Sunteți pe pagina 1din 2

MIHAI EMINESCU - DORINTA Ca la toti mari poeti romantici, dragostea si natura sunt teme permanente in creatia lui Eminescu.

Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativa filosofica la cea erotica. Infatisarea ei se constituie pe doua dimensiuni esentiale: una terestra, cealalta cosmica, aflate de cele mai multe ori in interferenta. Mihai Eminescu e in primul rand un tulburator al spatiului cosmic, fie in mari proiectii ale genezei sau stingerii universale (Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac, Luceafarul), fie prin multimea elementelor cosmice (stele, soare, luna, cer, luceferi) care impregneaza parca intreaga opera. Pe de alta parte este un cantaret frenetic al naturii terestre in vesnica rotire a anotimpurilor. Este o natura cu un contur precis geologic si floral, salbatica si deopotriva familiara, mitica prin aspectele ei parapsihice si luxuriante; umana, calda, intima, ocrotitoare prin componentele ei sufletesti. Dragostea, poate mai mult ca la alti poeti, se afla intr-o permanenta consonanta cu natura. Natura este o stare de suflet, in sensul ca infatisarea ei e dictata de un sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire (Dorinta, Lacul, Floarealbastra, Lasa-ti lumea ..., etc.) cadrul fizic este al unei naturi incantatoare, de basm: vara e in toi, ierburile au frageziune, sunetele si culorile se armonizeaza. Cand dragostea s-a stins, sentimentului de dezamagire ii corespunde o natura, sumara, cu plopi stingheri, cu cetuiri, brume si ploi, cu intinderi albe, nemiscate si reci. Relatia aceasta, specifica poeziei eminesciene, este de factura romantica dar ea are (prin obsesia codrului ocrotitor, a naturii primitoare) si radacini in folclorul romanesc. DORINTA. Poezia apare in numarul din 1 sept. 1876 al Convorbirilor literare. Din variante, deducem ca poetul o concepuse initial ca pe o scrisoare de dragoste, adresata iubitei si semnata cu initiala E. Elemente de epistola pastreaza si textul definitiv, si, in primul rind, folosirea persoanei a II-a, a adresarii directe in toata poezia. O specie, e un mic poem pastoral, in genul idilei clasice, complicat in spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspira spre o iubire implinita, proiectind pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideala, in care gesturile se implinesc intr-un ritual al intelegerii si al armonicii depline. Nimic nu-i tulbura pe ingragostiti, nici o conventie nu-i indeparteaza, dragostea lor e muta, reprefacuta, un foc de initiere solemn. In Dorinta, dragostea nu e realiatate, ci aspiratie spre implinire prin iubire. In visul secret al omului, vrea sa spuna Eminescu, iubirea ideala este in totdeauna a barbatului si a femeii parind alaturi, fericiti, prin gradina mirifica al universului, ca perechea mitica. In strofa intai, imaginea codrului se constitue doar din trei elemente: izvorul acare tremura pe prund (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi aplecate o ascunda (metonimie cu epitet metaforizat). Ele sunt suficiente pentru a sugera infatisarea feerica a cadrului fizic, imaginea tipic taraneasca, pura si neintinata a naturii. Somnul si visul sunt in total acord cu miscarea naturii. Fata de prima stofa in care era prezentat cadrul fizic, in ultimele doua strofe, imaginea se completeaza cu alte detalii (cintul singuraticelor izvoare, blinda batere de vint, armonia codrului batut de ginduri, caderea florilor de tei), care confera naturii o nota umana, meditativa. Aceasta interferenta de planuri ne ingaduie sa descoperim ideea poetului, substratul filosofic al imaginii sale. Codrul batut de ginduri (personificare cu valoare metaforica) pare o fiinta ce a ajuns sa reflecteze asupra semnificatiei povestii de iubire pe care o tainuieste: perechea izolata in spatiul lui ocrotitor a este un simbol mitic al perpetuarii vietii. Fuziunea om - natura, pentru care pledeaza Eminescu in toate poeziile

lui de dragoste este o modalitate de a nega totalitatea omului ca tinta trecatoare, natura este vesnica si, aspirind prin contemplatie la o contopire organica cu ea, omul cauta o cale de acces spre eternitate.