Sunteți pe pagina 1din 42

Creşterea economică

CREŞTEREA ECONOMICĂ – POLITICI ŞI STRATEGII

CREŞTEREA ECONOMICĂ.
ECHILIBRUL ŞI OPTIMUL ECONOMIC

1. Conceptul de „creştere economică”

Conceptul de „creştere economică” este formulat ca atare numai de secolul al XX-


lea, dar în mod neexplicit economişti au studiat probleme de macroeconomie în legătură cu
diviziunea muncii la scară socială. Încă din secolul al XVIII-lea problemele creşterii
economice au concentrat atenţia economiştilor ca demersuri incipiente privind funcţionarea
economiei; studiul problemelor macroeconomice a fost abordat de A. Smith şi D. Ricardo
vizând diviziunea socială a muncii. În prima parte a secolului al XX-lea cercetarea
macroeconomică s-a intensificat pe fondul crizelor economice. Keynes propune un
macromodel economic pentru ieşirea din criză. După Al II-lea Război Mondial
neokeynesienii realizează sinteza între concepţia dinamică şi abordarea macroeconomică. Se
conturează Teoria creşterii economice, de care s-au ocupat economişti renumiţi, ca Paul
Samuelson, François Perroux şi alţii.
 Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în
ansamblul şi dinamica lui. Prin conţinutul ei, înseamnă o evoluţie pozitivă,
ascendentă a economiei naţionale, fără a exclude oscilaţiile conjuncturale şi
chiar anumite regresii temporare. Se folosesc chiar termenii de „creştere
economică zero” şi „creştere economică negativă”.
• Termenul de „creştere economică zero” a fost folosit pentru prima oară într-un
raport pentru clubul de la Roma şi avea semnificaţia unei situaţii în care
rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, încât
nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant.
• „Creşterea economică negativă” evidenţiază acea situaţie în care rezultatele
macroeconomice pe locuitor au tendinţă de scădere, menţinându-se totuşi sub
control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune
compromisuri rezonabile pe planul eficienţei şi bunăstării.
Aşadar creşterea economică relevă acele modificări care au loc în sporirea
rezultatelor macroeconomice care nu sunt exprimate independent, ci în strânsă legătură cu
factorii ei determinanţi. Aceşti factori sunt:
- factorul uman (cantitativ şi calitativ, drept capital uman);
- factorul material (atât ca investiţii, cât şi capitalul real existent);
- factorul informaţional – tehnic (având în prezent rol decisiv).

3
Creşterea economică
Rezultatele creşterii economice pot fi măsurate prin indicatori sintetici şi aceştia
sunt:
- produs intern brut (PIB);
- produs naţional brut (BNB);
- venit naţional, atât pe total cât şi pe locuitor (VN).
Ca proces macroeconomic, creşterea economică nu surprinde modificările
calitative din structura economiei şi nivel de trai, aspecte puse în evidenţă de conceptul de
“dezvoltare economică”.
Caracteristicile procesului creşterii economice în prezent sunt:
- se desfăşoară pe baza unui amplu proces de formare a unui mod tehnic de
producţie nou, caracteristic societăţilor din „Al III-lea Val”;
- se conturează un tip de creştere preponderent intensivă;
- are legătură cu calitatea vieţii.
Tipurile de creştere economică
- tipul extensiv, corespunzând laturilor cantitative ale factorilor direcţi ce
contribuie la formarea P.N.B.;
- tipul intensiv, corespunzând laturilor calitative. El este propriu în special
economiilor avansate.
Cele două aspecte nu sunt exclusive, alternând în evoluţia economică a unei ţări.
Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative şi
structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi problematica
generală a omului, ca şi cu evoluţia echilibrului ecologic.
Ideea de bază ce defineşte dezvoltarea economică este cea de schimbare, de
transformare a structurilor în economie; a comportamentului sistemului economic, a
raportului dintre activităţile umane şi mediul înconjurător.
Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional.
• În primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică; nu
există proces de dezvoltare economică fără o creştere a rezultatelor
macroeconomice pe termen lung.
• În al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotaţie istorică amplă; ea
surprinde procesul trecerii economiei unei societăţi umane date, de la o formă
inferioară de evoluţie spre alta superioară, inclusiv numeroasele zig-zag-uri
temporare determinate de diferite conjuncturi istorice.
• În al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens mai
restrâns, ca dezvoltarea factorilor de producţie, respectiv dezvoltarea
principalelor componente ale economiei în cadrul unui spaţiu naţional-statal.
• În al patrulea rând, noţiunea de dezvoltare economică se referă, mai ales în
prezent, cu deosebire la progresele realizate în raporturile dintre agenţii
economici şi mediul economic al acestora la structurile nu numai tehnice, ci şi
sociale şi psihosociale ale producţiei şi la mediul naţional.
Procesul creşterii economice are anumite interferenţe şi cu procesul reproducţiei
lărgite. Deosebirea esenţială dintre aceste procese constă în aceea că reproducţia lărgită
evidenţiază doare reluarea producţiei pe o scară mai mare, prin acumularea de capital, în

4
Creşterea economică
timp ce creşterea economică relevă şi factorii utilizaţi în acest scop, combinarea şi
substituirea factorilor de producţie.

În concluzie,
orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice
creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică.

2. Conceptele de echilibru şi optim economic

Etimologic, conceptul de echilibru provine din termenii latini „aequs” (egal) şi


„libra” (balanţă). Termenul a fost preluat din mecanică şi a căpătat foarte mare extindere,
suferind de exces de sens, fiind foarte des utilizat. Echilibrul exprimă stabilitatea
fenomenelor, determinată de ponderea egală a acţiunii contrariilor şi anularea reciprocă a
tensiunilor.
În economie se vorbeşte despre echilibru:
a) funcţional, reductibil la doi termeni: resurse şi nevoi;
b) structural, determinat de raportul dintre ramuri, subramuri, domenii de
activitate.
Înţelegerea echilibrului economic presupune conştientizarea caracterului său relativ
şi nu absolut. El este o stare efemeră, trecătoare.
În ce priveşte dezechilibrul economic, el poate fi de două feluri:
- o stare necesară trecerii spre un nou nivel de echilibru;
- o situaţie gravă, de disfuncţionalitate.
Noţiunea de echilibru ridicată la stare de normă economică generează optimul
economic.
Optimul economic desemnează acea situaţie a economiei care asigură cea bună
eficienţă economică, corespunzând cel mai bine intereselor economice urmărite.
Cât priveşte raportul dintre echilibru şi optimul economic, nu orice echilibru se
confundă cu un optim, în vreme ce optimul economic nu poate fi conceput sau atins în afara
echilibrului economic.
Nu există un model economico – matematic al echilibrului economic valabil
oriunde şi oricând. În prezent, viaţa economică se caracterizează nu prin echilibru, ci prin
dezvoltare şi tendinţa de creştere a dezordinii (entropiei).

3. Istoricul preocupărilor în teoria echilibrului economic

Fără a formula conceptul ca atare, problema echilibrului se regăseşte încă din


antichitate, exprimată la început ca temeri faţă de bulversările în viaţa cetăţii, faţă de
dezorganizarea vieţii economice.
• Mai târziu, Aristotel se referă la acel sens al echilibrului care vizează
echivalenţa, afirmând că la baza schimbului stă egalitatea.
• Mercantiliştii surprind relaţia între economisire, rata dobânzii şi investiţii,
precum şi influenţa favorabilă a modificării preţurilor asupra echilibrului extern.

5
Creşterea economică
• În cadrul şcolii clasice, A. Smith socoteşte că echilibrul economic este dat de
piaţă prin jocul liber al preţurilor, asigurând echilibrarea cererii cu oferta.
D. Ricardo integrează în concepţia sa despre echilibru şi situaţia în care producţia
este monopolizată.
Jean Baptiste Say considera că produsele şi veniturile, cererea şi oferta se
echilibrează automat.
Prin contribuţia şcolii clasice echilibrul economic dobândeşte statutul de concept de
bază în ştiinţa economică.
• Sintetizând ideile Şcolii clasice Leon Walras a realizat prima formalizare
matematică a teoriei echilibrului general demonstrând că într-un sistem de
concurenţă pură şi perfectă, preţul fiecărui produs este egal cu preţul său de
revenire şi că, la acest preţ, se asigură alocarea optimă a resurselor şi folosire a
factorilor de producţie. Cea mai importantă teză formulată de Walras este cea
referitoare la interdependenţa tuturor preţurilor şi cantităţilor.

• În opera lui Marx, echilibrul economic are două accepţiuni:


1. echilibrul schimburilor sau vânzărilor de mărfuri;
2. echilibrul reproducţiei, ca echilibru al întregii economii.
În prima accepţiune se presupune că schimbul mărfurilor se face la valoarea lor,
egală cu munca înmagazinată în marfă.
În cealaltă accepţiune (la nivel macroeconomic) Marx construieşte teoria
reproducţiei ca abstracţie ştiinţifică.

Teoria reproducţie simple:


I (v + p) = II c sectorul I – mijloace de producţie
sectorul II – mijloace de consum
Teoria reproducţiei lărgite:
I(v + p) > II c
În aceste modele el vizează raportul dintre sectorul bunurilor pentru producţie şi al
bunurilor pentru consum.
Totodată, Marx a criticat teoria lui Jean Baptiste Say, privind realizarea automată a
echilibrului economic. El aduce primele idei în ce priveşte echilibrul ecologic.
• Teoria lui Keynes în problema echilibrului economic are meritul de a fi ţinut
cont de realitatea concretă şi nu de modelele pure. Ecuaţia fundamentală în
teoria echilibrului la Keynes este
S=I
adică economiile să fie egale cu investiţiile.
Transformarea economiilor în investiţii este cheia problemei realizării echilibrului,
deoarece cererea de bunuri are două componente:
- cererea de bunuri pentru consum;
- cererea de bunuri pentru investiţii.
Keynes şi-a dat seama că forţele pieţei nu mai erau capabile să asigure, singure,
echilibrul. Remediul este intervenţia statului în economie, teorie prin care zdruncina vechile
concepţii liberale, neintervenţioniste.

6
Creşterea economică
Teoria lui Keynes include ca problemă de bază a echilibrului şi dezvoltarea şi
ocuparea forţei de muncă. El susţinea că echilibrul pe termen scurt ar putea fi însă însoţit de
sub-ocupare.
• J. Schumpeter, adept al concepţiei structurilor dinamice, consideră că problema
unui echilibru static este ireală, că o economie modernă se află în dezechilibru
dinamic. Deci problema fundamentală a sistemului economic este schimbarea
structurilor şi nicidecum realizarea echilibrului.
• Francois Perroux este şi el adept al dezechilibrelor economice. În concepţia sa
piaţa are un caracter impus şi imperfect, în care relaţiile apar între dominanţi şi
dominaţi, iar nu între parteneri egali. Ca urmare, echilibrul e impus de firma
dominantă, care ia macrodecizii, acestea fiind în fapt căi de dezechilibrare.

*
Toate formele de echilibru analizate conţin un număr important de alte echilibre
denumite echilibre parţiale.

♦ Echilibrele parţiale reprezintă situaţia unei pieţe sau a unei ramuri în care
confruntarea ofertei şi a cererii a determinat simultan preţul şi cantitatea
produsă.

4. Teoria echilibrului general (T.E.G.)

Un loc aparte în gândirea economiştilor îl ocupa această teorie, fundamentată de


modelele lui Arrow–Debrew şi Mc’Kenzie, care în mod independent au reprezentat o
economie concurenţială cu existenţa echilibrului. În condiţiile de piaţă concurenţială,
echilibrul economic se manifestă în forma unor stări proprii pieţei, generată de acţiunea
agenţilor economici producători–vânzători şi cumpărători–consumatori. Ca reguli generale
primii urmăresc maximizarea profiturilor, iar ceilalţi maximizarea funcţiilor de utilitate
supuse restricţiilor venitului lor.
♦ Echilibrul macroeconomic este o stare spre care tinde piaţa în ansamblu, piaţa
bunurilor, monetară, a capitalului şi a muncii, atunci când cererea e egală cu
oferta, sau diferenţa dintre ele nu depăşeşte limite rezonabile.

Condiţii de echilibru

a. Pentru economia unei ţări, trebuie ca oferta globală să fie egală cu cererea
globală
Y=D
Y – ofertă; D – cerere
Produsul naţional brut reprezintă oferta globală, care se poate descompune în:
- bunuri pentru consum;
- economii
Y=C+S

7
Creşterea economică

Cererea globală se poate descompune în :


- bunuri pentru consum;
- bunuri investiţionale.
D=C+I
C+S=C+I S=I
b. Pentru piaţa bunurilor şi serviciilor
Având în vederea deschiderea economiei spre exterior, se presupune luarea în
considerare a importurilor şi exporturilor:
Y+H=D+E
H – importuri;
E – exporturi
C+S+H=C+I+E
S+H=I+E
S–I=E–H

c. Pe piaţa monetară, condiţia de bază este ca oferta generală de monedă să fie


egală cu cererea de bani:
Ym = Dm
Ym – oferta globală de monedă;
Dm – cererea globală de monedă
Oferta de monedă depinde de masa monetară şi viteza de rotaţie, iar cererea reală
de monedă depinde de nivelul general al preţurilor şi volumul tranzacţiilor:
MxV=PxT
V – viteza de rotaţie a banilor;
M – masa monetară;
P – preţuri;
T – volumul total al tranzacţiilor;

d. Pe piaţa muncii, condiţia este de egalitate a cererii cu oferta de muncă:


YL = D L
(oferta generală de muncă este egală cu cererea generală de muncă)

*
Condiţiile de echilibru au un caracter teoretic, din dublu motiv:
- în primul rând, egalitatea cererii cu oferta se realizează doar ca tendinţă;
- în al doilea rând, în realitate economia nu se află niciodată în echilibru perfect.

5. Dezechilibrele economice

Printre cauzele stărilor de dezechilibru menţionăm:


- modificarea limitelor resurselor şi tehnologiilor;
- restricţii bugetare;
- greşeli de politică economică;
- necunoaşterea sau neînţelegerea mecanismului pieţei.
• Pe piaţa bunurilor şi serviciilor
8
Creşterea economică
Stările de dezechilibru se prezintă în două variante:
- dezechilibre normale, desemnate prin starea de presiune, sau ofertă excedentară;
- dezechilibre anormale, sau starea de absorbţie, sau cerere excedentară.
a. Starea de presiune – reprezintă o concurenţă între producători, oferind
cumpărătorilor posibilitatea de a alege. Ei aleg calitatea, aleg oferta avantajoasă ca preţ.
Investiţiile se orientează spre obiective destinate producerii de noi bunuri, superior
calitative, spre reducerea costurilor de producţie. Cumpărătorii selectează bunurile care se
vor produce, pentru că îşi pot manifesta opţiunile. Este o situaţie a “consumatorului rege”
b. Starea de absorbţie caracterizată prin concurenţa între cumpărători. Creşterea
ofertei şi a vânzărilor depinde numai de producători, care îşi aleg cumpărătorii. Costurile
mici şi calitatea nu sunt stimulate, pentru că se vinde orice, iar investiţiile se orientează spre
o producţie preponderent extensivă. Vânzătorii sunt cei care îşi selecţionează cumpărătorii.
• Ca şi consecinţe ale dezechilibrelor pe celelalte pieţe, sunt:
- şomajul;
- inflaţia;
- înrăutăţirea condiţiilor de viaţă.

Concluzii
Tendinţa obiectivă de realizare a stărilor de echilibru trece prin stări de
dezechilibru.
În condiţiile contemporane, statul are menirea de a veghea şi dirija acţiunea
agenţilor economici, protejând consumatorii, dar permiţând şi maximizarea profiturilor, în
corelaţie cu nivelul de trai.

6. Nevoia de echilibru în economia contemporană

Recunoaşterea faptului că economia se caracterizează prin dezechilibre nu


îndreptăţeşte abandonarea preocupărilor pentru redresarea economică, întrucât astfel s-ar
ajunge la anarhie, haos. Problema realizării echilibrului se pune în mod diferit de la ţară la
ţară, în funcţie de nivelul dezvoltării ei economice.
A. În statele dezvoltate, cu economie de piaţă avansată există mecanisme de
autoreglare bine finisate, iar situaţia economică îşi menţine echilibrul relativ în
primul rând pe seama concurenţei şi liberei iniţiative, care realizează o
adevărată “selecţie naturală”.
În aceste ţări problematica echilibrului economic constă în identificare tendinţelor
spre dezechilibru şi iniţierea unor măsuri pentru aducerea la limite acceptabile. În acest scop
statul are ca instrumente politica bugetară, fiscală, a creditelor, etc.
B. În ţările slab dezvoltate se ridică problema asigurării unui echilibru de
subzistenţă, deoarece economiile acestor state nu sunt capabile să realizeze nici
măcar satisfacerea nevoilor fundamentale ale populaţiei. (Ţări din Africa,
America latină, etc.).
C. În ţările cu economie de tranziţie, acestea trec de la economia de comandă la
economia de piaţă. Aici s-a ajuns la un adevărat vid funcţional. Lipsa de
experienţă este dublată de o serie de fenomene negative precum:
– proliferarea activităţilor ilicite, a economiei paralele;
9
Creşterea economică
– scăderea interesului pentru muncă;
– emigrarea masivă a forţei de muncă,
aspecte care amplifică dezechilibrul general.
Proporţiile dezechilibrului ţin şi de raportul între situaţia dezastruoasă a resurselor
pe de o parte şi explozia nevoilor pe de altă parte.
Restabilirea echilibrului economic s-ar putea face prin restabilirea vidului
funcţional:
1. printr-un cadru legislativ, bine pus la punct;
2. multiplicarea reală a formelor de proprietate;
3. prin atragerea capitalului extern sub forma unor investiţii;
4. prin promovarea liberei iniţiative;
5. sprijinirea exportului;
6. formarea unui nou contingent de specialişti, de manageri.
Toate acestea – în condiţiile intervenţiei statului – atât direct, ca agent economic,
cât şi indirect, prin politica fiscală, monetară şi credit.

10
Rezultatele macroeconomice

CONŢINUTUL REZULTATELOR
MACROECONOMICE

1. Consideraţii introductive

Între categoriile economice de maximă importanţă pentru caracterizarea nivelului


dezvoltării unei ţări sunt: avuţia naţională, produsul naţional, produsul intern şi venitul
naţional, în legătură cu acestea fiind apreciate bunăstarea materială si spirituală a naţiunii.
Totodată, venitul naţional reflectă cel mai bine structura şi calitatea activităţii economice.
Rezultatele activităţii umane pot fi relevate prin indicatori de trei categorii:
- micro
mezo ca expresii cantitative exprimate în unităţi
macroeconomice fizice sau valorice.
Pe lângă măsurarea şi evidenţierea rezultatelor microeconomice obţinute de diferiţii
agenţi economici, este necesar să apreciem şi activitatea agenţilor economici agregaţi sub
forma rezultatelor macroeconomice.
Acestea sunt puncte de plecare pentru luarea deciziilor la nivel naţional si pentru comparaţii
internaţionale. Măsurarea acestor rezultate are la bază două concepţii teoretice:
a) teoria muncii productive, potrivit căreia numai munca creează bunuri economice,
deci şi veniturile. De aici rezultă sistemul metodologic al producţiei materiale (SPM).
b) teoria factorilor de producţie potrivit căreia participanţii la activitatea economică
sunt recompensaţi în funcţie de serviciile aduse, şi de aici rezultă sistemul metodologic al
conturilor naţionale (SCN).
Ambele sisteme au următoarele funcţii:
- instrument de evidentă statistică;
- instrument de cunoaştere şi analiză economică;
- instrument de fundamentare a deciziilor pentru politica economică de
perspectivă sau curentă.
Deosebirea esenţiala între cele două sisteme e faptul că sfera muncii productive nu e
determinată la fel în diferite ţări. Cele supercentralizate, nu iau în considerare părţi
importante ale serviciilor: asistenţă medicală, învăţământ, cercetare, fapt care nu e doar o
lacună, dar şi o denaturare în ierarhia valorică dintre ramuri. Sfera neproductiva: învăţăm.,
cultură, artă, asistenţă socială, cultura fizică (sport), activitatea instituţiilor financiare şi de
credit, administraţia de stat, apărarea şi securitatea şi activităţile organizaţiilor politice şi
sociale.
Treptat şi în România s-a trecut la SCN.

11
Rezultatele macroeconomice

2. Avuţia naţională (AN)

Analiza avuţiei naţionale beneficiază de o abordare istorică. Însăşi obiectul de studiu


al economiei ca ştiinţă s-a constituit sub imperativul cercetării "naturii şi cauzelor avuţiei
naţiunilor". Pentru clasicii economiei, studierea posibilităţilor de mărire a bogăţiei materiale
a unui popor era socotită sarcina principală. Apoi, însemnătatea acestei categorii (A.N.) l-a
determinat pe Marx să-şi înceapă lucrarea "Capitalul", cu definirea avuţiei. Între gânditorii
români, de problema avuţiei naţionale s-au ocupat P. Marţian, Ion Ionescu de la Brad, P.S.
Aurelian, N. Angelescu, V. Madgearu, N. Georgescu-Roegen.

În sens larg, avuţia naţională reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale


de care dispune un popor la un moment dat, constituite în cadrul unui complex naţional,
rezultate ale muncii mai multor generaţii, bogăţii naturale şi experienţa de producţie.
În statisticile internaţionale sfera de cuprindere a avuţiei naţionale diferă. În ţara
noastră se socoteşte că din ea fac parte:
1. avuţia naţională acumulată:
a. bunuri ca mijloace de producţie şi bunuri de consum;
b. mijloace valutare (rezerve în valută), soldul balanţei de plăţi si rezerva de metale
preţioase;
c. investiţii în curs.
2. resurse naturale utilizate sau utilizabile:
a. fondul funciar şi forestier;
b. bogăţiile solului, subsolului şi apelor;
c. resursele de energie, clima, factorii de mediu şi calitatea lor.
3. resursele umane, populaţia ca număr si structură socio-profesională
4. potenţialul de cercetare, învăţământ, cultură, potenţialul creativ, experienţa de
producţie, opere de artă, invenţii.

Avuţia naţională diferă de la o ţară la alta, atât ca amploare, cât şi ca eficacitate a


folosirii ei: Japonia, ţările africane, S.U.A. constituie suficiente surse de comparaţii. Deci,
existenţa unei avuţii fizice nu garantează – doar favorizează – un nivel de viaţă ridicat,
Numai dacă există o populaţie întreprinzătoare are loc o interacţiune eficientă, avuţia
naţională fiind o pârghie pentru bunăstarea populaţiei.

3. Indicatorii macroeconomici

Între cele două sisteme de evidenţă economică există deosebiri concretizate în


indicatori sintetici specifici. Deosebirea majoră constă în delimitarea sferei producătoare de
venit naţional.
• În sistemul producţiei materiale (SPM) se consideră că venitul naţional se creează
numai în sfera producţiei; pentru calcularea VN se porneşte de la produsul social
(PS): el reprezintă totalitatea valorilor de întrebuinţare create într-o ţară de către
lucrătorii din sfera productivă, în decursul unei perioade de timp, de obicei 1 an.

12
Rezultatele macroeconomice

Structura produsului social


a) Din punct de vedere material, cuprinde mijloace de producţie şi bunuri de
consum, ca valori de întrebuinţare în stadiu de prelucrare primar, intermediar sau final. Ele
generează PS global si PS final.
PSF = PSG – consumuri intermediare (Ci)
b) Din punct de vedere valoric, cuprinde pe de o parte cheltuieli materiale de
producţie şi valoarea mijloacelor de producţie, pe de altă parte cuprinde valoarea bunurilor
de consum.
Structura venitului naţional
VN reprezintă valoarea nou creată la nivelul societăţii. Se calculează scăzând din PS
global cheltuielile materiale de producţie.
VN = PSG – cheltuieli materiale de producţie
a) Din punct de vedere material, cuprinde: mijloace de producţie peste cantitatea
necesară înlocuirii celor consumate şi mai cuprinde bunuri de consum;

b) Din punct de vedere valoric, cuprinde valoarea nouă, creată de munca pentru
sine (v) şi de munca prestată pentru societate (p).

VN = v + p

• În sistemul conturilor naţionale (SCN) se consideră că venitul naţional se creează


în toate sectoarele, prin toate activităţile remunerate, chiar şi în cadrul producţiei
nemateriale. Sistemul conturilor naţionale se caracterizează prin existenta a trei
elemente de bază:
1. agenţii economici grupaţi în 4 categorii:
- unităţi producătoare de mărfuri;
- producători de servicii guvernamentale;
- producători de servicii casnice;
- instituţii având caracter nelucrativ.
2. operaţiunile, care se referă la fluxurile materiale şi financiare efectuate;
3. conturile, care evidenţiază aceste fluxuri şi acestea sunt:
- pentru producţie;
- pentru consum;
- pentru acumulare;
- pentru schimburi cu străinătatea.
Se utilizează două grupe de indicatori:
Produsul intern, realizat şi consumat de agenţii economici din interiorul
ţării;
Produsul naţional, realizat şi consumat de agenţii economici în funcţie de
cetăţenia sau apartenenţa lor statală.
Pornim de la produsul global brut (PGB), care cuprinde valoarea tuturor bunurilor şi
serviciilor produse de toţi agenţii economici într-o perioadă de timp, de obicei un an.

13
Rezultatele macroeconomice

În calculul PGB intră o serie de înregistrări repetate şi anume, acelea ale valorii
bunurilor şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi
bunuri.
Dacă din indicatorul produsului global brut scădem valoarea consumului intermediar,
vom obţine o serie de indicatori având caracter semi-net: produsul intern brut (PIB),
produsul naţional brut (PNB) ş.a.
Produsul intern:
- brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor şi serviciilor
ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, produse în interiorul unei ţări de către
agenţii economici naţionali şi străini într-o anumită perioadă, de regulă un an.
Formula de calcul a produsului intern brut este:
PIB = PGB – Ci
unde: Ci este valoarea bunurilor şi serviciilor realizate şi consumate în scopul producerii de
noi bunuri şi servicii (cu excepţia amortizării);
net (PIN) exprimă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice
destinate consumului final, care au fost produse în interiorul graniţelor
naţionale de către agenţii economici naţionali şi străini, în decursul unui
an:
PIN = PIB – A
A - amortizare = consum de capital fix.
Produsul naţional: realizat de toţi agenţii naţionali.
- brut (PNB) – expresia valorică brută, curentă de piaţă, a bunurilor şi
serviciilor finale, produse de agenţii economici naţionali în decurs de 1 an. Se calculează
astfel:
PNB = PIB + activitatea agenţilor naţionali în străinătate –
activitatea agenţilor străini în ţară

- net (PNN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice


destinate consumului final, obţinute de agenţii economici autohtoni în interiorul ţării şi în
afara acesteia, pe perioada unui an.
PNN = PNB – A
Produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor de producţie se numeşte şi venit
naţional (VN). Acesta se calculează prin scăderea din PNN a impozitelor indirecte.

Indicatorii cu caracter Indicatorii cu caracter semi- Indicatorii cu caracter


brut net net
Produsul Global Brut Produsul Intern Brut Produsul Intern Net
(Gross Output) (Gross Domestic Product) (Net Domestic Product)
- Produsul Naţional Brut Produsul Naţional Net
(Gross National Product) (Net National Product)

14
Rezultatele macroeconomice

4. Utilizarea V.N. în SPM şi SCN

În SPM existând o economie dirijată, se realiza repartizarea centralizată a VN, în


următoarele etape:
o distribuire a V.N. din care rezultă venituri primare
- ale lucrătorilor din sfera productivă;
- ale unităţilor productive;
- ale statului ca agent economic şi organizator al vieţii economice.
- o redistribuire de unde rezultă venituri derivate:
- ale lucrătorilor din sfera neproductivă;
- ale întreprinderilor prestatoare de servicii;
- ale statului.
Pârghiile pentru obţinerea acestor venituri folosesc:
- politica fiscală şi de credite;
- plata serviciilor;
- politica preţurilor.
Ca rezultat a distribuirii şi redistribuirii se formează fondurile finale, sau utilizarea
finală, rezultând veniturile finale. În S.P.M. împărţirea acestor fonduri finale se realiza la
nivel central, în mod dirijat, cam 30% pentru acumulare.
- fondul de consum - partea din VN cu destinaţia de a satisface necesităţile
materiale şi spirituale directe ale membrilor societăţii, prin bunuri de consum şi servicii;
- fondul de acumulare - partea din venitul naţional destinată reproducţiei
lărgite, motiv pentru care se numeşte şi fond de dezvoltare.
Acumularea apare ca un consum amânat, viitor. Ea este baza de plecare pentru
creşterea şi diversificarea producţiei şi implicit pentru ridicarea nivelului de trai. Efectele
acumulării depind de mărimea ei, de calitatea resurselor acumulate şi eficienţa folosirii lor.
Rata acumulării e raportul procentual dintre acumulare şi VN:
Ra = Ac / VN ∙100

VN

ale lucrătorilor
venituri din sfera productivă
DISTRIBUIRE întreprinderilor
primare
ale statului ca agent economic
ale lucrătorilor
venituri din sfera neproductivă
REDISTRIBUIRE unităţilor
derivate
ale statului

UTILIZARE fonduri
FINALĂ finale

15
Rezultatele macroeconomice

În SCN, un indicator macroeconomic important este venitul macroeconomic, venitul


global (Y), care exprimă valoarea emisiunii macroeconomice vândută pe piaţă şi
transformată în venituri ale agenţilor economici.
Metoda de calcul a venitului naţional prin însumarea veniturilor realizate de posesorii
factorilor de producţie participanţi la activitatea economică se numeşte metoda repartiţiei
sau însumării veniturilor. Potrivit acestei metode, VN va cuprinde salarii, rente, dobânda
netă, profiturile. Toate aceste venituri obţinute de participanţii naţionali la crearea producţiei
sunt supuse impozitării directe. Prin corectarea VN creat, cu soldul transferurilor curente –
încasări şi plăţi – în raport cu străinătatea (STCS), se obţine venitul naţional
disponibil(VND):
VND=VN + STCS
VND este un venit net. Dacă la acesta adăugăm amortizarea, se obţine venitul brut
disponibil (VBD).
Indicatorul consumului macroeconomic (C) exprimă cheltuielile de consum ale
tuturor agenţilor economici pentru cumpărarea de bunuri de consum şi achiziţionarea de
servicii personale sau colective.
Aceşti indicatori macroeconomici vor fi analizaţi pe larg în capitolul următor,
“Venitul, consumul şi investiţiile”.

16
Venitul, consumul, investiţiile

VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE

1. Venitul (V) şi consumul (C)


În S.C.N., venitul naţional exprimă mărimea agregată a veniturilor obţinute de
proprietarii factorilor de producţie. Acest venit obţinut din activitatea economică se
foloseşte în două direcţii:
- cheltuielile pentru consum, atunci când agenţii economici apar în calitate de
cumpărători-consumatori;
- cheltuielile pentru cumpărare de noi factori de producţie, când agenţii economici
sunt cumpărători-investitori.
Astfel, consumul şi investiţiile concretizează utilizarea finală a venitului naţional,
fapt ce poate fi urmărit la nivel privat sau guvernamental.
♦ Consumul reprezintă folosirea de către agenţii economici a unei părţi din venit
pentru cumpărarea de bunuri si servicii destinate satisfacerii nevoilor directe.
Y = C +S
C – consum;
Y – venit;
S – economii.
Rata consumului reprezintă cheltuielile pentru consum în totalul venitului.
c=C/Y
Pentru a creşte consumul fără ca economiile să fie micşorate, se impune ca venitul să
crească mai repede decât consumul.
Înclinaţia spre consum reprezintă relaţia fundamentală dintre un anumit nivel al
venitului şi cheltuielile de consum la nivelul respectiv al venitului. Mărimea cheltuielilor
pentru consum depinde de două categorii de factori:
- factori obiectivi:
- nivelul şi dinamica venitului net, respectiv a venitului naţional;
- modificări neprevăzute ale preţului elementelor de capital fix şi
circulant (în perioadă scurtă);
- modificarea aşteptărilor în raportul dintre cheltuielile pentru
consumul prezent şi viitor;
- modificarea politicii fiscale.
- factorii subiectivi se referă la obiceiurile şi înclinaţiile psihologice ale indivizilor:
- dorinţa de a-şi menţine şi a-şi ridica standardul de viaţă;
- modificarea aşteptărilor privind raportul dintre venitul actual şi viitor;
- legea psihologică fundamentală formulată de Keynes, legată de
consum. Aceasta exprimă faptul că atunci când venitul oamenilor creşte, ei tind să-şi
mărească şi consumul, dar nu în aceeaşi proporţie, (deci ∆Y >∆C), pe când sporirea
economiilor este mai accentuată. Un venit în descreştere e însoţit, la început, de economii
micşorate în proporţie mai mare. Cu cât venitul e mai ridicat, decalajul între venit şi consum
e mai mare, din momentul în care indivizii ating un anumit nivel de bunăstare.
17
Venitul, consumul, investiţiile
Înclinaţia marginală spre consum (c') arata cu cât creşte consumul la o creştere cu o
unitate a venitului:
c' = ∆C / ∆Y
0 < ∆C / ∆Y < 1
Pentru a vedea cum trebuie împărţit sporul următor al venitului între consum şi
investiţii, Keynes foloseşte formula:
∆Y = ∆C + ∆I
Studierea consumului se face prin intermediul bugetelor de familie, la nivel
microeconomic; la nivel macroeconomic se face prin intermediul bugetului de stat. Acestea
reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic şi cronologic pe o
perioadă de timp, de obicei un an, veniturile după provenienţa lor şi cheltuielile de consum
după destinaţia lor. Se constată că, odată cu creşterea veniturilor, scade ponderea
cheltuielilor pentru alimente, se menţin constante cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi confort
personal; sporesc cheltuielile pentru servicii, pentru ridicarea nivelului cultural.

2. Economii (S) şi investiţii (I)


♦ Partea din venitul unor agenţi economici, sau din PNN, peste consum reprezintă
economiile.

Între evoluţia economiilor (∆S) şi evoluţia venitului (∆Y) există o legătură


funcţională exprimată prin înclinaţia marginală spre economii (s), care se calculează astfel:
s = ∆S/∆Y .
Aceasta relevă cu cât cresc economiile ca urmare a sporirii cu o unitate a venitului.
0 < s < 1;
c′ + s = 1.
Cheltuielile pentru consum sunt diminuate de o serie de factori care generează
economii:
- nevoia unor rezerve pentru situaţii neprevăzute;
- dorinţa de a beneficia de dobânzi, sau alte sporuri de valoare;
- setea de propăşire economică;
- dorinţa de independenţă economică;
- spiritul de afaceri;
- dorinţa de a lăsa moştenire;
- mândria sau avariţia.
Economiile sunt acumulate de indivizi, sau de autorităţile centrale sau locale pentru
crearea unor lichidităţi şi pentru investiţii.
Economiile fac posibile investiţiile, asigurând mijloacele necesare pentru ele.
Y = C + I;
C- consum; I – investiţii.

Investiţiile sunt parte din P.N.N. destinată formării capitalului. Pot fi investiţii nete,
adică partea din venit destinată sporirii capitalului fix şi stocurilor de capital circulant; şi
investiţii brute, care sunt investiţii nete + amortizări.

În concepţia lui Keynes, investiţiile nete sunt în mod obligatoriu egale cu economiile:

18
Venitul, consumul, investiţiile
I=S
– aceasta fiind condiţia de bază a echilibrului economic.
În situaţia când economiile sunt mai mari decât investiţiile, ele devin inactive şi pot genera
şomaj

Proporţia între venit, consum şi investiţii


Este legată de principiul multiplicatorului şi principiul acceleratorului.
• Principiul multiplicatorului reliefează influenţa investiţiilor asupra venitului
∆Y
viitor. Se notează astfel : K =
∆I
El arată că atunci când are loc o sporire a investiţiilor, venitul va creşte cu o mărime de K
ori mai mare decât sporul investiţiilor.
K = 1/s = 1/1 - c′
Prin semnificaţia sa, multiplicatorul reflectă legătura dintre intrările în sistemul
economic – concretizate prin investiţii – şi ieşirile acestuia, sub forma veniturilor
participanţilor la activitatea economică. Investiţiile sunt cele care produc efectele de
antrenare asupra producţiei de bunuri economice şi, prin aceasta, asupra veniturilor şi
consumului.
• În ce priveşte principiul acceleratorului, acesta are în vedere influenţa
consumului asupra investiţiilor, exprimată prin accelerator. Acceleratorul redă
raportul dintre creşterea investiţiilor şi creşterea cererii de bunuri de consum.
∆I
a=
∆C
Formulat prima dată de A.Aftalio, principiul acceleratorului era interpretat în sensul
că sporirea cererii de bunuri de consum începe prin a antrena o creştere mai mult decât
proporţională a producţiei de bunuri de capital. Între cererea de bunuri de consum şi
investiţii există o relaţie de accelerare. Logica principiului se prezintă astfel:
O creştere a venitului (ΔV)

Antrenează sporirea cererii de bunuri de consum (ΔC) adresată producătorilor

Producătorii urmăresc să-şi adapteze oferta (ΔQ)la modificarea cererii

Sporirea producţiei necesită o investiţie suplimentară,
pentru a mări capacitatea de producţie

Investiţia suplimentară va fi egală cu:
Capital tehnic x creşterea producţiei
Producţie

Mobilurile care determină agenţii economici să investească, sunt:


19
Venitul, consumul, investiţiile
- cererea de investiţii: depinde de eficienţa marginală a capitalului şi de rata
dobânzii (mărimea investiţiilor curente creşte până la punctul în care nu mai există nici o
categorie de bunuri de capital a căror eficienţă marginală să depăşească rata curentă a
dobânzii);
- rata dobânzii în raport cu rata rentabilităţii – când rata rentabilităţii faţă de
cost depăşeşte rata dobânzii, apare imboldul de a investi;
- asumarea riscului: există riscul întreprinzătorului, care ia bani împrumut,
neştiind cu certitudine ce venit viitor va obţine; riscul celui care dă banii cu împrumut; risc
determinat de o posibilă modificare nefavorabilă a valorii etalonului monetar;
- existenţa unor întreprinzători optimişti, cu înclinaţii constructive, dar – tot
mai mult – a întreprinzătorilor care socotesc randamentul în perspectivă al unui bun capital;
- fluctuaţiile profitului la investiţii;
- creşterea răspunderii statului în organizarea investiţiilor – manifestarea reală
a acestei răspunderi antrenează un spor de investiţii;
- starea generală a economiei naţionale, respectiv stabilitatea ori instabilitatea
factorilor economici şi sociali-politici, precum şi situaţia mondială, fazele de expansiune sau
recesiune economică.

3. Clasificarea investiţiilor şi eficienţa lor

În sens economic, investiţiile reprezintă procesul producerii şi acumulării de capital.


Spre deosebire de bunurile de consum, bunurile de investiţii, sau de capital, nu satisfac în
mod direct nevoile umane, fiind folosite la producerea altor bunuri. Astfel, unii economişti,
atunci când analizează investiţiile, au în vedere doar investiţiile reale, nu şi investiţiile
financiare (precum cumpărarea de bonuri guvernamentale).
Investiţia reală este una din cele patru componente ale cheltuielilor totale din PNB,
alături de cheltuielile pentru consum personal, achiziţiile guvernamentale de noi bunuri
materiale şi servicii, precum şi exporturile nete. Având în vedere că este mai uşor să se
amâne achiziţia de bunuri capital decât să se amâne achiziţia de bunuri de consum,
cheltuielile pentru investiţii sunt mult mai puţin stabile decât cheltuielile pentru consum.
Atunci când se produce un declin în cheltuielile de investiţii, apare o cerere mai redusă de
împrumuturi, care, la rândul ei, implică o scădere a costului împrumutului. Scăderea
costului investiţiilor devine un nou stimulent pentru investiţii, iar proiecte care au fost
amânate se reiau. Efectul va consta în înviorarea investiţiei totale.
Clasificarea investiţiilor
- Presupune o primă distincţie: între activele financiare şi investiţiile industriale,
sau comerciale.
- A doua distincţie se referă numai la investiţiile industriale şi comerciale:
- Investiţii de reamplasare – au ca obiect menţinerea capacităţii de producţie
a întreprinderii,
- Investiţii de modernizare – vizează ameliorarea productivităţii,
- Investiţii de expansiune – asigură fie creşterea capacităţii de producţie şi
comercializare existente, fie lansarea de noi produse,
- Investiţii strategice – au caracter ofensiv, ca de exemplu – creşterea pieţei,
ori caracter defensiv – găsirea protecţiei necesare debuşeurilor.

20
Venitul, consumul, investiţiile
Investiţiile au rol pozitiv în economie, antrenând agenţii economici, fiind factori de
creştere economică. Ele pot avea următoarele efecte:
- sporirea ofertei de bunuri economice, cantitativă şi calitativă;
- introducerea progresului tehnic;
- modernizarea echipamentelor existente;
- crearea de noi locuri de muncă;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai.
Investiţiile contribuie la extinderea posibilităţilor de producţie. Dar, asupra
capacităţilor productive a economiei acţionează şi alte forme de investiţii:
-investiţii în capitalul uman, concretizate în resursele folosite pentru educarea
şi formarea forţei de muncă;
-investiţii în capitalul social, guvernul asigurând în cadrul lor transportul,
comunicaţiile, sistemele de sănătate şi alte servicii publice;
-investiţii în cercetare şi dezvoltare.
În cadrul investiţiilor, un rol important au investiţiile demografice, care reprezintă
totalitatea cheltuielilor pe care le implicã sporul populaţiei, având ca principală raţiune să-i
asigure acesteia un nivel de existentă egal cu cel de dinainte.
Eficienţa investiţiilor este trăsătură de bază a dezvoltării pe termen lung. Ea exprimă
rezultatele care se obţin într-o anumită perioadă de la fiecare unitate monetară investită.
Această eficienţă a investiţiilor exprimă randamentul lor economic, adică raportul dintre
acumulările nete pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivelor productive şi valoarea
investiţiei.
Ţările în curs de dezvoltare pun accent mai mult pe mărimea investiţiilor, iar cele cu
economie dezvoltată pun accent pe eficienţa lor.
În politica de investiţii, interes deosebit prezintă efectul de antrenare, care este
propagat deoarece se formează un lanţ de acţiuni succesive. Prin efectul propagat, investiţia
dintr-o ramură creează posibilitatea folosirii mai bune a capacităţii de producţie din alte
ramuri, determinând creşteri de producţii finale şi de venituri, fără ca acestea să fie rezultat
direct al investiţiei respective.

21
Fluctuaţiile activităţii economice

FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

1. Ciclicitatea, trăsătură a evoluţiei activităţii economice

În perspectivă macrosocială activitatea economică este studiată sub unghiul


evoluţiei în timp, rezultând că ea nu este liniară şi uniformă. Evoluţia activităţii economice
dovedeşte că ea este fluctuantă, având momente de creştere, stagnare şi reducere.

Clasificarea fluctuaţiilor economice


- sezoniere - ca urmare a unor factori naturali (anotimpurile) sau sociali; se
înregistrează în agricultură, construcţii, activităţi turistice;
accidentale, întâmplătoare, determinate de factori neaşteptaţi, conjuncturali,
sociali, cataclisme;
- ciclice – provocate de interdependenţele economice şi care se reiau periodic.

Caracteristicile ciclicităţii
Ea presupune reproducerea cu anumită regularitate a unor fluctuaţii economice,
care ţin de factorii interni. În cadrul ei se succed perioade de expansiune şi de contracţie
economică. Ciclicitatea este vizibilă prin creşteri, respectiv descreşteri cumulative ale
producţiei, veniturilor şi ocupării forţei de muncă.

Clasificarea ciclurilor economice


Primul economist care a operat cu ideea de “ciclu economic” a fost Clement Juglar.
De atunci (1860), literatura economică a surprins existenţa a trei tipuri de cicluri generale:
- cicluri de tip Kondratiev, după numele economistului rus care le-a studiat, şi care
durează 50-60 de ani;
- cicluri decenale, de zece ani;
- cicluri mici, de la 6 luni, la 3 - 4 ani, care se intercalează celor decenale.

Ciclurile lungi
Analiza activităţii economice demonstrează că aceasta se desfăşoară ondulatoriu
pe perioade de 50 - 60 de ani. În acest interval este dominant un mod tehnic de producţie.
Pentru 25 -30 de ani, acest mod de producţie dominant funcţionează corespunzător,
generând progres. După aceasta, apar semne de epuizare a capacităţilor de a asigura
raţionalitate economică, fapt ce conduce spre scăderea eficienţei economice şi în primul
rând a ratei profitului. În următorii 20 - 30 de ani limitele acestui mod tehnic de producţie
22
Fluctuaţiile activităţii economice

ies în evidenţă, paralel cu extinderea germenilor noului mod tehnic de producţie. De aici
rezultă două mari faze:
- una ascendentă (o fază de prosperitate economică);
- alta descendentă (când încetineşte ritmul de creştere economică, scade rata
profitului).
Aceste faze durează 20 - 30 de ani.

Succesiunea celor două faze ale ciclului lung a primit multiple explicaţii, axate în
general pe factori exogeni (războaie, revoluţii, atragerea în exploatare a noi resurse). În
prezent, capătă largă recunoaştere teza după care, cauza principală o formează evoluţia
ciclică a cercetării ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice, în legătură organică cu schimbările
structurale în economie. Descoperiri ştiinţifice au loc de fapt, în faza descendentă, iar prin
generalizarea lor ele conduc spre o nouă creştere economică şi o fază ascendentă.
Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată
printr-o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Criza
structurală este marcată de modificări fundamentale în tehnici şi tehnologii de fabricaţie, în
poziţia omului în activitatea economică. Are loc declinul unor ramuri. Crizei structurale îi
sunt caracteristice modificări mai ales în subramuri şi chiar în structura pe sortimente, tipuri
şi dimensiuni ale produselor. De asemenea, au loc modificări în calificarea populaţiei şi în
structura consumului.

2. Ciclul decenal şi fazele sale

Ciclul care concentrează cei mai mulţi factori şi surprinde în esenţă mişcarea
economică, sunt ciclurile decenale. Adeseori el este definit ca perioada de la începutul unei
contracţii economice, până la începutul contracţiei următoare.
Fazele ciclului economic grupează două categorii de concepţii: unele susţin
existenţa a două, iar altele, a patru faze:
A. Faza de boom economic are la rându-i perioada de creştere şi de expansiune
economică. Iniţial creditele fiind ieftine, sporesc investiţiile, fapt care implică creşterea
producţiei şi a venitului naţional. Afacerile sunt prospere. Creşte ocuparea forţei de muncă,
salariile, vânzările şi profitul, creşte cursul acţiunilor. După toate aceste aspecte se ajunge la
scăderea eficienţei folosirii factorilor de producţie sau a combinării lor, se rupe echilibrul
între producţie şi consum.
B. Faza de recesiune economică (după alţi economişti) are două subdiviziuni:
- criza economică - marchează scăderea eficienţei combinării factorilor de
producţie, a rentabilităţii, când au loc fluctuaţii ale hârtiilor de valoare, restrângerea
creditului şi a investiţiilor care implică scăderea producţiei. Rezultă şomaj şi inflaţie şi
aceasta generează stagnarea vânzării şi afectarea preţurilor;
- depresiunea - când fenomenele negative se propagă în întreg sistemul economic,
dar treptat echilibrul economic se restabileşte.
Ciclul economic se reia periodic fără existenţa unui model general. El trebuie
acceptat ca o realitate a economiei contemporane.

23
Fluctuaţiile activităţii economice

Criza economică - origine şi punct terminus a ciclului economic

În accepţiunea cea mai largă, criza desemnează un fenomen violent, sinonim cu o


ruptură dereglatoare a evoluţiei activităţii economice, având grave repercursiuni sociale şi
politice, precum: falimentul, şomajul, inflaţia şi o convertire brutală a valorilor tradiţionale.
Fenomenul de criză are o determinare concret istorică. El depinde de
particularităţile naţionale precum şi de deosebirile în modul de organizare a producţiei şi
muncii, diferenţe în dotarea tehnică, în înzestrarea cu resurse materiale şi cu forţa de muncă
şi tradiţii diferite. Depinde de asemenea, de interdependenţele între economiile diferitelor
ţări.

După conţinutul lor crizele pot fi:


A. de subproducţie, reflectând gradul scăzut de dezvoltare a factorilor de producţie
şi imposibilitatea satisfacerii nevoilor de consum. Ele pot fi exemplificate în orânduirile
precapitaliste iar în prezent, în statele slab dezvoltate.
B . crizele de supraproducţie sunt cele în care există un surplus relativ de bunuri, nu
din punct de vedere al consumului, ci din punct de vedere al valorificării.
Până la al II-lea Război Mondial crizele economice s-au încadrat în analizele
economiei clasice, care considerau că disproporţia dintre producţie şi consum se datorează
în primul rând cauzelor tehnice. Au fost admişi şi o serie de factori sociali, ca de exemplu:
contradicţia dintre caracterul organizat al producţiei în întreprinderi şi anarhia la nivel
naţional, între supra-acumularea capitalului şi nivelul investiţiilor, sau contradicţia între
muncă şi capital. După cel de-al doilea război mondial viaţa economică a fost influenţată de
noi factori (urmările războiului, intervenţia statului în economie, revoluţia ştiinţifico-
tehnică, creşterea interdependenţelor economice). Prin aceşti factori s-a încălcat mecanismul
clasic al derulării ciclului economic. Intrarea în criză nu mai are loc brusc, ci este îmblânzită
prin politicile economice. Ciclul nu mai are 4 faze, ci doar 2, cea de expansiune şi recesiune,
succedându-se la anumite intervale. Se apreciază că durata fazelor de expansiune e de 3 ori
mai mare decât a fazelor de recesiune, iar cea mai importantă caracteristică este
mondializarea şi multidimensionalitatea crizelor. Aceste aspecte au rezultat şi din
următoarele cauze:
- preţul petrolului după 1973 şi a materiei prime după 1979 a crescut vertiginos;
- emisiunea monetară şi creditul ieftin;
- neadaptabilitatea între cerere – ofertă;
- înrăutăţirea raportului de schimb între ţările sărace şi bogate;
- încetinirea ritmului creşterii economice raportată la creşterea permanentă a
preţurilor.

24
Fluctuaţiile activităţii economice

3. Politici anticiclice

În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile, guvernele adoptă măsuri cu scopul


declarat al asigurării unei mai mari stabilităţi a procesului economic şi reducerii
fenomenelor negative. Asemenea măsuri au fost iniţiate încă din secolul trecut, ele fiind
întregite şi perfecţionate. Politicile anticiclice sunt rezultat al modalităţilor fundamentale de
a percepe cauzele fluctuaţilor şi se grupează în două mari categorii.
I) Politici anticiclice de influenţare a cererii agregate
Acestea pornesc de la teoria lui Keynes conform căreia cauza fluctuaţiilor
economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate, în special pentru bunuri de
investiţii. Ca mijloace de contracarare s-au practicat:
- politica monetară şi de credit, având ca instrumente rata dobânzii şi masa
monetară.
- politica fiscală - constă în utilizarea sistemului de impozite şi de taxe; în
condiţiile de recesiune se reduce fiscalitatea şi invers;
- politica cheltuielilor publice;
Ele se aplică diferenţiat în perioadele de expansiune sau de recesiune.
Politicile băneşti pentru stimularea cererii au fost aplicate sistematic prima dată în
S.U.A pentru a depăşi criza anilor ´30, prin programul administraţiei Roosevelt. După cel
de-al II-lea Război Mondial aceste demersuri au devenit jaloane curente în ţările din vestul
Europei, Canada şi Japonia. S-au conturat chiar stabilizatori automaţi ai cererii agregate şi
anume:
- sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor;
- generalizarea asistenţei pentru şomaj şi asistenţei sociale;
- relativa rigidizare a preţurilor, salariilor şi altor venituri, sau “îngheţarea” lor;
- creşterea rolului firmelor mari, prin programele de investiţii pe termen lung.
Din a doua jumătate a anilor ´70, politicile de origine Keynes-istă sunt puse sub
semnul întrebării. S-au revigorat politicile anticiclice bazate pe influenţarea ofertei.
II) Politicile anticiclice bazate pe influenţarea ofertei
Prin ele este revigorată stimularea producătorilor. Se efectuează reforme de
eliminare a centrelor de forţă economică - monopoluri, oligopoluri - şi de încurajare a
mecanismului pieţei libere, pentru a nu se obţine venituri stabile independente de evoluţia
ofertei. O măsură frecventă este reducerea fiscalităţii pentru producători, spre a-i încuraja să
obţină profit şi să crească oferta.

25
Şomajul

ŞOMAJUL

1. Conceptul de şomaj

Forţa de muncă este un factor de producţie originar, alături de cel natural.


Nefolosirea ei în forme şi grade diferite înseamnă şomaj. Existenţa şomajului ca fenomen
economic şi social este legată numai de producţia modernă. Importanţa forţei de muncă ar
determina necesitatea folosirii sale depline, dar o neocupare a acesteia de 1,5 - 4% este
considerată normală. Şomajul este un aspect negativ al economiei, neasigurând locuri de
muncă pentru o parte a populaţiei disponibile.
În mare măsură el este rezultatul fluctuaţiei activităţii economice.
♦ În termenii pieţei muncii şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea
de muncă.
Există şi puncte de vedere unilaterale, conform cărora sunt şomeri cei care au
înregistrate cereri la oficiile de plasare, dar în acest caz şomajul apare doar ca rezultat al
cererii, nu şi al ofertei de muncă.
Şomerii sunt persoane apte de muncă, dar care nu găsesc de lucru şi pot fi angajate
parţial sau în întregime numai în anumite momente ale activităţii economice. Ei formează o
suprapopulaţie relativă (formează un surplus de forţă de muncă în raport cu numărul celor
angajaţi în condiţii de rentabilitate economică).
Un şomer nu este doar o persoană validă care nu munceşte. Spre exemplu, femeile
casnice sunt şi ele în această situaţie, dar şomerul este o persoană care solicită o muncă
oficială şi care caută o slujbă salariată. O slujbă salariată presupune un statut social bine
definit în codul muncii, având stipulate drepturi şi obligaţii precise.
Existenţa şomajului poate fi măsurată doar prin corelarea cererii cu oferta de muncă
şi numai prin delimitarea acestuia pe domenii de activitate, pe nivele de pregătire, meserii.
Factorul politic conştient trebuie să opereze ajustări care să aducă cei doi poli la starea de
echilibru.
Biroul Internaţional al Muncii propune următoarele coordonate pentru determinarea
unui şomer:
- să fie o persoană aptă de muncă;
- să nu aibă loc de muncă;
- să fie disponibilă pentru o muncă salariată;
- să fie în căutarea unui loc de muncă.
În România, Legea 1/1991, republicată cu modificări prin Legea 86/1992 precizează
că sunt considerate şomere acele persoane apte de a munci care nu pot fi încadrate din lipsă
de locuri disponibile conform pregătirii lor.

26
Şomajul

2. Caracteristicile şomajului

Pentru caracterizarea şomajului putem lua în considerare următoarele criterii:


• Nivelul şomajului, care se poate exprima în două forme:
- ca nivel absolut - numărul şomerilor;
- ca nivel relativ - exprimat prin rata şomajului. Aceasta se calculează ca un raport
procentual între numărul şomerilor şi populaţia ocupată, sau numărul şomerilor şi populaţia
activă disponibilă.

Rata şomajului = . 100

Rata şomajului = . 100

În România, în perioada 1991 – 1999 situaţia şomajului a fost fluctuantă.

Câteva date comparative oferim în tabelul privind evoluţia ratei şomajului

Anul 1 1 1 1 1 1 1 1 1999
991 992 993 994 995 996 997 998
Rata şomajului % 3,0 8,2 10,4 10,9 9,5 6,6 8,9 10,3 11,5

• Intensitatea de manifestare a şomajului:


- diminuarea activităţii semnifică un şomaj parţial;
- încetarea deplină a activităţii conduce la un şomaj total.
• Durata şomajului este perioada din momentul pierderii locului de muncă sau al
diminuării activităţii până la reluarea normală a muncii. În majoritatea ţărilor se
consideră şomaj de lungă durată o neangajare continuă de peste 12 luni.
• Structura, sau componenţa şomajului:
- pe categorii de vârstă;
- nivel de calificare;
- sex;
- rasă;
- domeniu de activitate.

27
Şomajul

3. Cauzele şi formele şomajului

Şomajul e determinat de două categorii de motive:


a) subiective - în funcţie de exigenţele, diploma, interesele persoanei – motive care
generează şomaj voluntar;
b) obiective - lipsa locurilor de muncă disponibile în zona în care trăieşte persoana
generează şomajul involuntar.
Şomajul voluntar nu este o calamitate socială, ci reflectă un anumit grad de
prosperitate a societăţi, în sensul că nu oricine îşi poate permite să nu obţină un salariu.
- şomajul diplomelor constă în faptul că o persoană nu găseşte un loc de muncă în
conformitate cu diploma pe care o posedă;
- şomaj negru, atunci când persoana beneficiază de indemnizaţie de şomaj prestând
totodată şi o activitate neluată în evidenţă.
Şomajul involuntar are formele de :
- şomaj ciclic sau conjunctural, determinat de crizele economice şi care este resorbit
în perioada de avânt economic;
- şomaj structural datorat modificărilor structurii pe ramuri şi subramuri ale
economiei, dar reintegrarea forţei de muncă este în acest caz dificilă şi de lungă durată;
- şomaj tehnologic, datorat înlocuirii vechilor tehnologii sau reorganizării firmei,
resorbirea lui presupunând recalificarea forţei de muncă;
- şomaj sezonier, specific anumitor ocupaţii precum cele din agricultură, construcţii
şi industria alimentară.
Toate aceste forme de şomaj sunt cauzate de două procese majore:
I pierderea locurilor de muncă;
II o altă cauză majoră a şomajului este creşterea ofertei de muncă pe piaţă.
O formă de şomaj des întâlnită este şomajul fricţional, care poate să fie generat atât
de motive personale cât şi de cauze obiective. Acesta reprezintă perioada dintre două
angajări, şomaj intermitent, pe care Keynes îl consideră permanent. Persoanele care au fost
concediate din motive de dificultăţi conjuncturale, precum şi cele care au părăsit de
bunăvoie locurile lor de muncă fiind într-o perioadă tranzitorie de reangajare, formează
şomajul fricţional. În orice economie există întotdeauna oameni care vor dori, ori sunt
nevoiţi, să-şi schimbe temporar locul de muncă şi se află între două angajări.
În toate formele sale, şomajul reprezintă o expresie a dezechilibrului dintre cererea
şi oferta forţei de muncă, ştiut fiind că structurile demografice şi socio-profesionale nu
corespund întotdeauna cu starea şi evoluţia structurilor economice şi tehnice. Şomajul este
totodată şi expresia dezechilibrelor de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, alături de
dezechilibrele menţionate de pe piaţa muncii.

4. Măsuri de combatere a şomajului şi implicaţiilor sale

Şomajul este un fenomen cu multiple implicaţii negative economice, sociale şi


umane. Pe prim-plan se situează inutilizarea unei părţi însemnate din principala avuţie a
unei ţări - resursele de muncă. Timpul neutilizat din cauza şomajului nu mai poate fi
recuperat, outputul pierdut fiind cunoscut sub denumirea de decalaj de PNB, fiind realizată
28
Şomajul

compararea PNB potenţial, care ar rezulta din utilizarea deplină a forţei de muncă şi PNB
real.
Efecte negative are şomajul asupra persoanelor implicate, ale căror venituri se
diminuează în lipsa locului de muncă şi care îşi pierd statusul social.
Începând cu J. M. Keynes, şomajul a fost luat în considerare ca o problemă specială,
de importanţă teoretică şi de politică economică.
Experienţa economică acumulată până în prezent relevă necesitatea respectării unor
corelaţii între creşterea economică, productivitatea muncii, utilizarea forţei de muncă, durata
muncii, creşterea salariilor şi dinamica salariilor. Totodată, au fost puse în evidenţă capcane
în politica de înlăturare a şomajului. Una dintre acestea, ades întâlnită, este impresia că este
suficient să se creeze locuri de muncă pentru resorbirea şomajului în proporţii însemnate; s-
a constatat însă că un loc de muncă în plus nu înseamnă neapărat un şomer în minus,
deoarece şi alte persoane inactive pot solicita în astfel de ocazii un loc de muncă (de
exemplu - pensionarii). Dar în principal, şomajul a căpătat un nou sens, calitativ. Astăzi nu e
suficient să se creeze un număr considerabil de locuri de muncă, atâta vreme cât oamenii nu
posedă calificarea, cunoştinţele necesare spre a le ocupa. “Orice strategie eficientă de
reducere a şomajului într-o economie supra-simbolică trebuie să depindă mai puţin de
alocarea avuţiei şi mai mult de alocarea cunoaşterii”, susţine Alvin Toffler1. Tadiţionalele
politicii guvernamentale sugerate de J.M. Keynes (politicile fiscale, monetare şi de creştere
a veniturilor, destinate sporirii investiţiilor şi implicit – creării de noi locuri de muncă) au
început să fie perimate, începând din anii 1970.
Ceea ce dorim să subliniem este că în prezent, întrucât atribuţiile la locul de muncă
nu mai sunt interşanjabile şi nici nu mai pot fi învăţate “în mai puţin de o oră”, aceste
politici sunt necesare dar nu şi suficiente. Ele trebuiesc suplimentate printr-o politică în
domeniul instruirii constante a forţei de muncă, inclusiv a adulţilor.
Dar, şomajul comportă numeroase probleme atât pe termen scurt cât şi pe termen
mediu sau lung. Principala problemă pe perioada imediată este garantarea unui venit minim
pentru şomeri, respectiv a unei indemnizaţii de şomaj, în vreme ce pe termen mediu sau
lung problema constă în asigurarea locurilor de muncă.
*

Măsurile şi politicile pentru diminuarea şomajului pot fi structurate în trei categorii:


a) Măsuri care îi privesc direct pe şomeri
Acestea vizează în primul rând pregătirea, recalificarea şi orientarea şomerilor. În al
doilea rând am situa noile forme de angajare: pe timp scurt, cu orar atipic, provizoriu; faţă
de ocuparea normală, aceste forme prevăd angajări pentru obiective precise şi limitate.
b) Măsuri care privesc populaţia ocupată
Această categorie de măsuri are ca scop pe de o parte, să prevină creşterea
şomajului, pregătind şi calificând din timp, adecvat angajaţii, iar pe de altă parte să
diminueze şomajul. În acest sens se creează posibilităţi suplimentare de angajare după cum
urmează: pe termen scurt se acţionează pentru reducerea timpului de muncă şi a duratei
active (reducerea vârstei de pensionare), precum şi prin repatrierea imigranţilor în ţările de
origine. Pentru a fi generatoare de locuri de muncă, fără a fi inflaţionistă, reducerea duratei
muncii presupune un salariu mai mic, deci un sacrificiu din partea salariaţilor.
1
Toffler, Alvin – Puterea în mişcare, p.70.
29
Şomajul

Pe termen mai lung se urmăreşte sporirea investiţiilor creatoare de noi locuri de


muncă. Între domeniile direct creatoare de noi locuri de muncă literatură economică din
ultimii ani menţionează: reciclarea materiilor şi materialelor utile, eliminarea şi gestionarea
deşeurilor, protecţia resurselor (îndeosebi a apei potabile şi aerului), gestionarea pădurilor,
producerea noilor surse de energie, dezvoltarea cercetării ştiinţifice, promovarea acţiunilor
depoluante a reziduurilor, apelor uzate.
c) Alte măsuri
În această categorie menţionăm creşterea indemnizaţiei de şomaj şi prelungirea
perioadei de acordare a acesteia pentru şomeri, în limitele menţinerii cointeresării pentru
căutarea unui loc de muncă. Rolul revendicărilor sindicale ale angajaţilor are însemnătate
deosebită pentru garantarea locurilor de muncă, asigurarea asistenţei sociale, asigurarea
condiţiilor de odihnă.
„Pentru a ieşi din şomaj - afirma Michel Didier2 - nu este suficientă o bună reţetă de
politică economică. Trebuie să acceptăm o revizuire a deprinderilor noastre mintale, a
instituţiilor noastre economice şi a tradiţiilor noastre sociale. Mai multe semne ale acestor
schimbări sunt deja perceptibile. Vom vedea oare într-o zi o altă formă de creştere
economică dezvoltându-se deja, în care munca îşi va regăsi adevăratul loc?”

2
Michel Didier - Economia: regulile jocului, pagina 227
30
Inflaţia

INFLAŢIA

Consideraţii introductive

Inflaţia este una dintre cele mai controversate probleme în economia contemporană.
Ea se prezintă ca proces macrosocial cu tendinţe de mondializare.
Dintr-o perspectivă istorică, inflaţia s-a manifestat iniţial sub forma devalorizării
mascate a monedelor de metale preţioase, cunoscută sub denumirea de inflaţie monetaro-
bănească. Ca urmare a falsificării banilor metalici, valoarea lor reală era mai mică decât
valoare nominală.
O altă formă de inflaţie a fost aceea a banilor de hârtie convertibili în aur, a căror
cantitate s-a limitat la început la aurul pe care-l reprezentau. Pentru creşterea cantităţii de
mărfuri aflate în circulaţie, s-au emis însă bani care depăşeau cantitatea rezervelor de aur, iar
urmarea a fost creşterea preţurilor.
Prăbuşirea etalonului aur a creat inflaţia banilor de hârtie neconvertibili, tip de
inflaţie care s-a rezumat la graniţele naţionale. O asemenea formă de inflaţie se extinde până
aproape de zilele noastre.
După recunoaşterea unor bani naţionali ca valute bani universale, inflaţia a putut
depăşi graniţele naţionale.

1. Conceptul şi indicatorii inflaţiei

În secolul nostru toate ţările au cunoscut inflaţia ca un dezechilibru economico-


financiar care le afectează în proporţii diferite, unele ajungând la hiperinflaţie. Aceasta a fost
numită de Michel Didier „Dezordinea dezordinilor în viaţa economică”.
Inflaţia se caracterizează în primul rând prin creşterea generalizată, puternică şi
cumulativă a preţurilor şi în al doilea rând prin depreciere monetară.
Pentru a fi inflaţionistă, creşterea preţurilor trebuie să fie un fenomen de durată, nu
fenomen conjunctural, trebuie să fie o creştere generală dar neuniformă, ci inegală şi
totodată cumulativă. Fiecare creştere a preţurilor antrenează efecte în lanţ. Cât priveşte
puterea de cumpărare a banilor într-o anumită perioadă, rezultă din faptul că volumul
bunurilor economice care se cumpără, scade sau creşte mai lent în comparaţie cu scăderea
sau creşterea masei monetară.
„În cazul inflaţiei, preţul bunurilor creşte. În compensaţie, consumatorii constată că
le creşte venitul, de exemplu sub forma unei creşteri de salarii. Dar, pe total, cantitatea
cumpărată şi, ca urmare, nivelul activităţii economice nu s-au modificat. Doar preţurile şi
veniturile au crescut, oarecum inutil, întrucât activitatea economică a rămas aceeaşi.
Aceasta este corelaţia preţuri- venituri şi venituri-preţuri, cunoscută sub numele de spirală
inflaţionistă.”11

1
1 Michel Didier- Economia: regulile jocului, pagina 234
31
Inflaţia

Pentru ansamblul economiei constatăm că:


1. o creştere a contribuţiilor sociale sau fiscale ale întreprinderilor măreşte costurile,
provoacă o creştere a preţului şi activează spirala inflaţionistă;
2. o explozie a preţurilor la materiile prime măreşte costurile, declanşează creşterea
preţurilor la bunuri finale şi activează bucla inflaţionistă;
3. emisiunea excesivă de monedă (datorită deficitului bugetar, sau unui exces de credit)
acţionează asupra cererii;
4. o scădere puternică a preţurilor materiilor prime poate fi determinantă pentru
dezactivarea buclei inflaţioniste;
În contextul economiei reale sunt antrenaţi milioane de producători şi consumatori
şi numeroase verigi intermediare, angrenaje care sunt în permanent dezechilibru şi care
contribuie la sporirea presiunii inflaţiei. În plus, atunci când agenţii economici se aşteaptă la
o creştere de preţuri, ei vor integra această creştere în calculele lor, anticipând inflaţia.
Băncile fac aceeaşi anticipaţie în calculul dobânzilor. Astfel, inflaţia trecută poate marca
viitorul.
Măsurarea inflaţiei se poate realiza prin mai multe instrumente dintre care cel mai
important este indicele preţurilor.
Indicele preţului pentru un bun sau serviciu este raportul procentual între preţul
actual şi preţul la un moment de bază.
p1
Ip = × 100
p0
Indicele general al preţurilor se determină urmărind mişcarea unui număr mare de
preţuri, deci este raportul între două sume:
Σp1 × q1
Igp = × 100
Σp0 × q0
Alt instrument important de măsurare a inflaţiei este puterea de cumpărare a
banilor exprimată ca raport între masa monetară şi nivelul preţurilor.
M
P. c.b =
niv. P
Se vorbeşte în prezent de inflaţie dincolo de o creştere anuală a preţurilor de 3,5%.
Putem avea următoarele forme de inflaţie:
- inflaţie rampantă sau târâtoare, caracterizată prin creşterea medie a preţurilor cu 2
– 3,5% anual;
- inflaţie deschisă, marcată de o creştere a preţurilor evaluată între 3,5-10% anual;
- inflaţie galopantă, în care preţurile cresc cu peste 15% anual;
- hiperinflaţia care, conform economistului american R. Dornbusch
(Macroeconomia, Ed. Sedona, Timişoara, p.399-401), începe în luna în care creşterea
preţurilor depăşeşte 50%, fiind o formă excesivă de inflaţie.

32
Inflaţia

2. Aspecte contemporane ale inflaţiei

Odată cu apariţia, în 1936, a lucrării lui Keynes „Teoria generală a folosirii mâinii
de lucru, a dobânzii şi banilor”, s-a răspândit ideea că inflaţia ar putea înlătura substanţial
şomajul şi ar asigura o antrenare a economiei. Ea a fost treptat acceptată de unii economişti
ca un „impozit pentru civilizaţie”. Totuşi, o inflaţie îndelungată a condus în ţările dezvoltate
la “stagflaţie”, adică o coexistenţă a inflaţiei cu lipsa de creştere economică şi chiar la
situaţii de coexistenţă a inflaţiei, recesiunii economice şi şomajului, situaţie exprimată prin
termenul “slumpflaţie”. Vizavi de această situaţie, renumitul economist Paul Samuelson ex-
clama: „Încă o lege pierdută pentru ştiinţa economică!”.
În societatea contemporană, alături de cauzele clasice, inflaţia are explicaţii care
rezidă în schimbările structurale în economia ţărilor dezvoltate, respectiv apariţia
monopolurilor, a marilor corporaţii şi a centrelor sindicale. În acest sens prezentăm câteva
puncte de vedere:
• Galbraith scrie în „Ştiinţa economică şi interesul public” că: „predispoziţia economiei la
recesiune şi inflaţie derivă din dezvoltarea sistemului planificat, respectiv al marilor
corporaţii, având corolarul său - apariţia sindicatului modern”.
• Jean Marie Albertini afirma: „diverşii actori ai vieţii economice sunt acum organizaţi
pentru a trăi în inflaţie, sau, cel puţin pentru a încerca să-şi menţină veniturile chiar când
economia scade”.
• După părerea lui André Page: „pe pieţele oligopoliste concurenţa prin peţuri este
înlocuită cu concurenţa prin produse. Aceasta permite marilor firme să evite scăderea
preţurilor şi să fixeze preţuri ridicate. De asemenea promovând produse »noi«, evită
justificarea creşterii preţurilor”.
Fenomen larg cunoscut în lumea contemporană îl reprezintă preţurile protejate de
către stat din raţiuni socio-politice. Chiar organismele suprastatale practică astfel de preţuri.
Se ştie, de exemplu, că preţurile administrate la produsele agricole au fost fixate în cadrul
Comunităţii Europene totdeauna la un nivel mai ridicat decât în anul precedent, oricare au
fost condiţiile de cere-ofertă.
În prezent există două tendinţe în interpretarea inflaţiei:
- economiştii Şcolii structuraliste susţin teza acceptării inflaţiei ca un rău necesar al
creşterii economice;
- economiştii monetarişti (al căror punct de vedere este împărtăşită şi de cei de la
F.M.I.) combat inflaţia şi recomandă preţuri şi salarii stabile. Ei socotesc inflaţia ca un
flagel.
În orice caz, inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru monetaro-material
care relevă existenţa în circulaţie a unei mase monetare care depăşeşte nevoile economiei,
ceea ce conduce la deprecierea banilor neconvertibili în aur şi la creşterea durabilă şi
generalizată a preţurilor. Chiar dacă inflaţia este în principal un dezechilibru monetar, ea nu
poate fi înţeleasă astăzi numai prin acţiunea factorilor monetari. Atenţia specialiştilor s-a
îndreptat spre procesele reale de mare profunzime, nemonetare. Procesele inflaţioniste
actuale interferează şi cu numeroase aspecte psihologice: cu aducerea unor cereri viitoare de

33
Inflaţia

bunuri în prezent (pe calea creditului de consum) din cauza temerilor cumpărătorilor faţă de
inflaţia profundă în viitor.

3. Mecanismele inflaţiei

Fiind un fenomen deosebit de complex, inflaţia nu poate fi explicată printr-o unică


relaţie cauză-efect, doar printr-o înlănţuire de fenomene care se influenţează reciproc.
Căutând „vinovatul” care declanşează inflaţia, Michel Didier focalizează atenţia asupra
următorilor agenţi economici:
• În primul rând, statul deşi ar trebui să devină principalul agent de contracarare a
fenomenului inflaţionist, în realitate anticipează creşterea preţurilor în calculele
privind cheltuielile bugetare şi, ca urmare, încasează venituri fiscale şi cotizaţii
sociale indexate în funcţie de preţuri. Statul apare astfel ca unul dintre declanşatorii
inflaţiei relansând în mod deliberat creşterea preţurilor.
• În al doilea rând, băncile stabilesc rata dobânzii urmărind îndeaproape creşterea
preţurilor. Profitând substanţial de orice creştere a ratei dobânzii, băncile sunt şi ele
vinovate de inflaţie.
• Aportul întreprinderilor la amplificarea inflaţiei poate fi analizat din două puncte de
vedere: o dată, din punctul de vedere al transferului financiar dinspre cei care au
acordat împrumuturi spre întreprinderi, valoarea reală a datoriilor de rambursare
reducându-se treptat. Apoi ca producătoare de bunuri şi servicii, ele ar trebui să-şi
blocheze creşterea preţurilor. Dar pentru a putea realiza aceasta ar trebui ca
impozitele şi prelevările pentru stat să fie stabilizate, salariile şi ratele dobânzilor să
înceteze să crească.
• Agenţii economici individuali în ciuda aparenţei de nevinovăţie vizavi de fenomenul
inflaţionist, sunt totuşi implicaţi în acesta dacă sunt priviţi în mod colectiv. Fiecare
revendicare de creştere a salariilor din partea sindicatelor relansează cursa preţurilor,
în condiţiile în care creşterea productivităţii este sub nivelul creşterii salariilor.

În consecinţă, inflaţia are cauze multiple. O încercare de sistematizare ar putea


grupa următoarele cauze, care accentuează dezechilibrul dintre masa monetară în circulaţie
şi cantitatea de bunuri şi servicii oferite spre vânzare.
1. cauza monetară, conform căreia creşterea preţurilor se datorează creşterii excesive a
masei monetare ca urmare:
- a emisiunii de monedă propriu-zisă pentru acoperirea deficitului bugetar;
- a excesului de credite;
- a creşterii vitezei de rotaţie a întregii mase monetare.
2. inflaţia prin costuri, conform căreia creşterea preţurilor se datorează creşterii costurilor
tehnice, la materii prime şi materiale, a cheltuielilor publicitare şi a altor cheltuieli
salariale etc. Ea se fundamentează pe legătura între nivelul costurilor, comportamentul
producătorilor şi eficienţa utilizării factorilor de producţie. Majorarea costului mediu şi
marginal conduce la micşorarea ofertei. Inflaţia prin costuri poate apărea şi prin politici
guvernamentale dacă se urmăreşte să se menţină o cerere înaltă.
3. inflaţia prin cerere, datorată sporirii continue a cererii în raport cu nivelul ofertei.

34
Inflaţia

Ecartul inflaţionist absolut se determină ca diferenţă, la nivelul economiei


naţionale între cererea solvabilă nominală – dată de masa monetară aflată la dispoziţia
agenţilor economici nonbancari, şi oferta reală de bunuri economice marfare. El reflectă
excesul de monedă, neacoperit cu bunuri aflate pe piaţă.
Ecartul inflaţionist relativ se măsoară prin raportul procentual dintre ecartul
inflaţionist absolut şi oferta reală de bunuri marfare. El indică câte unităţi monetare sunt în
plus la 100 de unităţi de ofertă reală.
Excesul cererii globale provine din:
- excesul cererii de consum a populaţiei ale cărei salarii au sporit mai
rapid decât productivitatea muncii;
- excesul cererii de stat;
- excesul cererii întreprinderilor.
Excedentul de masă monetară de care dispun agenţii economici reprezintă o cerere
de bunuri şi servicii nesatisfăcută. De fapt, cauza principală constă în insuficienţa
producţiei, a ofertei, când masa monetară creşte. Acest tip de inflaţie se numeşte inflaţie
reală.
4. inflaţia structurală presupune o situaţie gravă din economie în care cererea şi oferta
agregate se modifică în sens contrar: ca regulă, cererea agregată creşte iar oferta agregată
scade. Ea este atât o continuare între inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar are şi
componente specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste, de oligopol şi
administrativ birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii
globale, concomitent cu reducerea altor elemente ale ofertei globale.
Inflaţia structurală poate să provină şi din anticipările incorecte asupra structurii
viitoare a cererii, ceea ce generează neconcordanţe între structura materială a cererii şi cea a
ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai mare decât oferta se va declanşa o
tendinţă de creştere a preţurilor care, prin mecanismele de autoîntreţinere, se generalizează
în întreaga economie.
Pe termen scurt, evoluţia inflaţiei este influenţată de relaţia dintre dinamica
cererii globale şi cea a ofertei globale. Ca regulă generală, cererea este mai sensibilă la
creşteri (elastică la factorii creşterii) şi inelastică la scădere în timp ce oferta este elastică
la scădere şi inelastică în faţa majorităţii factorilor de creştere. Din această cauză, când
creşte cererea globală, are loc atât creşterea ofertei cât şi a ratei inflaţiei. Ca regulă, rata
inflaţiei creşte mai lent decât masa monetară pentru că o parte din sporul de masă
monetară ajunge la producători, iar oferta are o elasticitate mai mică decât cea a
cererii. În acest caz, un rol important îl au anticipările12 pe care agenţii economici şi le
reprezintă asupra evoluţiei inflaţiei.
Punctele de vedere care accentuează o cauză singulară au fost analizate critic,
insistându-se pe determinismul multifactorial al inflaţiei actuale. S-a conturat chiar o nouă
optică potrivit căreia intervenţia unor oameni influenţi în activitatea monetaro-financiară
poate amplifica spirala inflaţionistă prin factori de ordin psihologic.
Menţionăm că factorii inflaţiei excesive sunt atât de coloratură economică, cât şi
politico-socială. Totodată, întrepătrunderea factorilor face ca dinamica unuia să nu se
reflecte identic în dinamica şi amploarea inflaţiei.

1
R. Dornbusch, S. Fischer, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, p. 399-401.
35
Inflaţia

În acest context complex se împletesc factori monetari şi nemonetari, se


întrepătrunde inflaţia provocată de dezechilibrele dintre masa monetară şi producţia de
bunuri economice, cu inflaţia prin cerere şi costuri. De asemenea, presiunile inflaţioniste
sunt determinate şi de devalorizările monetare atât de frecvente în ultima perioadă şi de
importul de inflaţie.
Inflaţia este în mare măsură şi importată, în condiţiile interdependenţelor
accentuate dintre tări în prezent. Cu cât este mai mare importul, iar cererea inelastică faţă de
preţ, impactul inflaţiei importate asupra creşterilor de preţuri este mai mare.

4. Măsuri anti-inflaţioniste

Implicaţiile economico-sociale ale inflaţiei


Fenomenul inflaţionist este interpretat în general printr-o aură negativă. În ciuda
acestui fapt inflaţia poate avea, pe lângă evidente urmări negative şi o serie de consecinţe
pozitive pentru unii agenţi economici. Vom menţiona în primul rând consecinţele sale
negative:
- inflaţia introduce grad sporit de incertitudine în mediul de afaceri: întreprinzătorii
nu se lansează în proiecte de investiţii ample şi de lungă durată, care au risc ridicat;
- creşterea inflaţionistă a preţurilor acţionează negativ asupra cumpărătorilor în
general şi cu deosebire, asupra cumpărătorilor cu venituri fixe şi mai modeste;
- inflaţia conduce la devalorizarea economiilor neinvestiţionale;
- inflaţia dezavantajează pe creditori, ale căror capitaluri date cu împrumut se
devalorizează;
- de asemenea, inflaţia accentuează scăderea puterii de cumpărare a monedei
naţionale în raport cu alte valute, determinând scăderea cursului acesteia.
Inflaţia poate avantaja unele categorii de persoane:
- ea avantajează pe debitori, care la scadenţă returnează sumele împrumutate mult
depreciate, făcând un transfer de avuţie;
- pe persoanele care şi-au convertit disponibilităţiile băneşti în valută mai stabilă.
Inflaţia poate debloca mecanismul economic, poate contribui la resorbţia şomajului,
elimina unităţile parazit sau cele uzate moral, stimulând adaptarea celor rămase la exigenţele
revoluţiei ştiinţifico-tehnice şi concurenţei pe piaţă.
Depăşind însă anumite limite, deci trecând peste o inflaţie moderată folosită ca o
pârghie de creştere economică, inflaţia excesivă duce la decăderea societăţii civile în
general. Antrenând sărăcia claselor mici şi mijlocii, hiperinflaţia subminează sistemul de
impunere, generează corupţie şi degradează instituţiile sociale.
Clasificarea măsurilor antiinflaţioniste
Pentru toate implicaţiile sale inflaţia a devenit o preocupare majoră a politicilor
economice în prezent. În ciuda soluţiilor oarecum cristalizate şi a unor strategii aplicate în
ţările dezvoltate, sunt necesare câteva observaţii.
• În primul rând, inflaţia trebuie abordată în contextul economico-social al fiecărei
ţări şi nu după modelul economiilor dezvoltate.

36
Inflaţia

• În al doilea rând, măsurile antiinflaţioniste nu se pot rezuma la pârghii monetare


ci trebuie să îmbine politica monetară, de credit şi fiscală, cu încercarea de
redresare a echilibrului între cererea şi oferta de pe piaţă.
Măsurile se pot clasifica în două mari categorii:
a) în prima categorie fiind protecţia agenţilor economici pe baza unor măsuri
precum indexarea veniturilor, creşterea dobânzilor acordate economiilor păstrate la bancă,
subvenţionarea unor preţurilor şi acordarea de compensaţii;
b) în cealaltă categorie sunt măsuri de control a inflaţiei şi încercări de refacere a
echilibrului economic prin deflaţie şi revalorizare, folosite însă cu prudenţă.
Deflaţia urmăreşte blocarea creşterii preţurilor prin micşorarea masei băneşti aflate
în circulaţie.
Revalorizarea urmăreşte întărirea cursului oficial al unităţii băneşti, reîntoarcerea la
paritatea pierdută a banilor.
Ca măsuri de ţinere sub control a inflaţiei se încearcă acţiuni de sens contrar
cauzelor care o determină. Dintre toate mijloacele de luptă împotriva acesteia, cel mai
tentant este blocarea preţurilor. Astfel, se suprimă manifestarea vizibilă a inflaţiei (prin
creşterea preţurilor) şi se întrerupe lanţul într-o verigă esenţială (indexarea veniturilor).
Aplicarea unei asemenea măsuri, deşi foarte atractivă, este extrem de complexă: controlul
tuturor preţurilor şi tranzacţiilor este aproape imposibil într-o economie de piaţă
descentralizată. Ea ar trebui să implice o multitudine de funcţionari controlori şi dispoziţii
foarte complicate. Totodată, pentru a scăpa de blocajul preţurilor la anumite produse
ofertanţii vor fi determinaţi să-şi schimbe modelele fără nici o altă necesitate, depărtându-se
de cerere.
Pe termen scurt se folosesc următoarele măsuri:
• Împotriva cauzei monetare se acţionează prin creşterea dobânzii pentru credite,
prin mărirea rezervelor obligatorii ale băncilor, prin limitarea vânzărilor în rate
(a creditelor de consum). Blocajul monedei riscă să provoace însă recesiune
economică şi creşterea şomajului.
• Împotriva inflaţiei prin costuri politica monetară şi bugetară sunt ineficace. Se
recurge la blocajul preţurilor şi veniturilor, cu amendamentul să nu degenereze
în conflict social generalizat.
Pentru obţinerea de efecte durabile, pe termen lung, lupta împotriva inflaţiei trebuie
să afecteze cauzele profunde crescând productivitatea şi întărind concurenţa.
• Împotriva inflaţiei prin cerere se încearcă îngheţarea salariilor, până la creşterea
corespunzătoare productivităţii muncii; creşterea activităţii productive, inclusiv
prin producţia de noi bunuri şi servicii, prin măsuri care vizează diminuarea
cererii (mai ales la produsele deficitare) şi măsuri de sporirea ofertei.
În ţara noastră economia este marcată de un grav fenomen inflaţionist. Conform
datelor statistice oficiale furnizate de Comisia Naţională pentru Statistică rata medie anuală
a inflaţiei în 7 din 10 ani, marchează o hiperinflaţie, în primul deceniu după schimbările din
1989.
Deşi politica guvernamentală din anii precedenţi de reducere a inflaţiei a dus la o
oarecare temperare a fenomenului, aceasta nu a avut încă rezultatele scontate. Liberalizarea
preţurilor înaintea desfiinţării situaţiilor de monopol a întreprinderilor industriale şi al
37
Inflaţia

instaurării sistemului concurenţial de piaţă, creşterea mai rapidă a importurilor faţă de


exporturi, a îngreunat deosebit de mult intenţiile Guvernului de a stopa şi controla procesul
inflaţionist. Cele mai dureroase majorări inflaţioniste s-au produs în intervalul 1991-1994;
1997. (vezi tabelul).

Anul 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
990 991 992 993 994 995 996 997 998 999
Rata anuală
a inflaţiei - 5,1 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,8 154,8 59,1 55
%

„Singura posibilitate reală de combatere a inflaţiei în ţara noastră - afirmă


Alexandru Farkas23 - constă în încercarea de reechilibrare a ofertei globale cu cererea
globală prin stimularea producţiei şi implicit a exportului de mărfuri. Pentru aceasta sunt
necesare:
a) promovarea largă a privatizării;
b) reluarea efectuării investiţiilor în domeniile cele mai importante;
c) reducerea fiscalităţii;
d) asigurarea unui climat de siguranţă şi de cointeresare pentru agenţii
economici străini.”

2
Alexandru Farkas - Economia de piaţă - micro, macro, mondoeconomie, pagina 82
38
Statul şi economia

STATUL ŞI ECONOMIA

1. Statul şi rolul său în economia modernă de piaţă

Existenţa societăţii contemporane şi funcţionarea economiei moderne nu pot fi


concepute fără prezenţa statului.
Vârsta statului ca instituţie suprastructurală este milenară, dar funcţiile sale n-au
fost întotdeauna aceleaşi. După rolul pe care statul şi-l asumă în domeniul economic există
două tipuri de organizare a economiei:
- economie dirijată centralizat – mecanism de comandă;
- economie de piaţă, sau de liber schimb – mecanism de piaţă.
Aprecierea rolului statului în economia de piaţă în ipostaza de "stat garant" se face
prin comparaţie cu statul feudal ca "stat jandarm". Secolul XX a fost martorul unei creşteri
treptate a rolului statului în economie. Cauzele sporirii acestui rol sunt în legătură cu
progresul factorilor de producţie, cu revoluţia ştiinţifico-tehnică şi cu sporirea factorului
conştient, raţional. Între cauze mai menţionăm:
- complexitatea vieţii economice contemporane;
- insuficienţa iniţiativei private într-o serie de domenii de interes general;
- problemele care apar în perioadele dificile ale unei ţări (războaie, revoluţii, crize);
- modificările în conjunctura economică internaţională, care favorizează sau
complică situaţia economică a ţării.

Implicarea statului în economie se face în următoarele ipostaze:


- de producător şi consumator;
- partener la operaţii de schimb;
- titular unic de emisiune monetară;
- realizator al protecţiei sociale;
- responsabil al executării bugetului.

Formele implicării statului în economia de piaţă sunt:


1. Statul reprezintă puterea publică instituţionalizată pe plan naţional, asigurând
cadrul legislativ, juridic pentru desfăşurarea activităţii economice;
2. Furnizează servicii colective agenţilor economici fără contraprestaţie directă, deci
acele servicii sunt plătite de la bugetul statului;
3. Administraţia publică îşi asumă riscul unor acţiuni (care în mod tradiţional erau
specifice celorlalţi agenţi), precum:
- cercetare ştiinţifică;
- activităţi din domeniul bancar;
- activităţi din sectorul public;
- achiziţionarea de armament.

39
Statul şi economia

4. Concepe şi pune în aplicare politici economice, susţinând economia, acordând


subvenţii, mediind conflicte de muncă.

Ca direcţii ale intervenţiei statului regăsim astfel, două:


- la nivel macroeconomic - ca direcţie fundamentală – statul se ocupă de înlăturarea
unor dezechilibre economice precum inflaţia, şomajul, criza, stimulează relansarea
economică, ia măsuri de protecţie socială;
- la nivel microeconomic, fixează limitele unor preţuri, limitele minime ale salariilor,
administrează proprietatea publică.
Oricare din cele două direcţii de intervenţie este pusă în discuţie, importanţă prezintă
faptul că măsurile adoptate trebuie subordonate activităţii agenţilor economici privaţi şi jocului
pieţei.
Limitele care stabilesc gradul implicării statului în economie sunt:
a) raportul de interese – foarte fragil – pro sau contra intervenţiei statale;
b) respectarea libertăţii agenţilor economici (a liberei iniţiative);
c) respectarea autonomiei organelor locale şi centrale ale administraţiei de stat.

Între pârghiile sau mijloacele de intervenţie posibil de folosit menţionăm:


- bugetul central şi local;
- sistemul fiscal;
- creditele;
- programarea economică.

2. Resursele financiare ale statului şi utilizarea lor (bugetul)

Implicarea mai amplă a statului în economie se face prin resursele sale financiare în
dublu sens: constituirea şi cheltuirea lor. Aceste resurse financiare ale statului se
concentrează în bugetul de stat.
♦ Bugetul de stat este definit ca un plan al veniturilor şi al cheltuielilor pentru o
perioadă viitoare, fiecare din acestea fiind detaliate pe capitole. Bugetul
reprezintă un instrument de stabilizare a economiei. Se stabileşte anticipat pe un
an şi practic, se prezintă ca o balanţă cu două mari capitole: venituri şi cheltuieli.

A) Sursele de venituri se grupează astfel:


1. venituri ordinare:
- impozitele şi taxele - pe profit industrial, agricol, comercial, bancar;
pe salarii; pe avere; T.V.A. (el reprezintă până la 70% din veniturile
bugetare);
- cotizaţii pentru asigurări sociale (C.A.S.);
- venituri de la întreprinderile de stat (prelevări).
2. venituri extraordinare:
- împrumuturi interne sau externe;
-emisiuni de bani fără acoperire în bunuri.

40
Statul şi economia

B) Cheltuielile se fac pentru:


- asigurări şi asistentă socială (până la 47%);
- cheltuieli pentru apărare (până la 24%);
- funcţionarea administraţiei publice;
- acţiuni economice;
- învăţământ, sănătate, cultură, locuinţe...

Evoluţia numărului salariaţilor şi al pensionarilor de asigurări sociale de stat

10
milioane persoane

8,2 7,6
8 6,9 6,7 6,4 6,2 5,9 5,6
6 5,1 4,7
3,7 3,8 3,9 4,1 Pensionari
4 2,8 3 3,2 3,4 3,5
2,4 Salariaţi
2
0
1990

1992

1994

1996

1998
1991

1993

1995

1997

1999

Conform unora dintre concepţii, elaborarea şi execuţia bugetară urmăresc


echilibrarea veniturilor şi a cheltuielilor. Există însă mai nou opinia că bugetul echilibrat
este o doctrină depăşită, desuetă, politica economică a unui guvern trebuind judecată după
efectele asupra cererii. Deficitul bugetar (în anumite limite) are ca efect relansarea
economică.

• Balanţa bugetară şi efectele sale


Balanţa bugetară poate fi:
- echilibrată, având efect neutru asupra economiei (Veniturile = Cheltuielile)
- deficitară când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile şi necesită surse de
venituri extraordinare. În această situaţie, pe termen scurt poate avea efecte pozitive,
deoarece perioada fiscală nu este identică cu perioada ciclului de afaceri. Pe termen lung
efectele vor fi negative.
- excedentară - veniturile sunt mai mari decât cheltuielile. Peste un nivel considerat
minim, excedentul lasă nefolosite, sau amână inutil folosirea unor resurse.

Evoluţia situaţiei bugetului de stat a României în perioada 1990-1999

Anul 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
990 991 992 993 994 995 996 997 998 999
Deficitul
bugetului 1,0 3,2 -4,6 -0,4 -2,4 -2,9 -4,1 -3,9 -4,1 -4,0
consolidat în PIB
%
41
Statul şi economia

Bugetul economic este o realitate a oricărei ţări având la bază politica bugetară.
Politica de relansare bugetară reprezintă acele măsuri ale statului prin care cheltuielile
publice şi impozitele sunt folosite în direcţia creşterii economice, a realizării unui nivel
ridicat de ocupare a forţei de muncă, de diminuare a inflaţiei, etc. O astfel de politică se
poate realiza prin trei tipuri de multiplicatori:
1. Multiplicatorul de cheltuială publică constă în mărirea cheltuielilor publice
şi prin ele, stimularea activităţii economice datorită creşterii cererii globale. Se presupune
constant volumul impozitelor. Ca urmare, creşterea cheltuielilor publice înseamnă implicit şi
creşterea deficitului bugetar, dar cu efect de relansare.
2. Multiplicatorul fiscal reflectă mărirea producţiei şi veniturilor prin
diminuarea impozitelor, presupunând nemodificat totalul cheltuielilor. Dar mărirea
veniturilor disponibile nu înseamnă neapărat că ele vor fi cheltuite şi investite în totalitate,
putând fi economisite. De aceea, prima cale este preferabilă.
3. Multiplicatorul bugetului echilibrat măreşte simultan cheltuielile şi
impozitele, dar această creştere a bugetului antrenează şi creşterea activităţii economice.
Bugetul are rol important în prevenirea sau atenuarea inflaţiei.

3. Impozitele, principala sursă a veniturilor publice

Impozitele sunt o formă de prelevare, fără contraprestaţie directă, a unei părţi din
venitul sau averea persoanelor fizice şi juridice pentru acoperirea cheltuielilor statului.
Atributele esenţiale ale impozitelor sunt:
- obligativitatea;
- caracterul nerambursabil;
- dreptul de urmărire în caz de neplată.
Partea din produsul intern brut prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitelor
indică nivelul general al fiscalităţii.
• Cu sute de ani în urmă Adam Smith formula patru principii care trebuie să stea la
baza politicii fiscale a statului, aplicabile şi astăzi:
a) impozitul să fie echitabil, adică să aibă în vedere capacitatea de plată a fiecărui
contribuabil;
b) să fie economicos în sensul că cea mai mare proporţie din acesta să contribuie la
creşterea veniturilor Guvernului, nu la limitarea veniturilor agenţilor economici;
c) să fie comod, convenabil pentru plătitor atât prin metoda cât şi prin frecvenţa
plăţii;
d) să fie cert, sigur, adică impunerea să fie astfel făcută încât plătitorul să ştie sigur
suma şi momentul plătii.
În plus, astăzi se adaugă următoarele caracteristici unui bun sistem de impozite:
- să fie flexibil, adaptabil situaţiei;
- să respecte principiul celui mai mic sacrificiu, cu inconveniente minime pentru
plătitori;
- să respecte principiul bunăstării în ce priveşte dimensiunea taxelor.
Impozitul pe profit în România s-a stabilit la 25%, iar TVA – 19%. Pentru stimularea
micro-întreprinderilor, de la 1.03.2002 acestora li se aplică un impozit de 1,5% din cifra de
42
Statul şi economia

afaceri. Salariile sunt impozitate progresiv, conform unei grile care se modifică semestrial,
odată cu creşterea acestora, corelată cu situaţia inflaţiei.
Clasificarea impozitelor
În decursul timpului, impozitele au evoluat de la forma de produse în natură, la
impozite în muncă şi pe urmă în bani. Impozitele în bani s-au generalizat odată cu trecerea
la capitalism, cu generalizarea relaţiilor marfă-bani.
1. După scopul lor sunt:
- impozite pentru obţinerea veniturilor necesare statului;
- impozite de ordine, care vizează limitarea sau încurajarea unor activităţi
economice.
2. După frecvenţă, sunt impozite:
- permanente;
- incidentale.
3. După nivelul la care sunt percepute:
- ale statului;
- locale (pentru administraţia locală)
4. Cea mai importantă clasificare este în impozite:
- directe;
- indirecte.
Impozitele directe se stabilesc pe baza datelor pe care le posedă organele fiscale şi se
clasifică diferenţiat. Ele se clasifică astfel:
- pe venit:
- asupra persoanelor fizice sau juridice;
- pe avere:
- asupra averii propriu-zise:
- asupra circulaţiei averii: vânzare, donaţie, moştenire;
- pe creşterea averii.
Impozitele indirecte sunt incluse în preţurile mărfurilor şi în tarife. La această
categorie, nu mai este posibilă diferenţierea mărimii impozitului în funcţie de situaţia
personală:
- taxe de consumaţie sau accize:
- impozite pe consum general cuprinzând toate mărfurile (T.V.A);
- impozite pe consum special (hidrocarburi, tutun, alcool, ceai, cafea);
- monopolurile fiscale ale statului (asupra producţiei de alcool, tutun);
- taxele vamale.

T.V.A. nu se calculează asupra cifrei de afaceri brute ci, asupra cifrei de afaceri nete,
asupra valorii adăugate în fiecare stadiu al circuitului economic.

43
Statul şi economia

4. Politica economică

Prin politică economică se înţelege ansamblul măsurilor pe care le ia statul pentru a


influenţa şi dirija viaţa economică.
Aceste măsuri se referă atât la comportamentul autorităţilor publice centrale, cât şi la
cel al administraţiei de la eşantioanele inferioare, din profil departamental sau teritorial.
O distincţie importantă care trebuie făcută în legătură cu politica economică este cea
dintre politica de conjunctură şi politica de structură. În timp ce prima vizează în special
aspectele cererii, axându-se pe influenţarea compoziţiei nivelului cheltuielilor sectorului
public şi privat (prin intermediul, de exemplu, a grevării sau degrevării cu un procent
determinat a diferitelor impozite şi taxe , în scopul descurajării sau încurajării unor
cheltuieli), cea de-a doua vizează îndeosebi oferta procesului economic, urmărind
influenţarea volumului şi naturii constituirii capitalului, a calităţii muncii, a evoluţiei tehnice
şi a structurii vieţii industriale. Adesea aceste două tipuri de politici economice pot fi în
contradicţie.

Obiective ale politicii economice


Printre obiectivele majore ale politicii guvernamentale se pot enumera:
a) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate;
b) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel de preţuri stabil;
c) realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate sau favorabile;
d) distribuirea echitabilă a veniturilor;
e) creşterea echilibrată a economiei în general;
f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deşi acesta din urmă ar putea fi
încadrat în obiectivul anterior, cel al creşterii echilibrate, care presupune printre
altele şi apărarea mediului înconjurător prin evitarea poluării solului, apelor şi
aerului).

Statului îi revin însă şi importante alte sarcini, care se concretizează în noi obiective,
vizând în mod deosebit corectarea lipsurilor pieţei, prin diferite modalităţi, căi şi
instrumente de intervenţie a guvernului în economie. Printre aceste alte obiective pot fi
enumerate:
a) asigurarea aşa numitelor “bunuri publice” (public goods), cum ar fi apărarea;
b) asigurarea acelor aşa-numite “bunuri de preţ” (merit goods) şi servicii, cum ar fi
apărarea sănătăţii; reglementarea circulaţiei şi utilizării bunurilor dăunătoare, ca
de exemplu drogurile;
c) ajustarea externalităţilor, adică a acelor acţiuni ale agenţilor care afectează nu
numai situaţia lor proprie, ci şi pe a celorlalţi. Guvernul poate încerca să
diminueze externalităţile negative, cum ar fi poluarea, sau să încurajeze situaţiile
producătoare de externalităţi pozitive, cum ar fi, de exemplu, sănătatea publică;
d) aplicarea analizelor cost-beneficii la scară macroeconomică, pe care doar
guvernul o poate realiza, datorită capacităţii sale de a evalua în mod global
costurile şi beneficiile unei decizii macroeconomice. În felul acesta pot fi stabilite
priorităţile concurente ale unor obiective, în cazul în care rezolvarea unora poate
conduce la agravarea altora (cum sunt, de exemplu, inflaţia şi şomajul).

44