Sunteți pe pagina 1din 68
actualitatea lui mircea zaciu 55
actualitatea lui mircea zaciu
55

Argument

În acest an, pe 27 august, Mircea Zaciu ar împlinit, dacă destinul ar fost mai îngăduitor, 85 de ani. E, şi acesta, un prilej potrivit de a ne întreba cât de actuală este, acum, opera unuia dintre criticii importanţi ai literaturii române contemporane. S-a vorbit, nu de puţine ori, despre Profesorul Zaciu ca despre un personaj cu alură singulară, în zionomia căruia bonomia, ironia, spiritul caustic şi spiritul de frondă se întâlneau armonios. Pe de altă parte, se ştie că istoricul şi criticul literar era fascinat de ideea de construcţie, orice act de edicare încorporând înţelesul unui angajament moral: „Tot ce e arhitectură, construcţie – scrie criticul, în Ordinea şi aventura - e şi zidire conştientă, şi, prin urmare, asumare de răspunderi”. De altfel, prin cărţile sale, criticul îşi conturează linii şi trăsături ale autoportretului spiritual, alcătuit din geometriile inefabile ale melancoliei şi din rigoarea unei ironii detaşate. În Teritorii sunt de aat, scrie Ion Pop, cele mai pregnante date ale autoportretului Profesorului: „Teritorii este, mai mult decât o carte-jurnal sau una de memorii, una pur şi simplu de proză, foarte bine scrisă, revelatoare în primul rând pentru autoportretul sui generis pe care autorul şi-l conturează ca adevărat protagonist al universului şi întâmplărilor trăite”. Care este, însă, esenţa criticii lui Mircea Zaciu, timbrul ei propriu, individualizator? Într-o pagină de meditaţie autoscopică, criticul îşi asumă o poziţie activă, implicată, mobilizată de imersiunea în relieful actualităţii: „În ceea ce mă priveşte, eu mă revendic de la critica activă promptă, prezentă în revista săptămânală şi lunară, cea care, cum spunea Camil Petrescu «grăbeşte judecata timpului, orientează creaţia», cea menită să «limpezească judecata contemporanilor». Nu sunt «universitar» decât prin profesia didactică; în critică nu pot , deoarece nu există un punct de vedere «universitar» în critica noastră”. Dominat adesea de nerv polemic, retras, de cele mai multe ori, riguros şi tenace, în cadrele argumentelor şi ale demonstraţiei, cu timbru afectiv şi catifelări ale melancoliei, scrisul lui Mircea Zaciu se detaşează mai ales prin ţinuta morală, prin care sunt interogate surile şi neajunsurile lumii, cum bine observa Dan C. Mihăilescu:

„Polemic, virulent uneori, cu porniri necenzurate, Mircea Zaciu îşi studiază întâi de toate obiectul ca pe un personaj şi abia apoi ca o şă biobibliogracă. Dincolo de cronologie, de genealogie, analogie şi simbologie, accentul decisiv cade pe clarobscurul psihologiei. Stilurile, temele, structurile, ideile se resorb în cele din urmă în ordinea morala a scriiturii. O opţiune eronată din viaţa unui scriitor, o idilă de senectute, o ratare politică, o indecizie perpetuă, un eşec intelectual, o scrisoare culpabilă, sentimentul singurătăţii absolute în mijlocul triumfului general, o trădare, o bruscă atitudine curajoasă, o laşitate, o pagină voluntar uitată, un lanţ ascuns de complexe – sunt, pentru Mircea Zaciu, acele nuclee atât de necesare istoricului literar”. Actualitatea lui Mircea Zaciu este ritmată armonios atât de prezenţa tutelară a propriei sale opere de critic, eseist, istoric literar sau memorialist, cât şi de repercusiunile ideaţiei proprii în cărţile discipolilor săi, care au dus mai departe gândul unui scriitor caracterizat, dincolo de orice, de aura unei „vocaţii a neliniştii şi a frământării” (Livius Ciocârlie). Numărul revistei „Vatra” consacrat actualităţii lui Mircea Zaciu e alcătuit dintr-un consistent capitol de interpretări şi evocări, dintr-un epistolar (cu Octavian Schiau şi Ioan Muşlea), precum şi dintr-o secţiune documentară, care circumscrie mărturii din arhiva securităţii, privitoare la Profesor, îndelung şi intens urmărit de organele de represiune comuniste. Le mulţumim tuturor colaboratorilor noştri pentru amabilitatea cu care au răspuns solicitării noastre de a contura o imagine veridică şi credibilă a criticului, omului, profesorului Mircea Zaciu şi a actualităţii operei sale.

ă ş i credibil ă a criticului, omului, profesorului Mircea Zaciu ş i a actualit ăţ

Redacţia

56 actualitatea lui mircea zaciu
56
actualitatea lui mircea zaciu

interpretări şi evocări

Gelu IONESCU

departe…

„Aşa se pierde artistul în noaptea oraşului, în noaptea lumii, cu gratuitatea şi ingenuitatea artei lui, luându-şi un graţios rămas-bun de la o lume imbecilă”; aşa se încheie volumul Scrisori nimănui, din 1989. Mai citesc într-o bio-bibliogae că, în acelaşi an, îi mai apăruse lui Mircea Zaciu şi volumul cu titlul Departe/ aproape - nu îl găsesc în mica mea bibliotecă - mi l-o dat? l-oi pierdut? Am însă volumele de jurnal, cu mîna lui semnate, precum şi unul din cele de critică:

Viaticum, din 1983. Cum va ajuns această carte la

mine, plecat departe la sfîrşitul lui 1982, şi încă avînd

o prea frumoasă dedicaţie pe prima pagină? Şi cum se

va făcut că o prea recentă, dar ultimă carte - a mea însă - să se intituleze Tîrziu, de departe…? Cu siguranţă că e chiar acelaşi tîlc, nu numai acelaşi cuvînt, că vine dintr-o aceeaşi bucată de tăcere lipită pe mantaua călătorului, Der Wanderer, cum s-ar spune, prin albia de aur a Rinului Numai că Mircea Zaciu, partea din el, cea cu rea de artist, nu şi-a luat un graţios rămas-bun de la

lume, aşa cum e ea - şi imbecilă, reşte. Nici nu a apucat să-l rostească - poate nici să-l scrie (cine mai ştie?) şi, dacă l-ar rostit, cred că nu ar fost graţios. Ci amar, dezamăgit, simţindu-l prea timpuriu. Pentru că, deşi rar,

îl văzusem la Bonn - între două drumuri de-ale sale spre

Cluj - şi se simţea bine încolţit, răsu înd destul de greu şi mereu cu gîndul la ceea ce nu mai venea, de ani de zile nu venea: dicţionarul, ultimele volume. Hărţuiala pentru apariţie îl obosise - prea mult, prea mult. Simţeai că se teme - cum s-ar putut altfel? Căci, între două ţări, între două despărţiri, mereu repetate, viaţa nu-l prea încuraja să se bucure. Formula sa de viaţă - a şi acolo şi aici” - nu prea reuşise. Şi nici nu cred că ar putut reuşi. Devenise, de fapt, „nici acolo, nici aici” - prea multe dezamăgiri. O familie risipită, o carte „stătătoare”, în care investise atît de mult… Şi mersul lucrurilor din ţară îi aducea nu puţine nemulţumiri (între care reîndrituirea bisericii unite, de care el ţinea, era mereu tulburată de „imbecilitate” - ca să rămînem la aceeaşi vorbă). Afară de asta, Mircea nu a încetat niciodată - mi-am dat seama de cînd am citit jurnalul său şi apoi din conversaţiile noastre - să dispreţuiască, într-un anume fel, şi occidentul: pentru că el, occidentul, nu ar înţeles estul şi probleme lui. Nici nu putea, i-am spus de multe ori… Apoi, era atît de legat de „viaţa literară”, atît de dependent de ea, de micile şi marile ei evenimente, încît depărtarea de ele o resimţea deosebit de frustrantă. Îi lipseau - enorm! - tinerii, prietenii, Clujul lor comun, drumurile la Bucureşti - nu i-a fost uşor să accepte că „totul” se schimbase - şi nu numai în bine. Prea multe resentimente, prea greu de

dus pentru o inimă bolnavă. Prea mulţi morţi se adunau pe sumarul dicţionarului - nu mai era nici Marian, cu aura optimismului său de mare învăţat, inimitabilul Marian

Ca să revin la citatul de mai sus: Mircea nu a

fost un ingenuu în ce a scris: nici în critică, ce să mai

spunem de jurnal

a plăcerii de a un om social, prezent unde îi era bine, inclusiv în casele doamnelor bătrîne la ora ceaiului, îşi păstra, circumspect, secretele - cu ele şi ceva din poezia vieţii şi scrisului său. Nu ştiu, nu-mi dau seama, cît îi era de familiară ideea că lîngă literatură e aşezată, întotdeauna, gratuitatea - ca o umbră - sau ca o oglindă

Dar ca să ştim, acum, cel mai bine - în orice caz mai bine - toate acestea, ar trebui să mai vedem nişte cărţi de Mircea Zaciu, aici, pe masa noastră la care citim:

În primul rînd, jurnalul său complet - adică nefardat de cenzură. El trebuie că există, îl are probabil familia; undeva a scris că ţine” jurnal de la 14 ani: asta înseamnă că scrisul de ecare zi a durat 58 de ani. Şi ştiu, ştim de fapt toţi cei ce l-am cunoscut, că cei, numai zece, transcrişi în Jurnalul de la Dacia - 1979-89 - dau şi semne de auto-cenzură. Ar merita să-i avem şi întregi, cu toate riscurile postumităţii. Într-al doilea rînd, să strîngem studiile sale literare, cronicile şi articolele - pe cele principale şi foarte principale - într-o serie de Opere. S-ar vedea mai bine, mult mai bine decît văd eu acum cu numai două volume în faţă, cîtă greutate şi justeţe atîrnă în ele, cât de bine şi de frumos scria, chiar atunci când nu scria… „de bine”. Acesta ar BINELE pe care îl merită memoria sa, a domnului profesor, cel care nu se putea despărţi de casa din Strada Bisericii Ortodoxe, nu putea concepe că s-ar putut despărţi Nici nu ştiu unde e mormântul lui Mircea Zaciu. Scriu acum aceste rânduri deloc gratuite sau ingenue - revenind la cuvintele din fraza de început - cu gândul că se va bucurat de Graţie acolo unde el credea că va merge, direct din strada Bisericii Ortodoxe…

Şi, în ciuda mondenităţii, curiozităţii,

Ortodoxe… Ş i, în ciuda mondenit ăţ ii, curiozit ăţ ii, Cu Alexandru Vona ş i

Cu Alexandru Vona şi Alexandru George, Paris, 1998

actualitatea lui mircea zaciu 57
actualitatea lui mircea zaciu
57

Ion POP

Mircea Zaciu în dialog

epistolar

cu Marian

Papahagi

Sub titlul O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj, Editura Muzeului Literaturii Române din Bucureşti publică o importantă culegere de scrisori schimbate de profesorul Mircea Zaciu şi Marian Papahagi, sub îngrijirea Luciei Papahagi şi acompaniată de o frumoasă prefaţă semnată de Ion Vartic. Sunt adunate aici şaizeci şi şapte de mesaje care acoperă perioada 2 decembrie 1969-6 decembrie 1972, adică o secvenţă de timp în care Marian Papahagi era student bursier la Roma, iar Mircea Zaciu se apropia de încheierea stagiului său de lector de românistică în Germania, la Köln, Bonn şi Aachen. Voi spune de la început că pentru mine lectura lor a însemnat un moment cu imensă încărcătură sentimentală, indcă mi-a adus în memorie câţiva dintre anii noştri cei mai dăruiţi, de prietenie şi optimism constructiv în materie de cultură şi folosesc pluralul persoanei întâi deoarece, alături de protagoniştii emoţionantei corespondenţe, se aă evocată foarte adesea, cu o generoasă afecţiune, şi umbra tânărului care am fost, din vremile inaugurale ale Echinox-ului. Pe fondul unei aduceri aminte din care cei doi protagonişti ai epistolarului au rămas şi rămân nişte prezenţe emblematice vii pentru totdeauna, lectura scrisorilor are darul să readucă în prezent momente ale unor biograi omeneşti şi literare luminos interferente, în care vocile celor duşi şi ale celor duse răsună ca din cea mai tulburătoare apropiere. Dacă în primele scrisori tonul celor doi este încă uşor reţinut, cumva “protocolar”, în texte mai degrabă de „informare” reciprocă despre cele două spaţii geograce şi culturale intrate în legătură, foarte devreme comunicarea se destinde, fraza capătă culori multiple, o notă de amicală familiaritate se insinuează în tot ce se va mai scrie. După primele schimburi de informaţii relativ neutre (posibilitatea unei vizite a profesorului la Roma), cei doi angajează un dialog tot mai cald-prietenesc, cu accente confesive personale din ce în ce mai puternice. Din „singurătatea (sa) germană”, Mircea Zaciu trimite către Italia gânduri nostalgice, apoi rememorează cu mare plăcere momente ale vizitei în peninsulă, puse în contrast cu Franţa şi a sa Coastă de Azur, ce pare a-l decepţiona, compară Avignonul cu… Gherla, îl apasă ploaia pariziană, revine la Colonia într-o ţară „funcţională, teribil de comodă”, apreciată cu atât mai mult cu cât suportase numeroase şicane birocratice belgiene… Rămâne, desigur, cu „o nostalgie maladivă după Italia”, care nu-l va mai părăsi apoi niciodată. Principalele repere ale stării de spirit a Profesorului sunt de pe-acum xate, ele vor reveni laitmotivic pe parcursul întregului dialog epistolar. Sentimentul de însingurare e mărturisit adesea, starea de inconfort e ca şi permanentă, oscilantă în orice caz,

alternând din când în când cu momente de destindere, totuşi, când călătorul pasionat descoperă cu un ochi de plastician colţuri de germanitate cu pitoresc neafectat de catastrofa ultimului război ori peisaje romantice, precum cele din Harz. Despre Paris îşi va revizui părerile curând, când la o nouă vizită pe malurile Senei regăseşte locuri de mult familiare, bine cunoscute deja din Bibliotecă. Tema singurătăţii îl obsedează însă,

evocă chiar proiectul unei cărţi cu titlul Trei singurătăţi sau Geogra a singurătăţii, rămase în misterul lor, căci nu oferă niciun detaliu corespondentului său. (Ion Vartic crede a scoate, totuşi, de sub „pecetea tainei” numele lui Bălcescu şi Goga, ca referinţe ale acestei reecţii, după ce notează că Profesorul a scris şi despre Tudor Vianu un text, Nesomn, publicat în Echinox şi reluat, totuşi, în Teritorii) deşi declară a-l propus Editurii Dacia. El apare învecinat cu unul despre Călătorul romantic, pentru care caută insistent bibliograe în Italia sau America. Va r ă mâne ş i el nerealizat. Singur se simte ş i după întoarcerea la Cluj, în toamna anului 1970, un oraş despre care are numai cuvinte rele. Până atunci, are timp să evoce itinerarii europene străbătute cu o curiozitate mereu ămândă de locuri şi oameni noi, în Olanda îşi aminteşte de Mateiu I. Caragiale (despre care tânărul de

la Roma scrisese şi el un prim eseu), îl entuziasmează

confortul normalităţii senine din viaţa cotidiană daneză, visează la ieşiri în spaţiul scandinav mai larg, ca om

al Nordului, însă nu-l părăsesc nici reveriile unui Sud

benec, tulburător prin vitalitatea debordantă. La acest nivel, se întâlneşte perfect cu Marian Papahagi, avid

şi el de călătorii, parcurgând pasionat Italia, cutreierând Europa de la Paris până în spaţiul amand şi olandez, apoi către extremele iberice – va trece pe jos, uimindu-i

pe vameşi, frontiera dinspre Spania şi Portugalia (ţară în

care va benecia şi de o bursă de studii)… Confruntarea celor două priviri deschise spre spaţiile vizitate găseşte numeroase puncte de interferenţă, observaţiile şi reecţiile mai tânărului confrate nu sunt cu nimic mai prejos ca pregnanţă şi acuitate decât ale profesorului, cu un plus, explicabil, de prospeţime tânără a întâmpinării văzutelor, la cel dintâi. Marian Papahagi trăieşte plenar sub soarele Sudului, se simte acasă şi temperamental în geograa cu care poate comunica direct, celălalt compensează mai

degrabă goluri şi frustrări ale unui spirit retractil, de o sociabilitate mereu căutată, însă găsită doar ocazional şi provizoriu. Se mai întâlnesc profesorul şi emulul pe solul Bibliotecii, manifestându-şi ecare o curiozitate pasionată pentru lumea cărţilor, subiect frecvent al schimbului epistolar, în care apar şi numeroase trimiteri

la spectacole de teatru şi lme proaspăt ieşite pe ecrane.

Mari cititori amândoi, îşi mărturisesc adesea bucuria

descoperirii unor opere şi autori, studentul ind prins, prin forţa împrejurărilor într-un adevărat vârtej al lecturilor, cu o lăcomie a informaţiei şi cu o voinţă şi

o ambiţie a propriei modelări intelectuale ieşite din

comun. Aat în etapa redactării tezei de diplomă, apoi în

căutarea unei teme pentru lucrarea de doctorat, Marian

58 actualitatea lui mircea zaciu
58
actualitatea lui mircea zaciu

Papahagi anunţă de pe acum angajarea în proiecte de anvergură, aat cum e într-o „minunată dispoziţie de

pagină, mâine alta. Ritmul meu interior e altul şi ori scriu un lucru dintr-un jet, câte 6-8-10 pagini dintr-o

studiu”, propunând, de pildă, o cercetare despre poezia

su are, ori acel lucru e primejduit să rămână nescris

blasfemică medievală, apoi o panoramare critică a

pe

veci”. E, oarecum, paradoxul acestui mod de a scrie,

întregii poezii Occidentale romanice, pentru care

al

unui istoric literar care simte nevoia, totuşi, a unei

schiţează planuri de mare îndrăzneală. Citeşte enorm, de

documentări foarte atente, înainte de a se exprima cu

la literatură şi istorie la loso e, studii de istoria artei,

o

vioiciune surprinzătoare asupra subiectelor alese

obligat şi de exigenţele academice foarte mari, dar mai ales în virtutea unei uriaşe energii spirituale despre care

din trecutul românesc cu precădere ardelean. Sunt consideraţii făcute într-o perioadă de eseistică foarte

oferă dovezi impresionante. Periodicele dări de seamă pe

fertilă a Profesorului, când îi apar culegerile de Glose,

care i le face Profesorului sunt concludente, capacitatea

se

pregătesc Viaticum şi Ordinea şi aventura, prinzând

sa de acumulare şi de asimilare pare inepuizabilă, încât

contururi şi ampla panoramă mozaicală intitulată Ca o

dascălul simte nevoia să-i mai tempereze din când în

imensă scenă, Transilvania, care va apărea, însă, abia

când avântul şi inevitabila împrăştiere, invitându-l la

în

1996…

selecţii mai riguroase şi la o restrângere a spaţiului de investigaţie, propice aprofundărilor serioase. E o pedagogie frumoasă aici, grăitoare pentru

Dar, în legătură cu „insula de «clujeni» neclujeni”, e de reţinut concordanţa perfectă dintre cei doi corespondenţi, căci, după îndemnurile repetate

ambele părţi. Căci şi Mircea Zaciu şi studentul cu angajamente atât de spectaculoase pe plan intelectual

ale Profesorului de a alege, în locul Filologiei clujene, Universitatea din Bucureşti, cu alte posibilităţi de

se întâlnesc în voinţa de construcţie culturală majoră.

a

rmare pentru un tânăr de calibrul intelectual al

Profesorul, care a condus vreme de opt ani Catedra de Literatură Română a Facultăţii de Filologie din Cluj,

lui Marian Papahagi, acesta (care refuzase mereu îndemnul), scrie la un moment dat: „Dvs. mă sfătuiţi să

îşi mărturiseşte marea satisfacţie de a contribuit la

nu

vin la Cluj şi vă înţeleg îndemnurile. Dar în acelaşi

formarea unei mici şcoli de cercetare serioasă în jurul său - şi acest fapt va reieşi acut din starea de spirit amară, mărturisită în momentul când pierde şea acestei catedre. Împotriva interpretării meschine a episodului cu pricina, Profesorul insistă asupra naturii frustrării de care suferă, situând-o decis pe planul înalt al acelei voinţe de edicare culturală. Tot aşa, va foarte mulţumit când va putea inaugura la Editura Dacia cunoscuta, mai apoi, serie de Restituiri, la construirea căreia îi va invita şi pe câţiva dintre studenţii săi cei mai promiţători. Marian Papahagi e unul dintre ei, îi mărturiseşte direct marea încredere pe care o are în

timp mă gândesc dacă n-ar mai bine să încercăm să strângem puţin rândurile la Cluj. Nu că aş avea o părere prea bună despre mine, dar parcă e totuşi mai bine să m la Cluj cât mai mulţi oameni care să aibă chef de lucru şi să contribuie cât pot la aşezarea Clujului la un nivel pe care-l merită. Clujul ar trebui să e Oxfordul şi Cambridge-ul nostru, ceea ce Coimbra este pentru portughezi; ceea ce sunt universităţile mici (de exemplu Pisa şi Padova) pentru Italia”… Iar în alt loc: „Ceea ce vreau să fac ca să pun pe picioare un grup de oameni dispuşi să lucreze în acest sens. Înţeleg lologia romanică nu ca lingvistică, ci ca disciplină ce se ocupă

viitorul său, şi îi propune pentru moment o reeditare a

de

literaturile romanice, în primul rând medievale, dar

romanului Bizu, de E. Lovinescu, care se va şi realiza.

şi moderne. (…) Ceea ce contează sunt oamenii, şi dacă

Dar faptul şi mai semnicativ este lansarea într-una dintre epistole a ideii de a constitui „o insulă de «clujeni» neclujeni la Cluj”, de fapt un grup de

există ţiva oameni la care ţin, de ce să nu te alături lor?” - Sunt cuvinte cu ecou adânc pentru toţi cei care l-au cunoscut pe efervescentul Marian Papahagi, gata

iniţiativă şi creaţie culturală desprins de subordonări

ca

puţini alţii să se angajeze pentru o cauză culturală

conjuncturale şi eliberat în orice caz de provincialismul

de

mare relief. Din păcate, n-a ajuns decât să înceapă

ameninţător, atât de detestat. Se poate deduce şi gândul la publicarea unei reviste de specialitate, pe care ar

marele proiect, dispărând cu mult înainte de vreme – şi nici mediul clujean nu s-a dovedit în stare, în acei ani,

vrea s-o conducă pe aceleaşi căi. Ne aducem aminte

nici după aceea, să se ridice la cotele propuse ca repere

că el însuşi avea nostalgia Bucureştiului universitar,

de

el.

simţindu-se mai aproape de un G. Călinescu decât de şcoala mai rece-academică a Clujului lologic. Urma în timp a viziunii călinesciene asupra istoriei literaturii se aă şi într-o confesiune semnicativă, care apare în scrisoarea trimisă spre Roma la 12 aprilie 1972: „O

Exista, totuşi, grupul şi revista „Echinox”, printre ai cărei întemeietori Marian Papahagi fusese, şi pe care o urmăreşte cu o atenţie pasionată, trimiţând colaborări şi interesându-se de soarta confraţilor. Contra unor priviri mai sceptice ale Profesorului, gata să

istorie a literaturii? Nu ştiu dacă o voi scrie cu adevărat, în nici un caz una «clasică», de tip pedant. Poate ceva în genul călinescian, «impresii despre literatura»…”. Nici

descopere suri şi „dihonie” între redactorii publicaţiei, ori crezând că a scăzut şi calitatea publicaţiei (deşi atunci erau şi în acea „promoţie” destule nume demne

nu o va scrie, de altfel, – din păcate - căci scrisul său

de

preţuire), Marian Papahagi cutează să-l contrazică,

trăieşte cu precădere într-un regim al spontaneităţii, al reacţiei imediate, proaspete, pe care o şi mărturiseşte la altă pagină: „…eu nu ştiu să scriu pe-ncetul, azi o

aprobând şi încăpăţânarea unui Ion Pop ce nu voia să cedeze în faţa nici unui obstacol. Profesorul, foarte ataşat, altminteri, grupului nostru, îşi exprimă frecvent

actualitatea lui mircea zaciu 59
actualitatea lui mircea zaciu
59

satisfacţia citind aprecierile pozitive despre revistă, dar

nu poate să nu cedeze micilor, caracteristice, impulsuri

ironice, e ele şi afectuoase, simţindu-se cumva chiar

neglijat din pricina permanentei stări de asediu în care mă aam, căutând colaborări, citind materiale, alergând

la tipograe. Răspunzând, surâzător, unor asemenea

mici reproşuri, bunul prieten Marian recomandă, la

un moment dat, prin delegaţie epistolară, eliberarea

de tensiunile nervoase ale lui „Jean”, printr-un grabnic

mariaj…

Şi pentru că veni vorba, lectura acestor scrisori

reînvie imaginea tânărului nostru prieten de om înzestrat cu un talent al expresiei de mare prospeţime, sclipitor adesea în formulări şi reecţii, cu o gândire luminoasă şi liberă de orice prejudecăţi: sunt de citit, sub acest unghi, şi amintitele pagini despre călătoriile sale, dar mai ales pasajele în care descrie cu umor acidulat, câteva personaje dintre cele perindate la Accademia

di Romania… Iar în ce-l priveşte pe profesorul Zaciu,

multe pagini ale sale par a scrise paralel cu cele din viitoarele Teritorii, cum bine observă Ion Vartic în prefaţa culegerii. Prin ea, ni se restituie câteva secvenţe semnicative din viaţa a doi intelectuali de înaltă ţinută, exemplare în multe privinţe pentru lumea românească de azi, care pare să uitat multe dintre exemplele şi modelele culturale cu adevărat formatoare, pe care le- am avut destui dintre noi în imediata apropiere.

Adrian POPESCU

Iar maşina de scris se răcise

Domnul Profesor, cum îi spunea aproape toata lumea lui Mircea Zaciu, se bucură de o posteritate binemeritată, mai ales datorită celor trei volume ale Jurnalului, dar şi Dicţionarului scriitorilor români. Ultimul a îngropat, cum spuneam cândva, doi din cei trei arhitecţi şi meşteri, sub zidurile sale. Adică, pe Profesor şi pe regretatul lui discipol şi prieten, Marian Papahagi. Puţini dintre tinerii literaţi îl mai citează pe eminentul istoric literar, acum, excepţia criticilor literari maturi, oprindu-se mai ales la autorul originalului jurnal din Germania lectoratului său, Teritorii, 1967 (ediţia nouă, completă, i-o datorăm prietenului de o viaţă al lui Mircea Zaciu, Ion Pop) sau pe temeinicul, ingeniosul istoric literar din eseurile din Ca o imensă scena, Transilvania…, 1996. Aici, informaţia primară, la surse, conştiinţa identitară, simţul locului nostru

în lume şi inventivitatea asocierilor autorului dau un

ranat eseu de incontestabilă respiraţie europeană. Să ne gândim doar la eseul despre poezia unui Octavian

Goga pusă în relaţie neaşteptată cu poezia crepusculară

a italienilor şi vom avea rapid indicele gradului de

modernitate al unui discurs original, unde inteligenţa critică se transformă într-o meditaţie solidară cu

spiritul transilvan. Lecturi şi zile, 1974, Bivuac, 1975, Lancea lui Ahile, 1980, Cu cărţile pe masă, 1983, altele încă sunt volume negreşit necesare celor care vor să cunoască în profunzime epoca şi oamenii care i-au congurat în mare parte prolul cultural, să descopere bătăliile înverşunate pentru ,,autonomia esteticului’’, mereu reluate în cultura noastră, dintre tradiţionalişti (cu extrema lor, protocroniştii) şi europenizanţi. Azi sintagma ,,autonomia esteticului’’ pare de la sine acceptată, atunci era un ideal, un scop, care s-a perimat,

vor spune probabil tinerii postmodernişti, trans-esteticul

a înlocuit-o. Profesorul a fost categoric un luptător

pentru valorile occidentale, pentru un orizont al culturii universale, nealiniat inerţiilor provincialismului, ticurilor semănătoriste şi exaltărilor naţionaliste, dar un iubitor al literaturii române, pe care o cunoştea şi o

preţuia ca nimeni altul. Pentru echilibrul dintre naţional şi universal. Pe omul de o eleganţă rasată, care era salutat deferent de portarii Clinicilor Medicale universitare din Cluj, crezându-l vreun medic celebru, străin, poate, aat

în vizită la omologii săi, l-am avut doar un an profesor

la Filologie, la un curs special dedicate jurnalelor literare româneşti. Abia întors din alte ţări, mi se părea experimentând un dicil proces de readaptare socială. Mai târziu i-am cunoscut nu doar erudiţia, familia, casa, dar şi talentele de perfect amtrion, manifestate plenar cu ocazia zilei sale de naştere. Atunci locuinţa lui de pe strada Bisericii Ortodoxe 12, se umplea de aroma îngheţatei de fructe proaspete, sau a linzerului cu mere, pe care le pregătise, expert, veritabil ,,chef’’, de unul singur, în bucătăria sa, evocându-mi pe jumătate o farmacie austriacă, pe jumătate un laborator aseptic. Papilele comesenilor se răsfăţau proustian de 27 august, iar gheaţa din paharele noastre cu ,,Ballantines’’ clinchetea, schiţând o uvertură alegră, italienească. Discuţiile, banchetul ideilor urmau, peste puţin timp, jerbe, trasoare, polemici, planuri, comuniune. Comuniune nu docilitate, contrazicere, nu uniformitate.

Comuniune cu Marian, Vartic, Jean, Gusti (Buzura), Peter (Motzan), Aurel, Cis, Cornel, Liviu, Virgil, alte nume, multe nume, pe care le putem ecare rememora…

Prietenii echinoxişti i-au fost aproape Profesorului lor, îi trimiteau manuscrisele viitoarelor cărţi, se consultau cu el. ,,Şcoala” pe care a format-o e una atipică, informală chiar, dar subteran putem regăsi amprenta sa discretă

– bun gust, eleganţă stilistică, onestitate profesională,

în seria de Restituiri, scoasă în colaborare cu foştii lui studenţi, colecţie importantă, protejată de Vasile Igna

la editura Dacia.

Din 1999, Profesorul nu ne mai răspunde la telefon. S-o întors la Bonn? Prieteni acolo avea oricum mai puţini decât îi avea aici. Acolo erau, e drept, Alexandru Lungu, dar nici el nu mai răspunde nimănui la telefon. Pe Emil Hurezeanu îl mai avea, ca prieten, dar acesta era orişicâtuşi la câteva ore de tren, la München, ca şi Peter Motzan la Augsburg. Poate pe istoricul de artă, Pavel Chihaia, pe Titu Popescu,

60 actualitatea lui mircea zaciu
60
actualitatea lui mircea zaciu

Gheorghe Săsărman? Aici erau colegii lui de scris, nu în Germania, cei de la România literară. Să nu uităm că redacţia bucureşteană, prietenia cu Nicolae Manolescu, mai ales, cu Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu, etc. l-au susţinut mereu, iar Profesorul a reprezentat-o, practic, în cazul acuzării de plagiat al lui Eugen Barbu. Alte intervenţii curajoase în Consiliul Uniunii, atacul la Dulea, apărarea Dicţionarului, nu se pot uita pentru a pricepe epoca şi pe omul care scrie. Mai dezinhibat,

mai dezinvolt după contactul cu inventivitatea literaturii Regatului şi amiciţia scriitorilor de-acolo. Rosa del Conte îl va simpatiza spontan pe universitarul român vrăjit (Mario şi vrăjitorul?) de podurile Veneţiei, de atmosfera declinului ireversibil,

de

lâncezeala senzual- morbidă, pe unde se plimba

el

melancolic, în pauzele Congresului internaţional,

organizat de ea, închinat lui Eminescu, în 1964,

septembrie. San Giorgio Maggiore e locul ales, mulţi intelectuali din exilul românesc, Basil Munteanu, Eugen Lozovan… Câteva scrisori, ulterior publicate

în revista „Steaua”, scrisori trimise distinsei romaniste

de fratele ei, Renzo, prezent şi el la Convegno, îl descriu pe Mircea Zaciu ca pe un personaj aproape

thomasmannian, rătăcind de-a lungul canalelor venete.

O altă impresie puternică lasă Mircea Zaciu tot în

Italia, la Centrul cultural ,,Ezio Aletti”. Cis poate să ne

conrme, persoana intelectualului de anvergură Mircea

Zaciu s-a impus drept una a civilităţii reale, îndelung decantate. Directorul fundaţiei, maestrul Ivan Marko Rupnik, cel care a condus lucrările mozaicului mirabil

din „Redemptoris Mater”, dar şi altele apreciate în lume,

vorbeşte despre Profesor ca despre un adevărat partener

de dialog… Trimis, după 89, de doamna profesoară

Viorica Lascu, în calitatea ei de preşedinte al AGRU-lui,

merge la Bruxelles la o întâlnire anuală, întreruptă vreme

de patru decenii de Cortina de er, cu membrii Asociaţiei

intelectualităţii catolice europene „Pax Romana”. Lasă şi aici o bună impresie despre România postcomunistă. Relatările lui Mircea Zaciu adresate profesoarei clujene conţin, mai ales, sentimentul, declarat, că a fost mândru

ţ in, mai ales, sentimentul, declarat, c ă a fost mândru s ă reprezinte acolo genera

să reprezinte acolo generaţiile anterioare de intelectuali şi credincioşi români. Împreună cu Nicolae Prelipceanu, alertaţi de Angela, soţia mea, am alergat la locuinţa Profesorului într-o zi de Echinox brusc întunecat. L-am găsit pe Profesor deja întins în sicriu, în negru solemn, denitiv. Am rămas toată noaptea cu Mircea Petean să-l veghem, după ce ceilalţi prieteni ai Profesorului s-au retras. Maşina sa de scris, la care-şi bătea, spre admiraţia mea, direct, impecabil articolele, era rece.

Marta PETREU

Mircea Zaciu, cu dragoste

Mi-e dor de el şi îl visez. L-am visat de curînd, elegant şi năzuros ca întotdeauna, puneam ceva la cale împreună. Nu aş spune că am fost unul dintre apropiaţii lui, o, nu. Îl ştiam de pe la mijlocul anilor 1970, întîi din poveştile soţului meu, primul, doctorul Petru Muntean, care era destul de bun amic cu el încît să-i dea cadou, pe

stradă, o sticlă de ţuică. Când mi-a povestit faza, am rîs, dar nu fără un sentiment de stinghereală. Pentru mine era

O dată, o singură dată, i-am

cerut un sfat, vital pentru mine – şi mi l-a dat. O dată,

o altă singură dată, i-am cerut un ajutor concret: eram

chiar la începutul anilor 1990, aveam deja Apostrof-ul şi, deci, mare nevoie de ajutor pentru el: aşa că l-am rugat să accepte, împreună cu Ion Pop, să e în colegiul de redacţie al revistei, să mă sprijine cu autoritatea numelui său. M-a refuzat, precum Ion Pop de altfel, aşa

că ori de câte ori mă uit în casetele redacţionale ale altor reviste postechinoxiste, dar conduse de bărbaţi, în care

a gurat, uneori chiar alături de Ion Pop, îmi amintesc

clipa când am primit, calm, refuzul distinsului domn. Nu i-am purtat pică, nu-mi era dator cu nimic, cum nici eu nu-i eram de altfel – decît cu admiraţia. Nu aş spune că eram prieteni, o, nu. Ştiam de la Ion Vartic multe poveşti despre el, despre fabuloasele întîlniri literare din casa lui, pe vremea lui Ceauşescu. Şi istoria Dicţionarului. Şi istoria însingurării lui. Mi-l amintesc, izbitor de elegant, prin 1988 şi 1989, la concertele de la Casa Universitară: un dandy în adevăratul înţeles al cuvîntului, în costum de seară – cu pantoaşijderea.

Nu eram cu adevărat prieteni, o, nu, dar ne- am apropiat la începutul anilor 1990. Refuzase, aşa cum mi-a povestit el însuşi şi cum îmi mai spunea şi

Doru, tot: să facă parte din noua echipă de conducere

a Universităţii „Babeş-Bolyai”, ca rector, să conducă

Profesorul, cu literă mare

Fundaţia Culturală Română, cum îi oferise telefonic preşedintele Ion Iliescu, mi se pare că şi un post cultural la Paris – căci voia să plece în Germania, la familie. Foştii lui „discipoli”, cu care se întîlnise săptămînal sau oricum foarte des în frumoasa lui casă de pe Bisericii Ortodoxe, erau plecaţi: Ion Pop la Paris, la Centrul

actualitatea lui mircea zaciu 61
actualitatea lui mircea zaciu
61

Cultural, Papahagi la Ministerul Învăţămîntului, Ion Vartic la Ministerul Culturii – iar el se pomenise în Cluj:

singur. Atunci, pe golul acela de autoritate şi afecţiune, pe singurătatea aceea teribilă, s-a împrietenit cu alţi oameni, pe care i-a primit în casa lui. Deşi, după cum mi-a spus, după cincizeci de ani nu se mai fac prietenii. Eu, de pildă, am ajuns pentru prima dată la el acasă în vara anului 1990: ne-am încrucişat din întîmplare pe stradă, era gardat de Mircea Petean – şi m-a invitat

să-i însoţesc la el acasă, la masă. Ne-a gătit el însuşi, în bucătăria lui frumoasă, cu obiecte de epocă, iar apoi am spălat împreună vasele şi le-am pus la uscat în cuptor. Gătea bine, gustos. După acest eveniment extraordinar pentru mine, ne-am vizitat resc, am mîncat de multe ori împreună şi ne-am telefonat pentru tot felul de eacuri, de la reţete de supe la consultaţii gramaticale. Şi nu o singură dată, pur şi simplu am pălăvrăgit cu voluptate. M-am bucurat de afecţiunea lui ca de o medalie cîştigată nu atît prin meritele mele, cât prin golul care se crease brusc în jurul lui şi pe care eu, ce diagnosticasem instantaneu fenomenul, mă ofeream respectuos, afectuos şi făcîndu-mă că nu ştiu despre ce-i vorba, să i-l atenuez, pentru a-i amortiza căderea din autoritatea sa înainte deplină în insignianţa socială relativă la care ajunsese. Dar ştiam foarte bine că, dacă nu s-ar prăbuşit comunismul şi dacă discipolii lui n-ar sărit afară din cuibul clujean, n-aş ajuns eu în frumoasa lui

n-aş ajuns niciodată să

casă de pe Bisericii Ortodoxe

mă plimb cu Zaciu pe străzi, să complotăm împreună un honoris causa pentru Vlasiu, să ne povestim tot felul de eacuri şi, ca-n treacăt şi ca din întîmplare, să ne facem confesiuni. Anii aceia au fost grei pentru el: îşi pregătea plecarea în Germania, îşi desfăcea casa şi, în acelaşi timp, îşi punea o oarecare ordine în lucruri: Dicţionarul (din nou, bineînţeles, şi pînă în ultima zi a vieţii, de fapt:

pînă în ultima oră a vieţii şi prima a morţii sale), casa din Bisericii Ortodoxe, pentru care avea un proces chiar cu rudele şi, totodată, Universitatea. Se pensionase, mai avea numai doctoranzi. Iar după ce a plecat, a văzut că, de fapt, e mai bine să aibă şi un picior în România. Aşa că a început să se întoarcă pentru lungi perioade, pe care şi le umplea cu de toate, de la Dicţionar şi Jurnal (pe care, aşezat în frumoasa lui cameră în formă de L, cu vedere

largă asupra oraşului, şi-l dactilograa selectîndu-l) la borcanele cu gemuri, dulceţuri, compoturi, incredibil de frumos colorate. De: pe tot ce punea mîna, făcea de la foarte bine în sus. Dar, repet, erau ani răi pentru el, şi îşi dorea, ca Profesor ce era, chiar dacă pensionat, să mai lucreze cu studenţii. Nu s-a putut înţelege cu decanul de- atunci al Literelor, aşa că, fără ştirea lui, l-am rugat eu pe profesorul Andrei Marga, atunci rector, să-i dea un curs. Profesorul Marga i l-a dat la Facultatea de Litere, şi Zaciu s-a întors bucuros să îl ţină: a renunţat însă în curînd, căci decanul de la Litere făcuse din cursul lui Zaciu un simplu „facultativ”, la care studenţii, neconstrînşi de ideea unui examen, veneau şi nu veneau.

Zaciu a fost de fapt foarte jignit şi supărat, adesea contra lui Marga, şi oricîte explicaţii i-am dat eu, nu a priceput niciodată că nu rectorul, ci alţii i-a făcut felul. Ori de câte ori mă gîndesc la eşecul meu de atunci de a-i face din umbră o bucurie, căci în fond eşecul meu a fost, mi se strînge inima de durere. Poate că, între timp, văzînd cum se poartă perpetuu lumea culturală şi universitară din ţară, m-am mai tăbăcit. Poate că între timp am învăţat şi eu că trăim într-un oraş mic-burghez şi că aşijderea este mentalitatea lui artistic-culturală, căci Clujul tolerează boema şi cele cîteva particularităţi de personalitate artistic-boemă, dar nicidecum stilul înalt- patrician. Or, prin valoare intelectuală şi stil asumat de viaţă, prin temperament şi conştiinţă de sine, Zaciu a fost un patrician, aşadar un corp străin, în contra căruia mediul clujean a secretat spontan, cum secretă şi azi contra altora, anticorpi. Aşa că, local, i-au fost făcute destule şicane, de la, de pildă, faptul că nu i-a fost acordat dreptul de a conduce doctorate (acest drept l-a obţinut abia în 1990, după căderea socialismului real românesc), pînă la faptul că mici informatori ai Securităţii îi scotoceau în servieta lăsată imprudent pe un birou – scena din urmă s-a petrecut aievea în redacţia revistei Tribuna, la sfîrşitul anilor 1970. Oricum, nu de bine ce-i era în Clujul literar şi cultural s-a mutat el ca scriitor la Bucureşti. După toate câte le ştiu, consider cazul Zaciu emblematic şi în privinţa Dicţionarului şi în privinţa Universităţii ori a posterităţii literare. Căci Dicţionarul nu Partidul Comunist i l-a boicotat, ci scriitorii, aceia care erau nemulţumiţi de spaţiul care le-a fost lor acordat şi de spaţiul mai mare acordat altora. Iar la Universitate nu rectorul şi nu studenţii nu l-au vrut, ci unii dintre foştii colegi. Iar după moartea lui, felul cum i-au fost publicate scrisorile, felul cum s-au „rătăcit” unele jurnale şi felul cum a fost împrăştiată arhiva unuia dintre cei mai străluciţi şi învăţaţi oameni pe care i-am avut arată că pentru un scriitor cel mai bine este ca, la moarte, în casa proprie să nu mai existe nici un fel de

pentru ca nimeni să nu

scrisori, fotograi, jurnale

poată sustrage şi valorica tendenţios nimic. Şi, iarăşi, felul cum a murit m-a învăţat că norocul de-a avea urmaşi nu te salvează întotdeauna de şacalii literaturii. Aşa că, din nou, cel mai bine este ca moartea să te prindă cu casa goală. Ştiu că nu o să-mi măresc numărul de prieteni scriind aceste rânduri, ştiu că întotdeauna şi ca ecare om mai am câte ceva de pierdut, ştiu şi că răul este innit, aşa cum spuneau pitagoreicii – dar măcar să-mi păstrez respectul pentru mine însămi; căci vine o vreme când lucrurile trebuie spuse, chiar dacă deocamdată numai pe jumătate.

Zaciu a fost un om foarte afectuos care şi-a ascuns, ca un englez, dragostea în morocăneli. Avea limba ascuţită şi forfeca pe orice cunoscut cu care ne încrucişam pe stradă, începînd de la îmbrăcăminte –

Doamne fereşte să i neglijent îmbrăcat sau, la fel, prea

Uneori era

vizibil ferchezuit!, prea parfumat, prea

total nedrept cu cei care îl iubeau de fapt foarte tare şi

62 actualitatea lui mircea zaciu
62
actualitatea lui mircea zaciu

încercau să-i facă toate voile: era ca un îndrăgostit care nu pricepe decît cu mare greutate că nu, nu l-ai trădat,

ci e pur şi simplu un accident sau o neînţelegere. Din

acest motiv, scrisorile, destul de multe, pe care le am

de la el, scrise cu scrisul lui frumos, sînt pur şi simplu

nepublicabile acum: uneori îmi scria lucruri dureros de nedrepte despre apropiaţii lui. Presupun că şi despre mine scria la fel în epistolele către alţii. Dar, indiferent ce a scris despre mine, trebuie să recunosc că îl iubesc şi acum. Îl văd, într-un lm sonor, la mine la Jucu, aşezat sub viţa de vie în oare, mîncînd supa de primăvară făcută de Mama mea. S-au înţeles foarte bine, cum s-a înţeles şi cu Rozalia din Feleac, o ţărancă deşteaptă care venea să-i facă gospodăria şi cu care l-am plîns laolaltă – de fapt, să spun adevărul: l-am bocit – lîngă

sicriu. Îl văd, tot la mine, la Jucu, în cîmp, spre locul La Cruce, unde aveam şi noi pămînt de la Tica, între lanurile verzui-argintate de grîu căruia abia îi dăduse spicul şi din care ne cînta un pitpalac, uitîndu-se lung

în zare. Îi văd silueta subţire, elegantă, în faţa Librăriei

Universităţii, pe vremea când încă nu ne salutam, la colţ, cu Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Augustin Buzura. Îl văd în casa lui splendidă, în salon, dîndu- ne, doamnei Georgeta Dimisianu, lui Doru şi mie, îngheţată: o cremă verzuie, aromată, nemaipomenit de bună, şi întrebîndu-ne dacă ştim ce mîncăm; nu ştiam, aşa că într-un nal, după ce s-a jucat cu noi precum cu nişte pisoi, ne-a spus secretul: era îngheţată de pepene

verde, făcută după o reţetă proprie, pe care n-a întîrziat

să ne-o spună. Sau cot la cot cu Petean, aplecîndu-şi

capul lui semeţ şi nobil asupra mesei pentru a curăţa

salata, ceapa şi usturoiul. Ori în faţa porţii casei lui, pe cale de a se îmbarca în maşina lui Andrei Marga, care urma să-l ducă în Germania, luându-şi rămas-bun de la Doru şi de la mine şi şoptindu-mi emoţionat la ureche o rugăminte secretă, pe care nu am apucat să i-o împlinesc: anume, să îi dau un poem pentru pagina întîi

a Vetrei, căci plănuia nişte tratative, nişte medieri

Îl

văd în redacţia Apostrof-ului, dăruindu-ne o fotograe cu dedicaţie. Îl văd în casa lui, după ce se mutase în Germania şi îşi vînduse cea mai mare parte din mobilă, şi nu mai avea decît cîteva piese disparate – dar avea

în schimb multe muşcate aşezate în vase de protecţie

muşcatele crescuseră nebune, cred

că avea o mînă formidabilă la ori, aproape ca Mama.

albe, de porţelan

Îl văd într-o iarnă, servindu-ne, pe Emil Hurezeanu, pe Doru şi pe mine, cu friptură de porc la cuptor, cu crustă maronie, apetisantă, cu cartoşi castraveciori muraţi – „De la Rozalia. Ştii ce bună prietenă e. Duminică am fost la ea la masă, în Feleac”. Sau văd cu ochii minţii un volum Ibsen de poeme, în norvegiană, cu trei panseluţe

aurii imprimate în legătura de piele vişinie, îl cumpărase

cu multă vreme înainte, dintr-un anticariat bucureştean,

păstrîndu-l cu răbdare drept cadou pentru Doru, pentru

ziua când îşi va da în sfîrşit doctoratul. O, şi cronica lui din 1994, despre poemele mele:

un comentator, nu contează cine, batjocorise într-o

revistă un poem; iar Zaciu, cu o infailibilă memorie reparatoare, a pomenit anume acel poem, declarînd

săruta unde altul scuipase, pentru

că voia să e sigur că eu nu o să mă simt singură în ofensa ce-mi fusese adusă. Sau îi aud rîsul înveselit

când, la ideea că totuşi va rămîne profesor consultant la Cluj, i-am propus să fac cu el un al doilea doctorat, de

n-a ieşit, pentru că, aşa cum spuneam,

ţiva foşti colegi de-ai lui de la Litere au reuşit să-l rănească atît de profund, încît să-l facă să întoarcă pentru totdeauna spatele facultăţii în care fusese o viaţă profesor. Mi-aduc aminte şi de purtarea lui în vara anului 1993, când vreo doi, trei scriitori ce lucrau la

instituţiilor culturale de pe Universităţii nr. 1 puseseră în circulaţie cu voluptate şi veselie, într-un ziar local,

o calomnie – sexuală, reşte – pe seama mea. Căci:

ce poate oare mai ecient pe seama unei femei

decît o calomnie sexuală? Am aat de ea de la colegii mei de la Apostrof. Eram singură, Doru era plecat cu Papahagi, cu o bursă „Tempus”, la Roma. Am hotărît –

la ce ar bună cultura dacă nu să ne dea soluţii pentru

fundăturile vieţii? – să mă comport după reţeta pe care Rhett Butler i-a prescris-o Scarlettei O’Hara: să ies,

elegantă şi surîzătoare, în public, să-i văd pe cei care, pradă unei bucurii de nestăpînit, se amuză copios pe seama mea şi să-i înfrunt, aşa: cu mîinile goale. Zaciu

a fost printre primele persoane întîlnite: îi sclipeau

cu tîlc ochii când m-a văzut, în fond adora cronica picantă, era o duminică splendidă de început de vară. L-am înfruntat direct, povestindu-i ceea ce ştia deja şi eu ştiam că ştie, ce abjecţie a fost lansată în presa

locală pe seama mea – şi întrebîndu-l ce-ar face dacă aşa ceva ar fost lansat pe seama icei sale. Mi-amintesc că s-a întunecat şi că zîmbetul i-a dispărut de pe faţă.

A devenit grav. A fost foarte drăguţ cu mine atunci,

în anotimpul acela, nu singurul din viaţa mea, când, spre îndestularea suetească a multora, am fost public înjosită şi calomniată. Când unul dintre cei care pusese mîrşăvia la cale a murit, da, Tudor Dumitru Savu, eu una nu m-am putut ruga pentru suetul lui: la urma urmelor, să-l ierte Dumnezeu dacă poate, eu n-am putut şi nu pot, prea fusese josnic. Şi m-am mai gîndit adesea că dacă

măritişul meu cu Doru nu a rezistat, asta s-a întîmplat şi din cauza presiunii enorme pe care a pus-o oraşul asupra noastră, asupra mea în primul rînd, cu serii de calomnii publicate pe-ndelete în presă, cu o poftă de-a mînji care s-a dovedit insaţiabilă. Nimic nu rezistă unei asemenea presiuni, mi-am spus adesea. Şi l-am înţeles pe Zaciu

în răceala lui – ca s-o numesc aşa – la adresa acestui

oraş la rîndul lui de o răceală habsburgică, dar şi de o enormă capacitate mic-burgheză de-a fermenta, de-a dospi şi de-a împroşca, de preferinţă cu zvonuri sexuale, dar nu numai, orice corp străin cum a devenit şi a rămas Profesorul. Şi cum m-am dovedit pînă la urmă a şi eu. Şi-mi amintesc altele, multe, câte se pot aduna între vara anului 1990 şi acea zi de 21 martie 2000, când l-am văzut de la distanţă, eu în librărie la lansarea cărţii

istorie literară

cât de mult îi place

actualitatea lui mircea zaciu 63
actualitatea lui mircea zaciu
63

mele, el afară, în drum spre casa şi spre moartea sa: cu trei ore înainte să moară. Am aat că avea pe noptieră cartea mea despre Cioran, deschisă la pagina la care rămăsese. Va r ă mîne pentru mine o permanent ă remu ş care faptul că, luîndu-mă după prietenii lui buni, care i-au

minimalizat bolile, suferinţa zică, diagnosticul din ce

în ce mai baroc, n-am conştientizat că e cu adevărat

bolnav, n-am luat aminte la faptul că, deşi era elegant ca întotdeauna, avea buzele uşor albăstrite şi deci nu m-am gîndit că inima lui va face, sub avalanşa de necazuri şi ofense, într-adevăr: poc. Căci dacă îi lipsea ceva, atunci trebuie să spun că îi lipsea cu desăvîrşire cinismul. Or, în viaţa noastră culturală, numai cu bune maniere transilvănene şi cu ţinută de patrician, cum avea Zaciu, dar fără o zdravănă doză de cinism şi de agresivitate, eşti pierdut, căci la cheremul şacalilor care te meliţă pînă când îţi crapă inima-n piept sau o venă în cap. Pe lîngă scrisori, am de la Zaciu trei lucruri: un scrin-birou, pe care l-am cumpărat de la el, punîndu-l