Sunteți pe pagina 1din 80

UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” ARAD

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ MASTER: STUDII TEOLOGICOLINGVISTICE

LUCRARE DE DISERTAŢIE POEZIA RELIGIOASĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC PROF. UNIV.

ARAD 2010

MASTERAND T. Daniela

CUPRINS

ARGUMENT……………………………………………………………… 3

CAPITOLUL I. Poezia religioasă în literatura română. Scurt istoric. Direcţii tematice…………………………………………………………… 5

1.1. Mitropolitul Dosoftei……………………………………………….5

6

1.3. Mihai Eminescu…………………………………………………….7

1.4. Alexandru Macedonski……………………………………………10

1.2. Grigore Alexandrescu……………………………………………

1.5. George Coşbuc……………………………………………………13

1.6. Octavian Goga…………………………………………………….16

1.7. Tudor Arghezi…………………………………………………… 19

CAPITOLUL II. Direcţia ortodoxistă în literatura română. Elemente de

viziune personală şi de limbaj poetic……………………………………

23

2.1. Gândirismul………………………………………………………….24

2.1.1. Nechifor Crainic…………………………………………………

2.1.2. Vasile Voiculescu………………………………………………….31

25

2.1.3. Ion Pillat…………………………………………………………

40

2.1.4. Radu Gyr…………………………………………………………

42

2.1.5. Lucian Blaga………………………………………………………47

2.2. Perioada interbelică. Un poet uitat: Vasile Militaru………………

60

2.3. Neoexpresionismul românesc postbelic. Ioan Alexandru………… 70

CONCLUZII……………………………………………………………… 71 BIBLIOGRAFIE………………………………………………………… 75 DECLARAŢIE…………………………………………………………… 79 CURRICULUM VITAE………………………………………………… 80

2

ARGUMENT

Trăim într-un veac al ideologiilor, când cele mai variate concepţii despre lume şi cele mai numeroase principii de viaţă îşi revendică din toate puterile dorinţa de a stăpâni mintea omului şi întreaga lui existenţă; în acest context, poezia religioasă continuă să reprezinte un liman, un loc de refugiu, o oază verde în care omul obosit al zilelor noastre se poate odihni, se poate regăsi pe sine şi îşi poate reevalua relaţia sa cu Dumnezeu. Ca parte integrantă a personalităţii literaturii române, poezia religioasă reprezintă o dimensiune importantă a ei, care nu poate fi ignorată sau judecată în pripă; largo sensu, deşi pare să încorporeze numai acele creaţii lirice care au un titlu explicit religios, de inspiraţie biblică, stricto sensu poezia religioasă include toate textele poetice care exprimă liric o trăire creştină. Departe de a-şi revendica o finalitate estetică gratuită, arta, asemenea Bisericii, hrăneşte şi educă spiritul omului, bucurându-i sufletul; în acest context, găsesc oportună asumarea unui demers interdisciplinar, între literatură şi teologie, capabil să exprime potenţialitatea şi să reflecte valoarea textului religios românesc. Lucrarea de faţă îşi propune un popas în spaţiul poeziei creştine, deoarece ea abate gândul omului de la lumea căzută în care trăieşte, elevându-i spiritul, reconfortându-l şi remodelându-l în permanenţă, apropiindu-l de Sacru, de Bine, de Frumos. Cred, aşadar, şi susţin cu convingere faptul că nu ar trebui să existe literatură fără un scop moral, scrieri care nu conţin idei morale, care nu au o valoare spirituală pentru om, care nu-l pot înnobila; în fond, un rol important al artei şi al culturii autentice este - nu-i aşa? - şi acela de a exprima sacrul. Dacă e lipsită de religiozitate, arta nu mai prezintă o valoare morală atunci când transpune în materie sensibilă imaginile artistice, sau adevărul revelat şi dogmele Scripturii, şi nu mai contribuie, aşa cum ar fi de dorit, la mântuirea şi regenerarea sufletului omenesc. Arta creştină, morală, există şi scopul ei este desăvârşirea omului. Presupunând existenţa credinţei, literatura religioasă îl are ca obiect de reflectare pe însuşi Dumnezeu, după cuvintele sfântului Evanghelist Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Ea propovăduieşte Evanghelia prin intermediul unui limbaj poetic şi prin slăvirea Divinităţii, căci Biserica şi Arta au ambele rolul de a-l salva pe om: dacă Biserica umple un gol spiritual, prin aflarea lui Dumnezeu, arta satisface nevoia omului de frumos, de sensibil.

3

Unul din scopurile prezentei lucrări este – pe lângă revelarea sacrului în textul religios de inspiraţie sau trăire creştină – şi acela de a afla în ce măsură dogmele fundamentale ale creştinismului intră în miezul poeziei româneşti deoarece, un adevăr constatat de multă vreme este acela că literatura (fie prin proză, fie prin poezie), asemenea altor arte frumoase, are un rol covârşitor în cunoaşterea şi răspândirea feluritelor curente de cugetare religioasă, filozofică, socială, politică. Consider că este folositor şi necesar, în acest sens, să evidenţiez cumulul de substanţă creştină, de inspiraţie religioasă, de adevăr doctrinal biblic cu privire la noţiunile despre Dumnezeu şi despre suflet, care se reflectă nemediat în unele zone ale poeziei româneşti contemporane. Jalonat de Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, studiul meu realizează o interogare a operei multor poeţi în care sălăşluieşte cu folos darul lui Dumnezeu:

Mihai Eminescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi. Un accent deosebit cade, aşa cum este firesc, pe curentul literar generat de revista „Gândirea”, nucleu spiritual la care au aderat Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Pillat şi Lucian Blaga. Identific, de asemenea, în acest demers metaliterar şi direcţiile tematice în poezia religioasă, în general, dar şi în poezia gândiriştilor, cu precădere, precum şi particularităţile de viziune şi de limbaj artistic recognoscibile în acest sens. O parte consistentă a studiului de faţă reuneşte consideraţii pertinente despre creaţia poeţilor începând cu secolul al XVII-lea şi până în secolul al XX-lea, referindu-se, desigur, prin selecţie, la cei care au folosit temele şi motivele ortodoxismului ca pe adevărate prilejuri de împrospătare a inspiraţiei proprii şi a limbajului poetic în general.

4

CAPITOLUL I Poezia religioasă în literatura română. Scurt istoric. Direcţii tematice

Se poate afirma, fără doar şi poate, că literatura română este una de sorginte religioasă, datorită faptului că primele texte atestate documentar în secolul Scrisorii lui Neacşu de la Câmpulung (1521) sunt traduceri şi adaptări după marile cărţi ale umanităţii creştine, iar primii dascăli de limbă şi simţire românească au fost, în fond, slujitori ai Domnului. Într-un anume sens şi poezia este – sau poate oricând deveni -, o rugăciune, căci poetul (poeta vates, uneori) trăieşte în momentul indefinit al creaţiei o stare de îndumnezeire, o stare aparte, cu totul specială.

1.1. Mitropolitul Dosoftei

Istoria poeziei româneşti consemnează numele lui Dosoftei ca fiind al primului poet cult din literatura română, iar Psaltirea în versuri (1673) înseamnă o dată memorabilă în istoria liricii româneşti. Urmând modele din alte literaturi (Clement Marot în literatura franceză şi Jan Kochanowski în literatura poloneză), Mitropolitul Dosoftei valorifică una dintre cele mai cunoscute cărţi ale Vechiului Testament şi anume: Psalmii lui David. Nu este vorba însă de o simplă şi docilă tălmăcire, pentru că (aşa cum arată profesoara Zoe Dumitrescu–Buşulenga) Psaltirea în versuri „se aseamănă cu pictura zugravilor de la Voroneţ, care au tălmăcit istoria sacră în termeni specifici ai istoriei româneşti”. Astfel Psalmul 136 (La rândurile Babilonului) numit şi Psalmul iubirii de ţară, îşi şterge cadrul vechi şi devine o jelire a propriilor noastre dureri, într-o istorie adeseori vitregă:

5

„La apa Vavilonului Jelind de ţara Domnului, Acolo şezum şi plânsăm La voroavă de ne strânsăm Şi cu inemă amară, Prin Sion şi pentru ţară, Aducându-ne aminte Plângeam cu lacrimi fierbinte.”

Ecoul Psalmilor lui Dosoftei, ca elegie patriotică a iubirii de ţară, se va regăsi de altfel, şi în poezia înstrăinării din lirica paşoptistă (spre exemplu, la Vasile Alecsandri în Adio Moldovei, sau la George Creţianu în Cântecul singurătăţii), dar mai ales în lirica îndepărtării de ţară a lui Aron Cotruş (Psalm românesc). Prin Dosoftei se inaugurează, de asemenea, şi o specie a liricii româneşti, psalmul; dacă la Dosoftei, el rămâne totuşi o traducere a celebrelor imnuri religioase, la Macedonski (în Psalmi moderni) şi mai ales la Arghezi (în Psalmi), acesta devine o adevărată şi complexă meditaţie asupra existenţei, o poezie a neliniştilor existenţiale, o specie lirică definită de o accentuată tentă filozofică. Este de preţuit faptul că versificând, Dosoftei urmează, păstrând atent, modelul poeziei populare, supunând curajos pentru prima dată (după încercările lui Varlaam şi Miron Costin), limba română la rigorile prozodiei.

1.2. Grigore Alexandrescu

După travaliul poetic al lui Dosoftei, din secolul al XVII-lea poezia religioasă continuă să existe în special prin creaţii folclorice sub formă de colinde, până în secolul al XIX-lea, când ideile ortodoxismului românesc se manifestă în elegiile lui Grigore Alexandrescu şi în unele poezii cu tematică religioasă scrise de însuşi Eminescu, Goga, sau Coşbuc. Poetul „slavei trecute”, al „umbrei lui Mircea la Cozia”, întemeietorul fabulei în literatura română, Grigore Alexandrescu a cultivat, ca şi Andrei Mureşanu (contemporanul său) meditaţia religioasă. Poezia Candela are, prin compoziţia ei, evidente asemănări cu Umbra lui Mircea

6

la Cozia: textul prezintă un interior de mănăstire, iar la baza crucifixului pâlpâie candela, ca o emblemă a bunătăţii divine. Momentul ales este acela de adoraţie nocturnă, când rugăciunea ce se înalţă este o spovedanie a durerii omeneşti către sfânta durere divină. Urmează un lung pasaj despe nedreptăţile din lume, ce par să clatine pentru un moment

credinţa celui ce se roagă. Ivirea zorilor şi a minunilor creaţiei divine par însă pentru instanţa lirică un imn închinat atotputernicului Creator. Srălucitoare, misterioasă şi permanentă, candela rămâne astfel simbolul arderii sufletului în rugăciune, o rază de mângâiere şi un semn

Nădejdea, această minunată virtute creştină pusă adeseori alături de credinţă şi

al speranţei

dragoste, este înfăţişată la Grigore Alexandrescu printr-o comparaţie ce anticipează romantic Speranţa lui Mihai Eminescu, prin imaginea corăbierului pe cale de a-şi pierde viaţa înconjurat de talazurile potrivnice ale mării, nădăjduind la ţărmul salvator:

„Voi alerga la tine în dureri şi în necazuri, De oameni şi de soartă când voi fi apăsat; Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri, Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.”

1.3. Mihai Eminescu

Despre Eminescu, lucrurile vorbesc de la sine; era inevitabil ca poetul, crescut de o mamă credincioasă, să nu exprime la un moment dat sentimentele religioase profunde şi fireşti care-l stăpânesc. Rugăciunea eminesciană este considerată de Nichifor Crainic, poet şi teolog de largă erudiţie, drept „cea mai frumoasă rugăciune scrisă în limba românească”, datorită adevărurilor dogmatice pe care le exprimă: Dumnezeu pare să fie aici un Deus absconditus, care se ascunde parcă în mod intenţionat, rămânând necunoscut de făpturile Sale („Al cărui sfânt nume, pământul nu îl ştie / Nici omul muritor”). Pe Dumnezeu îl cunoaştem doar din creaţia Sa („Cerurile spun slava lui Dumnezeu” – susţine un stih din Psalmi), dar nu-L cunoaştem din intimitatea fiinţei Sale, căci „Dumnezeu locuieşte într-o lumină inaccesibilă minţii noastre” zice şi Apostolul Pavel. Desăvârşirea morală pe care o invocă eul liric este cea revelată în Sfânta Evanghelie: „Conştiinţa să-mi fie cereasca ta povaţă”. Invocarea virtuţiilor creştine culminează cu dragostea de Dumnezeu:

7

„Până-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie Comoară de nădejde, de dulce bucurie Izvor de fericiri; El singur -mi stea faţă în acele minute Când planuri viitoare şi amăgiri trecute Se şterg ca năluciri.”

Profunzimea şi complexitatea operei eminesciene a determinat interpretări variate ale creaţiei sale, unele profund contradictorii. Opera lui Mihai Eminescu este prin excelenţă o opera aperta, „o operă deschisă”, după un concept al lui Umberto Eco şi fiecare generaţie, în funcţie de sensibilitatea epocii, găseşte pe bună dreptate noi sensuri ale creaţiei eminesciene. Poetul în sine a fost considerat când un conservator (nostalgic după formele de civilizaţie ale trecutului medieval românesc), când un romantic (,,ultimul mare romantic al Europei”), când precursor al simbolismului (prin muzicalitatea poeziei sale), când vizionar al unităţii naţionale, naţionalist sau protolegionar. Deşi au fost câteva voci care au negat religiozitatea liricii eminesciene, totuşi cei mai mulţi dintre exegeţii poetului care s-au ocupat de acest aspect al creaţiei sale (Petru Creţia, Valeriu Anania, Pr. Galeriu, Gavril Scridon) consideră că Eminescu a fost, în esenţă, un poet religios. Lirica religioasă a lui Eminescu este splendid încununată de cele două imnuri mariane, adevărate capodopere ale poeziei religioase româneşti: Rugăciune şi Răsai asupra mea. Este de remarcat faptul că în poezia românească există numeroase poezii intitulate Rugăciune ( la Grigore Alexandrescu, Octavian Goga, Ştefan Octavian Iosif, Nichifor Crainic, Vasile Voiculecsu, Alfred Moşoiu, George Murnuete), aşa cum evidenţiază şi antologia Poeţi în rugăciune, datorată Pr. Ioan Georgescu şi apărută la Oradea în anul 1943; cele mai multe poezii intitulate în acest fel surprind sensul originar, etimologic al termenului:

lat. „rogatomene” – cerere, mulţumire sau laudă adresată de către credincioşi, divinităţii. Altele, mai puţine, cum este poezia lui Goga spre exemplu, sunt profesiuni de credinţă sau arte poetice. Rugăciunea lui Eminescu rămâne însă „un act de implorare al celor bântuiţi de valul istoriei, al celor ce plutesc pe marea vieţii, dar nu ca nişte naufragiaţi, ci înlăuntrul unei Nave ce-şi propune să biruiască furtunile, având pe Hristos la cârmă şi pe Sfânta sa Maică la

8

prora.1 Rugăciunea nu este făcută în nume personal, ci este o invocare colectivă, instanţa poetică asumându-şi rolul de exponent al celor cu care se simte solidar. Cele două strofe au o structură asemănătoare, invocaţiile „crăiasă” (termen popular, familiar în basmele populare româneşti), „regină peste îngeri”, „luceafăr al mărilor”, „lumină dulce, clară” – culminând în ultimele două versuri, identice în ambele strofe, într-un crescendo al adoraţiei, sugerat şi de interjecţia admirativă „O” şi de dispunerea vocativului ca vers independent, „Marie”. Caracterul de rugăciune este conferit şi de frecvenţa verbelor la imperativ („înalţă”, „fii”, „coboară”, „ascultă”, „arată”) şi consolidat de persoana I plural a indicativului prezent, un fel de prezent istoric sau etern, care şi semantic conturează o atmosferă de pietate:

„îngenunchem”, „rugămu-ne”, în vreme ce sugestia duratei este potenţată de folosirea gerunziilor: „alegându-te”, „rugându-te”. Ideea de Maică ocrotitoare, de pavăză a creştinătăţii, este evidenţiată şi de substantivele „scut” şi „zid”, însoţite de atributele substantivale prepoziţionale „de întărire”, „de mântuire”. Despre „profilul muzical” al acestei poezii a scris, de alfel, un temeinic studiu Sextil Puşcariu, care remarcă expresivitatea concentrată a versurilor: „Din valul ce ne bântuie/ Înalţă-ne, ne mântuie”, acestea două reprezentând în viziunea lui in nuce nucleul ardent al rugăciunii şi strigătul îndreptat, în momentul suprem, de un naufragiat al vieţii către Puterea divină. „Rima bogată nu uneşte numai pentru ureche pe «bântuie» cu «mântuie», ci implorarea mântuirii e o urmare firească a acelei bântuiri, care exprimă toată intensitatea unor crize sufleteşti devenite insuportabile prin necontenita lor revenire. «Valul» ce creşte năprasnic şi ameninţător din unduirea apei apare şi în ritm: silaba accentuată se înalţă după o succesiune de trei silabe neaccentuate2 . În strânsă legătură tematică cu poezia Rugăciune este şi sonetul eminescian postum Răsai asupra mea, o frumoasă rugăciune adresată Maicii Domnului, cu deosebirea că aici vocea lirică se implică profund într-o invocare personală: Fecioara Maria este chemată dintre stele în „noaptea gândurilor” să-i răsară asupra, să-l primească cu milă şi cu îndurare pe adoratorul ei, -i redea credinţa, speranţa şi puterea tinereţii, deoarece se simte copleşit de propria nimicnicie:

1 Cf. Valeriu Anania, Ipostaze lirice eminesciene, în „Telegraful român”, anul 137, 1989, nr. 21-22.

2 Sextil Puşcariu, Limba română, vol I, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, Regele Carol II, 1940, p. 91-92.

9

„Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa Şi reapari din cerul tău de stele:

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”

„La Eminescu sentimentul liric şi pătimirea omenească sunt mai întotdeauna unul şi acelaşi lucru, în puterea verbului. De aceea, printre miliardele de oameni care vor fi suferit ca şi el, el este marele poet care a fost. Ajunge să asculţi cum sună ruga aceasta omenească.3

„Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; O, maică sfântă, pururea fecioară, În noaptea gândurilor mele vină.”

1.4. Alexandru Macedonski

Personalitate scriitoricească puternică, şi Alexandru Macedonski (supranumit poetul Nopţilor) ar fi putut deveni, datorită înzestrării sale artistice, un mare poet misic român, dar nu s-a realizat în această direcţie datorită oscilaţiilor sale temparentale. Măsura talentului său în poezia de inspiraţie religioasă o dă Macedonski în Psalmi moderni, un ciclu de poezii care din punct de vedere artistic stă alături de Nopţi sau de Poema rondelrilor. După Dosoftei, Alexandru Macedonski este şi primul poet român care cultivă psalmul - specie literară, derivată din psalmii davidici, care este atât rugăciune, cât şi odă sau meditaţie existenţială. La Macedonski legătura cu Psalmii lui David este evidentă, atât din punct de vedere tematic, cât şi din perspectiva atitudinii poetice. Unii psalmi continuă chiar o obsesie mai veche a poetului despre mulţimea duşmanilor cărora le-a făcut mult bine şi care-i fac acum viaţa insuportabilă:

„Duşmanii mei se înmulţesc Şi nedreptatea mă-nfăşoară Abia mai pot să mai trăiesc

3 Petru Creţia, Constelaţia Luceafărului. Sonete. Scrisorile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1944, p. 178.

10

De cine m-au lăsat să moară Aleargă toţi şi mă-nnegresc; Ah! Viaţa nu este uşoară.”

Dezvoltând motivul vanitas vanitatum, alţi psalmi îşi trag seva poetică din amara filozofie a Ecleziastului despre deşertăciunea vieţii, a averilor şi a comorilor lumeşti:

„Ţărână suntem toţi ţărână, E de prisos orice trufie Ce-a fost în veci are să fie Din noi nimic n-o să rămână.”

Cei mai frumoşi psalmi sunt însă cei în care poetul recunoaşte, precum psalmistul biblic, că ocrotitorul său este Dumnezeu şi cu un astfel de scut nu trebuie să se teamă nimeni:

„Şi-am zis

Asupra mea se năpustiră Onoarea mea o nimiciră, Am sângerat, dar am tăcut Mă înjosiră, mă loviră O ţară-ntreagă s-a-ntrecut -mi dea venin – şi l-am băut. Dar, Doamne, nu te biruiră.”

e nesigur e pierdut

De la această convingere, eul liric ajunge la concluzia că toate câte sunt reprezintă voinţa lui Dumnezeu, repartizate într-o cumpănită proporţie (suferinţă şi bucurie), iar pentru îndurarea creştină a durerilor Dumnezeu dă şi virtutea răbdării, dar şi mângâierea lacrimilor. De aceea el se lasă în mâna voinţei divine, ştiind că noi, muritorii, nu suntem decât simple instrumente al vrerii sale:

11

„Doamne, toate sunt prin tine:

Şi averea şi puterea, Fericirea, mângâierea, Ce ne trebuie ştii bine Dai cu dreaptă socotinţă Mulţumiri şi suferinţă.”

Apogeul înălţării creştine a instanţei poetice este reprezentat de poezia Rondelul meu

care poate fi considerată un autoportret moral al poetului (datorită adjectivului posesiv din titlu), şi care este, de asemenea, un ecou al elogiului iubirii creştine din celebra Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (Corinteni I, cap.13). Numai la Ioan Alexandru în poezia Aş fi ţărână mai găsim o asemenea transfigurare poetică a imaginilor din scrisoarea paulină. Întreaga poezie este construită, antinomic, pe contrastul dintre ură şi iubire. Ura aparţine trecutului din viaţa poetului; dar astăzi ea înseamnă iubire. Roadele urii şi ale iubirii sunt enumerate nu prin antiteză, ci prin potenţare hiperbolică: eşti mare, când eşti stăpânit de ură şi n-ai îndurare, dar când eşti stăpânit de iubire eşti cu desăvârşire mare, căci te ridici mai presus

Rondelul meu, ca şi Glossa lui Eminescu, este o poezie gnomică, unde multe versuri

au forma unor aforisme sau cugetări, asemănându-se cu rezonanţa sentenţioasă a multor

versete biblice:

de fire

„Eşti mare când n-ai îndurare.sau „Te ridici mai sus de fire Când ţi-este inima iubire Când ţi-este sufletul iertare Mângâierea e-n iubire Înălţarea e-n iertare.”

Prin smerenia atitudinii dezvoltate de eul poetic, Rondelul macedonskian trezeşte în sufletul cititorului senzaţia profundă că toate stau în mâna lui Dumnezeu cel atotputernic, veşnic şi îndelung iertător, iar omul muritor -, trebuie să se conformeze modelului divin

12

1.5. George Coşbuc

Coborâtor dintr-un şir de preoţi, unii dintre ei şcoliţi în Teologia blăjeană, George Coşbuc (1866-1916) este şi el un poet al rugăciunii, opera lui însumând şi creaţii poetice de inspiraţie religioasă. Ioan Alexandru îl considera pe Coşbuc cel mai de seamă poet religios din literatura română. Unele din poeziile sale religioase înfăţişează bucuria cu care întâmpinăm marele sărbători ale creştinătăţii: Crăciunul (Naşterea Domnului) şi Paştele (Învierea Domnului). Naşterii Mântuitorului îi închină Coşbuc câteva poezii existente în manualele de literatură de odinioară, dar aproape necunoscute generaţiilor ce au trecut prin şcoală după Reforma învăţământului din 1948: Colindătorii, Pomul Crăciunului, Crăciunul în tabără. În poezia Colindătorii, „sufletul poetului e atât de apropiat de al copilului de odinioară – iar viziunea căminului părintesc, în noaptea sfântă de Crăciun, e zugrăvită în culori ce-şi pot găsi reflexul în afectivitatea fiecăruia dintre noi”, afirmă Constanţa Marinescu. Poezia stăruie asupra unei duioase imagini de familie: mama povestind copiilor despre naşterea şi patimile Mântuitorului, imagine interferată de zvonul colindătorilor, care îi impresionează atât de mult pe copii, încât scenele povestite şi văzute se prelungesc în vis:

„Şi când târziu ne biruia Pe vatra veche somnul Prin vis vedeam tot flori de măr Şi-n faşe mic pe Domnul.”

Învierea Domnului este celebrată şi în pastelul La Paşti capodopera poeziei religioase a lui Coşbuc. Poezia este un pastel al primăverii, un tablou vivant pătruns de sfinţenia şi lumina zilelor Învierii, de frumuseţea şi misterul miracolului ridicării Domnului la cer. Adevărată şi pătrunsă de credinţă, cântarea preotului în altar şi glasul clopotelor vestesc biruinţa vieţii asupra morţii. Un singur gând stăpâneşte întreaga suflare a satului:

„În faţa noastră ne e soarta Şi viaţa este tot, nu moartea.”

13

Acestea sunt versurile esenţiale care sintetizează întreaga învăţătură creştină a poeziei în legătură cu credinţa despre Înviere, rezumând esenţa simbolică a Învierii Mântuitorului:

biruinţa vieţii asupra morţii. Aici se exprimă ideea poetică susţinută de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către corinteni, cap. 15: „Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, deşartă este atunci predica noastră, deşartă este şi credinţa noastră”. Dacă poezia s-ar fi terminat aici, ea ar fi fost numai o verificare a unui adevăr evanghelic fundamental, dar Coşbuc simte nevoia să detensioneze acest enunţ, prin revenirea la alte imagini înduioşătoare ale sfintei sărbători: tineri şi bătrâni urcând dealul spre biserică şi câte o bătrână şovăind, ducându-şi micul ei nepot de mână. Imaginea duce cu gândul la mama care-şi doreşte înapoi fiul înstrăinat, iar legătura cu versul esenţial în care predomină bucuria Învierii se face prin îndemnul:

„La zâmbet cerul azi ne cheamă Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!”

Există în poezia lui Coşbuc şi câteva naraţiuni moralizatoare, un soi de parabole versificate, o poezie gnomică într-o formă accesibilă, prin care el se anunţă ca un precursor al lui Vasile Militaru: Amin strigă stâncile, Cel mai bun cuvânt, Isus la Împăratul, Armindenii. Marea poezie a lui Coşbuc este însă integrată subtextual, organic, în câteva din cele mai cunoscute texte, considerate capodopere ale creaţiei sale: Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Vara, Pace. Primele două poezii rămân reprezentative pentru înfăţişarea unor momente importante din viaţa satului, a omului în general: nunta şi moartea; şi legat de acestea s-a insistat îndeosebi asupra influenţei folclorice evidente în cele două creaţii ale lui Coşbuc. Numai că, dată fiind vechimea creştinismului la români, creaţia folclorică însăşi, datinile şi obiceiurile românilor au fost înrâurite de filosofia creştină. De aceea, finalul din splendida baladă Nunta Zamfirei, cu vesela şi bătrâneasca urare a lui Mugur Împărat, este desigur o datină, o tradiţie, dar şi ecoul biblicului îndemn: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”:

14

„Şi vesel, Mugur împărat Ca cel dintâi s-a ridicat Şi cu paharul plin în mâini Precum e felul din bătrâni La orice chef între români, el a-nchinat Şi-a zis: Cât mac e prin livezi Atâţia ani la miri urez, Şi-un prinţ la anul, blând şi mic Să crească mare şi voinic Iar noi să mai jucăm un pic Şi la botez.”

În Moartea lui Fulger, episodul central (apariţia bătrânului şi cuvintele adresate mamei care în disperarea sa merge până la blasfemie), constituie de asemenea o sinteză a concepţiei creştine asupra vieţii: viaţa este o datorie grea, ea trebuie trăită în aşa fel încât să avem conştiinţa împlinirii noastre ca „mădulare ale lui Hristos” („Ei şi-au plinit chemarea lor/ Şi i-au văzut murind uşor/ N-a fost nici unul plângător/ Că viaţa-i fum.”), această însuşire culminând cu elogiul unei virtuţi cardinale a creştinismului – „credinţa în zilele de apoi”, credinţa în Înviere, văzută de însuşi Apostolul Pavel ca piatră unghiulară a Evangheliei lui Hristos. Nicio idee nu este mai profund impregnată de credinţa creştină decât aceea că drumul omului pe pământ este vremelnic, efemer, în timp ce adevărata răsplată vine abia după moarte:

„Credinţa-n zilele de-apoi E singura tărie-n noi Că multe-s tari, cum credeam noi Şi mâine nu-s, Şi-oricât de amărâţi să fim Nu-i bine să ne despărţim De Cel ce vieţile le-a dat.

15

1.6. Octavian Goga

Ca şi Coşbuc, Octavian Goga (1881-1938) a fost fiu de preot şi a dorit, la fel ca înaintaşul său, să dea o monografie sufletească a satului ardelean. În acest sens, poezia lui Goga este religioasă în primul rând pentru că este o poezie a satului tradiţional, cu datini şi obiceiuri creştine. Goga este însă mai puţin decât Coşbuc preocupat de marile evenimente din viaţa satului (naştere, nuntă, înmormântare), cât de condiţia socială a ţăranului ardelean „văzut ca un om chinuit al pământului”. La aceasta se adaugă şi înrobirea naţională a Ardealului până la Marea Unire, aşa încât o bună parte din poezia lui Octavian Goga este „răsunetul liric” al operei istorice şi lingvistice a reprezentaţilor Şcolii Ardelene. Mărturiile sale autobiografice constituie un auxiliar preţios în înţelegerea sensului creştin al poeziei sale:

în concepţia lui Goga, poetul trebuie să fie un mare pedagog al neamului din care face parte, un sămănător de credinţă, de biruinţă şi de idealuri. Un vers definitoriu pentru Goga rămâne acesta: „Eu cerului să strig durerea şi Dumnezeu din cer aude”. Aici este concentrată şi „arta poetică” din poezia Rugăciune: o amplă invocaţie a divinităţii, pentru că poetul care se autoreprezintă ca un drumeţ dezorientat imploră alungarea ispitelor, a patimilor proprii, a durerilor personale, ca să cânte „jalea unei lumi”, iar poezia lui să devină cântarea patimilor noastre. Textul poetic este conceput sub forma unei rugăciuni, însă relaţiei dintre om şi divinitate i se substituie, în realitate, raportul dintre condiţia ingrată a individului şi modelul ideal de poezie pe care eul poetic o va exprima după o semnificativă metamorfozare. Octavian Goga urmăreşte, cu o indiscutabilă fineţe, transformarea pe care o solicită eul, purificarea şi înălţarea acestuia deasupra contingentului şi deasupra „vadului lumii”.

„Eu în genunchi spre tine caut:

Părinte, orânduie-mi cărarea!” sau „În veci spre cei rămaşi în urmă Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.”

16

Divinităţii i se solicită iniţierea în taina lumii, în primul rând, dar şi cunoaşterea legii frumuseţii existenţei. Poezia trebuie să se intersecteze în egală măsură cu cântecul, sensibilitatea inefabilă a naturii înseşi cu forţa lumii. Eliberarea de condiţia ingrată coincide cu eliberarea de patimi, urmată de „iniţierea” necesară în suferinţa celorlalţi, într-o nouă sensibilitate, ca un autentic eveniment al cunoaşterii:

„Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge, Şi de durerea altor inimi Învaţă-mă pe mine-a plânge.”

Particularitatea acestei poezii constă în faptul că ea cuprinde o anumită evoluţie a individului, purificarea lui spre a fi pregătit, în ipostaza de poet, pentru e exprima poezia ca sinteză a suferinţei şi a sensibilităţii lumii. În această situaţie, el însuşi nu poate fi decât o sinteză a acestei lumi:

„Dă-mi tot amarul, toată truda Atâtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri.

Metaforic, sufletul se

redimensionează, devenind el însuşi un

adevărat univers,

un microcosmos, iar actul poetic rămâne evident o experienţă interioară tulburătoare:

„În suflet seamănă-mi furtună Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele-i înfiorate.”

Definită metaforic ca semnificativă, „cântarea pătimirii noastre” reprezintă o concretizare a unei suferinţe colective; dar cântec, totuşi, poezia se legitimează în exclusivitate

17

spaţiului interior, sub bolta sufletească a visului convertit prin intervenţia divină la condiţia de poet autentic:

„Şi cum sub bolta lui aprinsă, În smalţ de fulgere albastre, Încheagă-şi glasul de aramă Cântarea pătimirii noastre”.

Chiar figurile reprezentative ale satului devin în viziunea poetică a lui Goga mesagerii acestei dureri ce apasă viaţa satului ardelean: Apostolul din poezia omonimă nu este numai un vrednic slujitor al altarului, ci mai ales un „drept vestitor al unei vremi ce va să vie”, căci el le spune sătenilor şi despre originea romană a poporului şi despre îngenuncherea lui (trăsăturile portretului său amintesc iarăşi de corifeii Şcolii Ardelene). În buna tradiţie a poeziei româneşti, natura însăşi receptează cuvântul omului, cu atât mai mult cu cât acesta este al apostolului, amplificându-l şi preluând puterea lui sacră, ducându-l în ultimă instanţă spre cer, asemeni solilor suferinţei colectivităţii, nelipsiţi din poezia lui Octavia Goga:

„Frăgarul îşi îndoaie coapsa, Iar de prin văi purcede vântul, Prin largul albelor văzduhuri, Să ducă cerului cuvântul ”.

Poezia se încheie prin exprimarea nereţinutei admiraţii a poetului, care accentuează acele trăsături ce conferă omului condiţia de apostol ,,al unei vremi ce va să vie”. O serie de poezii „actualizează”, de asemenea, învăţătura biblică sau parabolele evanghelice la situaţia social-politică a Transilvaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea: E sărbătoare, Isus pe valuri. Ele au o construcţie aproape didactică, versificând în prima parte povestea biblică, iar în finalul poeziei tălmăcind sensul ei actual:

„Legendă veche, plină de-nţelesuri Ce-ai luminat prin veacuri de rugină

18

Şi-n rătăcirea negrelor eresuri Ai mângâiat singurătăţi sihastre, Legendă veche, floare de lumină, Azi tot mai mult cu taina mă-mpresuri.

„Rar s-ar putea găsi în cadrele literaturii noastre o vocaţie mai precis exprimată chiar de la început, o activitate mai consecventă şi o operă mai realizată în limite trase dinainte, ca vocaţia, activitatea şi opera bardului ardelean, afirmă Eugen Lovinescu. La o vârstă în care scriitorul se caută încă, el s-a afirmat cu o siguranţă nedezminţită de nimic apoi; la o vârstă în care poeţii nu se văd decât pe dânşii, el s-a considerat, de la primul vers, ca o expresie a unei colectivităţi etnice şi şi-a fixat o misiune socială. Caracteristică şi impresionantă prin energia neşovăitoare a tonului, această convingere mesianică se identifică cu întreaga mişcare de redeşteptare a energiei naţionale de la începutul veacului nostru.4

1.8. Tudor Arghezi

Şi religiozitatea poeziei moderne a lui Tudor Arghezi (1880-1967) a constituit, ca şi în cazul altor poeţi români, un subiect de amplă controversă literară. În privinţa lui, criticul literar Eugen Simion se întreabă deloc retoric: „Este Arghezi un poet religios, un poet mistic? Răspuns: Arghezi a corupt în chip fericit pentru poezie tema sacrului şi a creat o operă unică, în felul ei, în acest secol, introducând masiv în problematica religioasă dramele existenţiale şi metafizice ale individului” 5 . Religiozitatea creaţiei sale a fost pusă, firesc, în legătură cu un moment din biografia poetului: scurta perioadă când a fost călugăr la mănăstirea Cernica, purtând numele de ieromonahul Iosif. Părerile emise în acest sens au fost diametral opuse de-a lungul timpului: de la un Arghezi - poet religios, la un poet profund nereligios, fiind invocate de asemenea şi o serie de atitudini poetice contradictorii mai ales în Psalmi (ciclu de poezii dintre cele mai reprezentatitve din lirica argheziană). Psalmii sunt în număr de 17, cei mai mulţi au apărut în volumul Cuvinte potrivite, dar poezii cu acest titlu vom găsi până în ultimele volume publicate de poet.

4 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol I, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 368.

5 Eugen Simion, Prefaţă la volumul lui Tudor Arghezi, Opere, I, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşsti, 2000, p. XLIX.

19

Unitatea lor este mai mult tematică şi stilistică, din acest punct de vedere Psalmii arghezieni fiind comparabili cu Scrisorile lui Eminescu şi cu Nopţiile lui Macedonski. Psalmul este, fundamental vorbind, un imn religios, o poezie ce trimite cu gândul la psalmii davidici din Sfânta Scriptură. Dosoftei, în poezia românească, versifică, într-o manieră preponderent folclorică, Psalmii lui David; Macedonski, în Psalmi moderni, pornind de la motivele poetice din Psalmii biblici, va scrie un ciclu de poezii pe tema neliniştilor existenţiale şi nemulţumirilor sale în raport cu o contemporaneitate ingrată şi agresiv duşmănoasă. Arghezi însă va schimba totul, căci va da psalmului statutul unei specii a liricii filozofice, transformându-l într-o meditaţie filozofico-religioasă, aşa cum va fi cultivată şi în poezia românească de mai târziu de către Blaga, Aron Cotruş sau Ştefan Augustin Doinaş. Psalmii arghezieni imaginează un dialog cu divinitatea; adeseori cuvintele sunt ale unui răzvrătit, ale unui nemulţumit, dar nu ale unui necredincios. S-a comparat atitudinea lui Arghezi, şi nu fără oarecare temei, cu aceea a biblicului Iov. Eul liric, în ipostaza de psalmist, suferă mai cu seamă de absenţa unor semne ale existenţei certe a divinităţii. El vrea dramatic, precum Toma din Evanghelie, dovezi primitive, concrete: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”. În absenţa acestora, poetul se simte singur, părăsit („Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!”). Metafora însingurării este aceea a unui „copac pribeag uitat în câmpie”. Lamentaţia poetului este motivată de dorinţa unor semne ce recompun imagini ale paradisului de odinioară:

„Tânjesc ca pasărea ciripitoare Să se oprească-n drum, Să cânte-n mine şi să zboare Prin umbra mea de fum.”

Chiar dacă s-a îndepărtat vizibil de Psalmii lui David, ca atitudine poetică şi filozofică, raportările la aceştia sunt posibile în cazul lui Arghezi: Psalmul III („Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!”) este un psalm al însingurării, al părăsirii, care „poartă – ca în filigran cuvintele evanghelice: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” 6 , fiind apropiat de interogaţiile şi lamentările patetice din psalmii biblici: „Până când, Doamne,

6 Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1997, p. 149.

20

mă vei uita până în sfârşit? Până când vei întoarce faţa ta de la mine?” (Ps. 12, 1) sau „Pentru ce, Doamne, stai departe?” (Ps. 9, 21). Spre deosebire de alte texte, Psalmul XIV („Am fost să văd pe Domnul bătut de viu pe cruce”) este oarecum singular în ciclul arghezian:

dacă în alţi psalmi dialogul instanţei lirice (într-un registru extrem de variat şi contradictoriu, de la răzvrătire şi până la umilinţă) este cu Tatăl, în acesta apare imaginea Mântuitorului, înfăţişând, după Evanghelie, drama omenească a singurătăţii lui Isus într-o imagine absolut memorabilă, cosmică; se observă aici sensul arhaic al termenului nemernic (de nenorocit, neajutorat):

„Din fundul Mării Moarte până-n văpaia Cloştii Nu-i nimenea nemernic şi singur ca Isus.”

Decorul (un apus însângerat, plin de corbi, în care se aude scârţâitul sinistru al osiilor de la care) aminteşte şi el de poezia lui Vasile Voiculescu, În grădina Ghetsemani. Religiozitatea poeziei lui Arghezi nu se limitează numai la ciclul Psalmilor; Duhovnicească, De-a v-aţi ascus, Nehotărâre, alcătuiesc şi ei, după expresia lui Nicolae Balotă, un fel de „psalmi necanonici”. Revenind la întrebarea: A fost Arghezi sau nu un poet religios? şi concluzionând că un răspuns tranşant pentru fiecare din aceşti termeni ar putea fi discutabil, mai potrivit ar fi să găsim argumente în chiar versurile poetului. Astfel în Psalmul XI („Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere”) citim acest vers definitoriu:

„Pentru credinţă sau pentru tăgadă, Te caut dârz şi fără de folos.”

Eul liric arghezian se zbate emoţionant în Psalmi între aceste două atitudini contradictorii: credinţă şi contestare, afirmare şi negaţie, certitudine şi incertitudine. Nu este propriu-zis o negaţie a divinităţii, ci o nevoie de certitudine, el însuşi ipostaziindu-se într-una din artele sale poetice în Psalmist, unde citim iarăşi un vers emblematic:

„Eu, totuşi, slugă veche a Domnului rămân.”

21

În Marele Alpha, Alexandru George conchide memorabil, surprinzând esenţa spiritului arghezian: „Arghezi e un chinuit, spune el, un torturat de nelinişti, de îndoieli şi de întrebări, un însingurat. La el e vorba de «cunoaşterea» divinităţii printr-un proces intelectiv în care era ajutat numai de mintea lui «ca tuciul». O dramă de cu totul alt ordin decât alternativa bine-rău, credinţă-necredinţă se desfăşoară în faţa noastră. Firea lui plină de contraste, natura lui singulară nu puteau da decât o formă de excepţie şi extravaganţă acestei dezbateri lăuntrice.7

7 Alexandru George, Marele Alpha, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1970, p. 81.

22

CAPITOLUL II Direcţia ortodoxistă în literatura română. Elemente de viziune personală şi de limbaj poetic

Preocuparea constantă a cărturarilor români faţă de teza specificului naţional, faţă de conservarea valorilor autohtone se regăseşte în tradiţionalism, continuator al vechilor curente tradiţionaliste, care preia ideea că istoria şi folclorul sunt domeniile relevante pentru specificul unui popor. Tradiţionalismul este un curent cultural care, aşa cum sugerează şi numele, preţuieşte, apără şi promovează tradiţia, percepută ca o însumare a valorilor arhaice, tradiţionale ale spiritualităţii şi expuse pericolului degradării şi eroziunii. O notabilă încercare de conservare a valorilor tradiţiei româneşti se regăseşte în activitatea poporanismului şi sămănătorismului, care s-au manifestat pregnant în primele două decenii ale secolului al XX- lea şi a căror reacţie a avut un aspect negativ, deoarece adepţii acestor curente au respins cu fermitate orice tendinţă de modernizare a literaturii naţionale. În perioada interbelică, direcţia tradiţionalistă s-a regăsit, la nivel ideatic, în programul promovat, în principal, de reviste politice distincte ca: „Gândirea”, „Viaţa românească” şi „Sămănătorul”. Preocuparea sămănătorismului (direcţie literară anterioară epocii interbelice promovată de revista „Sămănătorul”, caracterizată prin paseism şi idilism) şi a poporanismului ( de la sfârşitul secolului al XIX-lea) pentru crearea unei literaturi care să ilustreze trăsăturile spiritualităţii româneşti este continuată în fond de revista „Gândirea”, a cărei activitate a generat apariţia unei adevărate mişcări tradiţionale, concentrate în articolul-program Sensul tradiţiei. Colaboratorii şi adepţii revistei aşază în centrul preocupărilor ortodoxismul, pe care îl consideră fermentul spiritual al naţiei.

23

2.1. Gândirismul

Gândirismul a fost un curent revelator care a stimulat activitatea creatoare din vremea aceea (în literatură, în toate artele şi cu deosebire în avântul ideologic), de o energie nemaiîntâlnită, ideile promovate de el fiind regăsite în paginile revistei „Gândirea”. Revista „Gândirea” apare la Cluj în anul 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu şi D. I. Cucu. În anul 1922 revista se mută la Bucureşti şi trece sub conducerea lui Nichifor Crainic; ea va continua să apară până în anul 1944. Scriitorii tradiţionalişti au căutat să surprindă în operele lor particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone, a situaţiilor şi credinţelor străvechi. Totodată, preocuparea pentru tradiţie dă naştere mai multor teorii despre specificul naţional, ceea ce va contribui la crearea unei efervescenţe polemice, intelectualii perioadei fiind preocupaţi în egală măsură de fundamentarea literaturii naţionale şi de europenizarea ei. Acest spirit polemic a stimulat creaţia şi a condus la o diversificare a formelor artistice fără precedent în istoria literaturii române. „Gândirea” a fost o revistă solidă, vie, cu numeroşi cititori care au avut o consecventă corespondenţă cu redacţia, iar în paginile ei se regăseau semnături ale celor mai de seamă scriitori ai timpului: Cezar Petrescu, Ion Pillat, G. M. Zamfirescu, Gib Mihăescu, Adrian Maniu, Ionel Teodoreanu, Sandu Tudor, Mircea Eliade, Tudor Vianu, Emil Cioran, Tudor Arghezi, George Călinescu. Unii nu fac parte dintre colaboratorii permanenţi ai revistei (de pildă Călinescu), iar alţii (cunoscuţi prin asociere cu alte orientări) publică şi aici pentru prestigiul revistei (Arghezi), căci „Gândirea” devenise prin anii ’20 un etalon al culturii naţionale. Ceea ce aduce nou ideologia gândiriştilor este promovarea în operele literare a credinţei religioase ortodoxe, care ar fi elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc. Opera cu adevărat românească trebuia să exprime în modul cel mai înalt specificul naţional – „ethosul” – prin promovarea şi ilustrarea ideii de religiozitate, căutând să surprindă particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone, a ritualurilor şi credinţelor străvechi. Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat ş.a. adoptă în operele lor teme şi simboluri de sorginte biblică, încercând să transfigureze cu precădere sentimentul religios al fiinţei. La toate acestea Nichifor Crainic mai adaugă şi factorul spiritual, credinţa religioasă ortodoxă, care ar fi elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc.

24

Gândirismul este o estetică şi o etică, o orientare religioasă şi totodată politică. El recurge la forţa religiozităţii tradiţionale, adică a ortodoxiei, înţeleasă nu ca o teologie

abstractă, ci ca o dispoziţie a spiritului către o transformare a lumii şi a vieţii. Revista a lansat

şi a încurajat pe cei mai buni poeţi contemporani (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat)

şi a creat un curent critic de care au ţinut cont în mare măsură istoricii literari, de la Tudor Vianu la Ovidiu Papadima şi Vasile Băncilă. În paginile revistei, Nichifor Crainic şi-a afirmat gândirea lui înnoitoare, Lucian Blaga a deschis mitul ,,spaţiului mioritic” (dezvoltându-şi trilogiile în viziune gândiristă, până la un punct), D. Caracostea a prezentat noile descoperiri în poeziile lui Eminescu, D. Stăniloae a venit cu aprofundări pline de har în studiul şi actualizarea ortodoxismului. Au publicat aici: Tudor Vianu, criticul şi esteticianul de înalt prestigiu, Mircea Eliade, Dan Botta, Emil Cioran, Ovidiu Papadima, susţinătorul cronicii literare cu orientări juste şi convingătoare asupra literaturii, şi încă mulţi alţii. În poezia vremii, revista a favorizat apariţia unor nume glorioase ca Cezar Petrescu şi Gib I. Mihăescu. Se poate afirma astfel că „Gândirea” a întreţinut viaţa spirituală în sufletul intelectualităţii noastre, răspunzând unei necesităţi naţionale şi afirmând principiul cel mai luminos în literatura română.

2.1.1. Nichifor Crainic

Sufletul revistei „Gândirea” a fost Nichifor Crainic, un gânditor al ortodoxiei şi un adevărat trăitor al ei. Gândirea şi simţirea creştină a lui Nichifor Crainic poartă ambele o pecete românească, ceea ce face din scrisul lui o mărturisire a spiritualităţii româneşti (sinteză între credinţa ortodoxă tradiţională şi calităţile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spaţiul şi de istoria lui). Nichifor Crainic spune Dumitru Stăniloae – „este poetul nostru creştin prin excelenţă, cum este Paul Claudel, poetul creştin

francez prin excelenţă sau Rainer Maria Rilke, poetul creştin german prin excelenţă” 8 . A fost un gânditor creştin, teolog, profesor, la Facultatea de Teologie din Chişinău şi Bucureşti, unde

a predat un curs de mistică (cu referiri speciale la romanele lui Dostoievski) şi altul despre spiritualitatea poeziei româneşti.

8 Dumitru Stăniloae, Poezia creştină a lui Nichifor Crainic, în vol. Nichifor Crainic. Şoim peste prăpastie, vol. I, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 7.

25

Cunoscând în profunzime nu numai poezia românească, ci şi pe cea universală, Nichifor Crainic a afirmat convins că „lirismul religios, nefiind dogmă, e, de obicei, supraconfesional” 9 , iar marea poezie e întotdeauna o formă a rugăciunii, anticipând ideea lui Nicolae Manolescu referitoare la faptul că: „Rugăciunea poate exista fără poezie ca act personal. Poezia poate exista şi ea fără rugăciune, doar că s-ar condamna cu frivolitate. Şi atunci imită rugăciunea, îşi arogă un spirit, un conţinut, încearcă să umple limita profană de semnele sacrului.10 Multe din poeziile religioase ale lui N. Crainic au tonalitatea psalmilor biblici, prin exprimarea exaltată a recunoştinţei faţă de minunile lumii, faţă de Creator. În literatura română, expresia poetică a acestei recunoştinţe o găsim la Ion Heliade Rădulescu („Cântare dimineţii,/ Din buze nevinovate,/ Cui altul se cuvine,/ Puternice Părinte,/ Decât ţie a da?” ), dar N. Crainic renunţă la interogaţia retorică şi intonează imnic:

„Întâiul cânt ţi se cuvine ţie, Întâiul cânt cu care, - şoptit pe jumătate Ca un suspin de boare ce-n ramuri se destramă, M-a luluit în poala-i de ierburi aromate Natura mamă.” Sau:

„Slavă Ţie, Doamne, pentru-această noapte, Somnul meu în unda lunii s-a scăldat, Din abisul păcii visului i-ai dat, Deslegări de taine prin năluci de şoapte, Slavă Ţie, Doamne, pentru-această noapte.”

Ca Arghezi în Psalmii săi, Nichifor Crainic este preocupat de căutarea Divinităţii. Această căutare nu are însă înverşunarea argheziană şi nici insatisfacţia poetului Psalmilor, la Nichifor Crainic explicaţia acestei îndoieli vinovate constând în „nedestula credinţă”:

9 Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1998. 10 Nicolae Manolescu, Poezia ca rugăciune, în ,,România literară”, nr. 35/1998.

26

„Nedestula mea credinţă, Cârtiţă fără vedere, Te tot dibuie-n tăcere, Ca-ntr-o smoală nepătrunsă Fără chip şi arătare, Mă atragi din depărtare

Uriaş în întuneric,

Poeziile de acest fel sunt rare în creaţia lui Nichifor Crainic, poetul înfăţişând existenţa lui Dumnezeu în acord cu învăţătura Bibliei, într-o „nesfârşită lumină”:

„Tu cel ce te-ascunzi în eterna-ţi amiază,

Şi lumea o spânzuri în haos pe-o rază,

Metanie, Ţie, Părinte, Izvod nevăzut al văzutelor linii, Mă scalzi şi pe mine în unda luminii, Un murmur de carne fierbinte.”

Într-o altă poezie, imaginând un „zbor curat” spre înălţimi, înţelege, vorbind în numele unei mulţimi de creştini, că:

„ amăgiţi de visuri,

Am căutat ce n-am găsit în astre, Ne vom întoarce zborul spre abisuri, Căci Dumnezeu e-n sufletele noastre.”

O problemă fundamentală a poeziei religioase a lui Nichifor Crainic este cea a morţii.

Pe această temă, poetul Şesurilor natale ne-a dat o creaţie antologică: Unde sunt cei care nu mai sunt? Poezia are o compoziţie narativ dialogală. Întrebarea dramatică este adresată vântului mai întâi, apoi „luminatei ciocârlii”, „candelă ce leagă-n tărie/Untdelemnul cântecului

sfânt”, de la care vine un răspuns criptic, greu accesibil: „Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina Celui Nepătruns.”

27

A treia întrebare se adresează bufniţei, simbolul înţelepciunii creştine, pentru că în viziunea eului liric ea este „oarba care vede-n întuneric,/Tainele neprinse de cuvânt”. În înţelesul acestei metafore se pregăteşte şi răspunsul bufniţei, anticipat de cele două dinainte, postulând că adevăratul răspuns este pentru creştin lumina credinţei care-i va da convingerea vieţii veşnice Poezia Cântecul potirului este socotită de Dumitru Stăniloae „ca poezia cu cele mai profunde şi mai bogate sensuri. Totul se explică prin Dumnezeu şi totul capătă valoare eternă în Dumnezeu. Este poezia care ar merita cel mai mult să fie învăţată de fiecare român” 11 . Într-un fel, Cântecul potirului este „o lecţie poetică” de religie, a cărei idee fundamentală este aceea că sentimentul religios se sădeşte în sufletul copilului de la cea mai fragedă vârstă, iar vechimea creştinismului românesc este imemorială, influenţând datinile şi obiceiurile noastre, împletindu-se cu muncile agrare şi domestice, dându-le un aer de sacralitate:

după seceratul holdei de grâu, bunicul şi tatăl lasă o legătură de spice, înfăşurate cucernic în fir de cicoare, iar în reflectarea razelor de soare, ele inchipuie „barba lui Domnu Hristos”; pâinea scoasă din cuptor, cu gesturile sfielnice şi cu semnele crucii făcute de către bunica şi mama „părea că e faţa lui Domnu Hristos”. Boabele limpezi ale strugurilor, află copilul tot din învăţătura bunicii şi a mamei, „sunt lacrimi de mamă vărsate prinos/La caznele Domnului nostru Hristos”, iar mustul roşu – de această dată adevăr spus de către bunic şi tată – e sânge „din inima Domnului nostru Hristos”. Pâinea şi vinul capătă astfel un aer de sacralitate ca în jertfa liturgică. Este un mod poetic de a spune că religiozitatea profundă a neamului românesc este evidentă în acest nimb de sfinţenie al traiului său zilnic, creştinismul său e autentic trăit zi de zi, cuvântul Evangheliei devenind normă de viaţă. Şi dincolo de acestea este şi reazemul nostru într-o istorie de atâtea ori vitregă:

„Şi iată potirul la gură te-aduce, Isuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce, Hrăneşte-mă, mamă de sfânt Dumnezeu, Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin tine

11 Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 8.

28

Capodopera poeziei religioase a lui Nichifor Crainic este Isus prin grâu. Poezia este un pastel evocator: eul liric are viziunea că prin lanul de grâu copt, trece Isus, precum odinioară, înconjurat de apostoli. Cuvântul său este ascultat de mulţimi pentru că vorba lui e

mai dulce „ca rodiile din Eden” şi poate îndumnezei omul şi înomeni pe Dumnezeu

două versuri, de maximă conciziune, instanţa poetică fixează specificul existenţei Mântuitorului: Dumnezeu şi om. Poetul se alătură grupului de „ucenici”, pentru că este pătruns de chemarea lui Isus, dar „pământeana grijă” îl întârzie stingher pe cale. Cuprins de remuşcări, caută „urma luminoasă” a Mântuitorului, „calea, adevărul şi viaţa”:

În numai

„Trecură veacuri, şi cu ele Că treci din nou mi s-a părut, Şi-ţi caut urma luminoasă, În lutul moale s-o sărut”.

Într-un decor ce invită la meditaţie „prin grâul copt”, amintind moartea şi renaşterea grăuntelui, într-un timp al desfiinţării contururilor realităţii, în amurg, eul liric devine

contemplativ. Ca în majoritatea poemelor sale reflexive, Nichifor Crainic purcede la visare pe cale epică, înscenând „trecerea” lui Isus printre „ucenici şi ucenice” care adună spice „pentru

Din prezentul localizat în infinitul Bărăganului auriu aflat sub „o glorioasă înserare”

(loc unde poetul este gata de contemplaţie), ieşirea din timpul istoric este uşoară. Intrarea în

legendă, „pe vremea aceea”, este marcată lexical şi simbolic. Eul poetic recurge la povestea biblică pentru înţelegerea meditaţiei din prezent. Biblia spune că atunci când apostolul Ioan vesteşte slăvirea lui Hristos prin moarte, recurge la simbolul grăuntelui de grâu:

„Adevărat, adevărat vă zic vouă, că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte viaţa, o va pierde, şi cel ce îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţă veşnică.” Momentul cel mai important al traseului poetic îl constituie partea finală, revenirea la meditaţie. Introspecţia respectă mişcările sufleteşti ale poetului cu nostalgii sacre: el devine personaj al grupului statuar, ucenic al lui Isus. Verbele urmează toate aceeaşi cale, imperfectul prelungeşte efectul poveştii asupra omului:

cină”

29

„Eram, socot, prea mult al lumii Şi prea puţin al vremii tale.”

Omul însingurat într-o lume desacralizată se apleacă adesea asupra „pământenei griji”, cu conştiinţa rătăcită pe o „şerpuitoare cărare”, căutând „urma luminoasă”. Ca element de decor apare aurirea peisajului: lanul bălai se pierde în culoarea amurgului sfinţit de soare, ca într-o icoană bizantină se răsfrânge lumina cerească. Imagine solară, divinitatea poartă în jurul capului o aură radioasă, semn al sacrului, al sfinţeniei, aură ce reflectă pe pământ razele soarelui – izvor al luminii şi căldurii. Datorită aurei capului ea răspândeşte raze, iar dimensiunile îi sunt sporite, astfel că partea sa spirituală capătă preponderenţă. Aflat pe pământ printre oameni, Isus spune vorbe sacre:

„Şi-nomenea Dumnezeirea şi îndumnezeia pe om.

Un alt simbol divin este pescarul, prieten al Domnului, cu evidente trimiteri la semnificaţia vieţii şi fecundităţii dată de peştele sacru şi de uluitoarea sa capacitate de a se reproduce, simbol ce se poate transfera pe plan spiritual. Moartea apare aici doar sugerată prin apariţia cedrilor ce îi închipuie pe vrăjmaşii lui Dumnezeu:

„Treceai şi sângera în tine prigoana crudelor sinedrii”,

Ea apare şi la omul trecător ce îşi ridică abia acum privirea spre orizonturile luminoase, după ce a fost „prea mult al lumii”. Recunoscând că în cursul vieţii simţirea personală a prezenţei lui Hristos i s-a răcit, eul liric exprimă totuşi, în această poezie, siguranţa că El umblă, şi-l simte acum din nou cum umblă printre holdele de grâu, cum umbla odinioară cu ucenicii Săi, afirmând totodată un adevăr capital cu privire la El sau rolul întrupării Fiului lui Dumnezeu: înomenirea Dumnezeirii şi îndumnezeirea omenirii, învăţătură specific ortodoxă, moştenită de la Sfinţii Părinţi. „Poezia lui Nichifor Crainic este, pentru D. Stăniloaie, o poezie a misterului supraluminos, o poezie a misticii ortodoxe, mistică a lumii care le explică

30

pe toate, dar care e mai presus de înţelegerea tuturor celor ce se împărtăşesc în mod umbrit de lumina Lui.12 Cea mai mare parte a poeziilor care alcătuiesc volumul Şoim peste prăpastie, poezii profund creştine, au fost scrise de Nichifor Crainic în cei peste cincisprezece ani petrecuţi în închisorile comuniste, învăţându-le, odată cu scrierea lor, pe de rost şi apoi, comunicându-le, prin alfabetul Morse, în celulele învecinate şi prin ele în toate încăperile închisorii din Aiud. Aceste poezii sunt opera unui poet martir, create în lunga perioadă a martirajului său, suportat fără nicio vină de-a fi aparţinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a manifestat ca ziarist şi ca poet român creştin. El n-a pierdut în zadar timpul în închisoare, şi suferinţa prelungită i-a fost un prilej de aprofundare în meditaţie la tainele adevărate ale existenţei. Se poate spune, aşadar, că poezia de cea mai profundă spiritualitate românească s-a născut în închisoare şi credem că şi alte opere importante au fost fructul meditaţiei din această perioadă de grele suferinţe a multor spirite alese ale poporului român.

2.1.2. Vasile Voiculescu

Expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi sentimentului religios din întreaga literatură română se află însă în opera marelui poet Vasile Voiculescu (1884-1963). Născut într-un sat din judeţul Buzău, Voiculescu este pătruns de credinţă şi pietate prin educaţia primită de la părinţii săi şi, înainte de a-şi face din creştinism unul din motivele majore ale credinţei sale, el îl practică în viaţa de fiecare zi, dăruindu-se cu fervoare rugăciunii, meditaţiei, cultului bisericesc şi, mai ales, iubirii pentru aproapele său. De profesie medic, el a fost numit, de-a lungul vieţii, drept „doctorul fără de arginţi” al tuturor suferinzilor din mediul rural şi din întreaga arie a activităţii lui. Poezii de inspiraţie religioasă se găsesc în primele sale volume (Poezii, Din ţara zimbrului, Pârgă), dar ele sunt neangajate, abordând doar câteva teme biblice pe marginea cărora se brodează un comentariu sau o semnificaţie. Voiculescu îşi limpezeşte profilul de abia cu cel de-al patrulea volum, Poeme cu îngeri, apărut în 1927, când el se alătură, lucid şi programatic, curentului gândirist. Noua sa poezie sacralizează mediul autohton, populându-l cu îngeri. A fost numit „poetul îngerilor” atât datorită acestui volum, cât şi pentru dominanta creaţiei sale poetice reprezentată de meditaţia pe teme moral-religioase.

12 Ibidem, p.15.

31

Întregul univers al poetului se transfigurează prin prezenţa unor fiinţe cereşti care s-au coborât pe pământ, împrumutând funcţii ale oamenilor de rând. Cu toate acestea, poezia de acum a lui Vasile Voiculescu se resimte de oarecare descriptivism şi e încă departe de a-l reprezenta plenar pe poetul religios. Aceasta se va întâmpla mult mai târziu, în jurul anului 1950, când poetul începe să frecventeze reuniunile spirituale de la mănăstirea Antim din Bucureşti, iniţiate de preotul Daniil Sandu Tudor. Prin mijlocirea acestor reuniuni, el se iniţiază şi apoi se adânceşte în literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci şi universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin. În ceea ce priveşte religiozitatea poetului Vasile Voiculescu, aceasta în nici un caz nu poate fi pusă alături ce aceea a lui Tudor Arghezi sau de aceea a lui Ion Marin Sadoveanu, doi dintre contemporanii săi. Primul e un religios de tip meditativ, care renunţă la orice formă de ritual şi se concentrează în cugetare; al doilea dimpotrivă, devine un ritualist aproape bigot. Spre deosebire de ei, Voiculescu e un contemplativ. Nici contemplaţia lui însă nu are un sens comun; el nu trăieşte starea de extaz, adică de revărsare a spiritului în afară, ci pe aceea de înmănunchere a sufletului în propriul său interior, o perpetuă angajare în urcuşul lăuntric, până în punctul de întâlnire şi uniune a omului cu Dumnezeu. Din sursă de inspiraţie, isihia devine inspiraţia însăşi. În faza ei ultimă, poezia lui Voiculescu nici nu mai poate fi numită de „inspiraţie religioasă”; arta însăşi devine rugăciune, căci „Numai ţinându-se seama, pe de o

parte, de rara experienţă spirituală a lui Voiculescu şi, pe de alta, de subtilitatea limbajului său poetic, vom ajunge să intuim mai mult decât literatura unui mare talent: lirica unui harismatic.13 În Confesiunile unui scriitor şi medic, cu pagini importante despre formaţia sa spirituală, scriitorul spune: „Din toate lecturile, cea care m-a impresionat cel mai mult a fost

Biblia, cu aspra ei grandoare de dramă jumătate pământeană, jumătate divină

am ştiut

Vechiul Testament de la un capăt la celălalt ca pe un epos, încât idilica Evanghelie a rămas pentru mine până târziu în umbră.14 Postum s-a revelat prozatorul, mai ales povestitorul, dar şi romancierul şi dramaturgul, cu scrieri în care dimensiunea creştină este consubstanţială sau cu sugestii simbolice.

13 Valeriu Anania, Din spumele mării, cap. Poezia religioasă română modernă. Mari poeţi de inspiraţie creştină, Ed.itura Dacia, Cluj-Napoca, 1995. 14 Vasile Voiculescu, Confesiunile unui scriitor şi medic în “Gândirea”, nr. 8/1935.

32

Romanul Zahei orbul (1970) are o semnificaţie apropiată de parabola evanghelică:

numele personajului e biblic, dar biblic este şi mesajul, înfăţişând drama unui lucrător din bălţile Dunării care, vrând să-şi recapte vederea, capătă lumina interioară a credinţei. De altfel, tema credinţei ca lumină interioară e frecventă în poezia lui Vasile Voiculescu. În poezia Luminătorul, partea narativă este asemănătoare cu cea din snoavele populare sau ale lui Creangă despre „prostia omenească”:

„Am fost ca nerodul din poveste Ce căra soarele cu obrocul În casa-i fără uşi, fără ferestre

Poezia este, de fapt, o alegorie despre căutarea zadarnică a luminii adevărate în afara credinţei:

„Atunci am trimis Îngerul Tău să-mi arate Izvorul luminii adevărate.”

Lucian Blaga a comparat foarte nimerit stilul lui Voiculescu cu acela al evanghelistului Ioan considerând că are în el ceva apocaliptic, ce nu se găseşte la alţi poeţi români: dobândirea luminii adevărate, adică a credinţei, care nu se face fără efortul dramatic al renunţării la patimile proprii; intervenţia îngerului înseamnă aici o eradicare completă a păcatului:

„El a luat în mâini securerea durerii Şi-a izbit năpraznic, fără milă, pereţii, Au curs cărămizi şi moloz puzderii, S-a zguduit din temelii clădirea vieţii

Cele mai multe poezii ale lui Vasile Voiculescu, pornind de la parabole evanghelice sau povestiri biblice, exprimă năzuinţa omului spre desăvârşire, după modelul lui Isus Hristos:

Pe Cruce, Cina cea de taină, Magii, Colind, Pregătiri de cină, Isus pe ape, Dumineca Tomei, Sufletul, Luminătorul, Rugăciune, Horeb lăuntric ş.a.

33

Ceea ce conferă unitate şi unicitate liricii lui Vasile Voiculescu e „himera mâtuirii” prin „credinţa cea pură”. Aspiraţia eului către acest suprem ideal devine evidentă în volumul Destin (1933), unde religiozitatea poetului se înscrie deplin în spiritualitatea răsăriteană; ca toţi misticii ortodocşi, Voiculescu tinde, prin rugăciunea minţii, către sfinţita linişte (isihie). „Muntele de gând” (Horeb lăuntric) e o metaforă a poeziei-rugăciune în stare a conduce omul în apropierea Marii taine. Ca şi abatele de Bremond, Voiculescu crede în afinitatea stării de poezie cu aceea de rugăciune. Poezia adevărată e cea care-i dă omului „sentimentul sublimului” – scrie Henri Bremond – poemul datorând „caracterul său propriu-zis poezic prezenţei luminii, acţiunii transformatoare şi unificatoare a unei realităţi misterioase pe care o numim poezie pură” (La poésie pure). Până la a ajunge însă la aceasta, poetul e silit să rătăcească prin pustiul sufletului său, să colinde pe anevoiosul drum al exilului interior („Te-ai scufundat în tine, spre taina neştiută” - Elegie), de-a lungul căreia va fi nevoit să traverseze o serie de trăiri, de spaime şi nelinişti ce alcătuiesc toate oceanul de necuprins al fiinţei. Prima dintre ele decurge din conştiinţa pierderii dimensiunii sacrale a existenţei odată cu ieşirea din vârsta copilăriei, când „Rugăciunea era cheia de aur cu care/Întorceam ornicul sufletului meu/Şi-l potriveam să meargă după Dumnezeu” (Cheia de aur). Lirica voiculesciană se va hrăni permanent cu sentimentul nostalgic al paradisului lăsat în urmă, dar la care reveria poetică va încerca să revină sistematic. Poetul Pan M. Vizirescu arată că în poezia lui Vasile Voiculescu sunt frecvente două teme: copilăria şi dumnezeirea. Îmbinarea acestor teme îi prilejuieşte o capodoperă a poeziei religioase româneşti: Isus din copilărie. Poezia este o rememorare lirică a emoţiilor sufleteşti, înălţătoare şi purificatoare, pe care le trăia copilul ce era odinioară în „săptămâna patimilor” până la biruinţa Învierii. Învăluit într-o aură de legendă biblică, textul acesta propune o impresionantă viziune a sacralizării existenţei prin asumarea de către om a destinului dumnezeiesc. Conceput ca o invocaţie a Fiului lui Dumnezeu, poemul se dovedeşte a fi, în aceeaşi măsură, o evocare a elementelor cruciale ale istoriei mântuirii, la care poetul, în ipostaza ingenuă a copilului, a fost martor şi participant. Din această postură de contemporan al divinităţii în destinul ei pământesc, eul poetic aminteşte, la început, de drumul lui Isus către Ierusalim şi de Florii, când trebuia să se arate lumii ca Mesia-Împărat (Matei 21, 1-11):

34

„Isuse, ca să te urci la Ierusalim de Florii, Treceai şi prin oraşul unde eram la şcoală. Cum te-aşteptau sufletele de copii să vii, Plângând pe la gazde-n cămăruţa goală.”

Versurile următoare amplifică imaginea lirică, introducând suave elemente de pastel:

„Tu ne mântuiai şi ne trimiteai iar la părinţi, Cu brişci şi cu căruţe pornindu-ne acasă Sub soarele cu luciri fierbinţi Pe drumuri domoale de plasă. Şi ajungeam la cuiburile noastre prin sate Înaintea rândunelelor întârziate. Amurgurile îşi ardeau în cer răşina Prin nori întruchipând răstigniri şi vedenii. Clopotele mâhnite înmormântau lumina Şi lin o coborau amestecând-o-n denii.

Mai ales la sate, întreaga „săptămână a patimilor” i se părea un măreţ spectacol, nepătruns pe deplin cu înţelegerea sa, dar la care lua parte cu mare emoţie. După ce a conferit tabloului amintirii aceste sclipiri de icoană, eul liric voiculescian sugerează prezenţa unui anumit ritm liturgic al vieţii. Ritualul vieţii cotidiene (căci omul arhaic nu-şi putea concepe viaţa decât ca pe un ritual) reprezintă o reactualizare a traseului existenţial al lui Isus:

„Toată săptămână ţi-o închinăm numai Ţie Şi patimilor tale minunate, Dar bătea în noi, ascuns, tainica bucurie Că toate sunt un joc măreţ şi Tu le birui pe toate. Joi porneam în cete la pădure S-adunăm călţunşi şi viorele, Umpleam de chiot şi cântec dealurile sure,

35

Uitând că eşti mort şi c-o să Te împodobim cu ele. Zăceau pe sfânta masă biete flori vinete, încă înfrigurate, Şi printre ele lucea, vie, zugrăvită pe icoană, Roşia floare a coastei sale însângerate Şi stropii de sânge picuraţi din coroană. Dar dacă zarzării erau înfloriţi, făceam jaf, Şi Te-năbuşeam sub troiene de cununiţe Pe Tine şi tot alaiul de pe sfântul epitaf, Iosif, Nicodim, mironosiţe Şi Maica Domnului cu mahrama pe cosiţe.

Perspectiva ludică a copilului e dublată de una mai profundă, situată în sfera seriozităţii maturului şi legată de sensurile grave ale vieţii şi ale morţii:

„Vineri Te prohodeam apoi de-a bine. Biserica era o slavă de fum şi pară, Vădanele boceau toţi morţii pe-afară, Mama mă strângea la piept cu suspine Şi muream şi noi toţi cu Tine, Până ce Duminică înviam iară:

Tu ca să te urci la cer şi să Te schimbi la faţă, Noi să ne-ntoarcem finduiţi la viaţă, La ouă, la miel, la cozonaci Şi la scrânciobul aninat între copaci.”

Finalul poemului atrage atenţia însă că suntem departe de viziunea poetică argheziană:

„Mângâietorule încununat cu spini, Oricâte amărăciuni am înghiţit pe cale, Mi-s încă stupii sufletului plini De toată mierea amintirii tale.

36

Rememorarea lirică este impresionantă prin notaţii ce sugerează psihologia vârstei:

alternanţa durere/bucurie sau suferinţă/nădejde aduce în faţa cititorului toată slava biruinţei lui Hristos asupra morţii. Ultima parte a poeziei aduce o schimbare de registru stilistic: odată rememorarea încheiată, instanţa poetică foloseşte adresarea directă: este o concluzie sau o învăţătură a acestei minunate zestre sufleteşti, care este credinţa din sufletul unui copil, în stare -i dea puterea de a depăşi cu bine încercările vieţii. Ca oricare mistic, Voiculescu ştie că în Dumnezeu sufletul are totul. „Pomenirea lui Isus să se unească cu răsuflarea ta şi atunci vei cunoaşte folosul liniştii”, scrie Sfântul Ioan Scărarul (Scara, XXVII). Amintirea copilăriei e îndumnezeită la Voiculescu şi ca premiză a unirii cu divinul şi ca soluţie de supravieţuire pe cărarea accidentată a existenţei. Publicat în 1921 în volumul Pârgă, poemul În grădina Ghetsemani este unul în care se afirmă pe deplin originalitatea liricii lui Vasile Voiculescu şi, totodată este, alături de Psalmii arghezieni, unul dintre poemele de cea mai mare forţă dramatică din lirica românească de tematică religioasă. Scena rugăciunii lui Isus din grădina Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor, prezentată în Sfânta Evanghelia după Luca, este rescrisă de Vasile Voiculescu într-o versiune ce, deşi păstrează cadrul biblic, are toate datele unei sensibilităţi moderne. De o „credincioşie” structurală, autentică, mărturisită în paginile confesive (Gânduri albe, volum publicat postum, în 1986), Vasile Voiculescu aduce, în poemele sale de inspiraţie religioasă, o notă dramatică profund originală, în înfăţişarea luptei dintre materialitate (ca dat al condiţiei umane) şi spiritul de esenţă divină. În această lumină, a luptei „cu soarta”, cu limitele condiţiei umane, este rescrisă şi biblica scenă a grădinii Ghetsimani, unde se pune accentul pe latura umană a lui Isus care, omeneşte cutremurat în faţa jertfei, a sacrificiului, se lupta „cu soarta”, şi mai ales cu sine însuşi, cu aceea parte umană a făpturii sale ce ezită în faţa asumării sacrificiului şi, totodată, care încearcă să-şi depăşească limitele tinzând spre divin prin mântuire:

„Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna. Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.”

37

Continua luptă cu sine, „împotrivirea” naturii umane a lui Isus în faţa cumplitei revelaţii a sacrificiului este sugerată prin adverbul „întruna”, precum şi de forma de imperfect a verbului, care arată o acţiune neîncheiată. Grădina, ca topos al ispitirii, este aici o grădină devastată, unde neliniştea existenţială e lui Isus-omul este reluată, ca un sumbru ecou, de „freamătul” cel „fără tihnă” al măslinilor. Dacă titlul biblic vorbeşte despre o probă iniţiatică, a veghei, căreia îi sunt supuşi Isus şi ucenicii săi (aceştia din urmă adormind, căzând pradă ispitei), poezia lui Vasile Voiculescu înfăţişează doar „lacrimile de sânge” ale Mântuitorului în clipa revelaţiei adevăratului său destin. Acesta este reprezentat simbolic de „grozava cupă”, ţinută de o „mână neîndurată” ce coboară din tării, iar în „veninul groaznic”, al păcatelor omeneşti, aflat în teribilul potir, se poate descoperi o altă imagine a crucii. „Bătându-se cu moartea”, de fapt cu spaima omenească în faţa morţii, Isus uită de viaţă, de promisiunile vieţii veşnice, „fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere”, continuă să respingă înfricoşătoarea cupă, deşi „simţea că e dulceaţă” sub „veninul groaznic” din „apa verzuie” a păcatelor omenirii, ce se cereau mântuite prin sacrificiu. Un aspect de modernitate al poemului stă în finalul său deschis. Pacea divină încă nu coboară asupra lui Isus, acesta n-a devenit încă Mântuitorul, iar grădina Ghetsimani nu şi-a regăsit liniştea de grădină edenică. „Încleştarea”, „lupta”, întreaga dramă a condiţiei umane în încercarea de a-şi depăşi propriile limite, o dramă ce nu încetează niciodată, constituie subiectul acestui poem. Strigătul lui Isus-omul care, în clipele crucificării, al morţii făpturii sale pământene, i se va adresa lui Dumnezeu Tatăl cu acel sfâşietor „Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!” este concentrat în versurile de forţă ale lui Vasile Voiculescu:

„Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrive întruna. Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mână nendurată, ţinând grozava cupă, Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă Dar nu voia s-atingă infama băutură.”

38

Sonetul CLXXXIII (Mereu cerşim vieţii

)

face parte din volumul publicat postum

(1964), intitulat Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de

Vasile Voiculescu, volum căruia criticii literari i-au recunoscut valoarea poetică, dar care a stârnit şi o serie de controverse în rândurile acestora. Mulţi critici, obişnuiţi în a susţine ideea unui Vasile Voiculescu aplecat spre tematica rurală şi spre poezia de inspiraţie religioasă, influenţată de curentul „ortodoxist” al revistei „Gândirea” (al cărei colaborator a fost), au privit acest volum postum drept o radicală schimbare a vocii lirice a poetului. Încercând însă a privi opera poetică a lui Vasile Voiculescu în integralitatea sa şi fără prejudecăţi de

, prefacerea poetului nu e deloc aşa de mare cum s-a afirmat”, deoarece, afirma criticul, „tradiţionalismul lui Vasile Voiculescu nu este unul de substanţă, ci un stil; el nu e un ţăran, un suflet rural, ci un intelectual care şi-a găsit o formulă (fapt observabil şi în nuvele).15 Aspectul cu adevărat nou îl constituie caracterul declarat de „rescriere” a sonetelor shakespeariene. Poetului Vasile Voiculescu i-au fost străine experimentele de tip avangardist (şi de aici opţiunea sa pentru tradiţionalismul „Gândirii”), deoarece structura sa lirică este una clasică, manifestată atât în forma poemelor, cât şi în distanţa „obiectivă” a ochiului poetic, un contemplator estetic al formelor vieţii şi creaţiei. Pe această „clasică” linie de evoluţie, de continuă cizelare a formelor, menite să capteze substanţe poetice din ce în ce mai rafinate,

etichetare, Nicolae Manolescu observa că „în Ultimele sonete

publicate după ani de tăcere,

este cartea supremei împliniri artistice. Forma

clasică, de mare concentrare, a sonetului este cât se poate de potrivită expresiei poetice a lui Vasile Voiculescu, iar tema iubirii este privită din perspectiva clasicismului antic, a filozofiei platoniciene, asemenea unei idei ordonatoare a destinului. Păstrând în textul „secund”, al „traducerii imaginare”, temele shakespeariene (dragostea, trecerea timpului, moartea, poezia) şi pe cei doi „protagonişti” ai sonetelor

„marelui Will”, şi anume „nobilul blond” şi „doamna brună”, Vasile Voiculescu reuşeşte să confere ideii de iubire o dimensiune spiritualizată, purificată prin arderea „terestră” a „erosului” şi ridicată spre o dimensiune ce transcende măruntele frământări ale destinului.

Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare

15 Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 31-32.

39

2.1.3. Ion Pillat

Asemenea lui Coşbuc, despre omul creştin (în pasteluri ca Vara şi Pace) a vorbit convingător şi Ion Pillat. În poezia Pace, spre exemplu, „toate elementele: stelele şi luna, codrii şi apele, toate vietăţile: păsările cântătoare şi sălbăticiunile sfioase, până şi uneltele de muncă ale omului: coasa şi sapa – integrându-se firesc în ritmul mare al naturii – se bucură de odihna ei dumnezeiască. Numai împodobindu-se cu acest har venit de sus, sufletul omenesc va putea să se împărtăşească şi el cu pacea acceptării depline şi, în sânul potolit al naturii, să aştepte dincolo de noapte şi de moarte, învierea «altei dimineţi». Iată învăţătura supremă a poeziei lui Coşbuc. E aceeaşi pe care o găsim în mitul Mioriţei, e cuminţenia însăşi a pământului nostru.16 În poemul Aci sosi pe vremuri, marcată de bătaia religioasă a clopotului, departe „în turnul vechi din sat”, fixând momentul şi eternizându-l, întâlnirea celor doi logodnici e doar o efigie a trecutului, repetabilă acum, în prezentul evocării. O meditaţie pe tema curgerii timpului separă cele două imagini paralele:

„Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete Te vezi aievea numai în ştersele portrete.

Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita

Aşadar, în timp, ni se pare că oglinda ne înşală şi că portretul nostru de tinereţe e cel care nu minte. Ca şi cum omul nu şi-ar recunoaşte vârsta şi ar refuza să-şi asume bătrâneţea. Cuplul de „azi” e parcă reînvierea imaginii de demult a celor doi tineri cuminţi:

„Ca ieri sosi bunica

Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

şi vii acuma tu:

16 Ion Pillat, Tradiţie şi literatură, Casa Şcoalelor, 1943, p. 210.

40

Acelaşi drum te-aduce prin lanul de secară, Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

Aceeaşi experienţă, dar alte fiinţe. Identitate şi diversitate: asemenea şi totuşi diferite, aceste cupluri sunt imaginea simbolică a existenţei: „Cu berzele într-însul amurgul se opri ” Cele două imagini suprapuse sugerează această idee a repetiţiei şi unicităţii: câmpia ca un lac, prezenţa lunii, berzele, tăcerea iubitei, versurile recitate de îndrăgostit cu ton romantic, clopotul. Refren nostalgic, melancolic, sunetul grav al clopotului e semnul depărtării, zvonul de departe al „nunţii” sau al „morţii”, adică unitatea contrariilor, identitatea lor. Versul singular de la finalul poemului subliniază această idee. Nunta (sau moartea) – vesteşte bătaia clopotului – şi toate ale naturii rămân aceleaşi, avertizând omul asupra fragilităţii şi efemerităţii vieţii pământene:

„Şi cum şedeam, departe, un clopot a sunat Acelaşi clopot, poate, în turnul vechi din sat De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”

În notă elegiacă, cu melancolie, seninătate şi lirism – iată atributele unui discurs poetic discret despre trecerea fără întoarcere a timpului. Întreaga operă poetică a lui Ion Pillat e pătrunsă, de altfel, de un bogat suflu religios şi are mult din credinţa omului ce adora pe Dumnezeu din şi prin icoanele sfinte ale bisericilor şi mănăstirilor din ţară. Pentru poet, Dumnezeu şi sufletul există prin argumentul evidenţei; nu discută fiinţa, nici nu se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu sau a sufletului. El vede pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ca şi poporul român credincios, în icoane, şi Îi descrie atributele aşa cum şi le imaginează românul: un Dumnezeu umanizat şi adorat ca o icoană sfântă. „Rostirea lui Ion Pillat este liturgică, prelungă, ca un ison de rit bizantin, un ritual săvârşit printre dealuri şi podgorii, pe un drum ce nu are nimic spectacular, dar care cere credinţă pentru a putea fi continuat. Prin poezia lui Ion Pillat intimitatea noastră cu tainele Universului este profund blajină, mărind Viaţa şi Moartea, Fiinţa şi Nefiinţa noastră.17

17 Victoria Ana Tăuşan, Ion Pillat, Ceremonia naturii, Editura Albatros, Bucureşti, 1972, p. 16

41

2.1.4. Radu Gyr

Supranumit „Homer al închisorilor”, Radu Gyr (1905-1975), poetul deţinut al temniţelor comuniste, a compus versuri nu sub imperiul muzei transcendente, nici chiar la ceasul tihnit al rugăciunii, ca şi alţi scriitori, ci în momentele crâncene ale torturii, care pentru el, au durat aproape 20 de ani. Poezia carcerală coincide, în cazul său, cu reinstituirea funcţiei originare a liricii, bazată pe oralitate şi magie. Rostite în faţa unor camarazi de suferinţă nedreaptă, spre a-i alina şi a se alina, versurile lui Radu Gyr au constituit o adevărată hrană spirituală pentru cei sortiţi foamei fiziologice şi terorii. Versurile sale nu au putut vedea lumina tiparului decenii întregi, mult după dispariţia scriitorului, deşi acesta se afirmase încă din perioada interbelică, începând cu anii ’20. Radu Gyr reprezintă unul dintre cele mai dramatice destine biografice din literatura română; el s-a născut în anul 1905 în oraşul Câmpulung-Muscel, ca fiu al actorului Ştefan Demetrescu. Pseudonimul Gyr este împrumutat prin anagramă de la numele dealului Grui, la poalele căruia se află oraşul natal. Studiile primare şi liceale le urmează la Craiova, iar cele universitare, la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Paralel cu notorietatea poetică se desfăşoară şi cariera universitară şi activitatea politică, atras fiind, ca atâţia valoroşi tineri intelectuali din perioada interbelică de ideologia legionară. Calvarul său începe în 1938, în timpul dictaturii carliste; a fost închis sub cele trei dictaturi: carlistă, antonesciană şi comunistă. De aceea a fost numit „Homer al închisorilor”. Nici un poet din literatura română, în afară de Radu Gyr, n-a fost condamnat la moarte pentru o poezie. După răspândirea în foi volante a poeziei Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, regimul comunist îl condamnă la moarte, comutându-i pedeapsa în ultimă instanţă la o muncă silnică pe viaţă. După eliberarea din închisorile comuniste este redactor la revista „Tribuna României”, o publicaţie de propagandă comunistă pentru străinătate, dar nu are drept de semnătură şi nici nu poate să-şi redacteze sau să-şi publice volume de poezii. A murit în anul 1975 şi critica literară de după 1990 îl consideră drept unul dintre cei mai importanţi poeţi interbelici. Dacă Andrei Mureşanu rămâne „poetul unei singure poezii”, şi faima lui Radu Gyr se datorează nu liricii sale intime, mulţimii de balade, sonete şi rondeluri, ci câtorva „cântece de temniţă”, îndeosebi răscolitorului Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, poezie unică în felul său în iposatza literaturii române.

42

Scrisă în deceniul şase, prin anii 1957-1958, răspândită pe foi volante, poezia a fost considerată atât de sentenţioasă pentru orânduirea comunistă încât poetul a fost condamnat la moarte. Mai târziu, pedeapsa i-a fost comutată la ani grei de muncă silnică, iar poezia a cunoscut, ca atâtea din cântecele de temniţă ale lui Radu Gyr sau Nichifor Crainic, o imensă circulaţie orală, cu numeroase variante, aşa încât, la eliberarea din închisoare, poetul a trebuit să aleagă versiunea pe care o considera autentică. Între Răsunetul lui Mureşanu şi Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, există evidente asemănări de compoziţie poetică şi tonalitate stilistică. Tonul imperativ al îndemnului-poruncă este comun ambelor poezii: Răsunetul este cunoscut, de altfel, îndeobşte, cu titlul Deşteaptă-te române! ceea ce corespunde imprativului Ridică-te. La Andrei Mureşanu adresarea este una cuprinzător naţională, la Radu Gyr (Gheorghe, Ioane) adresarea este una onomastică, însă de largă audienţă socială, pentru că aici, în masa ţărănească, nepervertită, poetul nădăjduia să aibă ecou înflăcărata sa chemare. Poezia Un răsunet a lui Andrei Mureşanu trebuie văzută mai ales ca un nucleu poetic, de la care poeţii ce i-au urmat au plecat în exprimarea unor sentimente de revoltă şi demnitate naţională, în împrejurimi sociale şi istorice, definite de acel îndemn „acum ori niciodată”. Dacă poezia lui Mureşanu dă glas idealurilor de unitate şi libertate naţională, prezentate într-o condiţionare reciprocă:

„Pre voi vă biciuiră a pizmei răutate Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost pământ.

poezia lui Radu Gyr reia numai îndemnul la lupta pentru libertate într-o retorică persuasivă, de o mare simplitate, în care, alături de imperativul „ridică-te” (titlu şi refren al poeziei; din 24 de versuri, opt încep cu acest imperativ reluat din titlu: Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane), pregnantă este alăturarea antonimică (de asemenea repetată) adverb/conjuncţie adversativă:

„Nu/ci”; versurile 1 şi 2 încep cu adverbul „nu”, înlocuit cu prepoziţia „ci” în versul 3; schema stilistică „nu/ci” se repetă în strofa a treia cu versurile 1 şi 2. Alăturarea antonimică „nu/ci” atrage după sine o dezvoltare a opoziţiei (,,nu pentru zadarnice bunuri materiale, ci pentru

43

râvnita şi nepreţuita libertate”), prezentată într-o succesiune de metafore: ,,văzduhul liber de mâine, ,,pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri”, ,,pentru cântecul tău ţintuit în piroane, ,,pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri”, ,,ca să aduni chiuind pe tăpşane o claie de zări şi-o căciulă de stele”. Cu strofa a patra, opoziţia stilistică „nu/ci” fiind rezolvată în favoarea conjuncţiei adversative, stilistica poeziei capătă forma unei puternice afirmări. Ultima strofă, ca şi Răsunetul, este una a apogeului imperativ; la Mureşanu, prin alternativa gravă a legământului („Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină/Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost pământ”), la Radu Gyr, prin repetarea insistentă a îndemnului „Ridică-te”, (versurile 1, 2, 4 cu sensul pe care acuma îl dezvăluie, „Răscoală-te”, „Revoltă-te”, apropiat de mureşanul „Deşteaptă-te”), dar şi prin metafora „lumina din urmă-a furtunii”, în care intuim un timbru de alarmă apropiat de cel din Deşteaptă-te, române: „acum ori niciodată”. Poezia religioasă a lui Radu Gyr este direct legată de experienţa amară a întemniţării. Multe dintre poeziile lui, ca şi ale lui Nichifor Crainic, au fost memorate de către deţinuţi şi au constituit pentru ei un tonic sufletesc. Capodopera lui Radu Gyr pe această temă este Iisus în celulă, în care ideea comunicării în suferinţă cu Mântuitorul şi înţelegerea creştină a suferinţei capătă o expresie lirică remarcabilă prin transcrierea unui vis, a unei convorbiri în vis a deţinutului cu Iisus:

,,As-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! Luna-a intrat după El în celulă Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.”

Poezia Iisus în celulă (varianta din volumul Sângele temniţei, 1993, poartă titlul

oferă o mărturie zguduitoare asupra rezistenţei omului, prin credinţa,

într-un univers al detenţiei. Textul se deschide cu o secvenţă narativă, în care e înregistrat, ca într-un reportaj, evenimentul coborârii lui Iisus în temniţă, lângă deţinut. Nimic supranatural nu precede epifania Fiului lui Dumnzeu şi ceea ce ar fi trebuit să fie teroare mistică, determinată de apropierea sacrului, e doar o nedesluşită uimire în faţa tristeţii fără margini ce se reflectă pe chipul vizitatorului nocturn.

As-noapte, Iisus

)

44

Viziunea lirică se consolidează în strofa a doua, unde portretul lui Iisus capătă reflexe mai personale, exprimate cu ajutorul comparaţiilor şi al metaforei:

„Mâinile Lui păreau crini pe morminte, ochii, adânci ca nişte păduri. Luna-L bătea cu argint pe veştminte argintindu-i pe mâini vechi spărturi.”

Eul liric mizează acum pe sensul simbolic al termenilor: „crinii” reprezintă puritatea,

ca nişte păduri” sunt semnul transcendenţei, semnificând nepătrunsul divin,

simbol ambivalent, e astrul deopotrivă favorabil şi nefast, e moarte şi renaştere, aici având rolul de a releva stigmatele lui Iisus. În următoarele două strofe, după menţionarea reacţiei individului contrariat, Radu Gyr introduce dialogul, procedeu specific textului dramatic:

„luna”,

„ochii

„Uimit am sărit de sub pătura sură:

- De unde vii, Doamne, din ce veac? Iisus a dus lin un deget la gură şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:

- Pune-mi pe răni mâna ta! Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină parcă purtase lanţuri cândva.”

Treptat, textul îşi descoperă semnificaţiea. Episodul biblic al atingerii rănilor lui Iisus de către Toma (Ioan 20, 24-29) nu e amintit ca semn al confirmării credinţei, ci pentru a sugera ideea centrală a poeziei: suprapunerea destinului uman peste cel divin. Întemniţatul nu are nevoie de vreo dovadă palpabilă a existenţei sacralităţii, însă îi este necesară comuniunea în suferinţă cu o persoană din sânul dumnezeirii. Poezia continuă în manieră epică, dar devine tot mai evident faptul că lirismul decurge nu atât din aspectul neobişnuit al

45

evenimentului, cât din sugestia identificării omului aflat într-o situaţie limită cu Iisus cel răstignit şi înviat:

„Oftând şi-a întins truditele oase pe rogojina mea cu libărci. Luna lumina, dar zăbrelele groase lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână şi mişunau păduchi şi guzgani, Am simţit cum îmi cade capul pe mână ”

şi-am adormit o mie de ani

În acest punct, se întregeşte şi decorul poemului, alcătuit din detalii atroce: „celulă”,

cu libărci”, „zăbrelele groase”, „păduchi şi guzgani”. Expresia „am

adormit o mie de ani” trebuie citită, ca şi cea din Apocaliposa 20, 4 („Şi ei au înviat şi au împărtăşit cu Hristos o mie de ani”): „am adormit mii de ani”, adică atât cât durează împărăţia lui Dumnezeu. Poemul înregistrează chiar momentul trecerii la cele veşnice, adică îndumnezeirea. Aşa se explică şi ultima parte a textului:

„pătură sură”, „rogojina

„Când m-am deşteptat din afunda genună, miroseau paiele a trandafiri. Eram în celulă şi era lună, Numai Iisus nu era nicăieri

Am întins braţele, nimeni, tăcere. Am întrebat zidul: nici un răspuns. Dar razele reci, ascuţite-n unghere cu suliţele lor m-au străpuns

46

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele. Din lună venea fum de căţui

M-am pipăit

am găsit urmele cuielor lui.

şi pe mâinile mele

Deţinutul a ieşit („au adormit”) din realitatea concretă şi torturantă („Părea celula munte, părea căpăţână”, aluzie la muntele supliciului lui Iisus), într-o altă realitate, divină. De aici şi metamorfoza peisajului. Stigmatele descoperite în finalul poeziei sunt semnele sacralizării fiinţei. Încrederea în sensul mântuitor al suferinţei e, până la urmă, soluţia supravieţuirii într-un mediu concentraţionar.

2.1.5. Lucian Blaga

În spaţiul cultural interbelic, poezia lui Lucian Blaga reprezintă un prim moment de sincronizare deplină a formelor poetice româneşti cu cele europene. Surprinzător este în primul rând cuvântul „eu” cu care Blaga îşi inaugurează rostirea poetică, iar primul vers al programului său liric Eu nu strivesc corola de minuni a lumii schiţează deja o imagine emblematică, ideală a universului, precum şi un mod specific de relaţionare al acestor două realităţi: fiinţa umană şi universul; doi poli între care se desfăşoară spaţiul unei perpetue tensiuni, al unei necontenite năzuinţe de apropiere, până la identificare. Astfel, raportul dintre eul individual şi marele univers primeşte la Lucian Blaga statutul unei teme fundamentale, prezentă, mai lămurit sau mai difuz la toate nivelele viziunii sale. Motivul liric central, în jurul căruia se structurează volumul Poemele luminii, este evident cel al luminii, propusă ca simbol al cunoaşterii umane, o cunoaştere fie de natură pur conceptuală, abstractă, analitică, fie intuitivă, participativă – într-un cuvânt poetică. Nichifor Crainic nu-l consideră pe Lucian Blaga un poet religios şi aceasta din cauza sistemului filosofic blagian aproape întotdeauna în contradicţie cu inspiraţia poetului. Blaga, consideră Nichifor Crainic, a negat revelaţia divină pentru a păstra unitatea sistemului filozofic. La Blaga, creştinismul şi istoria sacră sunt motive de inspiraţie literară, aşa cum pentru scriitorii clasici era antichitatea greco-romană. Şi totuşi, multe dintre poeziile lui Lucian Blaga (mai ales din volumul de debut Poemele luminii) sunt poezii religioase.

47

Două sunt temele poeziilor sale religioase: Cartea Facerii din Vechiul Testament şi naşterea lui Hristos din Noul Testament. În volumul Poemele luminii sunt câteva episoade pe care Blaga le dezvoltă din cartea întâi a Vechiului Testament: ,,Lumina” înseamnă pentru el iubire, elanul vital al iubirii pe care le identifică cu „lumina creată în ziua întâi”, pentru că din iubire şi în iubire a creat Dumnezeu lumea. ,,Lacrimilene trimit la izgonirea lui Adam din rai; chinuit de orice frumuseţe a lumii pe care o vede şi care-i aminteşte de paradis, el se roagă lui Dumnezeu fie să-i ia cu totul vederea, fie să-i „împăienjenească ochii c-un giulgiu” ca să nu mai vadă nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei, care-i provoacă o mare durere. Şi în milostivirea sa, Dumnezeu i-a dat lacrimile. Eva, o altă legendă, stabileşte o legătură între Vechiul şi Noul Testament, aşa cum susţin toţi teologii, că Vechiul Testament în cel Nou se împlineşte, arătând că din sâmburii aruncaţi printre dinţi din mărul mâncat de Eva, a crescut pomul pe care va fi crucificat Mântuitorul. Două dintre liniile definitorii ale creaţiei blagiene se fixează de la acest prim volum, Poemele luminii (1919): interferenţa între poezie şi filozofie şi alternanţa celor două ritmuri sau tempouri interioare caracteristice – avânt şi contemplaţie, „flux şi reflux”, cum le numeşte poetul însuşi. Aceste două măsuri lăuntrice sunt doar în aparenţă contradictorii, căci ele aparţin aceluiaşi elan al căutării şi aceleiaşi aspiraţii de dez- mărginire, de contopire cu Marele Tot. În Trilogia cunoaşterii, Blaga punea în relaţie conceptele de „cunoaştere luciferică” şi „cunoaştere paradisiacă”. Gândirii paradisiace, raţionale, îi e refuzată cunoaşterea autentică, atingerea esenţelor şi a misterelor. Pentru omul primordial lumea era un univers unitar, integrator, ale cărui reprezentări purtau marca simbolismului, a exprimării simbolice, sintetice. În efortul de a reface actul divin al creaţiei, omul încearcă să reconstituie limba originară, aceea creată de Dumnezeu. Neputând recupera această limbă originară, omul a renumit lucrurile cărora le uitase numele. „În «limba pierdută», în care Dumnezeu a dat numele lucrurilor, omul sfinţeniei năzuieşte spre «cunoaşterea paradisiacă», în măsura în care fiinţa lui însuşi tinde să se confunde cu fiinţa lui Dumnezeu” este de părere Eugen Todoran în lucrarea Lucian Blaga. Mit. Poezie. Mit poetic. Astfel, efortul poetului e acela de a proiecta în misterul lumii un înţeles, un rost şi valori care izvorăsc din cele mai intime necesităţi ale vieţii şi ale duhului. Aşadar, cunoaşterea absolută şi a absolutului rămân şi trebuie să rămână apogeul exclusiv al divinităţii.

48

Poemele luminii sunt scenarii cosmice, în ton de bocet şi descântec. Între ele, poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este expresia viziunii poetului supra lumii şi a atitudinii faţă de „corola de minuni”- imagine a rotundului, simbol al perfecţiunii lumii, „alcătuire amoroasă de splendori” 18 . Corolei de minuni îi corespunde „nepătrunsul ascuns în adâncimi de întuneric”, „fondul substanţial absolut al lumii, a cărui prezenţă îndărătul lucrurilor accesibile simţurilor le transformă în tot atâtea «minuni», le încarcă de taină” 19 :

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte Lumina altora, sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină

Atitudinea eului liric faţă de această lume-corolă e definită de iubire, sentimentul amplu şi generos de „sporire a tainei”. La nivelul discursului poetic, observaţiei privind afirmarea unei idei prin negaţii i se adaugă aceea privind valorile simbolice ale unor cuvinte precum: „lumina”, „florile”, „ochii”, „buzele”, „mormintele”. Faţă de sensurile luminii din celelalte poeme ale volumului, aici se configurează acela de cunoaştere: se naşte acum o opoziţie tranşantă între „lumina mea” şi „lumina altora”, definind două tipuri de atitudine – aceea a cunoaşterii de tip „poetic” şi a cunoaşterii de tip „raţional”. Lumina e una dintre „metaforele revelatorii” cu valori polisemantice. Implicând sensul de reflectare în conştiinţă, de revelare (a sinelui şi a misterului), de transfigurare, de creativitate, de iubire prin spirit, lumina devine una dintre metaforele centrale ale imaginarului liric blagian.

18 George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.261.

19 ibidem, p. 262

49

„Nu strivesc”, „nu ucid” sunt negaţiile a ceea ce săvârşeşte „mintea”, în efortul ei de cunoaştere, „sugrumând” vraja „nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”. „Sporind”, „îmbogăţind” lumea prin adâncirea tainelor ei, a misterelor ei sfinte, a neînţelesurilor ei, poetul îşi asumă prin iubire şi prin „energia” privirii sale frumuseţea acesteia:

„şi-ntocmai cum cu razele ei luna nu micşorează, ci tremurătoare sporeşte şi mai tare taina nopţii, aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari sub ochii mei – căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Misterul, poezia, fascinaţia universului trăiesc în vecinătate. De aceea, cunoaşterea poetică e mai degrabă integratoare, căci lumea devine obiect al apropierii prin amplificare, dilatare, sporire a adâncimii sale. Niciuna dintre dimensiunile experienţei, ale cunoaşterii nu se supune încercării de fragmentare a lumii, ci aceleia de potenţare, integrare a tuturor dimensiunilor de la universul perceput senzorial, la expresia verbală şi proiecţia în eternitate („şi flori şi ochi şi buze şi morminte”). Purtător de lumină, eul liric se situează în ipostaza contemplatorului fascinat de „întregul absolut”, între ale cărui „fragmente” („flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”) se numără şi el. „Lumina minţii” şi „lumina iubirii” sunt, aşadar, cele două tipuri de cunoaştere între care poetul optează ferm. Lumina iubirii restaurează ipostaza originară a omului, aflat în faţa unui univers perceput senzorial şi afectiv, global, a omului care identifică între dimensiunile existenţei sale şi cele ale Cosmosului corespondenţe perfecte şi misterioase. Poetul, conştiinţă interogativă, „se propune ca prezenţă eminamente nocturnă:

lumina lui e lunară, feminin învăluitoare, soarele blagian, este un soare de noapte, emanând o lumină ce se lasă ca şi contaminată de întuneric.20

20 Ion Pop, Lucian Blaga univers liric, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 276.

50

Aşadar, poezia „se revelează” ea însăşi ca unică „soluţie” de amplifcare a misterului, a tainei lumii, ascunse şi inaccesibile din pricina vicierii sau a pierderii esenţei limabujului originar. Abstractizarea limbajului, în lumea modernă, a fost concomitentă acestei pierderi, căci cunoaşterea, în general, presupune „uciderea” tainelor, distrugerea misterului. Dintre poeziile volumului Poemele luminii, poemul Lumina a fost conceput primul, chiar dacă poziţia în volum e secundă. Temele prezente în poezie sunt: iubirea - pentru că Dumnezeu a creat totul din iubire şi lumina, făcându-se referire la lumina „creată în ziua dintâi”. Iubirea generează mişcarea cosmică şi gravitaţia ca lege a universului, capătă înţeles în determinarea acestui sentiment al fiinţării sub regimul „dependenţei” elementelor. Timpul şi spaţiul stau în „cercul” generativ al iubirii, dar lumina le precedă. De fapt, e vorba despre o proiecţie cosmică a sentimentului sublim al iubirii, despre o spiritualizare a acestuia. Lumina e sugestie pentru absorbţia spre absolut a fiinţei, dar şi atracţia întru fiinţă. „Lumina” anticipează sensurile majore ale poeziei de iubire din primul volum. Orizontul privirii e cel care delimitează spaţiul iubirii. Eul liric blagian se defineşte în funcţie de acest orizont. Poezia construieşte un mit ce restaurează identitatea paradisiacă a fiinţei. E o recuperare sinonimă regresiunii către situaţii mitologice şi sublime, cum este bunăoară aceea a fructului oprit sau a glasurilor divine şi demonice prin frunzişul din rai. Eul stihial din Poemele luminii trăieşte expresia de lumină ca revelaţie, venind şi reîntorcându-se în iubire. Prezenţa iubitei înseamnă „iluminare” şi reiterare a începutului, ca şi cum universul ar renaşte sub semnul luminii:

„Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?”

O dată aşezată în mit, iubirea e transfigurată apoi ca imagine cosmogonică ce sintetizează tocmai puterea generatoare şi regeneratoare a luminii precosmos şi-n acest neant lumina se iveşte spontan sub voinţa Creatorului:

51

„Nimicul zăcea-n agonie, când singur plutea-n întuneric şi dat-a un semn nepătrunsul:

«Să fie lumină!»

Stihial e şi acest început: „O mare şi-un vifor nebun de lumină” se nasc şi, întemeiere completă, lumea se ispiteşte „să fie”, atrasă în viaţă, cum ar fi spus Eminescu, de „un dor nemărginit”. Revelaţia iluminării în preajma iubitei e trăită cu bucuria de a fi salvat, de a fi recuperat esenţa luminii paradisiace. Iubirea este, aşadar, un centru generator de ordine şi sens:

„Lumina ce-o simt năvălindu-mi

în piept când te văd – minunato,

e poate că ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi.”

E un poem a cărui poziţie în volum are o semnificaţie anume: Eu nu strivesc corola de

minuni a lumiii situa în opoziţie „lumina mea” şi „lumina altora”, adâncimea misterului şi cunoaşterea raţională. Al doilea poem al volumului e unul de iubire, dar simbolurile fac din iubire un sentiment totalizant, un centru al cosmosului. Ideea centrării universale a materiei şi mişcării a servit şi poeziei contemporane, în reprezentări precum Leoaică tânără, iubirea de Nichita Stănescu. Volumul din 1929, Lauda somnului, realizează prin concentrarea şi condensare imaginii „un soi de descântec modern cosmic” 21 . Actul cunoaşterii, trecut prin criza unei disoluţii cauzate de absenţa reperului sacru, stabil a lui Dumnezeu, ajunge acum la regăsirea propriului „eu”, împlinit, desăvârşit. Somnul devine cale a transfigurării sinelui şi a universului. El acţionează în spaţiile distanţate ale extaziei siderale şi abisalului în devălmăşie

(lumi situate la poluri opuse: paradis şi infern). Peisajele, prin definiţie stilizate la Blaga, poartă semnificaţii multiple. Transfigurarea artistică a unei apocalipse moderne, a unei alunecări în neant în care sensurile magice şi mitice s-au pierdut, presupune trecerea de la stadiul „organic” al materiei la cel „inteligent”, pe calea

21 Simion Mioc, Pierderea şi regăsirea lui Elohim: Lucian Blaga în Lecturi (ne) canonice, Editura Marineasa, Timişoara, p. 45.

52

restaurării originarului. Este o ascensiune a elementarului până la stadiul „consistenţei”spirituale, o înzestrare cu har a fenomenului. În acest context, poemul Paradis în destrămare nu este doar stilizarea uunui episod biblic. Este o proiecţie către o lume imemorială, în care plasăm originile, reconstituită de eposul mitic. Punctul de reper e o epocă arhaică strălucitoare, echinoxială, paradisiacă, a cărei destrămare anunţă, dureros o apocalipsă tragică. Timpul biblic e ameninţat de timpul istoric. Căzută din sacralitatea ei, această lume în apunere îşi trăieşte devenirea şi, implicit, consumarea, demitizarea. O dată închis drumul spre pomul vieţii nu mai e cale posibilă către cunoaştere, ci adevărul e refuzat, interzis:

„Portarul înnaripat mai ţine întins un cotor de spadă fără de flăcări. Nu se luptă cu nimeni, Dar se simte învins. Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor Serafimi cu păru nins Însetează după adevăr Dar apele din fântâni Refuză găleţiile lor.”

Aceste date definesc „paradisul în destrămare” – sintagmă ce anunţă o vârstă a negării rostului sacru al originarului. Poemul propune două tipuri de discurs liric: cel dintâi e formulat în registrul dezolantei „destrămări” a unui paradis altădată protejat de „sabie de flăcări vâlvâitoare”. „Portarul înaripat”, serafimii, arhanghelii, „porumbelul Sfântului Duh”, îngerii populează acest univers în declin. Iar ideea declinului se conturează din altă serie de elemente lexicale ce se asociază celor dintâi, justificând-o: „un cotor de spadă fără de flăcări”, paznicul „învins”, serafimii „încărunţiţi” însetând după adevăr, arhanghelii ce „se plâng de greutatea aripelor”, luminile din urmă „stingându-se”, îngerii „zgribulind”. Între aceste semne ale risipirii esenţei sacre şi rosturilor divine, „profetul” se simte copleşit şi înstrăinat. Plânsul lui vine din durerea de a fi descoperit că lumea începuturilor, în ipostaza luminoasă, ordonatoare, nu mai are eficienţa originară şi chiar ameninţă să piară o dată cu „poveştile din trupul trist”.

53

„Trece prin sori vecini porumbelul Sfântului Duh, cu pliscul stinge cele din urmă lumini. Noaptea îngerii goi zgribulind se culcă în fân:

vai mie, vai ţie, păienjeni mulţi au umplut apa vie, odată vor putrezi şi îngerii sub glie, ţărâna va seca poveştile din trupul trist.”

„Apa vie” a fântânii – simbol al adevărului ascuns – contaminată de deşertăciune şi lipsită de puterile de altădată, e invadată de semnele morţii, ieşind din zodia începutului. Profeţia anunţă descompunerea a tot ce fusese formă de manifestare a divinului: „odată vor

” Căderea în profan ia înfăţişarea întunecării şi dislocării sensurilor

iniţiale, care asigurau echilibrul universal. Doar apele din adânc mai păstrează „adevărul” neatins de „răul” şi de moartea spirituală. „Trupul trist”, răzvrătit şi singur, e pasibil de înstrăinare definitivă de mituri şi poveşti, pierzându-şi, astfel, determinarea iniţială de fiinţă dăruită cu har şi lumina bucuriei pure. Aşadar, adevărul se refuză. Adevărul se trage în adânc, departe de cunoaşterea umană. De aceea, paradisul nu mai are sens, nu mai are lumină, viaţa e contaminată de moarte, „făpturile” divine cad în fenomenal supunându-se legilor „somnului” descompunerii, adică morţii. Dacă acesta e sensul „trecerii” şi deci al „marii treceri”, atunci tragedia se naşte nu din pieirea lentă a ceea ce era viu, ci din consumarea şi degradarea ireversibilă a ceea ce era spirit, a ceea ce aparţinea absolutului, divinului. Discursul e expresiv în ambele registre: interior şi exterior. În muzicalitatea gravă, adâncă, a expresiei verbale, se ghiceşte resortul interior care a generat „tristeţea” funciară a glasului de profet. Limbajul ca suport imediat al solemnităţii patetice, atrage atenţia prin predominanţa substantivelor, de unde accentul asupra antologicului. „Materia” e formă palpabilă, ca în textele blagiene de debut. Imponderabilul devine concreteţe, substanţă a cărei distribuire în spaţiul terestrului justifică însăşi consistenţa lumii pe care omul o poate percepe.

putrezi şi îngerii sub glie

54

Paradoxurile verbale susţin ideea unei ameninţări dureroase a absolutului care-şi pierde atributul definitoriu: durata. Contrastele se nasc întâi la nivelul relaţiei dintre nume, apoi între nume şi verbe. Unele verbe preiau, de altfel, greutatea tuturor semnificaţiilor: „refuză”, „se plâng”, „trece”, „stinge”, „zgribulind”, „se culcă”, „va seca”, „vor putrezi”. Câmpul lor semantic e unul negativ. Suntem în spaţiul adevărului refuzat, al atingerii morţii, al nopţii premature, malefice. Îndurerat de prea rapida destrămare a lunii, Blaga notează în volumul intitulat În marea trecere emoţiile pe care i le dă exeprienţa propriei deveniri. Îndoiala, tristeţea, revelaţia risipirii, abandonul mistic sau regăsirea eternităţii în sine sunt câteva dintre sentimentele lirice evidenţiate în acest volum. Poezia Psalm transpune momentul despărţirii de chinuitoarea etapă a fricii de neant. Construit în formula unei confesiuni, textul prezintă evoluţia eului liric de la îndoială la revelaţia mistică. Această construcţie reclamă un discurs poetic marcat de întrebări şi aserţiuni voit retorice, sugestie cuprinsă şi în semnificaţia epitetului prin care îşi desemnează starea contemplativă: „întrebătoarele mele tristeţi”. Sentimentul dramatic (declanşat de neputinţa de a şti) evocă subtil esenţa cunoaşterii luciferice. Legătura creştină cu Dumnezeu este spulberată printr-o viziune paseistă:

„Durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă, Dumnezeule, dar ce era să fac? Când copil mă jucam cu tine şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie. Apoi sălbăticia mi-a crescut, cântările mi-au pierit şi fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.”

Enumeraţia, procedeu frecvent în poezia lui Blaga, este construită din elementele primordiale, evocare subtilă a materiei şi a vieţii, pe care o îndumnezeieşte acceptând sensul coborârii sacralităţii ca pe o catastrofă individuală:

55

„Între răsăritul de soare şi-apusul de soare sunt numai tină şi rană. În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viaţa, mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti, din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

Sugestia dezastrului este definită prin metafora „sunt numai tină şi rană” (ca Iov). Cele două lexeme substituie sensul mistic al fiinţei – născută din pământ şi durere –, ceea ce face ca metafora să fie una revelatoare, cu trimiteri la episodul căderii adamice. Omul care a pierdut paradisul a căpătat însă puterea creaţiei prin suferinţă purificatoare, dar s-a depărtat de Creatorul lui. Izolarea divinităţii apare figurată aici în termeni nietzscheieni, căci comparaţia „În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug” sugerează moartea dumnezeirii. Ideea este întărită şi de secvenţa „O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea/ decât cu viaţa,/ mi-ai vorbi.” Sensul dispariţiei lui Dumnezeu nu se referă aici la sfârşitul general al idolilor şi al religiilor, ci deschide mai degrabă perspective metafizice asupra sacralităţii prin metafora „Eşti muta, neclintita identitate”, imagine a autorităţii neştiute, a Marelui Anonim, a lui Dumnezeu. Fără să aibă cunoştinţă de existenţa lumii, Dumnezeu se află pretutindeni şi stimulează „trecerea”, prin iubire. Aceasta este şi revelaţia din finalul textului:

„Iată, stelele intră în lume deodată cu întrebătoarele mele tristeţi. Iată, e noapte fără ferestre-n afară. Dumnezeule, de-acum ce mă fac? În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup Ca de-o haină pe care-o laşi în drum.”

Imaginea conotează sensurile abandonului mistic într-un limbaj senteţios ca al cărţilor sacre, punând în evidenţă atitudinea de înălţare prin renunţarea la fiinţa materială. Poezia Psalm reprezintă o confesiune mistică pe tema căutării drmului spre Dumnezeu.

56

Îndurerat că l-a pierdut pe Dumnezeu, poetul îi reproşează că s-a închis în cer ca într-un sicriu. Fără mesajul divin, sufletul poetului este rănit, iar existenţa devine o durere nesfârşită. Singura cale este abandonul („dezbrăcarea”) în însăşi esenţa dumnezeirii. Cel de-al doilea izvor biblic de inspiraţie, istoria Naşterii Mântuitorului, i-a prilejuit câteva poezii absolut remarcabile: una pe tema imaculatei concepţii: În amintirea ţăranului zugrav (din volumul În marea trecere) este o diafană alegorie despre misterul rodirii harului în sânul Sfintei Fecioare. Întrebat de o fată cum s-a născut pruncul Iisus fără tată, iconarul închipuie o icoană în care:

„cu ciocul întins peste ea o pasăre, plutind, a scuturat o floare. Ce-a mai venit se poate-asemăna numai cu un vis. Din pulberea de floare cernută peste tânărul ei trup Fecioara Maria a legat rod ca un pom.

Această poezie este, în opinia lui Nichifor Crainic, de o fineţe spirituală unică, dacă ar fi s-o comparăm nu numai cu oricare alta construită pe aceeaşi temă, ci chiar cu imnologia Naşterii, consacrată în ritualul Bisericii (plină uneori de expresii prea crude şi realiste, ce izbesc puternic auzul). În Bunavestire, eul poetic apare în ipostaza unui înaintemergător care vesteşte cu avânt evanghelic naşterea lui Hristos. În poezia Colindă, scrisă în metru popular, este înfăţişată naşterea Mântuitorului, cu ecouri din tradiţia creştină, din colindele populare româneşti şi din textele evanghelice:

,,Doamne colo în poiată Pruncuşor fără de tată. Şi măicuţa, mama lui, se tot plânge boului c-a născut în Vifleim n-are scutece de in

57

n-are apă, n-are faşă, nici opaiţ, nici nănaşă. Iosif cercul de pe cap în cuier şi l-a lăsat şi-a plecat unde-a plecat ca să-l latre câinii-n sat. Noaptea-i neagră, ceasu-i lung, stă măicuţa lângă prunc. Să le ţie de urât înger nalt s-a coborât. Şi în noapte înadins Degetul şi l-a aprins arde îngerul lui Dumnezeu Ca o lumânare de său.”

Lui Ion Pillat, care a scris un eseu despre Iisus în poezia cultă, i-a plăcut dintre poeziile pe această temă, poemul Alesul, în care imaginile artistice sugerează momentul biografic al claustrării lui Iisus în pustie, şi nădejdea omenirii într-un mult promis Mesia:

„El e cel chemat? El e cel ales? Frunză verde – Fiul Omului? Soarta lui scrisă-i pe aripi de vultur, dar văzduhul încă nu vrea să i se adune, să i se închege subt zbor. El se desprinde. Cu o rădaşcă. Cu un nor. Lupta de astăzi fu lungă şi grea. Spada i s-a tocit de-o stea.”

Poetul are şi câţiva psalmi în care se poate descoperi o oarecare influenţă argheziană în căutarea divinităţii. Ca şi la Arghezi, putem considera un fel de „psalmi necanonici” poeziile

58

în care jubilează în faţa minunilor creaţiei, întărindu-l sufleteşte gândul că nu e singur „şi mai ales credinţa care/schimbă moartea-n biruinţă” – vers în care descoperim glorificarea Învierii:

„Focuri sunt şi e credinţă Acest gând cât mai palpită schimbă moartea-n biruinţă nu sunt singur, nu sunt singur.”

Tot un „legământ pentru credinţă” este poezia Câinele din Pompei, în care Blaga foloseşte sugestia unei parabole poetice: într-un muzeu din oraşul Pompei a văzut un câine pietrificat de lava vulcanului ce a curs năvalnic peste el; aşa va veni într-o zi şi peste el puterea dumnezeiască cu harurile ei, ţintuindu-l în credinţă:

„Te văd, Dumnezeule – plumb, scrum şi nor – odată venind peste mine prin uşă, din muntele cerului, cotropitor. Scăpa-voi doar până în poartă. Apoi Muşca-voi în Tine, a lumii cenuşă. Tiparul în Tine păstra-mi-l-voi.”

Universul poetic creat de Lucian Blaga este fundamentat pe un vast scenariu de idei. Lumea, existenţa în general, constituie pentru el un uriaş depozit de semne misterioase şi revelatorii. „Există totuşi în întreaga creaţie poetică blagiană un filon de continuitate, o matcă unică de germinaţie; este acea substanţă filozofică ce face din poezia sa nu numai o manifestare spirituală de mare forţă cognitivă în peisajul liricii româneşti, dar şi o altă cale de intrare, simetrică şi convergentă cu ceea a filosofiei, în acel impresionant monument de gândire şi simţire pe care l-a izvodit geniul său bântuit – din copilărie şi până în pragul morţii – de neliniştile metafizice ale cunoaşterii, de setea năprasnică de a pătrunde cât mai adânc în tainele lumii.22 Sperând la realizarea unei minuni a insului cu principiul divin, Blaga păstrează, în întreaga sa creaţie poetică, nostalgia divinităţii întrezărite în poveştile copilăriei.

22 Alexandru Tănase, Lucian Blaga filosoful poet, poetul filosof, Editura Cartea Românească, Bucureşti, p. 316.

59

2.2. Perioada interbelică. Un poet uitat: Vasile Militaru

Poet foarte citit în perioada interbelică, deşi nu agreat de critica literară, Vasile Militaru (1885-1959) a intrat după cel de-Al Doilea Război Mondial într-o uitare aproape totală. Volumele sale de versuri Stropi de rouă, Fabule, Vorbe cu tâlc (cu acest titlu a şi susţinut în perioada interbelică o rubrică în ziarul „Universul”) au un evident caracter didactic şi moralizator. De altminteri despre poeziile din Vorbe cu tâlc el însuşi spune că sunt scrise cu dorinţa de a folosi poporului drept „o cinstită călăuză pe căile tuturor virtuţilor”. În fond, Vorbele cu tâlc sunt versificări accesibile ale unor proverbe şi cugetări, cele mai multe desprinse din înţelepciunea populară, din opera unor filosofi şi mai ales din Sfânta Scriptură:

„În fiecare om e Dumnezeu Cum diamantu-n rocă este-nchis! De vrei să-l vezi şi tu, o frate-al meu, -ţi sufletul cel negru, paradis:

Ciopleşte ne-ncetat în stânca zgurii Ce s-a-nfrăţit de veacuri cu argila:

Iubirea caldă pune-o-n locul urii; În locul nepăsării, pune mila Şi vei simţi atunci sub larga fire Lui Dumnezeu cum sufletu-ţi se-nchină, Cum cântă şi se-nalţă-n fericire, Străluminat de marea Lui lumină!”

Iată elogiul acestei „Cărţi a cărţilor” într-un fel de argheziană „Inscripţie pe biblie”, dar fără meşteşugul artistic al poetului Cuvintelor potrivite:

„Între oameni e o carte plină de lumină, - care Pururi înţelept răspunde lumii la orice întrebare Şi închide orice rană sângerând oricât de greu, Oricui stă din ea să soarbă vorbele lui Dumnezeu!

60

Dar deşi Sfânta Scriptură e de-o veşnicie-n lume Ce puţini sorb slova-i sfântă şi ce mulţi nu-i ştiu de nume!

Fabulistul Vasile Militaru, pe lângă darul versificării, are forţa unui stil axiomatic. Din volumul Vorbe cu tâlc desprindem alte câteva versuri despre suflet:

„Neîndoios că sunt în stare învăţaţii lumii mele Să măsoare depărtarea, de la noi şi pân’ la stele; Mintea lor străluminată poate încă să măsoare Câtă apă e-n oceane, câtă lavă arde-n soare, Însă sufletul, această taină grea, nedezlegată, N-au să poată învăţaţii să-l măsoare niciodată! Astfel că prin poarta morţii, el sbucneşte-n larga fire, Neîncăpând nemărginirea-i, decât în nemărginire!”

Valoarea sufletului poate fi diminuată în favoarea trupului şi a plăcerilor lui, de aceea:

„Vai de omul care are Suflet mic în casă mare; Fericit cel ce ridică Suflet mare-n casă mică.”

Dar Vasile Militaru nu este numai un moralist, ca orice fabulist. Este şi un creştin care se închină şi se roagă cu adâncă smerenie şi evlavie, aducând argumnete despre existenţa lui Dumnezeu:

„Ateul: dovedeşte-mi că există Dumnezeu! Credinciosul: dovedeşte-mi că nu există Dumnezeu! Dacă electricitatea niciodată nu se vede, E vreo minte luminată, în puterea-i a nu crede? O, necredincioşi, ca soarta cea mai vitregă şi tristă, Dumnezeu e tot asemeni: nu-L vedeţi, însă există!

61

Necredinciosule, tu zici c-ai înceta de-a fi ateu,

Numai atunci când cel ce crede, ţi-ar arăta pe Dumnezeu?

Vai ţie, vierme fără minte!

E doar un zâmbet al Acelui, sub care toate nasc şi pier, Şi totuşi, de priveşti la soare, când el îneacă toată firea, Fiind neputincioasă humă, lumina lui îţi ia privirea! Cum doar cu slabi-ţi ochi de vierme, pe Dumnezeu vrei să-l vezi oare, Când tu, mai mult decât o clipă, nu poţi privi măcar la soare?”

Lumina soarelui din cer

În broşura Spre Împărăţia lui Iisus publică un ciclu de rugăciuni pentru anumite vârste, stări şi ocazii din viaţă: rugăciunea şcolarului şi a copilului bun; a orfanului şi a săracului, a bolnavului şi a plugarilor; rugăciuni de dimineaţă, după masă şi seara, pentru iubirea aproapelui, pentru iertarea păcatelor, pentru părinţi, pentru luminarea şi mântuirea sufletului, pentru pocăinţă şi pentru judecata din urmă. Toate rugăciunile sunt străbătute de fiorul sufletului ce-şi ridică braţele pline de dragoste şi încredere spre Dumnezeul slavei, păcii şi binecuvântării. După gândirea poetului, viaţa omului pe pământ este ca umbletul apostolului Petru pe mare: să meargă spre Domnul sau să se cufunde în genune cuprins de valurile îndoielilor, deznădejdilor şi păcatelor. Lumina şi ajutorul omului e milostivul Dumnezeu spre care întinde mâinile ca Petru când se cufunda în mare şi se roagă cu căldură:

„O, Doamne sfinte, rătăcesc într-una Pe marea vieţii-n vifor şi ispite Năprasnic, mă biruie furtuna Şi fiecare val în el mă-nghite În tine-mi pun nădejdea cea din urmă; Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte:

Mă smulge din a valurilor turmă; Întinde mie mâna Ta, Părinte!”

62

Ajutorul primit este harul divin pe care zadarnic îl cerem lumii. El vine de la Dumnezeu. Prin el sufletul se luminează, se întăreşte şi se purifică de păcate. Vasile Militaru mai are în domeniul literaturii religioase încă un merit incontestabil: Psaltirea în versuri, operă a cărei valoare a fost recunoscută de Academia Română şi care aduce o reală contribuţie la îmbogăţirea tezaurului religios al poeziei române. Poetul este şi autorul popularelor romanţe Mama şi Icoană scumpă, cântate adeseori fără să li se ştie autorul, poezii cu un fond biblic, pentru că în prima identificăm ecoul atâtor îndemnuri din Sfânta Scriptură despre cinstirea părinţilor:

„ A venit aseară mama din cătunu-i de departe, A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag; Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag. Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă, ”

Şi-ntrebând-o, câte-toate, am intrat apoi în casă

În poezia Icoană scumpă, dincolo de nostalgia de sorginte sămănătoristă după satul natal, este prezentă ideea sacralităţii muncii la ţară, care „leagă cerul şi pământul într-o dulce înfrăţire”, cum spune Alecsandri într-unul dintre pastelurile sale:

„Şi cu cât mă poartă gândul Peste vremuri înapoi, Tot mai sfântă văd icoana Unui car cu patru boi.

Scârţâie din osii carul Iar în snopii lui de grâu Stă propit în furcă tata Îngropat până la brâu.”

Postum i s-a publicat volumul Poemele nemuririi (Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 1995) o carte de înălţătoare imnuri divine, care îndeamnă la o înălţare spre cer, spre Divinitate, care nu poate fi niciodată prea târzie

63

2.3. Neoexpresionismul românesc postbelic. Ioan Alexandru

Tot ce a creat mai valoros neoexpresionismul românesc postbelic stă între paginile volumelor de poezii ale lui Ioan Alexandru (1941-2000), poet cu un deosebit gust al sacrului, cel puţin în ceea ce priveşte partea a doua a creaţiei sale. Toate volumele lui au coerenţa unui proiect ce viza resuscitarea unei fraternităţi cosmice cu rădăcini în poetica blagiană, dispoziţia sacralizată fiind omniprezentă. Poetica lui Ioan Alexandru cuprinde figuri titaneşti şi biblice, toate hrănite din prezenţa sacrului, din iminenţa şi imanenţa acestuia. Este, totuşi, o unitate indiscutabilă a temelor de început, dar şi a modurilor de a crea o sintaxă învăpăiată, uneori înflăcărată, în ideea de a sugera o personală, sau chiar universală, dorinţă de a participa la miracol. Peste toate se revarsă un apetit de dionisiac, motiv suficient pentru Ioan Alexandru de a compune, pe arpegii pătimaşe, imnuri dedicate unor personalităţi sau toposuri româneşti sacre (Imnele Transilvaniei, Imnurile către Stefan cel Mare, Imn către Avram Iancu) care fac popasuri în reveria creatorului sub forma acestor poeme care sunt un grafic fluctuant al tensiunii interioare. În poezia lui Ioan Alexandru, dincolo de nuanţele stilistice de mai mică însemnătate, se disting două etape. Prima, de la debutul din 1964, din anii studenţiei (cu volumul de versuri al cărui titlu e de o cuceritoare interogaţie populară: Cum să vă spun?) până în 1973, la volumul de versuri Imnele Bucuriei. Este o poezie care stă, ca şi în cazul altor debutanţi de la începutul secolului al XX-lea, sub influenţa lui Nicolae Labiş, în care problemele grave ale existenţei şi ale vârstei juvenile sunt învăluite de un entuziasm năvalnic şi de un optimism robust. Odată cu volumul Imnele Bucuriei (1973) se petrece „schimbarea la faţă” a poeziei lui Ioan Alexandru. Poetul devine acum, după propria-i mărturisire, un imnograf dorindu-se un continuator al vechilor scriitori bisericeşti Niceta de Remesiana sau Roman Melodul: „de altfel, în sinea mea mă socotesc un imnograf, nu un poet. Imnografii sunt fii ai luminii ce cântă cu bucurie şi compasiune elementele universului”. Edgar Papu îl consideră „cel mai important poet imnic din istoria literaturii române”. Ioan Alexandru este într-adevăr poetul Bucuriei, pentru că este poetul Luminii line, neapuse, care luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume, care este Hristos şi care singur a spus despre Sine: „Eu sunt lumina lumii”, sau cum spune poetul „Lumină lină, logos sfânt”

64

El depune mărturie de existenţa lui Dumnezeu, în cuvinte ce amintesc de autodefinirea Divinităţii în Sfânta Scriptură: „Şi mărturia mea va fi/Că, cel ce este veşnic va rămâne”; Fiul lui Dumnezeu este Logosul (Cuvântul întrupat, „verbum Dei”), ca în prologul Evangheliei Sfântului Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul”. Înaintemergătorul său este chiar Sfântul Ioan Botezătorul. Din sumarul seriei volumelor de Imne se reţine frecvenţa titlurilor de provenienţă biblică: Lumină lină, Lumină neapropiată, Triada Logos, Luceafărul de seară, Saul, Misterium tremendum, Miserere nobis, Emaus, Iov ş.a. Poetul exprimă în versurile sale adevărurile Evangheliei: „Cel ce-şi dobândeşte viaţa o va pierde, cel ce şi-o va pierde o va afla.” Pe măsură ce ne despărţim de noi înşine, ne apropiem de cel ce este, şi atunci când nu mai suntem noi, atunci suntem cu cel ce există, sau cum spune Sfântul Apostol Pavel:

„Şi trăiesc, dar nu eu, ci Hristos, trăieşte în mine”; iubirea apare la Ioan Alexandru, spre exemplu în Început de iubire, ca virtute teologică (suprema virtute teologică):

„Căci nu-i iubirea acest dar De-a te lipi de patimile ţărnii De-a risipi etern şi de-a pofti Încovoiat sub jugurile cărnii; Grea e iubirea şi o pricepi Abia când nu mai ştii de tine.”

În poezia lui Ioan Alexandru se pot identifica chiar accente mistice şi ascetice, filozoful Ioan Miclea considerându-l singurul poet mistic din lirica românească: bucuria suferinţei cu Mântuitorul („Doresc de-a pururi să fiu/Zdrobit de tine cu iubire”). Toţi misticii (Sfânta Tereza de Avilla, Sfântul Ioan al Crucii ş.a.) doresc acelaşi lucru: „mă bucur, exalt în suferinţele mele, să fiu răstignit cu Tine ca să înviez cu Tine” Poezia lui Alexandru este o întrupare a unei înalte spiritualităţi de esenţă creştină şi simultan românească. Realităţile creştine devin româneşti, iar cele româneşti devin creştine: „Când poetul intoneză un imn Tatălui ceresc, include în el şi slava tatălui pământesc; Mama-născătoare este şi Mama lui Dumnezeu şi mama noastră; Cuvântul este şi cuvântul poetului şi Cuvântul prin care toate s-au făcut; Lumina este atânt inteligenţa divină

65

cât şi cea umană; şi tot astfel: Mirele, Mielul, Luceafărul de seară, Nunta, Păstorul – toate sunt imagini divine ale unor realităţi româneşti sau, tot atât de adevărat, realităţi româneşti ale unor simboluri divine”, este de părere filozoful Ioan Miclea. Cele mai comune îndeletniciri devin sacre la Ioan Alexandru:

„C-aşa am moştenit să ne rugăm Pe grâu-nainte de a-l vărsa-n ţărână Seara la lampă cu toţii în genunchi Rugam pe Domnul de rodire bună”,

pentru că ţăranul din Imnele lui nu este creştin numai în zilele de sărbătoare, ci în fiecare zi din viaţa lui, fiecare muncă a sa este sfinţită. Dicţionarele de literatură şi exegezele preocupate de poezia lui Ioan Alexandru reţin sub acest titlu colecţia Imne (1964-1973), apărută în 1975 şi purtând, mai ales, girul autorului, precum şi intenţia declarată a acestuia de a descrie, prin respectiva operaţie de selecţie, un drum: „drumul de-acasă, aşadar, din vatra şi căldura maicii, către acea austeritate comunitară, acel topos de foc, plai înalt, ţinut năucitor, unde se revelează atotputernicia unei Patrii, unde vieţuie şi bântuie duhul şi tăria strămoşilor părinţi. Drumul este de acasă spre ceilalţi, cei ce alcătuiesc realitatea nepieritoare a unei Patrii, de acasă spre originile tuturor, de la izvorul satului la izvorul universului. Volumul Vămile pustiei anunţă deşteptarea unei conştiinţe de tip special, căci se naşte în poemul Bucurie imaginea individului locuit de Dumnezeu:

„De ce Te iubesc într-atâta! De ce nu mai am pace decât în preajma Ta! Faţa mea E numai os şi lumină contemplându-ţi Necuprinsurile! De n-ai fi-n mine însumi Clădit cu ce-aş tânji după tine?”

Semnul tutelar al volumului Imne (1964-1973) este însă oferit de selecţia din Imnele bucuriei, (volum echivalent, în opinia lui Ion Pop, cu „o accentuată clasicizare formală” 23 ),

23 Ion Pop, Poezia unei generaţii, Editura Albatros, Bucureşti, 1973, p. 57.

66

care încheie „drumul” evocat de poet sub semnul unei celebrări a lumii, dar şi sub semnul conştientizării vocaţiei exponenţiale a poetului născut să exprime o comunitate deopotrivă originară şi născută din sine. Dând crezare unui poem intitulat Foc ceresc, suntem confruntaţi cu mărturisirea unei transfigurări în decursul căreia „s-au răsucit cu toate şi mutat”, transfigurare responsabilă pentru schimbarea de ton:

Sunt numai râuri de iubire. Sunt numai cel care va fi. Cum aş putea opri această bucurie, Această slavă şi această zi.

Poetul trăieşte acum extazul uniunii mistice, manifestat în poemul Extaz, ca o dublă neputinţă, oarecum contradictorie: aceea de a glăsui, dar şi de a tăcea, născută tocmai din faptul că prea multe imnuri glăsuitoare s-au adunat să locuiască în adâncul propriei fiinţe. Poeziile de inspiraţie religioasă, precum Lumină lină (scrisă aproape ca o litanie) sau cele care se conformează tematic speciei imnului religios (precum Logos) sunt completate de un filon încă interesat de manifestul personal, de definirea funcţiei poetului drept coordonată colectivă:

„Numai cel ce vine de-acasă trimes Are drept la cuvânt.” (Graiul patriei)

Deşi nu s-a aflat niciodată departe de vatra originară, în Imnele bucuriei poetul se întoarce spre spaţiul naşterii sale ca spre locul împlinirii finale şi, în consecinţă, al morţii:

„Nu mă voi duce, voi fi dus, Nu voi urca ci coborî-voi.” (Întoarcerea poetului)

Deloc întâmplător, în Floarea neagră, înflorirea şi creşterea ei minunată, marchează sfârşitul drumului, condamnat prea devreme la întrerupere.

67

Poetul păstrează încă vocea unui tribun special, obişnuit să „vibreze întruna” pentru a râmâne „lumina candelă de seară” (Imn). De altfel, sentimentul apartenenţei la un spaţiu privilegiat se accentuează o dată cu acest volum, chiar pe nişte coordonate explicit geografice („Suntem acasă/Pe pământ şi cerurile-s ale noastre” – Imnul Carpaţilor), insistând, în locul acelui „eu” orgolios afirmat în volumul de debut, asupra unui „noi” plural, particularizat, spre exemplu, în Graiul, ca „strigare pe nume” a unor „iubiţi prieteni transilvani”. Transilvania face obiectul unei întregi serii de poezii din Imnele bucuriei, fiind descrisă mai ales prin personajele sale principale, neamul „limpede picurat” pe dealurile sale devenind astfel o metonimie a lumii însăşi, care nu mai este „decât/Prag de sat lăsat să-l treci” (Transilvania). Importantă este în acest volum afirmarea unei continuităţi între viaţă şi moarte, cu consecinţa includerii morţilor în acea pluritate a originilor: „şi morţii sunt neam. Ai noştri sunt/Cei duşi mai aproape de inima lumii” (Imnul morţilor). Faţă de volumele anterioare, acesta oferă însă avantajul unei salvatoare opţiuni formale, descris în termenii lui Ion Pop, drept o victorie asupra spaimei de moarte. În câteva rânduri, eul liric refuză însă cuvântul, chiar şi vocea „neamului”, pentru a lăsa loc viziunii, ca în pozia Ochiul, aflată acum mai aproape de „lumina din lumină”. O poezie precum Origine ne oferă motivaţia acestei atitudini:

„La început a fost pustia şi în pustie era vânt şi-n vânt ardea ascuns cuvântul şi în cuvânt era pământ.”

Rescriind Evanghelia lui Ioan, Ioan Alexandru îşi scrie, practic, propria evanghelie, revendicându-o nu de la un Cuvânt originar, ci de la cuvântul – pământ, deci de la forţa materiei mereu ascunse în spirit sau de la concentrarea asupra trăirii mai presus de tălmăcirea ei. Dincolo de valoarea intrinsecă a unei atare poetici, volumul Imne (1964-1973) rămâne în istoria literaturii noastre drept expresia cea mai deplină din întreaga literatură română a încercării de a se face o poezie nelaică. Volumul Pământ transfigurat, din care face parte poezia cu acelaşi nume, nu este deloc diferit de creaţia poetică anterioară a lui Ioan Alexandru.

68

Micul poem de numai unsprezece versuri cu o sintaxă vag nervoasă are o temă desprinsă parcă din manualele expresionismului – ilustrarea unei lumi translate din real în transcendentul post-final. Lipsa punctuaţiei complică voit textul, astfel încât construcţiile par şi sunt apozitive:

„Transfigurarea ajungerea-n cuvânt Mutare-n spirit foc în nevedere.”

Sunt toate acestea definiţii succesive ale transfigurării în înţelesul lui Ioan Alexandru, metafore coordonate de partitura sacramentală, de frisonul evanghelic al întregului text. Sub forma unei meditaţii subliniate, cu un lirism obiectiv îndelung exersat, autorul construieşte o imagine non-testamentară a lumii într-un cadru simbolic şi metaforic: avem aici toată recuzita poeziei religioase: copilul, mormântul gol, învierea, grădina, cetatea fără veac etc. Aceste cuvinte din sfera semnatică a creştinismului sunt tipice mişcării de transfigurare şi dau imaginea de poezie religioasă în care vocabularul are rolul de a susţine imaginaţia. Ideea vieţii de după moarte e construită în cheie declarat comună:

„Ca norii fi-vom despuiaţi de ploi Rodi-va stingerea din sine.”

Stilizată cam excesiv pentru a fi evident religioasă, poezia Pământ transfigurat se lasă, totuşi, uşor de înţeles pentru cunoscătorii retoricii mistice, întrucât metaforele sunt puse faţă în faţă cu semnificantul lor, ca în versul următor: „transfigurarea ajungerea-n cuvânt”. Cel mai frumos, de departe, este ultimul vers al poemului, care dezvăluie atitudinea subiectivă, participativă a poetului, notarea bruscă a unei senzaţii secvenţionale sugerând beatitudinea subliniată în cuvintele: „Rodesc a perle lacrimile mele”, acţiune consecutivă transfigurării pământului, prin poezie. Se poate afirma că atât creştinismul, cât şi românismul sunt într-un raport de interferenţă şi într-unul complementar în poezia lui Ioan Alexandru. Un nimb de sfinţenie capătă, ca la Eminescu, marii domnitori, apărători ai gliei strămoşeşti:

Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanul, Mihai Viteazul, eroii neamului Horea şi Avram Iancu, dar şi marii cărturari Eminescu, Şincai, Inochentie Micu Clain, Andrei Mureşanu,

69

Simion Bărnuţiu, Coşbuc şi Goga, pentru că ei sunt duhul ţării, spiritul ei nemuritor. Expresia modului existenţial creştin şi românesc apre într-o formă pregnantă în poezia Casa părintească, sinteză poetică a creştinismului satului românesc, aşa cum apare şi în scrierea autobiografică Bat clopotele în Ardeal. Despre „casa părintească” avem pagini celebre în literatura română dacă ar fi să amintim numai pe Creangă, pe Coşbuc şi pe Goga. Dacă la aceşti scriitori era dominantă nostalgia după anii copilăriei, casa părintească fiind expresia vârstei fericite şi a regretului după această fericire, la Ioan Alexandru, prin extensiune, casa părintească este satul transilvan, ale cărui coordonate existenţiale fundamentale sunt munca şi credinţa. În această casă ne întâmpină o mamă bătrână şi un tată cărunt, care abia mai poate ridica cumpăna de la fântână ca să adape bivolii şi oile; dar vine duminica şi truda săptămânii se preschimbă în bucuria credinţei. Clopotul marchează aici timpul satului în ritm liturgic.

În romanul autobiografic Bat clopotele în Ardeal chiar există o pagină extraordinară despre rostul clopotului bisericii în viaţa satului: „Poate fi mâine orice mai ales, însă totul este prilej de a fi sărbătoresc împreună. Cu busuioc în mâini, cu cea din urmă suflare a ei, pe uliţă o porneşte cu zorii spre altar şi cea mai neputincioasă bătrână. Poate fi nuntă, poate un prunc nou născut este adus de nănaşi să-l cufunde în apă şi să-l ungă. De vreme ce bat lin clopotele, de vreme ce se împletesc şi leagănă satul în fericirile lor, de vreme ce nu bate cel mare de unul singur şi într-o dungă. Podite cu aur şi argint, trecute prin foc, prin ce poate fi mai curat cu lumină. Nu suntem aici în univers invitaţi: suntem în centrul cosmosului şi noi, acest sătuc, de nimenea şitut pe pământ este coroană de aur cu rădăcină. Cum ar fi cu putinţă îngropăciunile fără clopot? Cu ce ne-am podi lacrima şi mormintele şi bocetele, şi despletirea părului şi inima şi lacrima boilor ce trag carul cu răposatul. Dar steagul nunţilor în jurul altarului cum l-am juca de n-ar fi bătaia lor împletită cu bătaia inimii satului?” Clopotul este aşadar „inima satului”, care în afară de muncă, împarte viaţa acestuia în sărbători, înmormântări, nuntă şi botez. Unele momente capătă în evocarea satului o mai mare amploare:

când evocă nunta, în momentul peţitului (sau al chemării la nuntă) accentul nu mai cade pe momentul ritual-folcloric, ca la Coşbuc, ci pe Sfânta Taină a Căsătoriei. După succesiunea sărbătorilor şi a momentelor esenţiale ce ritmează liturgic viaţa, iată definiţia plastică într-o enumeraţie de detalii etnografice a satului transilvan şi mai ales a sărbătorilor legate de numele şi jertfa Mântuitorului, care ne ţine în univers.

70

CONCLUZII

Este evident faptul literatura religioasă coboară direct din Biserică şi din cultul creştin. Ea şi-a găsit izvorul în Evanghelie, Liturgie sau în Faptele apostolilor şi aşa a curs prin istorie, întărindu-se în cugetare. O privire de ansamblu asupra poeziei române scoate în releif un fapt caracteristic:

aproape fiecare mare autor, din orice epocă literară, şi-a mărturisit credinţa în Biserica vie, străbună şi revelată. În acest fel poezia religioasă străbate şi luminează ca un rug aprins întreaga noastră existenţă sufletească, de la origini şi până astăzi. Această solidaritate scriitoricească, unică de altfel ca intensitate şi consecvenţă, nu a fost nici impusă, nici dirijată. S-a constituit spontan şi liber, ca lucrare mistică a harului divin şi face parte dintre semnele şi minunile pe care cerul le arată celor de jos. După modelul „ierarhiei bisericeşti” (preotul ca ierarh, diaconul şi neofitul), destinate să purifice şi să iniţieze pe alesul întru credinţă, trebuie să existe şi o ierarhie în planul misticii poetice: ierarhul, poetul, cititorul. Astfel, poetul întărit prin raza de lumină ce i-o transmite ierarhul de deasupra, îl ajută la rândul său pe cititorul aflat pe o treaptă mai de jos să se umple de adevăruri înalte. Prezenta lucrare se focalizează pe cei mai importanţi reprezentanţi ai poeziei române de inspiraţie religioasă de la începuturile scrisului, până în zilele noastre. Lectorul poate constata faptul că naţiunea română s-a ivit în lumina istoriei sub raza ochiului divin şi s-a menţinut fără abatere în dreapta credinţă. Suferinţa mântuitoare a întrupării Logosului pe cruce a unit secol după secol întreaga naţiune, transformând-o într-o singură fiinţă ce-şi găseşte, cu multe anevoinţe, calea spre înălţare. Elevaţia spirituală n-a fost niciodată uşoară, dar a fost, fără doar şi poate, autentică, căci asemenea nuferilor înfloriţi în mlaştini, credinţa s-a născut, s-a întărit, a purificat şi a mântuit tocmai acolo unde durerea, frământarea, ispita şi lupta erau mai mari.

71

În acest context, concluziile care se impun vizează următoarele aspecte:

Fiecare mare poet român, cu rare excepţii, indiferent de vreme bună sau rea, a ridicat cântare de slavă lui Dumnezeu şi a făcut să se întâlnească mistic poezia cu rugăciunea, psalmul sau imnul; asemenea mlădiere (aprinsă de har) a cuvântului răsare ca o mare bucurie a scriitorilor de seamă, urmaţi de lungi cete de oşteni încercaţi în arta scrisului; este exemplul oferit de Eminescu, Blaga, Arghezi.

Chiar în sălbatice timpuri de oprimare, poetul n-a ostenit să lupte cu îngerul trimis de sus sau de jos, ca încercare spre biruinţă. Se adeveresc vorbele evanghelistului:

„Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii.” Poetul român „a crezut”, de aceea a rămas alături de Sfântul Fiu al Luminii. Este adevărat că împrejurările lumii acesteia l-au obligat să se exprime în forme simbolice, să se ascundă în cuvânt, adică în propria casă, aceea dată lui prin harul creaţiei de însuşi Domnul, după cum se spune tot în Evanghelia după Ioan:

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-o poate doborî”. Este exemplul oferit de Nechifor Crainic, Radu Gyr.

Poetul nu este (şi nici nu poate fi) un simplu imnolog. Educat de Biserică şi de istorie, în familie şi în şcoală, el transformă poezia în rugăciune, ritualizând expresia şi dând sens cuvântului. Este exemplul oferit de Ioan Alexandru.

Adresându-se unor grupuri diverse de cititori, lucrarea de faţă vizează atât publicul larg (cel care înţelege poezia ca îndreptare şi terapie sufletească), cât şi spaţiul intim al specialistului de la catedră (care şi-a asumat deja răspunderea de sfătuitor creştin). Ea poate fi considerată cu uşurinţă o călăuză spirituală pentru elevul sau studentul care urmează determinat pasul hotărât al credinţei şi poate corecta, de asemenea, imaginea tendenţios modificată a scrisului românesc desacralizat, deoarece poezia în totalitatea ei trebuie regândită, recitită şi reinterpretată din perspectiva marilor adevăruri religioase.

72

Este timpul, poate, să se renunţe la înţelegerea simplistă a creaţiilor literare din primăvara scrisului, sau a celor ivite în umbra mănăstirilor ziditoare de cultură, după cum este şi timpul să ne apropiem cu consideraţie de sensibilitatea poetică a unor autori de prea multă vreme marginalizaţi sau uitaţi şi să le acordăm locul pe care îl merită prin exemplaritatea lor poetică şi umană (ca Nichifor Crainic sau Radu Gyr). Să nu uităm că în cea mai cumplită prigoană păgână, unii creatori au preferat chiar sacrificiul suprem pentru apărarea prestigiului poeziei şi al credinţei Biserica este vie şi eternă, pentru că locul său se află în spirit. Ideile ce emană de la ea,

prin slujitori direcţi sau prin poeţi, sunt aceleaşi de veacuri întregi şi nu poartă pecetea vechiului sau a noului, în chip discriminatoriu. Ele îşi păstrează prospeţimea începuturilor, când creatorul divin a rostit pentru eternitate cuvintele zdrobitoare: „Să se facă lumină!” De aceea poeţii se întorc la unicul izvor de apă vie şi întăritoare şi se întâlnesc în chip natural pe aceeaşi cale sfinţită: Dosoftei cu Eminescu, Antim Ivireanu cu Tudor Arghezi,

Psalmul, rugăciunea, cântarea, distihul moralizator, toate îşi poartă

ecoul din secol în secol, de la primii părinţi întemeietori de glorioasă litanie în limba pământului şi se reîntrupează la Dosoftei, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Ştefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Ana Blandiana, Adrian Păunescu sau Ioan Alexandru. Aşa cum Psalmii lui Dosoftei nu reprezintă o transpunere mecanică şi strict lexicală a celor biblici, ci resensibilizarea lor în veştmântul limbii noastre (ceea ce echivalează cu o a doua creaţie), aşa vom întâlni un nou tip de Psalmi la Arghezi, sau o rugăciune răscolitor de tristă la Goga. Poezia pe care au avut-o în vedere toţi creatorii frământaţi de dumnezeirea ce poartă în sine eternul farmec celest, nu şi-a dobândit calitatea de a fi religioasă pentru simple raţiuni tematice, exterioare. Poezia religioasă este înainte de toate simţire şi trăire creştină, adică

Coşbuc cu Ion Pillat

ţine de experienţa profund interioară, unică şi decisivă a individului, care dezvăluie fie natura relaţiilor sufleteşti ale eului cu divinitatea, fie, mai exact, îndumnezeirea omului. De sentimente religioase autentice, curate, nu sunt capabili decât sfinţii şi uneori poeţii. Ele pot lua naştere însă în sufletul oricărei fiinţe: statutul ei de creatură a lui Dumnezeu o pregăteşte în această direcţie destinală. Dar numai sfântul se învredniceşte să ducă o viaţă neîntinată şi ferită de cădere. Poetul nu este sfânt decât în metaforă.

73

Mai precis, el este un om care se visează printre sfinţi. Căci poezia (călăuză estetică a cititorului, ca şi a poetului deopotrivă) şi rugăciunea (îndreptar moral atât al sfântului, cât şi al credinciosului) reprezintă două forme fundamentale ale creaţiei umane, foarte înrudite prin geneză, structură şi finalitate. Ca geneză: ambele sunt elaborări ale intuiţiei, nu ale gândirii logico-matematice, deşi îşi au obârşia în partea cea mai puţin alterată a fiinţei; ca structură: şi poezia şi rugăciunea sunt în mod desăvârşit lirice şi năzuiesc, în ritmurile lor interioare, către un punct luminos ce se situează în idealitatea condiţiei umane; ca finalitate: ele îşi propun să depăşească limitele date ale cunoaşterii concrete şi să sondeze infinitatea suprarealului care este „ţara de peste veac”. Chiar dacă POEZIA şi RUGĂCIUNEA nu se unesc în chip efectiv, datorită paralelismelor din momentele lor esenţiale de desfăşurare, cel puţin se completează înălţător, marcându-l pentru totdeauna pe cel care-i dă rostire.

74

BIBLIOGRAFIE

Antologii de poezie religioasă:

Buzaşi, Ion, Poezia religioasă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

Buzaşi, Ion, Valori creştine în poezia românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

2009.

Pr. Felea, Ilarion, Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.

Ursache, Magda; Ursache, Petru, Poezia Creştină românească, Institutul European, Iaşi, 1996.

Istorii literare:

Boghici, Cezar, Dinu, Gabriel; Şindrilaru, Florin: Poezia românească, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006.

Ruşti, Doina, Scriitori români, Editura Niculescu, Bucureşti, 2007.

Pop, Ion, Dicţionar analitic de opere literare româneşti, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002.

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol.I, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.

Streinu, Vladimir, Poezie şi poeţi români, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.

Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, Bucureşti, 1981.

75

Opera literară:

Gabor, Gabriela, Poezia românească de la începuturi până la 1830, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

Alexandru, Grigore, Poezii. Proză, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1985.

Eminescu, Mihai, Poezii, Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1996.

Macedonski, Alexandru, Poezii, Editura Naţional, Bucureşti, 1997.

Iosif, Ştefan Octavian, Poezii, Editura Maxim Bit, Cluj-Napoca, 2007.

Coşbuc, George, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.

Goga, Octavian, Poezii, Editura Garamond, Bucureşti, 1995.

Arghezi, Tudor, Între două nopţi, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,

1994.

Voiculescu, Vasile, Poezii alese, Editura Vremea, Bucureşti, 1996.

Voiculescu, Vasile, Integrala operei poetice, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999.

Crainic, Nichifor, Poezii alese, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990.

Crainic, Nichifor, Şoim peste prăpastie, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990.

Crainic, Nichifor, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Bucureşti, 1996.

Pillat, Ion, Casa amintirii, Editura Minerva, Bucureşti, 1996.

Pillat, Ion, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.

Gyr, Radu, Cununi uscate. Stele pentru leagăn, Editura Vremea, 1999.

Blaga, Lucian, Opera poetică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

Militaru, Vasile, Poemele nemuririi, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995.

Vizirescu, Pan M., Prinos de lumină şi har, Editura Agora, Iaşi, 1995.

76

Referinţe critice:

Mazilu, Dan, Horia, Prefaţă la Poezia românească de la începuturi până la 1830, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

Anghelescu, Mircea, Introducere în opera lui Grigore Alexandrescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.

Todoran, Eugen, Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminecsu, Vol. I, Editura Minerva, Bucureşti,

1976.

Ciopraga, Constantin, Poezia lui Eminescu. Arhetipuri şi metafore fundamentale, Editura Junimea, Iaşi, 1990.

Marino, Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.

Pricop, Lucian, Prefaţă la Poezii, Editura Naţional, Bucureşti, 1997.

Poantă, Petru, Poezia lui George Coşbuc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976.

Ciopraga, Constantin, Literatura română între 1900 şi 1918 – Octavian Goga, Editura Junimea, Iaşi, 1970.

Râpeanu, Valeriu, Prefaţă la Poezii, Editura Garamond, Bucureşti, 1995.

Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Aghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1997.

Constantinescu, Pompiliu, Tudor Arghezi, Editura Minerva, Bucureşti, 1994.

Simuţ, Ion, Genealogie argheziană în volumul Între două nopţi, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.

Voiculescu, Vasile, Gânduri albe, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986.

Rotaru, Ion,