întregului învăţămînt) devin . pe de altă parte îi rezistă. http://www. În ce mă priveşte.dar. au apărut domenii noi în care nu cartea era la bază. respectiv psihologie generală.“filosofia”. etc. Mecanica cererii şi a ofertei (indiferent cît de rigidă sau de flexibilă ar fi ea) nu poate substitui actul de gîndire. "piaţa cere". Cred că trebuie să ne ferim de riscul ca. dar private atunci cînd percep taxe sau cînd stabilesc grilele (şi . dar la fel de important mi se pare să ne ferim de tentaţia de a confunda piaţa cu Providenţa. managementul. "piaţa hotărăşte".la mijloc e vorba pe de-o parte de bani. cu ceva colorant de circumstanţă (pe acesta din urmă fiecare dozându-l după cum înţelege).aşa cum le înţeleg eu principalele probleme ale învăţămîntului universitar din România zilei de astăzi. invocînd cu orice ocazie piaţa. Imperativul pieţei.subiect al dezbaterii publice. Este necesar să se tranşeze în mod clar asupra caracterului învăţămîntului dispensat de universităţile zise "de stat": acesta e efectiv de stat sau e particular? Atît Ministerul. sînt cel mai adesea formule menite a bloca orice problematizare a unui aspect sau altul al situaţiei în care ne aflăm. Scopul educaţiei e acela de-a ne deschide .mintea şi inima de aşa manieră încît să nu ne pierdem în imediat şi să fim capabili a ne distanţa de tirania cotidianului. deoarece . aceasta să devină o hiperbolă cu ajutorul căreia se poate justifica orice. acţionînd ca un ponderator şi un corectiv al derapajelor mecanismului. şi nu un pseudonim al arhaicului destin implacabil ce striveşte vieţi. ci “experienţa”: administraţia publică (cu nenumăraţi “specialişti” de prin primării). Căci menirea educaţiei este. Fiecare din cei care participă la procesul de învăţămînt are ocazia de a aduce la lumină acele probleme cu care se confruntă şi de a face vizibile acele lucruri care scapă retoricii politice şi administrative a înalţilor funcţionari care decid soarta şcolii româneşti. “sociologia”. pe de alta de asumarea unor responsabilităţi deja istorice. Mi se pare extrem de important să dăm pieţei ceea ce e al pieţei. Mai ales atunci cînd discuţia se poartă pe terenul educaţiei.din ce în ce mai mult (şi din fericire) .romlit.

sînt tratate aproape exclusiv ca nişte contribuabili. la un stahanovism al producţiei de hîrtii şi la anticiparea temătoare a reacţiilor comisiilor fără număr care vin "de sus". Care e modalitatea cea mai adecvată de a face accesibilă o informaţie fundamentală potenţialilor ei beneficiari? Pînă unde pot fi reduşi (sau suspendaţi) tropii vechiului învăţămînt universitar fără a dizolva Universitatea într-o formă boemă de "comunicare"? Se vorbeşte tot mai des de implicarea studenţilor în elaborarea programelor universitare. reuşim să facem trecerea de la cunoştinţele noastre la problemele lor. lasă deplină libertate universităţilor în ceea ce priveşte organizarea programelor de studiu. manager (care atrage şi distribuie fonduri în cadrul departamentelor). conştient sau inconştient. ci "formatează" oameni închişi. fie cel al imposturii. le rămîn străine şi inaccesibile tinerilor absolvenţi de liceu.prezenţei la ore. vor . În ce mă priveşte. E o banalitate să spun că toate aceste pseudosoluţii nu fac decît să accentueze pînă la patologic formalismul creării de "dosare" şi "comisii" care au din ce în ce mai puţină legătură cu realitatea muncii cadrului didactic. la rîndul său.cel mai vizibil . În consecinţă. astfel. Acest fapt reduce în mod manifest timpul pe care ei îl pot consacra studiului şi . de aşa manieră încît ceea ce noi le putem da să-i ajute efectiv în experienţa lor cotidiană. spre marea bucurie a tuturor. încît în mod fatal se ajunge la copierea unor scheme ce-au mers în altă parte. reduşi la aplicarea mecanică a u nui set de date invariabile care. Astfel se reuşeşte amestecarea competenţelor pînă la a se sugera fie triumful mediocrităţii. devin subpuncte pe o listă de calităţi la care nici măcar "omul multilateral dezvoltat" nu visa. Vechile forme ale procesului educativ (în primul rînd studiul pe tratate). în fapt.criteriile) de salarizare. Însă asemenea "metode" de educaţie nu formează. reprezentat de relaţii publice. de care profesorii se simt ataşaţi. programele sînt asaltate de tot soiul de "metodici". cu condiţia ca acestea să treacă printr-un sistem de acreditare atît de stufos. Ministerul (acelaşi minister). de prea multe ori. Ce e public şi ce e privat în educaţie? Pînă unde lucrurile cad în sarcina şcolii şi ce poate sistemul educaţional în ceea ce priveşte "şcoala de după şcoală"? Cred că aici trebuie să se ţină cont de mai multe lucruri: de pildă de faptul că limitarea burselor şi nevoile sociale crescînde îi determină pe cei mai mulţi dintre studenţi să se angajeze în diver se slujbe pe perioada studiilor.cel mai adesea . ca profesori. Ar fi bine să fie aşa. cred cu toată convingerea că adevărata solicitudine faţă de studenţi constă în felul în care noi. "tehnologii" şi "legislaţii domeniale" a căror menire e aceea de a deprinde studentul cu nişte scheme menite a cadra orice tip de realitate. mai devreme sau mai tîrziu.care se multiplică şi se schimbă într-un ritm halucinant). armonizate autonomia cu controlul şi viziunea de ansamblu cu diversitatea. fără nici o flexibilitate.i se cere să fie funcţionar administrativ (ce întocmeşte dosare .în dispreţul specializării lui . Dar. Raportul dintre teorie / cultură generală pe de -o parte şi practică / învăţămînt profesional pe de alta. Acestuia . "conducător al calculatorului". "metodologii". Trecînd ca rubrici curriculare toate atribuţiile de mai sus nu se face altceva decît să fie relativizate adevăratele noastre competenţe care. Imperativul momentului pare a fi acela al unei formaţii profesionale care să-i faciliteze absolventului o inserţie rapidă pe piaţa muncii. "implicarea" e concesia formală ce li se face unor persoane care.forma unui algoritm minimal a cărui aplicare mecanică ar garanta cu necesitate succesul. Rolul universităţii în viaţa studentului. Drept care învăţămîntul dispensat de Universitate ia . Astfel ar fi.

profitul pe care -l aduce specularea momentului. Şi.formarea acestora a fost neglijată.oferită de Universitate . Problema demografică. la crearea de noi secţii.atunci cînd piaţa nu o cerea imperativ . ci. deoarece mult timp .de limbi clasice fără a ne întreba ce vom face dacă mîine vom avea nevoie de elinişti sau de latinişti.a unui inginer. Astăzi desfiinţăm secţii . Dar problema cea mai serioasă pe care merită să ne-o punem cu toţii este aceea a limitelor Universităţii. cît şi un statut celui care o absolvă. cele a căror menire ar trebui să fie aceea de-a motiva ascensiunea socială. cel mai adesea angajarea ţine de hazard. În definitiv. a unui medic etc.înmulţi masa de funcţionari obtuzi şi reactivi pe care astăzi încă îi critică. la urma urmei.benefică pentru toată lumea . acelaşi Minister se vede cu un număr de cadre universitare care.acreditări. a unui economist. S -a întîmplat ceea ce era de aşteptat: toţi cei care -şi încercaseră de nu ştiu cîte ori norocul pe la porţile Facultăţii s-au văzut studenţi.imaginea singurei legi care contează: aceea a disponibilizării unui excedent de . Numărul locurilor n-a mai fost fixat la o limită maximală. în sfîrşit. locurile din învăţămîntul universitar de stat s-au "liberalizat"(pentru a contrabalansa ascensiunea universităţilor private). la diversificarea programelor etc. Universitatea. toate la un loc. Astăzi descoperim că nu avem ingineri constructori. la promovări rapide. îi reduce la statutul unor tehnicieni ce au ca sigur orizont perspectiva de-a cîştiga bine? Diploma lor e."nerentabile" . poate fi numită orice formă de învăţămînt postliceal care dispensează o diplomă de Universitate? Care e deschiderea culturală . ARACIS-uri şi CNCSISuri. Şcoala are credit dacă (şi numai dacă) studentul şi părintele văd că ea e în măsură să dea atît un conţinut. comisii de calitate şi de etică încununate cu o nouă lege a învăţămîntului universitar care. mai mult decît orice. sînt . Inutil să mai spun că Ministerul a urmat deschiderea Universităţilor şi că toate anagjările ce s-au făcut atunci poartă onorabila patentă a supremei instituţii de educaţie din ţară. La jumătatea anilor '90. Astăzi. în loc să-i deschidă spre universal. obnubilată de valurile de candidaţi. granturi. evident. altfel spus a celor mai bine primiţi pe piaţa muncii? Nu sînt tocmai ei discriminaţi de un sistem de învăţămînt care. va ajunge egal cu cel al studenţilor. Experienţa ne arată că. dacă nu de bunăvoinţa unei rude care s-a ajuns. a unui absolvent de Drept.în negativ . una de Universitate sau de şcoală profesională? Valabilitatea diplomelor universitare. indiferent de diplomă şi de "interviu" sau "examen".atunci o instituţie a evoluţei stadiale precum şcoala nu-şi mai are rostul. Dacă indiferent de ce (şi cum) faci. o dată cu epuizarea valurilor de eterni candidaţi. Iar pentru locurile din faţă. adică s-a trecut la formula . Şi. se va reveni la un bazin demografic nu doar stabil.. a trecut la angajări masive. Lucruri altminteri bune. Drept care se inventează cu obstinaţie tot felul de trepte ."la normele europene". dar care erau lipsite de perspectiva lucidă a faptului că.mimetică şi nereflectată . Pînă acum evoluţia şi fluctuaţiile pieţei forţei de muncă au depins în bună măsură de un joc al hazardului în care rolul cel mai important îl va fi avut atracţia ţării low cost şi "adaptarea" . diploma chiar nu mai contează. cu puţin nenoroc. ci în scădere."cu plată". în facultăţi putea intra oricine voia şi plătea. elevii de liceu au fost lipsiţi de perspectiva colapsului existenţial pe care-l presupunea căderea la Facultate. poţi ajunge orice .

aceasta prevede o eşalonare pe trei nivele (licenţă. Cuvintele lui rezonează la fel de actual. Home > Arhivă > 2009 > Numarul 16 > Publicaţii cu circuit închis Cauta Primim: Publicaţii cu circuit închis de Mihai Maci Îmi amintesc cum. pentru cineva care locuieşte departe de Capitală (şi şi mai departe de anumite medii din Capitală) aceste publicaţii rămîn . să prind "Revista de Istorie şi Teorie Literară". şi astăzi. putem fi mîndri că sîntem. Veneau doar două bucăţi în oraş şi nu ajungeau întotdeauna la aceleaşi chioşcuri. dedicate culturii) pr ezentări ale unor reviste (în general editate de diverse Institute) a căror tematică şi/ sau cuprins mă fac să mi le doresc. Astfel că prima morală a Bolognei a fost aceea că Facultatea s-a redus de la patru. la înfiinţarea Universităţii din Cluj. ci şi achiziţiile Bibliotecii).pentru tot învăţămîntul universitar. Cum Europa n-a reuşit încă această performanţă. aşa că . cu asemenea problemă minoră. la Arad. cu puţin noroc (şi multă alergătură). protocronişti! Cu mai bine de opt decenii în urmă.publicaţiile) în speranţa de-a găsi măcar un număr de telefon prin care să iau legătura cu vreun funcţionar căruia să-i explic că aş dori să cumpăr un exemplar al cutărei reviste. dacă n-ar fi triste. şi cea de specialitate (căci fără profesori de la alte discipline ne specializăm). Dacă se -ntîmplă ca numărul de telefon să fie cel bun (ceea ce nu e întotdeauna cazul). Astăzi citesc în revistele de cultură (sau aud la postul de radio ori la cel de televiziune. elev de liceu fiind . a comasării secţiilor şi a reducerii universităţilor.şi cu atît mai puţin actualizat . atunci mai bine nu s-ar face.vorba lui Eliade mituri. din păcate. după cum era de aşteptat. tulbur liniştea unor persoane foarte importante şi mereu ocupate. Am să dau un singur exemplu: acela al "implementării" Convenţiei de la Bologna. cel mai adesea se ajunge în situaţii care.cadre. s-a optat pentru eliminarea majorităţii (sau uneori a tuturor) orelor ţinute de cadre didactice de la alte secţii sau facultăţi.în urmă cu duăzeci de ani. Numai că. Mărturisesc că-ntotdeauna mă încearcă o emoţie de şcolar la gîndul că. Din fericire s-a mai inventat şi internetul: caut Institutul cu pricina (care nu şi prezintă întodeauna . ar părea vesele. Nu are rost să alerg pe la chioşcurile din oraşul în care stau. minunea s-a produs: în trei ani de zile se face şi pregătirea generală (că doar asta scrie pe diplomă). Universitatea la care lucrez e în criză cronică de fonduri (fapt ce vizează nu doar deplasările. iar CNCSIS-ul nu-şi poate debloca finanţele. E mai puţin limpede ce va face . Ca să nu riscăm disponibilizarea unor colegi (cu ce drept am putea face aşa ceva?).bugetar fiind (şi trăind din salariul de bază) . alergam din chioşc în chioşc. Şi. încă o dată. dar democratic . Dar veneau şi. dacă e ca noua Universitate să devină doar un centru al lipsei de onestitate şi de seriozitate. masterat şi doctorat) a studiilor universitare. la trei ani. de mult nu mai primesc (aproape) nici o publicaţie de cultură. puteam spera să pun mîna pe unul.nu-mi pot permite să alerg în epicentrul ţării după fiecare revistă care mi se pare interesantă.cam cu aceiaşi profesori . E limpede că mai peste tot baza o alcătuieşte licenţa (deşi sînt în plină dezvoltare şi fabricile de masterate pentru funcţionarii publici cărora o asemenea diplomă le asigură un semnificativ spor de salariu). Se ştie. cel mai adesea dau peste cîte o . Cît priveşte "adaptarea la normele europene".masteratul. Vasile Pârvan spunea că. vise şi mistere.

ci eu. După toate acestea. îmi explică sec că o astfel de problemă nu e de resortul dînsei. bugetare şi ele) îşi scot revista într-un tiraj pe care şi samizdatul din alte vremuri l -ar fi considerat ridicol şi o distribuie cu titlu de protocol sau o dau din mînă în mînă în cercul prietenilor şi al specialiştilor. la Bunul Dumnezeu. Ar mai fi o variantă. vreau să fac petiţii la Guvern. în ultima vreme normalitatea însăşi se redefineşte.) În rest îmi pun pofta în cui. Numai că nu totul se găseşte pe net: lucrările fundamentale şi revistele (care ar trebui să . acum că tot sîntem europeni. catedra la care lucrez a fost înzestrată cu mai multe calculatoare decît persoane. Oarecum naiv.două revin. româneşte. criză sau nu. nu-şi mai repetă a doua oară greşeală. Dar e mai ineficientă decît celelalte două. Se întîmplă ca ameninţarea să funcţioneze . Graţi e tuturor acestor metode (şi tuturor combinaţiilor lor) am noroc cam într -un caz din cinci. ce vreau (uneori sînt întrebat pe şleau şi de ce vreau ce vreau). După cum e de aşteptat nimeni nu mai ştie despre ce e vorba. după (în medie) opt apeluri mi se cere. diverse hîrtii pentru a -mi "autoevalua" "competenţele". Aş mai adăuga o menţiune: nu e vorba doar de reviste. ci şi de edituri: mă refer în particular la Editura Academiei (ajunsă şi ea editură de samizdat). în loc să aduc profit sectorului industrial ori celui bancar. Aştept şi astăzi (dar sînt doar la patrulea telefon) onorarea unei comenzi de la mijlocul lui noiembrie. însă doar în anumite medii. pe spezele mele) cu patru-cinci funcţionari. cu o periodicitate tot mai strînsă. Probabil Institutele în cauză (vai. pe mail. Sau. în general. funcţionarii inteligenţi au o modalitate simplă de -a scăpa de insistenţi ca mine: pomenesc o sumă (bineînţeles în dolari. Din cîte pot să mi dau seama în momentele de (neagră) luciditate. Iertată-mi fie naivitatea. A. (Cu menţiunea că cei care o dată mi-au făcut hatîrul de a-mi răspunde. cea cu prietenii. sau colega. îmi face legătura cu un coleg sau o colegă care ar putea şti ceva despre acest subiect. mă ţin de asemenea ghiduşii. ştie despre ce e vorba (unii nu ştiu nici măcar că Institutul în care lucrează editează o revistă) şi. la Ministru. aşa cum ştim cu toţii. încep să fac tărăboi: vreau să vorbesc cu Directorul instituţiei respective. dar mă gîndesc că trebuie să fie ceva referitor la cunoştinţele şi la pregătirea mea. dar nu toţi sînt cetăţeni. Şi ea cu anumite restricţii: publicaţiile acestea circulă. doar ultima parte a frazei precendente mai e adevărată. nu mă las: după o săptămînă . o adresă şi (dacă îngerii ce guvernează mersul poştei sînt prielnici) îmi ajunge şi revista în cauză.că cultura e pentru toţi şi că unul din rostul cărţilor şi al revistelor e acela de a circula. Spre ruşinea mea. Cu ce drept îmi permit eu să mă bag în lucruri care nu mă priv esc? Cu unul singur: Ministrul meu îmi trimite. nimeni nu ştie cum ar putea cineva care nu e de-al casei să obţină revista în cauză. a revenit la modă vechiul adagiu: la Roma toţi cetăţenii sînt egali. Alteori insistenţa e inutilă. ci un întreg din salariul meu. să nu uit. Probabil omul se gîndeşte că acesta e un mod politic os de-a închide o discuţie obositoare. mirată de cererea mea. concluzia ce se impune e aceea că nu instituţiile au o problemă. Dacă nu trînteşte receptorul (ci e înduioşată de naivitate a mea). E drept. în plus. însă eu credeam că-n "economia de piaţă" şi-n "societatea bazată pe cunoaştere" faptul de-a achiziţiona (la un preţ decent) o revistă publicată din fonduri publice e ceva normal. la Preşedinte. insistenţele rudelor sărace sînt stînjenitoare. Nu prea ştiu ce înseamnă aceste două cuvinte. Şi. Astfel că vorbesc (evident. euro sau uncii de aur) care nu e o fracţie. astfel că trebuie s -o iau de la început cu explicaţiile: cine sînt. continui să-mi imaginez .subit apare funcţionarul care se ocupă de distribuţie şi (cel mai adesea uitînd să-mi ceară rambursul) îmi trimite revista în cauză. Toate evidenţele mă determină să cred că aceste reviste nu sînt pentru cei ce nu aparţin "primului cerc". Numai că tot citind asemenea reviste n-am băgat de seamă că. În cazul unor instituţii insistenţa funcţionează. după ce ascult ştirile televizate. (Dacă D-l Director al Editurii (mai) citeşte revista de faţă sper să intervină personal!) Eu unul mă întreb dacă cea mai prestigioasă editură din ţară procedează la fel şi cînd are a-şi trimite publicaţiile Academiilor din alte ţări.doamnă care. Nu întotdeauna colegul. cum spunea Galbraith) sînt foarte ocupaţi şi. atunci (după al 12-lea telefon). mă umple ruşinea la gîndul că. pînă la urmă unul dintre ei promite că se va interesa."împotriva oricărei speranţe" . dat fiind că prietenii (cei "bine plasaţi". de unde sînt. Apoi urmează alte salturi din telefon în telefon încheiate cu inevitabila promisiune că se vor interesa.

aşa cum îi stă bine unui discurs filosofic. strucurat pe aproape 12 pagini a avut mai multe note bibliografice şi referinţe decât unele dintre lucrările de filosofie considerate la ora actuală de top. Filosofie în adevăratul sens al cuvântului. A surprins în primul rând tratarea marginalului în întreaga istorie. de la cum era el văzut în Grecia Antică până la consideraţiile lumii moderne în ceea ce -l priveşte. pe anumite porţiuni. să vorbesc de preţul lucrărilor fundamentale. pe de alta revista Institutului Memoriei îmi e la fel de departe (ca posibilitate de procurare) precum publicaţiile exilului de acum douăzeci de ani. tocmai de aceea. Marginalii. de filosofi dintre cei mai diverşi .reprezinte capilaritatea culturii). măcar cele editate în ţară.00. PS. iar despre reviste (cele cu adevărat interesante) tocmai am vorbit.de la Horkheimer la Foucault. cum spune un filosof al religiei. iluminismul a dat cel mai generos program al Modernităţii. Pe de o parte încerc să rezist mnemofobiei. Evenimentul a beneficiat şi de prezenţa fostului şef al catedrei de Filosofie Antică de la Babes-Bolyai. criticat şi elogiat în egală măsură. pentru cei mai mulţi. se cer a fi achiziţionate. un text ce avertizează asupra primejdiilor mnemofobiei şi o prezentare a revistei Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc. filosof care s-a implicat activ în discuţii criticând atitudinea. ceea ce însemna că fie era refuzat pur şi simplu (ca inamic al unei anumite ordini). Colegii din domenii tehnice (şi asemenea domenii sînt inclusiv în interiorul umanioarelor) care lucrează cu articole de pe internet sînt cei mai fericiţi. a rămas ceva peste care n-am putut trece: universalizînd educaţia (ca actualizare a luminilor raţiunii). Deşi adesea. iar celelalte sînt pur şi simplu de negăsit (şi mă refer doar la cele interne). Un alt străin este nebunul. oarecum pesimistă. "Străinul e misterios şi. ca orice mister. în sala mare a Primăriei Oradea.html Prima conferinţă cu temă filosofică a profesorului Mihai Maci a avut loc marţi. în corăbii lăsate în voia valurilor Dicursul lui Mihai Maci. A face din adevărata educaţie (şi din vectorii acesteia: cartea şi revista culturală) un pr ivilegiu de club. Rudolf Otto. cel căruia nu-i convine nici un rol social dar care. Le primesc şi second-hand. student fiind. Asta pentru că. Vasile Muscă. „cel ce nu e bun la nimic. argumentaţia unuia ori a altuia mi se părea convingătoare. citeam cu mirare critica iluminismului făcută. el a fost întors pe toate părţile. Mihai Lector. La începutul "Istoriei nebuniei în epoca clasică". de la ora 17. Nu aş fi scris aceste rînduri dacă nu aş fi văzut. Michel Foucault ne povesteşte care era atitudinea oamenilor premoderni faţă de nebuni: aceştia erau alungaţi în afara zidurilor cetăţii ori urcaţi pe "corăbii ale nebunilor" (Narrenschiff) şi lăsaţi în voia valurilor şi-a vânturilor mării. fie se încerca asimilarea lui. în vreme ce grosul populaţiei e condamnat la o socializare elementară (şi aceasta lipsită de articularea tradiţiei) revine la a ridica cinismul la rangul de normă a unei lumi în derivă.crisana. lor adăugându-li-se . rivalizează cu unităţile astrofizice. Prima formă în care a fost prezentat este cea a străinului în lumea tradiţională greco-romană. De asta au avut parte cei aproximativ 70 de participanţi la prima conferinţă organizată de Primăria Oradea şi Academia Civică. a profesorului orădean. e deopotrivă fascinant şi înspăimântător". Dar noi ceilalţi? Cum poţi să fii un bun profesionist în domeniul tău fără permanentul balans între sursele de bază ale domeniului şi discuţia cea mai recentă asupra problemelor de la frontierele lui? Ori cînd unele sînt condiţionate de preţuri care.ro/stiri/cultura-5/demers-de-factura-socratica-cine-sunt-marginalii-lumii-moderne-140388. Universitatea din Oradea Maci http://www. în loc să le arunce. din direcţii diferite. pe aceeaşi pagină a României literare. asemeni dezbaterilor dintre Socrate şi sofişti sau discipoli în Grecia Antică. să mi le trimită. e deasupra oricărui astfel de rol. Lucrurile aveau să se schimbe câteva secole mai târziu când nebunul şi străinul sunt revalorizaţi de creştinism. Cît despre publicaţiile culturale cu circuit închis îi rog pe toţi cei care le primesc ca protocol şi (din varii motive) nu le deschid sau le închid prea devreme ca. Nu vreau. din decenţă. ce li se poate cere profesorilor de rînd? Îmi amintesc cum. punctate atât de frumos în dialoguril e lui Platon.

tot aşa cum. El este de fapt. spălat şi îmbrăcat decent deopotrivă pe dinafară şi pe dinăuntru". banii. astăzi „marginalul e lecturat în cheie economică: e sărac. "Apogeul acestora îl vor reprezenta lagărele de concentrare. constat că aveţi o atitudine prea critică. pentru că ne identificăm cu ele. ne va veni nouă înşine rândul de -a fi asistaţi şi instituţionalizaţi. Constantin Bungău l-a felicitat pe Mihai . putem dori. are funcţia de-a ne aminti . Acelor instituţii cărora noi nu le (mai) rezistăm.000 de studenţi. În epoca de început a modernităţii . la limita potenţialului de subzistenţă.mai ales faţă de cel aflat în suferinţă (un analog al Dumnezeului crucificat) . Cea mai puternică replică a venit din partea filosofului Vasile Muscă. pe dinafară şi pe dinăuntru Timpul modifică şi această percepţie. pur şi simplu radeţi tot. a respectabilităţii sale sociale. din tot sufletul. concluzionând că prin "trimful industrializării şi al muncii salariale criteriul marginalităţii tinde să fie unul singur: venitul. Şi nu e productiv" a spus Mihai Maci care şi-a mai pus o dată întrebarea de la începutul discursului: "Cine sînt marginalii lumii moderne? Cei pe care lumea modernă i -a instituţionalizat . Prezent la conferinţă. Suferinţa lui. exhibată de presă.. cel pe care lumea industrială l-a dezmoştenit de tradiţia lui neoferindu-i în schimb decât o corvoadă de animal şi o viaţă de mizerie" mai spune Maci. dar totuşi poveste. rămîne generic şi periferic preocupărilor noastre . Suntem marginali şi pentru că luăm decizii greşite! Sesiunea de discuţii cu care s-a încheiat conferinţa a fost cel puţin la fel de interesantă ca discursul profesorului Mihai Maci. spunea Mihai Maci care vede în lagăre eşecul tentativei brutale dea reduce marginalitatea la productivitate.numele adevărat al educaţiei devine disciplina. mai devreme sau mai tîr ziu. El este cel care nu este productiv şi ineficient sau "cel umilit şi obidit de un sistem opac. În concluzie. mai mult ca sigur. avîndu-şi doar haina pe el şi lipsit de adăpost). Cât despre marginali. care . cel mai adesea prin carnea lor (asemeni copiilor. spălat şi îmbrăcat decent. Iar atunci. taxare şi. nu face doar dovada bogăţiei lui.iar bogăţia e răsplata meritelor sale". "străinul" devenind şi el „aproapele nostru".vagabondul şi cerşetorul (imaginea Dumnezeului rătăcitor. singura lui consistenţă e aceea a unei poveşti. În Cluj-Napoca sunt 100. explică Mihai Maci.cel mai adesea. etalându-şi averile. "Atâta doar că marginalul mediatic. că avem inimă.în bună măsură . în spaţiile de reclamă dintre drame. nu trebuie să uităm acest fapt. Acest lucru duce în ultimă instanţă la apariţia Statului naţional modern în care toţi cetăţenii sunt supuşi aceluiaşi sistem de impozitare. în ciuda faptului că are un chip. bogăţia devenind însemnul vizibil al virtuţii şi răsplata credinţei. Însă. Scara socială e scara veniturilor şi cei aflaţi în partea de jos a acesteia . că încă putem lăcrima. tradiţionalistul . neîndoielnic dramatică. haimana din germană) proletar pe care îl atrage (şi produce) urbanizarea industrială trebuie disciplinat în toate sensurile cuvîntului: deparazitat. în această lume în care totul e organizat. exlică Maci. Sărac şi la limita potenţialului de subzistenţă În lumea contemporană conturul marginalului devine incert: pe de o parte e invizibil ("integrat" fiind de programele şi instituţiile sociale).r. în acelaşi timp. la norma socială (expresie a legii raţionale). câştigul. doar pentru ca rectorul să se afle-n treabă".cei care rezistă. convertibil prin intermediul educaţiei. bătrînilor fără vîrstă. Statul internează marginalii şi crează astfel enclave controlate. "Lumpenul (n. Boom-ul industrial al celei de-a doua jumătaţi a secolului XIX ne aduce o dublă definire a marginalului. bolnavilor incurabil ori persoanelor cu handicap) instituţiilor modernităţii. Problema culturii nu este să te rezumi la analiză şi critică ci să construieşti.indiferent de nuanţele care-i deosebesc . care îşi aserveşte toate structurile societăţii. nu trebuie uitat că uneori şi fondul poate crea forme. Au desfiinţat Facultatea de Filosofie fără niciun motiv. unul din foştii profesori ai lui Mihai Maci. pe de alta e hiper expus de mass-media avidă de pitorescul şi telegenicul dramei lui. iar looser -ul e un om căzut din umanitatea lui. care a spus: "din păcate. care nu mai este nici rural şi nici urban. sărăcia e semnul unui viciu. e ea însăşi un viciu. care trăieşte la marginea oraşelor industrializate şi care trebuie adus la un numitor comun.care e deopotrivă aceea a Revoluţiei Industriale şi a armatelor naţionale . Oradea a suferit un mare eşec din punctul de vedere al Universităţii. Deparazitat. aduc bani oraşului. Este drept că zeci de mii de studenţi sunt acolo pentru ca să se distreze. la condiţia de sclavi ai lumii moderne". nu înţelege clar care sunt cele adevărate.după o zi obositoare de muncă . în fapt.devine semnul prin excelenţă al dimensiunii deopotrivă spirituale şi sociale".sînt perdanţii acestei lumi". dar aceştia produc. ci pentru că este o universitate marginală din punct de vedere valoric. Ţinta o reprezintă bunăstarea tuturor.rămâne stabilă până în zilele noastre. produsele ce ni se oferă". sociale şi de stat nu ne vor spune nimic şi vom căuta insistent în jurul nostru un singur lucru: chipul aproapelui nostru în a cărui iubire ne vom întregi viaţa". explică Maci. raţiunile economice. singur şi sărac. E bogat pentru că e merituos .. în care cei desemnaţi de ideologia dominantă drept marginali erau reduşi. să creezi. ci. Universitatea din Oradea nu este marginală pentru că se află la marginea ţării. "În acest sens „le nouveau riche".că nu sîntem automate. Chiar dacă România este considerată ţara formelor fără fond. La antipozi. "Solicitudinea faţă de semenul meu . protecţie socială.

Ar părea un cinism ieftin ca un om suspectat el însuşi de lucruri nelalocul lor să le ceară deplină onestitate elevilor la examene şi cadrelor la concursuri şi să afirme.Maci pentru discurs şi i-a replicat fostului profesor de la Babes Bolyai că nu cunoaşte aşa cum ar trebui Universitatea din Oradea. ceea ce ar trebui să presupună interiorizarea regulilor acesteia. ne rămâne în schimb să medităm asupra unei probleme încă mai grave: sunt aceste fapte – pe care doar întâmplarea expunerii mediatice le-a scos la lumină – simple accidente sau. chiar universităţile în care activează aceşti profesori (ambii având. în această calitate ambii profesori răspund nu doar (şi nu în primul rând) în faţa unei prese avide de scoop -uri. Premisa imposturii universitare Mihai Maci mai 11. de la înălţimea condiţiei sale nebuloase. la Oradea. un fost student al Facultăţii de Filosofie de la Oradea a întrebat dacă discursul profesorului nu ar trebui interpretat în cheie socratică. scoaterea la lumină a unor probleme care există în lumea noastră cu ajutorul dialogului. să adunăm în jurul nostru câţiva oameni capabili să facă ceva. adică dacă el nu este de fapt o critică prin care se doreşte "moşirea" adevărului. 2012 Educatie 73 comentarii 9. faţă de toţi studenţii şi elevii acestei ţări. La intersecţia comunităţii profesorilor cu aceea a studenţilor. astfel că D-lui Prim Ministru nu-i mai rămâne decât să-şi facă – pentru a doua oară – datoria (pe care singur şi-a impus-o). Sesizând interpretarea în cheie hegeliană a discursului lui Maci. Mai mult. dezminţiri. în logica zilei de azi. lucrurile par suficient de clare. Într-un anume fel. în căutare de subiecte – după răcirea subiectului dosarelor de colaborare – îşi va îndrepta atenţia asupra CV-urilor postate pe site-urile universităţilor vom avea o vară deosebit de caldă. ci în faţa colegilor lor (cu care se presupune că şi-au creat o relaţie bazată pe încredere reciprocă) şi. unul propus (şi retras). În mod cert. dimpreună cu “fişele de autoevaluare” sunt simptomatice pentru starea învăţământului universitar românesc din ziua de azi. La fel ca şi practica acordării diplomelor fără acoperire şi aceea a “amenajării” CV-urilor va surprinde – în mod cert – prin amploarea răspândirii ei. sunt manifestarea unui fenomen mult mai răspândit în mediul academic . "Eu sper ca această conferinţă să fie un început şi să ajungem aici. dimpotrivă. declaraţii. şi responsabilităţi de conducere în cadrul acestora) îşi văd pusă în discuţie credibilitatea (fapt care. dacă presa. Primul lucru vrednic a fi remarcat este faptul că ambele persoane în cauză sunt profesori universitari titulari. Doi miniştri ai educaţiei. altfel spus oameni care au parcurs toate treptele carierei academice. care aruncă o umbră de suspiciune asupra onestităţii lor umane şi profesionale. probe puse pe masă. celorlalţi.397 Vizualizari Recenta istorie a celor doi miniştri ai Educaţiei – istorie făcută din nedumeriri. celălalt votat. prin intermediul presei. Nouă. mai ales. urmate de alte declaraţii şi alte dezminţiri – are toate şansele să alunece în anecdoticul pe care media îl ambalează spectaculos pentru a-l arunca în aceeaşi zi. faptul asupra căruia s-a insistat îndelung: responsabilitatea ministrului Educaţiei este faţă de toate cadrele didactice – universitare şi preuniversitare –. În fine. a răspuns Mihai Maci. au fost sesizaţi public. dacă nu atrage atenţia asupra uneia din problemele cele mai acute ale sistemului universitar românesc de azi. a studenţilor şi doctoranzilor (asupra cărora se poate proiecta – uneori cu consecinţe administrative – îndoiala care-i vizează pe magiştri). ci – cel mai adesea – singura modalitate prin care acesta se face cunoscut atât în interiorul universităţii în care profesează (structurată în nenumărate departamente cu o destul de slabă . CV-urile. să schimbe ceva din lumea în care trăim". în timp. poate atrage consecinţe administ rative). ele reprezintă nu doar “cartea de vizită” a oricărui cadru universitar. În ciuda declaraţiilor şi dezminţirilor împricinaţilor (altminteri destul de dezlânate). iarăşi. asupra unor ambiguităţi de formă (în primul caz) şi de conţinut (în cel de-al doilea). deplina transparenţă a sistemului.

având în vedere că. Neîndoielnic. Altminteri acesta din urmă poate dormi liniştit.interacţiune între ele. în primul rând. (Nu degeaba la şcoală accentul se pune în mod particular pe biografia autorilor din curriculă. lucrurile nu stau aşa: în loc ca CV -ul să fie o anexă a lucrărilor (şi. cât şi a succesivelor “reforme”). măcar într-un caz e vorba fie de o “Introducere în…”. ar fi descoperit cu surprindere că cinci ediţii ale uneia şi aceleiaşi lucrări (adesea având ca număr de pagini un mic multiplu al lui 10) sunt prezentate ca cinci cărţi diferite. de la un anumit nivel încolo orice universitar ce se respectă lucrează cu “colaboratori” şi “documentarişti” al căror nume generic riscă să ne expună acuzei de rasism). Verificaţi-le! Cine-ar fi avut timp de pierdut s-o facă. ori de vre -o editură locală cu nume greu de pronunţat şi care nu figurează în nici un index al editurilor din Ro mânia. care să potenţeze notorietatea autorului lor. între care Luceafărul. (inevitabila) pedagogie. Faptul că nu se citesc nu înseamnă că nu-şi oferă – cu dedicaţie – unul altuia “Introducerile”. numai că genul acesta de publicaţii are o mare problemă: cu excepţia studenţilor care de bună voie şi constrânşi de împrejurări sunt în situaţia de a le cumpăra şi a le buchisi pentru examene. citesc doar “Journal”-urile din marile capitale ale lumii. CVul a ajuns a fi pentru universitari ceea ce e diploma pentru studenţi: lucrul cel mai important şi cel mai vânat. s-a dovedit a fi un cadou otrăvit: dacă logica finanţării de până atunci favorizase adăugarea normelor unele la altele (lucrurile acestea rezolvându -se în universităţi. fie că nu acest lucru. se deschide o (foarte profitabilă) piaţă pentru ediţiile “revăzute şi adăugite”. Şi asta deoarece s-a descoperit că profesorii universitari en titre sunt mult mai mulţi decât poate suporta săracul buget ce n-a ajuns nicicând la 6%. salariile acestor profesori au început să apese asupra bugetului. z lucrări coordonate. y lucrări în colaborare. orice elev va şti că Eminescu s-a născut la Ipoteşti. dacă n-ar fi fost un neprevăzut accident de parcurs: legea D-lui Năstase prin care profesorilor universitari li se dublau salariile. drept. Cât despre răspândire. riscul ca cineva – mai ales din domeniul său – să-i judece calitatea “Introducerii” e minim. aceasta e asigurată: studenţii pentru care “Introducerea” şi “Testele” sunt biblii la examene. Mai mult: un . lucrurile ar fi funcţionat în continuare de minune (ba poate chiar mai bine. etc. cu lista de publicaţii inclusă sau separată. Astfel. ba chiar a frazelor. cât mai ales în afara acesteia (CV-ul. Avertisment celor care cred că nu se poate trăi din scris în România! Cu cât domeniul e mai arid – economie. dimpotrivă. fiecare trecându-se în CV-ul său ca autor principal. marii universitari nu se citesc între ei. Ceea ce părea a fi o “pleaşcă”. pe fondul prohibirii oricăror alte surse. o lege a lui O(h)m a acordului tacit între persoane cu multe similarităţi. Din păcate. în vreme ce intrările de la stat pentru salarii rămâneau relativ constante). dar mai încolo nu va şti să spună nimic despre ele. Normal ar fi fost ca lucrurile să stea altfel: lucrul cel mai important să fie conţinutul publicaţiilor. dintr -o dată. Nimic rău în toate acestea. Destul de des e greu de aflat editura la care au apărut aceste lucrări. că ”a scris multe poezii frumoase”. lucrurile stau invers – lucrările au statutul unei anexe a CV-ului. E greu de presupus că un student riscă să-şi judece – altfel decât în forul lui interior – profesorul. Dacă potenţialul cititor întâmpină greutăţi de lectură în ceea ce priveşte formularea temelor. aceasta din urmă având uneori mai mult de 10 autori. consecinţă atât a jocurilor interne. ele constituie un fel de semn de recunoaştere la acest nivel: cum spunea D-l Ministru. concursurilor pe posturi. – cu atât fiecare universitate se întrece în numărul “introducerilor” şi al “testelor”. etc.) Într-o vreme se încetăţenise chiar practica de-a se scrie la capitolul producţiei proprii: x lucrări de autor. iar CV-ul să servească mai curând ca un aide-mémoire menit a restitui întregul preocupărilor unui autor. atunci poate fi sigur că au fost la mijloc foarfeca şi cleiul copy-paste-ului dat fiind că – nu? – nimeni nu pretinde mare originalitate unei introduceri. fie că s-a urmărit. de regulă cu x. Iar din ceea ce mai rămâne. solicitărilor de proiecte. iar aglutinarea acestora produce în cele din urmă “saltul calitativ”: într-o bună zi începe a se vorbi de “şcoala de la…”.). Şi cum studenţii se înnoiesc periodic. nimeni altcineva nu le mai citeşte. acum. al ideilor acestora). Aşa cum ştie toată lumea. fie de o “Culegere de teste”. cel mai frecvent e vorba de editura universităţii în cauză. y şi z mai mari decât 10. se anexează dosarelor de acreditare.

Greu de spus dacă cei mai mulţi dintre ei vor fi ştiut pentru ce îşi d au acordul. dimpreună cu ceea ce ştim – şi ştiam – noi. s-a ajuns (“dreptul dobândit” e în România Principiu cu P mare). se cuvine să ne întrebăm şi ce se publică în acest gen de reviste. BDI-urile noastre de curte. Peste noapte. nu. al doilea – să nu fie citite. din care nimeni nu înţelegea nimic. via BDI ne facem ISI-urile noastre şi-i publicăm noi pe ei. fiecare catedră s-a văzut dotată cu una. în interiorul universităţilor şi chiar al facultăţilor. “metodologii”. în general (şi în ciuda bazelor de date internaţionale) le citeşte tot atâta lume cât pe acelea. spoit cu ceva tabele. vii şi coerente în ciuda diversităţii temelor lor. că la poşta redacţiei lor se face coadă cu anii şi că nimeni nu are garanţia că textul trimis într -acolo îi va fi publicat vreo dată. Iar acestea sunt. Mai mult. Mai ales acest lucru a avut efecte cutremurătoare: dacă e aşa. simple instrumente de înregistrare. pentru a accede la singurul salariu adevărat din învăţământ. Adăugaţi la toate acestea şi presiunile europene (faţă cu testările internaţionale). “cerinţe”. adio avansare. Numai că providenţa i -a salvat încă o dată pe universitarii români – infernul ISI are un purgatoriu: BDI (Bazele de date internaţionale). Cert e că de la Oradea la Galaţi şi de la Satu Mare la Piteşti. Toate acestea le fac să fie actuale. Dacă toată această generaţie în aşteptare ar fi ajuns la profesorat cu rapiditatea predecesorilor lor. Această bruscă convertire s-a făcut în pluton compact şi cu o tenacitate industrială care nu s-a mai văzut de pe vremea “Introducerilor” şi a “Testelor”. Mai mult. Drept care a început goana după ISI. În general trimitea texte (greu de spus cât de publicabile în ţara lui) câte un occidental bine intenţionat şi. Şi pentru că acest nemesis trebuia să poarte un nume. etc. fie profesori de la nenumăratele universităţi americane care nu joacă în Ivy League. dar pentru clasificarea cărora s -a făcut o comisie la Minister La fel ca şi “Introducerile” şi “Testele”. Toate “Analele” universităţ ilor – cel mai adesea fascicole serbede editate doar ca Facultatea să bifeze activitatea ştiinţifică – şi-au descoperit engleza ca limbă maternă (păstrând un rest de latină doar în titlu). de preferinţă fie cunoştinţe personale. În ambele cele din urmă au fost cooptaţi universitari “de dincolo”. i s -a spus ISI.nou eşalon venea. dar – la fel de probabil – poate şi pe la ei va fi bântuind moda CV-urilor cu multe ISI-uri şi board-uri. publică de-a valma tot ce se-ntâmplă să trimită străinii. Rezultatul? Nişte fascicole la fel de valabile ştiinţific şi de utile precum vechile “Anale” şi pe care. Pe parcurs oamenii au mai aflat câte ceva: anume că publicaţiile cotate astfel nu sunt prea multe în lume. grafice (dacă se poate colorate) şi inevitabilele referinţe la “the recent working papers by topic” culese. dar toţi au înţeles că ISI e frate bun cu “autoevaluarea” şi că. ISI-urile propriu-zise publică fie descoperiri de ultimă oră. făcute nu născute. de pe internet. de aici înainte. şi aceste pastişe ale revistelor academice sunt publicate cu două scopuri precise: primul – să intre în CV. au început să se interpună “criterii”. tare ma tem că învăţământul ar fi trebuit să se împrumute de la pensii pentru a-şi întreţine doar cel mai mare grad universitar. şi obstinaţia idealistă a reformei promovată de miniştri pedelişti ai Educaţiei şi veţi vedea cum fundalul se întunecă şi tabloul devine dramatic. mai sperioşi de felul lor. fie luări de poziţie – argumentate – în marginea faptelor/teoriilor propuse de alte articole. sub semnul lui le va sta viaţa în universitate. Totuşi. s -au gândit chiar serviciile secrete pakistaneze). publicau – neapărat în engleză – vechii colaboratori ai “Analelor”. Drept care logica financiară a decis: cine s-a ajuns. mai mult sau mai puţin arbitrar. care primesc şi consemnează orice. în rest. cel mai adesea. E drept că traducerea într-o limbă străină dă un lustru de inteligibilitate oricărui text. Nimeni nu ştia ce vrea să spună acest acronim (unii. T eoretic. acolo unde o “Introducere” şi o “Culegere de teste” te făceau profesor. cine nu. ţara s -a umplut de publicaţii în engleză cu pretenţii de BDI. Acesta a fost declicul care a făcut ca în mintea universitarului român să încolţească un plan mai mult decât ambiţios: nu ne publică străinii în ISI-urile lor. că sunt – în general – anglo-saxone (ca atare trebuie scris în engleză) şi vizează în particular disciplinele ştiinţifice şi cele tehnice. Conţinutul lor poate fi oricare – şi independent de toate comitetele de prelectură – străinii e puţin probabil . fie abordări metodologice menite a schimba perspectiva asupra unui set de date cunoscute. s -au dotat cu “advisory board” şi comitet de “peer review”. probabil România nu le spunea mare lucru. cu viteza avalanşei. nu-i nimic.

html . Iar universitarii noştri se cunosc prea bine între ei ca să nu ştie ce. să le judece. Poate atunci s-ar fi văzut mai bine ca oricând autismul în care se închid specialiştii noştri (unii oripilaţi de hărmălaia ISI-urilor de provincie. fapt simptomatic. “key speaker”. Din toate aceste absenţe şi-a brodat D-l Mang (şi probabil mulţi alţii) textura delicată a imposturii universitare. “Testele” şi cele mai multe BDI -uri autohtone (plus actele diverselor conferinţe şi colocvii. ştiu de asemenea că şi în cele ce nu sunt aşa se întâmplă să se găsească texte care ar putea fi foarte bine publicate în primele. Sunt convins că pe acest principiu fundamental se va fi bazat şi Domnul Ministru când îşi va rostit public textele pe care azi le reneagă. (Vreau să fiu bine înţeles: ştiu că în România există reviste ISI şi BDI demne de orice mare librărie specializată din Occident. revistă locală. să-şi dea cu părerea asupra lor. dimpotrivă. scientometria. Nimeni nu mai stă să le parcurgă. independent de orice valoare (înţeleasă ca apreciere a comunităţii profesionale) a conţinutului lui. inregistrându-le ca simple titluri printre altele. absenţa unui comunităţi de vocaţie şi a unui proiect împărtăşit contre tout espoir. un japonez şi un taiwanez chiar le-au citit. atunci tare mă tem că tentaţia de a-l umfla va sfida până şi morala cazului actualului Ministru al Educaţiei.) şi la valul de maculatură ce inundă universităţile româneşti. ori. Nu asta spune noua “ştiinţă a ştiinţelor”. cu atât mai bine. care are toate şansele să concureze până şi sacrosanta pedagogie? Dacă lucrurile stau aşa şi totul se joacă pe grosimea CV -ului. CV-urile sunt o colecţie de date şi titluri. http://m.romanialibera. Şi pot să bănuiesc că marea surpriză a dânsului nu va fi fiind doar dezvăluirea cacealmalei. nu şi citesc). din păcate doar la CV-urile în care prezenţa lor la un simpozion intră la n rubrici (participare. de vreme ce nu sunt citite (cu atât mai mult cu cât majoritatea doar scriu în engleză. care – tocmai prin caracterul lor inflaţionar – riscă să le marginalizeze. pe cele meritorii.să le citească. singura contribuţie a Domniei Sale la propăşirea învăţământului românesc. Ele doar trebuie să fie acolo şi să iasă la număr. neapărat internaţionale) e una simplă. ar fi prea de tot să le şi citească. ce mai contează ce conţin? În egală măsură e greu de crezut că cei ce fabrică asemenea “opere” citesc ISI-urile adevărate altfel decât prin interpuşi sau. De altfel. culegere de articole proprii. Nu despre ele vorbesc aici. pentru a culege din ele citate (mai ales în bibliografii) şi pentru a fi up to date cu trendul din lumea bună.ro/opinii/editorial/deceniul-in-care-bacalaureatul-a-umplut-universitatile-deimpostori-230325. ci şi faptul că un evreu. dar eficientă: aceea că nu sunt citite. Cine să -i verifice dacă umplu pagini întregi cu banalităţi indigeste într-o engleză aproximativă. Multiplele comisii de calitate (ale universităţilor şi ale Ministerului) vin cu tabele şi vor cifre. ci despre enorma masă a revistelor confecţionate din nevoia de-a pune ceva in CV. volum al conferinţei. alţii lăsându-se seduşi de muzica ei atonală). în cel m ai bun caz. etc. iar autohtonilor le ajunge că fabrică asemenea travaux -uri. căci orice opinie în nume propriu e în mod necesar “subiectivă”). dacă iau mot-à-mot un text publicat într-un ISI domenial de care colegii lor de disciplină nici n-au auzit? Lucrările lor sunt “contribuţii majore”. Şi. cu cât mai multe. lipsa de dialog dintre oamenii aceluiaşi domeniu. cum (şi de ce) citesc.) Premisa pe care se sprijină deopotrivă “Introducerile”. nici o televiziune nu s-a gândit la un lucru simplu şi banal: să întrebe un coleg de domeniu de la Bucureşti sau de la Iaşi ce părere are despre contribuuţia de o viaţă a D-lui Mang la dezvoltarea domeniului comun. Calitatea se exprimă în cantitate. să le includă într -un dialog mai larg. Că nimeni din lumea serioasă nu-şi pierde timpul citind cu creionul în mână producţia supraabundentă a universităţilor româneşti. tot aşa cum conţinutul se judecă în funcţie de criterii formale (adică “obiective”.

Cel puţin din 1998 încoace. Să nu uităm că. bacalaureatul a fos t promovat de aproape 80% dintre elevi. Mai mult decât atât. după cum sunt voci care acuză strategia Ministerului Educaţiei. cum am spus. la finele anilor '90. considerând că elevul a fost supus unui inacceptabil test de stres. Inevitabil. Păcătosul de dosar. bacalaureatul a stat la baza unei mari reforme. Controversele din jurul bacalaureatului nu datează nicidecum de un an sau doi. Este deja de notorietate că în 2010 şi în 2011 s -a copiat mai puţin pentru că s-a supravegheat mai mult. Ei bine. implicit. a făcut ravagii în ultimii aproape 10 ani. total imun la fraude. curg. au avut la admitere un unic şi de cod penal merit: talentul şi banii de a-şi negocia note cât mai bune la examenul de bacalaureat.de LAURENTIU MIHU Şoc. boboci cu vocaţie pentru un anumit profil. din moment ce peste jumătate dintre elevii de bacalaureat par să fi trecut degeaba prin anii de liceu. Sunt voci care-l apreciază pe poliţistul Funeriu. se întreabă ce au făcut profesorii la clasă. pornind de la realităţile din învăţământul românesc. în 2010 de nici 68%. de când metoda a fost larg îmbrăţişată de universităţi fără o minimă aplecare critică. s-au iscat discuţii. şi mai mult decât oricând. pe atât de iresponsabil a fost pusă în practică. pentru care dosariada a deschis poarta Raiului în învăţământul superior. bineînţeles. a făcut ravagii pentru că a făcut loc în universităţi unei cantităţi impresionante de neghiobi şi a îndepărtat. Din contră. de reforma sistemului de admitere la facultate. Pe cât de salutară era ea în teorie. nu-i aşa? În 2009. s-au cumpărat note. concomitent. care a făcut din bacalaureat pilonul principal pe care a început să se sprijine viitorul tânărului ieşit din liceu. sub 45%. în acele licee în care nici măcar un tânăr nu a reuşit să ia amărâtul de 6 care să-l treacă linia. s-a copiat în masă. . A făcut ravagii pentru că un întreg proces de admitere în facultăţi s -a bazat pe premisele false că bacalaureatul a devenit un examen cu adevărat relevant pentru o asemenea miză. dar cu medii de bacalaureat obţinute fără bani şi fără fiţuici. Apar şi voci tot mai îngrijorate cu privire la ceea ce va urma. haideţi să pătrundem noi ceva mai adânc în viscerele sistemului. compus din media de la bac şi media din timpul liceului. după cum apar voci care. Întrebările. Acei neghiobi. Este vorba. avem dovada că la bacalaureat s -a fraudat pe rupte. şi 100% bazat pe o programă şcolară corect construită. de unde şi rezultatele mai slabe şi foarte slabe ale adolescenţilor. odată cu rezultatele din 2011. în timpul guvernării CDR şi sub ministeriatul profesorului Andrei Marga. Dar dacă tot începe bacalaureatul să scoată demonii (încă de suprafaţă) din învăţământul românesc. s-au întors rezultate. iar universităţile s-au umplut de neghiobi şi impostori. iar anul acesta procentul s-a redus uluitor. sunt vechi şi au dăunat deja într-o manieră care face imposibilă recuperarea.

graţie dosariadei şi unui bacalaureat fără stres pentru elev. Nu este de mirare că în clasamentele academice internaţionale România şi -a rezervat ultimele locuri. dar a trântit performanţa academică la pământ. acest flux de rebuturi nefiltrate de bacalaureat a umplut conturile universităţilor şi pe ale universitarilor. revenind acum la bacalaureat 2011: ce facem cu ce a fost? Sunt sute de mii de români care nu meritau să fi ajuns unde au ajuns şi care performează prost pentru că s-au pregătit pe măsură. . Dar viitorul le-a fost luminos. Şi.Aproape un deceniu. dar nici că pe piaţa muncii ajung absolvenţi de facultate prost pregătiţi.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->