Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CREŞTEREA ECONOMICĂ.
ECHILIBRUL ŞI OPTIMUL ECONOMIC
3
Creşterea economică
Rezultatele creşterii economice pot fi măsurate prin indicatori sintetici şi aceştia
sunt:
- produs intern brut (PIB);
- produs naţional brut (BNB);
- venit naţional, atât pe total cât şi pe locuitor (VN).
Ca proces macroeconomic, creşterea economică nu surprinde modificările
calitative din structura economiei şi nivel de trai, aspecte puse în evidenţă de conceptul de
“dezvoltare economică”.
Caracteristicile procesului creşterii economice în prezent sunt:
- se desfăşoară pe baza unui amplu proces de formare a unui mod tehnic de
producţie nou, caracteristic societăţilor din „Al III-lea Val”;
- se conturează un tip de creştere preponderent intensivă;
- are legătură cu calitatea vieţii.
Tipurile de creştere economică
- tipul extensiv, corespunzând laturilor cantitative ale factorilor direcţi ce
contribuie la formarea P.N.B.;
- tipul intensiv, corespunzând laturilor calitative. El este propriu în special
economiilor avansate.
Cele două aspecte nu sunt exclusive, alternând în evoluţia economică a unei ţări.
Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative şi
structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi problematica
generală a omului, ca şi cu evoluţia echilibrului ecologic.
Ideea de bază ce defineşte dezvoltarea economică este cea de schimbare, de
transformare a structurilor în economie; a comportamentului sistemului economic, a
raportului dintre activităţile umane şi mediul înconjurător.
Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional.
• În primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică; nu
există proces de dezvoltare economică fără o creştere a rezultatelor
macroeconomice pe termen lung.
• În al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotaţie istorică amplă; ea
surprinde procesul trecerii economiei unei societăţi umane date, de la o formă
inferioară de evoluţie spre alta superioară, inclusiv numeroasele zig-zag-uri
temporare determinate de diferite conjuncturi istorice.
• În al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens mai
restrâns, ca dezvoltarea factorilor de producţie, respectiv dezvoltarea
principalelor componente ale economiei în cadrul unui spaţiu naţional-statal.
• În al patrulea rând, noţiunea de dezvoltare economică se referă, mai ales în
prezent, cu deosebire la progresele realizate în raporturile dintre agenţii
economici şi mediul economic al acestora la structurile nu numai tehnice, ci şi
sociale şi psihosociale ale producţiei şi la mediul naţional.
Procesul creşterii economice are anumite interferenţe şi cu procesul reproducţiei
lărgite. Deosebirea esenţială dintre aceste procese constă în aceea că reproducţia lărgită
evidenţiază doare reluarea producţiei pe o scară mai mare, prin acumularea de capital, în
4
Creşterea economică
timp ce creşterea economică relevă şi factorii utilizaţi în acest scop, combinarea şi
substituirea factorilor de producţie.
În concluzie,
orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice
creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică.
5
Creşterea economică
• În cadrul şcolii clasice, A. Smith socoteşte că echilibrul economic este dat de
piaţă prin jocul liber al preţurilor, asigurând echilibrarea cererii cu oferta.
D. Ricardo integrează în concepţia sa despre echilibru şi situaţia în care producţia
este monopolizată.
Jean Baptiste Say considera că produsele şi veniturile, cererea şi oferta se
echilibrează automat.
Prin contribuţia şcolii clasice echilibrul economic dobândeşte statutul de concept de
bază în ştiinţa economică.
• Sintetizând ideile Şcolii clasice Leon Walras a realizat prima formalizare
matematică a teoriei echilibrului general demonstrând că într-un sistem de
concurenţă pură şi perfectă, preţul fiecărui produs este egal cu preţul său de
revenire şi că, la acest preţ, se asigură alocarea optimă a resurselor şi folosire a
factorilor de producţie. Cea mai importantă teză formulată de Walras este cea
referitoare la interdependenţa tuturor preţurilor şi cantităţilor.
6
Creşterea economică
Teoria lui Keynes include ca problemă de bază a echilibrului şi dezvoltarea şi
ocuparea forţei de muncă. El susţinea că echilibrul pe termen scurt ar putea fi însă însoţit de
sub-ocupare.
• J. Schumpeter, adept al concepţiei structurilor dinamice, consideră că problema
unui echilibru static este ireală, că o economie modernă se află în dezechilibru
dinamic. Deci problema fundamentală a sistemului economic este schimbarea
structurilor şi nicidecum realizarea echilibrului.
• Francois Perroux este şi el adept al dezechilibrelor economice. În concepţia sa
piaţa are un caracter impus şi imperfect, în care relaţiile apar între dominanţi şi
dominaţi, iar nu între parteneri egali. Ca urmare, echilibrul e impus de firma
dominantă, care ia macrodecizii, acestea fiind în fapt căi de dezechilibrare.
*
Toate formele de echilibru analizate conţin un număr important de alte echilibre
denumite echilibre parţiale.
♦ Echilibrele parţiale reprezintă situaţia unei pieţe sau a unei ramuri în care
confruntarea ofertei şi a cererii a determinat simultan preţul şi cantitatea
produsă.
Condiţii de echilibru
a. Pentru economia unei ţări, trebuie ca oferta globală să fie egală cu cererea
globală
Y=D
Y – ofertă; D – cerere
Produsul naţional brut reprezintă oferta globală, care se poate descompune în:
- bunuri pentru consum;
- economii
Y=C+S
7
Creşterea economică
*
Condiţiile de echilibru au un caracter teoretic, din dublu motiv:
- în primul rând, egalitatea cererii cu oferta se realizează doar ca tendinţă;
- în al doilea rând, în realitate economia nu se află niciodată în echilibru perfect.
5. Dezechilibrele economice
Concluzii
Tendinţa obiectivă de realizare a stărilor de echilibru trece prin stări de
dezechilibru.
În condiţiile contemporane, statul are menirea de a veghea şi dirija acţiunea
agenţilor economici, protejând consumatorii, dar permiţând şi maximizarea profiturilor, în
corelaţie cu nivelul de trai.
10
Rezultatele macroeconomice
CONŢINUTUL REZULTATELOR
MACROECONOMICE
1. Consideraţii introductive
11
Rezultatele macroeconomice
3. Indicatorii macroeconomici
12
Rezultatele macroeconomice
b) Din punct de vedere valoric, cuprinde valoarea nouă, creată de munca pentru
sine (v) şi de munca prestată pentru societate (p).
VN = v + p
13
Rezultatele macroeconomice
În calculul PGB intră o serie de înregistrări repetate şi anume, acelea ale valorii
bunurilor şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi
bunuri.
Dacă din indicatorul produsului global brut scădem valoarea consumului intermediar,
vom obţine o serie de indicatori având caracter semi-net: produsul intern brut (PIB),
produsul naţional brut (PNB) ş.a.
Produsul intern:
- brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor şi serviciilor
ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, produse în interiorul unei ţări de către
agenţii economici naţionali şi străini într-o anumită perioadă, de regulă un an.
Formula de calcul a produsului intern brut este:
PIB = PGB – Ci
unde: Ci este valoarea bunurilor şi serviciilor realizate şi consumate în scopul producerii de
noi bunuri şi servicii (cu excepţia amortizării);
net (PIN) exprimă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice
destinate consumului final, care au fost produse în interiorul graniţelor
naţionale de către agenţii economici naţionali şi străini, în decursul unui
an:
PIN = PIB – A
A - amortizare = consum de capital fix.
Produsul naţional: realizat de toţi agenţii naţionali.
- brut (PNB) – expresia valorică brută, curentă de piaţă, a bunurilor şi
serviciilor finale, produse de agenţii economici naţionali în decurs de 1 an. Se calculează
astfel:
PNB = PIB + activitatea agenţilor naţionali în străinătate –
activitatea agenţilor străini în ţară
14
Rezultatele macroeconomice
VN
ale lucrătorilor
venituri din sfera productivă
DISTRIBUIRE întreprinderilor
primare
ale statului ca agent economic
ale lucrătorilor
venituri din sfera neproductivă
REDISTRIBUIRE unităţilor
derivate
ale statului
UTILIZARE fonduri
FINALĂ finale
15
Rezultatele macroeconomice
16
Venitul, consumul, investiţiile
Investiţiile sunt parte din P.N.N. destinată formării capitalului. Pot fi investiţii nete,
adică partea din venit destinată sporirii capitalului fix şi stocurilor de capital circulant; şi
investiţii brute, care sunt investiţii nete + amortizări.
În concepţia lui Keynes, investiţiile nete sunt în mod obligatoriu egale cu economiile:
18
Venitul, consumul, investiţiile
I=S
– aceasta fiind condiţia de bază a echilibrului economic.
În situaţia când economiile sunt mai mari decât investiţiile, ele devin inactive şi pot genera
şomaj
20
Venitul, consumul, investiţiile
Investiţiile au rol pozitiv în economie, antrenând agenţii economici, fiind factori de
creştere economică. Ele pot avea următoarele efecte:
- sporirea ofertei de bunuri economice, cantitativă şi calitativă;
- introducerea progresului tehnic;
- modernizarea echipamentelor existente;
- crearea de noi locuri de muncă;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai.
Investiţiile contribuie la extinderea posibilităţilor de producţie. Dar, asupra
capacităţilor productive a economiei acţionează şi alte forme de investiţii:
-investiţii în capitalul uman, concretizate în resursele folosite pentru educarea
şi formarea forţei de muncă;
-investiţii în capitalul social, guvernul asigurând în cadrul lor transportul,
comunicaţiile, sistemele de sănătate şi alte servicii publice;
-investiţii în cercetare şi dezvoltare.
În cadrul investiţiilor, un rol important au investiţiile demografice, care reprezintă
totalitatea cheltuielilor pe care le implicã sporul populaţiei, având ca principală raţiune să-i
asigure acesteia un nivel de existentă egal cu cel de dinainte.
Eficienţa investiţiilor este trăsătură de bază a dezvoltării pe termen lung. Ea exprimă
rezultatele care se obţin într-o anumită perioadă de la fiecare unitate monetară investită.
Această eficienţă a investiţiilor exprimă randamentul lor economic, adică raportul dintre
acumulările nete pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivelor productive şi valoarea
investiţiei.
Ţările în curs de dezvoltare pun accent mai mult pe mărimea investiţiilor, iar cele cu
economie dezvoltată pun accent pe eficienţa lor.
În politica de investiţii, interes deosebit prezintă efectul de antrenare, care este
propagat deoarece se formează un lanţ de acţiuni succesive. Prin efectul propagat, investiţia
dintr-o ramură creează posibilitatea folosirii mai bune a capacităţii de producţie din alte
ramuri, determinând creşteri de producţii finale şi de venituri, fără ca acestea să fie rezultat
direct al investiţiei respective.
21
Fluctuaţiile activităţii economice
Caracteristicile ciclicităţii
Ea presupune reproducerea cu anumită regularitate a unor fluctuaţii economice,
care ţin de factorii interni. În cadrul ei se succed perioade de expansiune şi de contracţie
economică. Ciclicitatea este vizibilă prin creşteri, respectiv descreşteri cumulative ale
producţiei, veniturilor şi ocupării forţei de muncă.
Ciclurile lungi
Analiza activităţii economice demonstrează că aceasta se desfăşoară ondulatoriu
pe perioade de 50 - 60 de ani. În acest interval este dominant un mod tehnic de producţie.
Pentru 25 -30 de ani, acest mod de producţie dominant funcţionează corespunzător,
generând progres. După aceasta, apar semne de epuizare a capacităţilor de a asigura
raţionalitate economică, fapt ce conduce spre scăderea eficienţei economice şi în primul
rând a ratei profitului. În următorii 20 - 30 de ani limitele acestui mod tehnic de producţie
22
Fluctuaţiile activităţii economice
ies în evidenţă, paralel cu extinderea germenilor noului mod tehnic de producţie. De aici
rezultă două mari faze:
- una ascendentă (o fază de prosperitate economică);
- alta descendentă (când încetineşte ritmul de creştere economică, scade rata
profitului).
Aceste faze durează 20 - 30 de ani.
Succesiunea celor două faze ale ciclului lung a primit multiple explicaţii, axate în
general pe factori exogeni (războaie, revoluţii, atragerea în exploatare a noi resurse). În
prezent, capătă largă recunoaştere teza după care, cauza principală o formează evoluţia
ciclică a cercetării ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice, în legătură organică cu schimbările
structurale în economie. Descoperiri ştiinţifice au loc de fapt, în faza descendentă, iar prin
generalizarea lor ele conduc spre o nouă creştere economică şi o fază ascendentă.
Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată
printr-o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Criza
structurală este marcată de modificări fundamentale în tehnici şi tehnologii de fabricaţie, în
poziţia omului în activitatea economică. Are loc declinul unor ramuri. Crizei structurale îi
sunt caracteristice modificări mai ales în subramuri şi chiar în structura pe sortimente, tipuri
şi dimensiuni ale produselor. De asemenea, au loc modificări în calificarea populaţiei şi în
structura consumului.
Ciclul care concentrează cei mai mulţi factori şi surprinde în esenţă mişcarea
economică, sunt ciclurile decenale. Adeseori el este definit ca perioada de la începutul unei
contracţii economice, până la începutul contracţiei următoare.
Fazele ciclului economic grupează două categorii de concepţii: unele susţin
existenţa a două, iar altele, a patru faze:
A. Faza de boom economic are la rându-i perioada de creştere şi de expansiune
economică. Iniţial creditele fiind ieftine, sporesc investiţiile, fapt care implică creşterea
producţiei şi a venitului naţional. Afacerile sunt prospere. Creşte ocuparea forţei de muncă,
salariile, vânzările şi profitul, creşte cursul acţiunilor. După toate aceste aspecte se ajunge la
scăderea eficienţei folosirii factorilor de producţie sau a combinării lor, se rupe echilibrul
între producţie şi consum.
B. Faza de recesiune economică (după alţi economişti) are două subdiviziuni:
- criza economică - marchează scăderea eficienţei combinării factorilor de
producţie, a rentabilităţii, când au loc fluctuaţii ale hârtiilor de valoare, restrângerea
creditului şi a investiţiilor care implică scăderea producţiei. Rezultă şomaj şi inflaţie şi
aceasta generează stagnarea vânzării şi afectarea preţurilor;
- depresiunea - când fenomenele negative se propagă în întreg sistemul economic,
dar treptat echilibrul economic se restabileşte.
Ciclul economic se reia periodic fără existenţa unui model general. El trebuie
acceptat ca o realitate a economiei contemporane.
23
Fluctuaţiile activităţii economice
24
Fluctuaţiile activităţii economice
3. Politici anticiclice
25
Şomajul
ŞOMAJUL
1. Conceptul de şomaj
26
Şomajul
2. Caracteristicile şomajului
Anul 1 1 1 1 1 1 1 1 1999
991 992 993 994 995 996 997 998
Rata şomajului % 3,0 8,2 10,4 10,9 9,5 6,6 8,9 10,3 11,5
27
Şomajul
compararea PNB potenţial, care ar rezulta din utilizarea deplină a forţei de muncă şi PNB
real.
Efecte negative are şomajul asupra persoanelor implicate, ale căror venituri se
diminuează în lipsa locului de muncă şi care îşi pierd statusul social.
Începând cu J. M. Keynes, şomajul a fost luat în considerare ca o problemă specială,
de importanţă teoretică şi de politică economică.
Experienţa economică acumulată până în prezent relevă necesitatea respectării unor
corelaţii între creşterea economică, productivitatea muncii, utilizarea forţei de muncă, durata
muncii, creşterea salariilor şi dinamica salariilor. Totodată, au fost puse în evidenţă capcane
în politica de înlăturare a şomajului. Una dintre acestea, ades întâlnită, este impresia că este
suficient să se creeze locuri de muncă pentru resorbirea şomajului în proporţii însemnate; s-
a constatat însă că un loc de muncă în plus nu înseamnă neapărat un şomer în minus,
deoarece şi alte persoane inactive pot solicita în astfel de ocazii un loc de muncă (de
exemplu - pensionarii). Dar în principal, şomajul a căpătat un nou sens, calitativ. Astăzi nu e
suficient să se creeze un număr considerabil de locuri de muncă, atâta vreme cât oamenii nu
posedă calificarea, cunoştinţele necesare spre a le ocupa. “Orice strategie eficientă de
reducere a şomajului într-o economie supra-simbolică trebuie să depindă mai puţin de
alocarea avuţiei şi mai mult de alocarea cunoaşterii”, susţine Alvin Toffler1. Tadiţionalele
politicii guvernamentale sugerate de J.M. Keynes (politicile fiscale, monetare şi de creştere
a veniturilor, destinate sporirii investiţiilor şi implicit – creării de noi locuri de muncă) au
început să fie perimate, începând din anii 1970.
Ceea ce dorim să subliniem este că în prezent, întrucât atribuţiile la locul de muncă
nu mai sunt interşanjabile şi nici nu mai pot fi învăţate “în mai puţin de o oră”, aceste
politici sunt necesare dar nu şi suficiente. Ele trebuiesc suplimentate printr-o politică în
domeniul instruirii constante a forţei de muncă, inclusiv a adulţilor.
Dar, şomajul comportă numeroase probleme atât pe termen scurt cât şi pe termen
mediu sau lung. Principala problemă pe perioada imediată este garantarea unui venit minim
pentru şomeri, respectiv a unei indemnizaţii de şomaj, în vreme ce pe termen mediu sau
lung problema constă în asigurarea locurilor de muncă.
*
2
Michel Didier - Economia: regulile jocului, pagina 227
30
Inflaţia
INFLAŢIA
Consideraţii introductive
Inflaţia este una dintre cele mai controversate probleme în economia contemporană.
Ea se prezintă ca proces macrosocial cu tendinţe de mondializare.
Dintr-o perspectivă istorică, inflaţia s-a manifestat iniţial sub forma devalorizării
mascate a monedelor de metale preţioase, cunoscută sub denumirea de inflaţie monetaro-
bănească. Ca urmare a falsificării banilor metalici, valoarea lor reală era mai mică decât
valoare nominală.
O altă formă de inflaţie a fost aceea a banilor de hârtie convertibili în aur, a căror
cantitate s-a limitat la început la aurul pe care-l reprezentau. Pentru creşterea cantităţii de
mărfuri aflate în circulaţie, s-au emis însă bani care depăşeau cantitatea rezervelor de aur, iar
urmarea a fost creşterea preţurilor.
Prăbuşirea etalonului aur a creat inflaţia banilor de hârtie neconvertibili, tip de
inflaţie care s-a rezumat la graniţele naţionale. O asemenea formă de inflaţie se extinde până
aproape de zilele noastre.
După recunoaşterea unor bani naţionali ca valute bani universale, inflaţia a putut
depăşi graniţele naţionale.
1
1 Michel Didier- Economia: regulile jocului, pagina 234
31
Inflaţia
32
Inflaţia
Odată cu apariţia, în 1936, a lucrării lui Keynes „Teoria generală a folosirii mâinii
de lucru, a dobânzii şi banilor”, s-a răspândit ideea că inflaţia ar putea înlătura substanţial
şomajul şi ar asigura o antrenare a economiei. Ea a fost treptat acceptată de unii economişti
ca un „impozit pentru civilizaţie”. Totuşi, o inflaţie îndelungată a condus în ţările dezvoltate
la “stagflaţie”, adică o coexistenţă a inflaţiei cu lipsa de creştere economică şi chiar la
situaţii de coexistenţă a inflaţiei, recesiunii economice şi şomajului, situaţie exprimată prin
termenul “slumpflaţie”. Vizavi de această situaţie, renumitul economist Paul Samuelson ex-
clama: „Încă o lege pierdută pentru ştiinţa economică!”.
În societatea contemporană, alături de cauzele clasice, inflaţia are explicaţii care
rezidă în schimbările structurale în economia ţărilor dezvoltate, respectiv apariţia
monopolurilor, a marilor corporaţii şi a centrelor sindicale. În acest sens prezentăm câteva
puncte de vedere:
• Galbraith scrie în „Ştiinţa economică şi interesul public” că: „predispoziţia economiei la
recesiune şi inflaţie derivă din dezvoltarea sistemului planificat, respectiv al marilor
corporaţii, având corolarul său - apariţia sindicatului modern”.
• Jean Marie Albertini afirma: „diverşii actori ai vieţii economice sunt acum organizaţi
pentru a trăi în inflaţie, sau, cel puţin pentru a încerca să-şi menţină veniturile chiar când
economia scade”.
• După părerea lui André Page: „pe pieţele oligopoliste concurenţa prin peţuri este
înlocuită cu concurenţa prin produse. Aceasta permite marilor firme să evite scăderea
preţurilor şi să fixeze preţuri ridicate. De asemenea promovând produse »noi«, evită
justificarea creşterii preţurilor”.
Fenomen larg cunoscut în lumea contemporană îl reprezintă preţurile protejate de
către stat din raţiuni socio-politice. Chiar organismele suprastatale practică astfel de preţuri.
Se ştie, de exemplu, că preţurile administrate la produsele agricole au fost fixate în cadrul
Comunităţii Europene totdeauna la un nivel mai ridicat decât în anul precedent, oricare au
fost condiţiile de cere-ofertă.
În prezent există două tendinţe în interpretarea inflaţiei:
- economiştii Şcolii structuraliste susţin teza acceptării inflaţiei ca un rău necesar al
creşterii economice;
- economiştii monetarişti (al căror punct de vedere este împărtăşită şi de cei de la
F.M.I.) combat inflaţia şi recomandă preţuri şi salarii stabile. Ei socotesc inflaţia ca un
flagel.
În orice caz, inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru monetaro-material
care relevă existenţa în circulaţie a unei mase monetare care depăşeşte nevoile economiei,
ceea ce conduce la deprecierea banilor neconvertibili în aur şi la creşterea durabilă şi
generalizată a preţurilor. Chiar dacă inflaţia este în principal un dezechilibru monetar, ea nu
poate fi înţeleasă astăzi numai prin acţiunea factorilor monetari. Atenţia specialiştilor s-a
îndreptat spre procesele reale de mare profunzime, nemonetare. Procesele inflaţioniste
actuale interferează şi cu numeroase aspecte psihologice: cu aducerea unor cereri viitoare de
33
Inflaţia
bunuri în prezent (pe calea creditului de consum) din cauza temerilor cumpărătorilor faţă de
inflaţia profundă în viitor.
3. Mecanismele inflaţiei
34
Inflaţia
1
R. Dornbusch, S. Fischer, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, p. 399-401.
35
Inflaţia
4. Măsuri anti-inflaţioniste
36
Inflaţia
Anul 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
990 991 992 993 994 995 996 997 998 999
Rata anuală
a inflaţiei - 5,1 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,8 154,8 59,1 55
%
2
Alexandru Farkas - Economia de piaţă - micro, macro, mondoeconomie, pagina 82
38
Statul şi economia
STATUL ŞI ECONOMIA
39
Statul şi economia
Implicarea mai amplă a statului în economie se face prin resursele sale financiare în
dublu sens: constituirea şi cheltuirea lor. Aceste resurse financiare ale statului se
concentrează în bugetul de stat.
♦ Bugetul de stat este definit ca un plan al veniturilor şi al cheltuielilor pentru o
perioadă viitoare, fiecare din acestea fiind detaliate pe capitole. Bugetul
reprezintă un instrument de stabilizare a economiei. Se stabileşte anticipat pe un
an şi practic, se prezintă ca o balanţă cu două mari capitole: venituri şi cheltuieli.
40
Statul şi economia
10
milioane persoane
8,2 7,6
8 6,9 6,7 6,4 6,2 5,9 5,6
6 5,1 4,7
3,7 3,8 3,9 4,1 Pensionari
4 2,8 3 3,2 3,4 3,5
2,4 Salariaţi
2
0
1990
1992
1994
1996
1998
1991
1993
1995
1997
1999
Anul 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
990 991 992 993 994 995 996 997 998 999
Deficitul
bugetului 1,0 3,2 -4,6 -0,4 -2,4 -2,9 -4,1 -3,9 -4,1 -4,0
consolidat în PIB
%
41
Statul şi economia
Bugetul economic este o realitate a oricărei ţări având la bază politica bugetară.
Politica de relansare bugetară reprezintă acele măsuri ale statului prin care cheltuielile
publice şi impozitele sunt folosite în direcţia creşterii economice, a realizării unui nivel
ridicat de ocupare a forţei de muncă, de diminuare a inflaţiei, etc. O astfel de politică se
poate realiza prin trei tipuri de multiplicatori:
1. Multiplicatorul de cheltuială publică constă în mărirea cheltuielilor publice
şi prin ele, stimularea activităţii economice datorită creşterii cererii globale. Se presupune
constant volumul impozitelor. Ca urmare, creşterea cheltuielilor publice înseamnă implicit şi
creşterea deficitului bugetar, dar cu efect de relansare.
2. Multiplicatorul fiscal reflectă mărirea producţiei şi veniturilor prin
diminuarea impozitelor, presupunând nemodificat totalul cheltuielilor. Dar mărirea
veniturilor disponibile nu înseamnă neapărat că ele vor fi cheltuite şi investite în totalitate,
putând fi economisite. De aceea, prima cale este preferabilă.
3. Multiplicatorul bugetului echilibrat măreşte simultan cheltuielile şi
impozitele, dar această creştere a bugetului antrenează şi creşterea activităţii economice.
Bugetul are rol important în prevenirea sau atenuarea inflaţiei.
Impozitele sunt o formă de prelevare, fără contraprestaţie directă, a unei părţi din
venitul sau averea persoanelor fizice şi juridice pentru acoperirea cheltuielilor statului.
Atributele esenţiale ale impozitelor sunt:
- obligativitatea;
- caracterul nerambursabil;
- dreptul de urmărire în caz de neplată.
Partea din produsul intern brut prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitelor
indică nivelul general al fiscalităţii.
• Cu sute de ani în urmă Adam Smith formula patru principii care trebuie să stea la
baza politicii fiscale a statului, aplicabile şi astăzi:
a) impozitul să fie echitabil, adică să aibă în vedere capacitatea de plată a fiecărui
contribuabil;
b) să fie economicos în sensul că cea mai mare proporţie din acesta să contribuie la
creşterea veniturilor Guvernului, nu la limitarea veniturilor agenţilor economici;
c) să fie comod, convenabil pentru plătitor atât prin metoda cât şi prin frecvenţa
plăţii;
d) să fie cert, sigur, adică impunerea să fie astfel făcută încât plătitorul să ştie sigur
suma şi momentul plătii.
În plus, astăzi se adaugă următoarele caracteristici unui bun sistem de impozite:
- să fie flexibil, adaptabil situaţiei;
- să respecte principiul celui mai mic sacrificiu, cu inconveniente minime pentru
plătitori;
- să respecte principiul bunăstării în ce priveşte dimensiunea taxelor.
Impozitul pe profit în România s-a stabilit la 25%, iar TVA – 19%. Pentru stimularea
micro-întreprinderilor, de la 1.03.2002 acestora li se aplică un impozit de 1,5% din cifra de
42
Statul şi economia
afaceri. Salariile sunt impozitate progresiv, conform unei grile care se modifică semestrial,
odată cu creşterea acestora, corelată cu situaţia inflaţiei.
Clasificarea impozitelor
În decursul timpului, impozitele au evoluat de la forma de produse în natură, la
impozite în muncă şi pe urmă în bani. Impozitele în bani s-au generalizat odată cu trecerea
la capitalism, cu generalizarea relaţiilor marfă-bani.
1. După scopul lor sunt:
- impozite pentru obţinerea veniturilor necesare statului;
- impozite de ordine, care vizează limitarea sau încurajarea unor activităţi
economice.
2. După frecvenţă, sunt impozite:
- permanente;
- incidentale.
3. După nivelul la care sunt percepute:
- ale statului;
- locale (pentru administraţia locală)
4. Cea mai importantă clasificare este în impozite:
- directe;
- indirecte.
Impozitele directe se stabilesc pe baza datelor pe care le posedă organele fiscale şi se
clasifică diferenţiat. Ele se clasifică astfel:
- pe venit:
- asupra persoanelor fizice sau juridice;
- pe avere:
- asupra averii propriu-zise:
- asupra circulaţiei averii: vânzare, donaţie, moştenire;
- pe creşterea averii.
Impozitele indirecte sunt incluse în preţurile mărfurilor şi în tarife. La această
categorie, nu mai este posibilă diferenţierea mărimii impozitului în funcţie de situaţia
personală:
- taxe de consumaţie sau accize:
- impozite pe consum general cuprinzând toate mărfurile (T.V.A);
- impozite pe consum special (hidrocarburi, tutun, alcool, ceai, cafea);
- monopolurile fiscale ale statului (asupra producţiei de alcool, tutun);
- taxele vamale.
T.V.A. nu se calculează asupra cifrei de afaceri brute ci, asupra cifrei de afaceri nete,
asupra valorii adăugate în fiecare stadiu al circuitului economic.
43
Statul şi economia
4. Politica economică
Statului îi revin însă şi importante alte sarcini, care se concretizează în noi obiective,
vizând în mod deosebit corectarea lipsurilor pieţei, prin diferite modalităţi, căi şi
instrumente de intervenţie a guvernului în economie. Printre aceste alte obiective pot fi
enumerate:
a) asigurarea aşa numitelor “bunuri publice” (public goods), cum ar fi apărarea;
b) asigurarea acelor aşa-numite “bunuri de preţ” (merit goods) şi servicii, cum ar fi
apărarea sănătăţii; reglementarea circulaţiei şi utilizării bunurilor dăunătoare, ca
de exemplu drogurile;
c) ajustarea externalităţilor, adică a acelor acţiuni ale agenţilor care afectează nu
numai situaţia lor proprie, ci şi pe a celorlalţi. Guvernul poate încerca să
diminueze externalităţile negative, cum ar fi poluarea, sau să încurajeze situaţiile
producătoare de externalităţi pozitive, cum ar fi, de exemplu, sănătatea publică;
d) aplicarea analizelor cost-beneficii la scară macroeconomică, pe care doar
guvernul o poate realiza, datorită capacităţii sale de a evalua în mod global
costurile şi beneficiile unei decizii macroeconomice. În felul acesta pot fi stabilite
priorităţile concurente ale unor obiective, în cazul în care rezolvarea unora poate
conduce la agravarea altora (cum sunt, de exemplu, inflaţia şi şomajul).
44