Soarta omului: sa vietuiasca intr-un orizont limitat si din acest orizont ingust sa sufere de nostalgia absolutului, de nostalgia adevarurilor

de nepatruns. Omul , in toata splendoarea sa, are puterea de a topi sentimente in cuvant, de a coagula neantul intr-o stea. Si totusi, chiar daca suntem prin excelenta fiinte divine nascute din nesfarsita panza a universului, ne pierdem radacinele, ne pierdem orice legatura cu sevele lumii. Cum ne putem trata societatea mult prea atrasa de neimportant? Ne mai consideram oameni sau doar reminiscente ale celor ce-am fost, subtile ondulatii ale Creatiei? Ar trebui sa ne luam o casa noua? Soua poate ar trebui sa conducem o masina mai puternica, sa poluam, sa pornim razboaie, sa distrugem, sa pedepsim, sa omoram? Ce ne-ar face cu adevarat fericiti? In curand sentimentele vor fi dovada unui caracter slab, ce nu poate supravietui noii societati perfect adaptate lumii de maine. Off...ce am devenit...fiinte materiale speriate de destinul tragic cat mai realist ce ni se intinde in fata. Ne-ai creat pe noi, Doamne dupa Chipul si Asemanarea Ta si nelinistit este sufletul nostru pana la sfarsitul veacurilor. Ti se va parea ciudat, dar eu refuz sa cred ca omul va deveni o marioneta de hartie pierduta printre propriile ruine. Vom continua sa speram pana cand se va prabusi si ultimul pilon al cerului si noi...noi vom infasurati intr-o ultima imbratisare a zorilor sublima ,protectoare.