MISCAREA - ROLUL MISCARILOR IN STRUCTURA CORPULUI OMENESC

Organismul uman reprezinta o unitate biologica (organismul si mediul in care acesta apare si se dezvolta) si o unitate ontogenetica (organismul individual, produsul armoniei reciproce dintre celule). Homeostazia, respectiv totalitatea constantelor morfofiziologice care conditioneaza functionalitatea normala a organismului, este tocmai expresia dinamica, in miscare, a acestei interrelatii ecotrope (din mediul extern) si idiotrope (din mediul intern). Organismul uman se prezinta ca un tot unitar, diferitele lui sisteme si aparate fiind in stransa corelatie functionala, integrate de catre sistemul nervos atat intre ele cat si cu mediul exterior. In acelasi timp, organismul poate fi considerat un sistem biomecanic. In cadrul sistemului putem deosebi, schematic, trei componente principale: a) aparatul locomotor, alcatuit din oase, muschi si articulatii, la nivelul carora se produc modificari materializate in insasi miscarea diferitelor segmente ale corpului; b) sistemul neuroendocrin, care realizeaza cooraonarea motricitatii si, in acelasi timp, prin corelarea functionala a activitatii celorlalte sisteme si aparate (digestiv, respirator, caraiovascular, urinar), asigura nivelul metabolic necesar desfasurarii actiunilor motrice; c) aparatele metabolice: de import a materiei (digestiv si respirator), de export (urinar), de transport (cardiovascular), care, actionand adaptativ, asigura desfasurarea optima a proceselor anabolice si catabolice impuse de solicitarea motrica. Organismul uman, privit ca sistem biologic, biomecanic, trebuie integrat in mediul exterior, care actioneaza sub raport mecanic, in principal, prin intermediul urmatorilor factori: 1) fortele exterioare; 2) greutatea; 3) inertia.

1) Fortele exterioare se opun actiunii sistemului biomecanic biologic. Ele sunt guvernate de legi fizice si pot fi sistematizate astfel: a) rezistente exterioare materializate in diferite aparate pentru exercitii fizice (haltere, aparate de tractiune, greutati etc.), in instalatii sau dispozitive de forta. Aceste rezistente exterioare se exercita vertical, orizontal, oblic, circular, excentric sau concentric; b) configuratia si masura segmentelor corporale incriminate in exercitiul sportiv. Valoarea acestui factor, in contextul realizarii unei anume activitati sportive, depinde de: numarul de segmente corporale mobilizate, volumul, lungimea, densitatea si forma segmentului, orientarea lui in spatiu. 2. Greutatea segmentelor corporale, ca urmare a fortei gravitationale, depinde de sediul miscarii, de unghiul axului, de segmentele interesate in miscare, de unghiul format de axa de progresie cu verticala, de viteza de progresie. 3. Inertia, tendinta corpului de a se mentine in repaus sau mobilitate. Conditiile de executie ale miscarii determinate, indeosebi de factorii exteriori, pot fi rezumate la trei elemente principale: a) echilibrul, care poate fi cu sau fara punct de sprijin si in studiul caruia trebuie sa avem in vedere centrul de greutate si conditiile particulare ale executiei miscarii (incidentele); b) realizarea unor parghii, ce pot fi de gradul I, II sau III; c) ritmul .prin care intelegem alternanta dintre actiune si reactiune si care este conditionat de tipul constitutional individual, de fortele exterioare si de durata exercitiului. Legile dupa care se guverneaza actiunile motrice realizate de sistemul biomecanic biologic uman, integrat in mediul exterior, pot fi astfel sintetizate: 1) Legea efortului util; 2) Legea efortului voluntar maxim. 1) Legea efortului util se refera la obtinerea unui randament maxim in conditiile reducerii la minimum a actiunii motrice principale (selectarea miscarilor, eliminarea gesturilor inutile, repartitia efortului pe ansamblul corpului, ajustarea intensitatii efortului in raport cu rezistenta, cautarea compensatiilor favorabile in miscari). 2) Legea efortului voluntar maxim se aplica, indeosebi, pentru exercitiile statice de dezvoltare a diferitelor grupe musculare. Intensitatea actiunii motrice este, in general, superioara fortei exterioare ce trebuie invinsa, miscarile stabilindu-se dupa efectul lor asupra organismului si evitandu-se compensatiile. Dupa aceasta lege se dirijeaza, gradat, programele de exercitii care vizeaza atat imbunatatirea conditiei fizice a sportivilor, cat si corectarea unor deficiente somatice. In aceasta viziune integrativa exercitiul fizic poate analogat cu un sistem de conducere cibernetica in care subsistemul condus este constituit din componentele aparatului locomotor care efectueaza miscarile. Subsistemul informational este reprezentat de diferitele nivele ale sistemului nervos central, care prelucreaza informatiile in

vederea elaborarii comenzilor pentru executia actelor motrice, iar subsistemul de conducere este alcatuit din caile eferente ale sistemului nervos central, care transmit impulsurile nervoase spre musculatura. La baza miscarilor stau factorii morfofunctionali rezultati din miscarea insasi si care nu sunt altceva decit organele aparatului locomotor (oase, articulatii, muschi) si organele sistemului nervos (receptori, nervii senzitivi, maduva spinarii, encefal, nervii motori, placile motorii, sistemele gama). Organismul in miscare trebuie privit ca un tot unitar, ca un intreg, miscarea fiind rezultatul intrarii in actiune a tuturor factorilor morfofunctionali amintiti. Intrarea in actiune a acestor factori si mecanismele for sunt stereotipe si pot fi considerate ca niste principii. Interdependenta dintre organism si mediul extern Organismul in miscare trebuie privit ca un tot, ca un intreg, in strinsa interdependenta cu mediul in care se dezvolta si se deplaseaza. Este cunoscuta importanta factorilor externi asupra organismului uman, cum sint: rezistenta si elasticitatea solului, acceleratia, gravitatea etc. De asemenea, mai amintim influenta temperaturii scazute a mediului inconjurstor asupra obtinerii unor bune rezultate, prin fenomenele de micsorare a excitabilitatii neuromusculare si de vasoconstrictie pe care le provoaca, precum si influenta scaderilor de presiune atmosferica asupra miscarilor efectuate de piloti si cosmonauti. Rolul miscarilor in structurarea corpului omenesc Miscarea influenteaza corpul omenesc, structurindu-l si formindu-l apt sa realizeze miscari din ce in ce mai complicate. Structurile corpului omenesc sunt structuri functionale, produse prin functie, cu scopul de a crea functii. Functia poate fi definita ca o actiune, ca un proces complex, a carui caracteristica generala este aceea de a se desfasura in timp, iar forma structurii functionale, ca o stare complexa, a carui caracteristica generala este aceea de a se desfasura in spatiu. Forma si functia nu sunt insa decit aspecte ale manifestarii aceleiasi unitati - materia vie - si nu pot exista una fara alta, asa cum miscarea nu poate exista in afara materiei. Desfasurarea for in timp si spatiu se conditioneaza reciproc, functia creand forma, iar forma creand functia. Forma deci - in ultima analiza - nu este nici ea o stare definitiva, imuabila, ci este permanent modelata de functie, este o forma functionala. Acesta este dealtfel si intelesul profund al definitiei pe care F. Rainer o da anatomiei, ca fiind stiinta formei vii'. Locomotia, miscarile segmentelor aparatului locomotor, exercitiile fizice reprezinta functia aparatului locomotor, iar factorii morfofunctionali care il alcatuiesc reprezinta forma lui. Interconditionarea dintre locomotie, ca functie, si aparat locomotor, ca forma, este evidenta si reprezinta una dintre premisele de baza ale fundamentarii stiintifice si ale importantei educatiei fizice. Tipurile biomecanice de activitate musculara Miscarile sunt asigurate prin efort muscular dinamic, care dezvolta lucru mecanic, iar pozitiile sunt asigurate prin efort muscular static-izometric. Studiile au aratat ca in efectuarea miscarilor, pe langa componenta dinamica, izotona, exista si o componenta de efort muscular static, iar proportia dintre efortul dinamic si cel static variaza dupa specificul miscarii.

De asemenea, studiul efortului dinamic a permis sa se deosebeasca citeva particularitati biomecanice, extrem de importante pentru conducerea stiintifica a pregatirii fizice. Tipuri biomecanice de activitate statica Activitatea statica, de asigurare posturala, foarte complexa din punct de vedere biomecanic, este strict legata de tipurile de echilibru in care corpul omenesc se poate afla, adica in echilibru stabil sau instabil. Analizata astfel, activitatea statica este de trei feluri: de consolidare, de fixare sau echilibrare si de mentinere. 1) Activitatea statica de consolidare se intalneste in toate cazurile in care corpul sau segmentele sale, luate separat, se afla in echilibru stabil. Un corp se afla in echilibru stabil atunci cand centrul sau general de greutate se afla sub baza de sprijin, cum sunt toate pozitiile atarnat la diverse aparate. Caracteristica sa mecanica principala este ca, daca o forta actioneaza asupra corpului aflat in echilibru stabil, el penduleaza pina ce revine in pozitia de plecare. In aceste situatii, musculatura corpului se contracta izometric cu scopul de a proteja, de a consolida articulatiile, fata de fortele care tind sa intinda sau sa rupa ligamentele. Contractia statica de acest tip se numeste de consolidare si este indeplinita cu participarea tuturor grupelor si lanturilor musculare antago-niste. Valoarea fortei contractiei statice de consolidare este mai mare in vecinatatea bazei de sprijin (inele, bara etc.) si descreste catre extremitatea care atarna liber. in miscarile de rotatie ale corpului la bara fixa (gigantica), valoarea fortei de consolidare este maxima la 180 , cand corpul trece pe sub bara, ajungand sa depaseasca de doua, trei ori greutatea sportivului. Activitatea statica de consolidare poate fi folosita cu succes pentru cresterea globala a fortei musculaturii, chiar la copii si scolari, intrucat, asa cum am aratat, ea solicita static toate grupele si lanturile musculare antagoniste, iar valoarea solicitarii nu este mare decat cand pozitiile atarnat se fac cu ingreuiere. Pozitii diverse in atarnat, mai ales la scara fixa, se folosesc in gimnastica terapeutica pentru corectarea unor deficiente fizice. 2) Activitatea statica de fixare (echilibrare) se intalneste in toate cazurile in care corpul sau segmentele sale se gasesc in pozitie de echilibru nestabil. Un corp se afla in echilibru nestabil atunci cand centrul sau general de greutate se afla situat deasupra bazei de sprijin, (pozitia stand, sezand etc). intreaga activitate de educatie fizica este desfasurata in imensa majoritate din pozitii de echilibru nestabil. Chiar pe parcursul miscarilor, pe langa activitatea dinamica, exista o componenta de efort static de valoare diferita, in functie de particularitatile miscarilor. Exista deci o infinitate de situatii in care corpul sau segmentele sale se afla in echilibrul instabil, care este asigurat prin activitate statica de fixare, care se mai numeste si de echilibrare, intrucat efortul static al musculaturii are acest scop. Activitatea statica de fixare (echilibrare) este indeplinita de grupele si lanturile musculare antagoniste, iar valoarea ei cea mai mare este in apropierea bazei de sprijin (sol, aparate). Valoarea efortului static de echilibrare creste in pozitiile corpului in care verticala centrului general de greutate nu este in centrul bazei de sprijin ci spre periferia ei.
o

Valoarea efortului static de echilibrare mai variaza si in functie de alti factori mecanici, cum este unghiul de stabilitate. Acest unghi este format din verticala centrului general de greutate si o dreapta care il uneste pe acesta cu marginile bazei de sprijin. Cu cat unghiul de stabilitate este mai mic, cu atat gradul de stabilitate este mai mic, iar activitatea statica de fixare (echilibrare) este mai mare si invers. De asemenea, cu cat centrul general de greutate este mai inalt fata de baza de sprijin, iar aceasta are un perimetru mai mic, cu atat stabilitatea este mai mica si efortul static de asigurare a echilibrului este mai mare si invers. In practica, activitatea statica de echilibrare se foloseste in cadrul pregatirii fizice generale, in corectarea unor deficiente fizice, mai ales ale coloanei vertebrale, si in cadrul a numeroase pozitii si miscari pentru cresterea capacitatii de echilibrare. 3) Activitatea statica de mentinere este al treilea tip de efort static; el se intalneste atat in pozitiile de echilibru stabil cat si in cele cu echilibru nestabil, ori de cite ori membrele superioare sau inferioare, prin pozitia lor, se departeaza de verticala centrului general de greutate . Astfel, membrul superior, care atarna liber in pozitia stand se afla in echilibru stabil, cu sprijinul in articulatia scapulo-humerala, iar activitatea statica este de consolidare. Daca ducem membrul superior intins in anteductie, activitatea musculara care asigura aceasta pozitie este de mentinere si este indeplinita de anteductori sau abductori, fara participarea antagonistilor. Vietuitoarele si corpul omului, spre deosebire de corpurile inerte, pot pastra echilibrul - in anumite limite chiar cand verticala centrului general de greutate nu cade in perimetrul bazei de sprijin; corpurite inerte cad in momentul cind inclinarea lor scoate verticala centrului general de greutate din limitele sprijinului. La vietuitoare si la om acest lucru este posibil datorita contractiei statice de echilibrare a musculaturii; efortul va fi cu atat mai mare, cu cat verticala centrului de greutate depaseste mai mult baza de sprijin. De asemenea, in pozitia stand, cu trunchiul aplecat inainte, activitatea statica pentru trunchi este de mentinere, fiind asigurata de muschii santurilor vertebrale. Importanta pentru practica educatiei fizice si sportului, a acestui tip de activitate musculara statica, rezulta din faptul ca pozitiile sunt asigurate numai de catre anumite grupe sau lanturi musculare, fara participarea antagonistilor. in felul acesta, pot fi antrenate, selectiv, pentru cresterea fortei prin efort izometric, numai anumite grupe sau lanturi musculare care ne intereseaza. Tipurile biomecanice de activitate dinamica Contractia izotona a muschilor produce miscare, adica deplasarea segmentelor osoase; in timpul contractiei muschiul isi scurteaza lungimea, isi schimba forma, insa volumul ramane acelasi. Segmentele osoase pe care se fixeaza muschiul se apropie, iar tensiunea dezvoltata prin contractie ramane neschimbata (izotonia). Studiul mai aprofundat al miscarii a aratat ca ea se produce si cind muschiul care s-a contractat isi cedeaza treptat scurtarea, iar segmentele osoase se departeaza lent. Este un nou aspect al asigurarii miscarii, tot izotone, dar printr-un mecanism invers. Astazi este admis, in biomecanica, ca muschiul poate dezvolta doua tipuri de activitate dinamica, unul de invingere si altul de cedare. Se intelege prin activitate dinamica de invingere, miscarea produsa prin scurtarea muschiului, care apropie segmentele osoase. Din acest motiv, ea mai poarta numele de activitate concentrica.

Activitatea dinamica de cedare produce miscarea prin cedarea treptata a scurtarii - segmentele osoase se departeaza incet- din care motiv aceasta activitate a fost denumita excentrica. Este important de subliniat ca nu trebuie sa se confunde activitatea dinamica de cedare cu relaxarea muschiului; in timpul cedarii, muschiul se alungeste treptat prin cedarea progresiva a scurtarii sale. Precizarea acestor doua tipuri de activitate musculara dinamica a determinat schimbarea unor opinii mai vechi din anatomia functionala referitor la actiunea muschilor somatici, care erau impartiti, in raport cu actiunea lor, in muschi flexori, extensori, abductori, adductori etc. Unul si acelasi muschi poate produce atat actiunea lui clasic cunoscuta, cat si actiunea antagonista acesteia. Astfel, in anatomia clasica, muschii santurilor vertebrale sunt cunoscuti ca extensori ai coloanei vertebrale, asigurand, prin contractia lor dinamica, de invingere, pozitia verticala a corpului. In prezent se stie ca aceiasi muschi ai santurilor vertebrale asigura si flexia coloanei vertebrale, inclinarea inainte a corpului, insa prin activitatea dinamica de cedare. De asemenea, muschii peretilor abdominali asigura, din pozitia culcat, flexia trunchiului prin activitate dinamica de invingere si extensia trunchiului, insa prin activitate dinamica 'de cedare'. Bicepsul brahial este flexor al cotului, prin activitatea dinamica de invingere si extensor al antebratului, prin activitate dinamica de cedare. In felul acesta se pot demonstra, pentru fiecare muschi in parte, cele doua tipuri de activitate musculara dinamica. Deci, notiunea clasica de muschi flexori, extensori etc. a devenit relativa, ea exprimand numai un aspect al capacitatii lui motrice. Notiunile de activitate dinamica de invingere si de cedare au o mare impor tanta practica. Cateva exemple vor fi edificatoare prin concluziile lor practice. Astfel, genoflexia cu haltere - exencitiu larg folosit in antrenament pentru cresterea fortei - este o miscare compusa din doua faze: ridicarea si coborarea. in faza de ridicare se produce extensie in articulatiile coxofemurala si a genunchiului si flexia plantara in articulatia talocrurala. Lantulmuscular care asigura faza de ridicare este tripla extensie de la membrele inferioare, prin activitate musculara dinamica de invingere. in faza de coborare se produce o flexie in articulatiile membrelor inferioare, aparent; fiind vorba de flexie ar trebui sa fie asigurata de grupele musculare flexoare ale acestor articulatii. in realitate, asigurarea fazei de coborare se face tot de lantul triplei extensii, insa prin activitate musculara dinamica de cedare. in concluzie, vedem ca efortul muscular care asigura genuflexia cu haltere este indeplinit numai de lantul triplei extensii. De aceea, daca intr-o anumita miscare avem nevoie sa crestem forta lantului triplei flexii, trebuie sa gasim un alt exercitiu, cum ar fi, spre exemplu, din culcat, tractiune cu piciorul la un helcometru. Miscarea de tractiune in brate la bara fixa este compusa din doua faze: de tractiune (ridicare) si de coborare.

in faza de tractiune actioneaza un lung lant muscular format din: flexorii degetelor, ai pumnului, cotului, retroductorii si adductorii bratului, muschii care coboara si basculeaza medial scapula. Activitatea depusa de acest lant muscular este dinamica, de invingere. in faza de coborare actioneaza acelasi lant muscular, insa prin activitate dinamica de cedare. Du:pa cum vedem, prin tractiunile la bara, - exercitiu des folosit pentru cresterea fortei la membrele superioare - noi nu antrenam, de fapt, decat muschii care formeaza lantul descris mai sus. Pentru restul grupelor si lanturilor musculare trebuie sa gasim alte exercitii. Din analiza biomecanica a acestui exercitiu rezulta importante concluzii practice. Exista indicatii si contraindicatii la aplicarea lui, intrucat nu foloseste decat in anumite ramuri si probe sportive. El este indicat in canotaj, gimnastica sportiva, inot, volei, handbal, unde lantul muscular antrenat prin tractiuni, la bara, actioneaza si in principalele acte motrice din aceste ramuri sportive. Tractiunile la bara sunt contraindicate la toate stilurile de aruncari (mai putin ciocanul), in box, etc., intrucat la aceste ramuri sportive actioneaza alte lanturi musculare. La saritura in lungime cu elan, in toate variantele ei, activitatea dinamica de invingere si de cedare contribuie in diferite faze la cresterea randamentului. Astfel, la bataie, actioneaza lantul triplei extensii, prin activitatea dinamica de invingere, iar la aterizare actioneaza acelasi lant muscular, insa cu activitate dinamica de cedare. in pregatirea sariturilor va trebui sa tinem seama de aceste aspecte rezultate din analiza biodinamica si, in functie de pregatirea sportivilor, se vor indica exercitii care sa antreneze tripla extensie atat la activitatea dinamica de invingere cat si la cea de cedare. Pozitia bipeda Omul fiind un animal biped, pozitia lui caracteristica este cea in picioare, deci in ortostatism. Pozitia anatomica corespunde pina la un punct pozitiei de drepti din gimnastica: membrele inferioare lint lipite, cu picioarele in unghi drept pe gambe si genunchi si soldurile extinse. Membrele superioare sunt lipite de partile laterale ale trunchiului, cu coatele extinse, dar, spre deosebire de pozitia de drepti din gimnastica, antebratele sunt rotate in afara, iar palmele si degetele extinse privesc inainte. Denumita si 'pozitia 0' sau pozitia neutrala', se foloseste si in goniometrie, reprezentind pozitia de start.