TO-C4

Terapia biomecanica, activitati practice si exercitii terapeutice

Activitati practice: unul din principiile de baza al terapiei ocupationale, stabilit inca din
1918, este ca activitatile ocupationale trebuie sa aiba o finalitate utilitara pentru a fi eficiente in
cadrul unor disfunctii fizice sau mentaleactivitatile practice au un scop autonom si intrinsec pe
langa functia motorie necesara pentru a indeplini o anumita sarcina. O angajare individuala in
activitatile practice concentreaza atentia pe scopul activitatii, decat pe gesturile necesare pentru a
realiza obiectivul propus. Activitatile practice utilizate in terapie ocupationala au un scop intrinsec,
dar si un scop terapeutic.
Exemplu: taierea lemnelor cu fierastraul are ca scop intrinsec executarea unor scanduri
necesare pentru a construi un raft de carti, dar si obiectivul terapeutic de a intari musculatura
centurii scapulare si a bratului. Efortul constient al pacientului se concentreaza in primul rand
asupra scopului final si nu pe miscari analitice.
Pe masura ce pacientul se implica in activitatea practica, el devine absorbit de executarea
activitatii, iar segmentul afectat este folosit in mod firesc, natural, iar oboseala se produce mai
greu.
S-a demonstrat ca o concentrare psihoca pe o anumita miscare are un efect nefavorabil
asupra acelei miscari si ca muschiul controlat printr-un efort constient oboseste mai repedeeste
mult mai util sa-ti concentrezi atentia pe scopul intrinsec al activitatii practice decat pe contractiile
musculare si miscarile solicitate de activitate.
Steinback sustine ca pacientul antrenat intr-o activitate practica este motivat sa execute
miscarea pe o perioada mai lunga decat intr-un exercitiu analitic.
Activitati practice in terapie ocupationala-obiective:
-sa dezvolte si sa mentina forta, rezistenta, toleranta la efort, mobilitatea si
coordonarea;
-sa utilizeze miscari automate si voluntare in timpul executarii unor sarcini
directionate spre un anumit scop;
-sa utilizeze deprinderi profesionale ale pacientului;
-sa amelioreze senzatia, perceptia si functia cognitiva;
-sa imbunatateasca socializarea si sa sustina echilibrul emotional al subiectului;
-sa creasca independenta bolnavului in desfasurarea rolurilor educationale.
Selectia activitatii: pentru a selecta activitati practice cu importanta pentru pacient se
va porni de la configuratia activitatilor individuale ale fiecarui pacient in parte. Acest model
include informatii despre istoricul educational si profesional al pacientului, despre interesele
personale si preocuparile din timpul liber. Daca pacientul este un bolnav ambulator aflat intr-o faza
avansata de recuperare, orarul zilnic al acestuia poate fi comparat cu cel dinaintea instalarii
deficitului.
Informatiile se vor obtine atat de la pacient, cat si de la familie sau de la prietenii
apropiati ai acestuia.
a).Istoricul educational: pana la ce nivel a urmat studii; ce fel de scoli a absolvit (scoala
profesionala…); subiectele de interes in scoala; subiectele care nu i-au placut; daca i-a placut sau
nu scoala; activitatile din timpul liber in anii de scoala; grupul sociala la care apartinea subiectul;
nivelul educational al parintilor; eventuale planuri de viitor privind educatia; proiecte privind
cariera profesionala.
b).Istoricul profesional: ultima meserie practicata; profesii anterioare; pregatire profesionala
speciala; ce agreeaza si ce nu din meseria sa; ce meserie i-ar place cel mai mult; preferinta de a
lucra singur sau in echipa; daca lucreaza singur sau in echipa; relatii cu colegii de munca; cine
 2

supravegheaza desfasurarea activitatii profesionale; planuri de viitor privind munca si eventualele

schimbari de profesie.
c).Activitati din timpul liber: interesul pentru sport, jocuri si alte hobby-uri; participarea la
activitati, jocuri, hobby-uri (cand si cat timp); alte activitati de care ar fi interesat.
d).Influente culturale: grupul cultural in care pacientul se identifica; descrierea traditiilor
culturale semnificative pentru pacient (sarbatori de familie, festivitati, imbracaminte); credinte
specifice despre sanatate si boala; descrierea lucrurilor de mare importanta pentru pacient (masina,
jucarii, tablouri, traditii) sau notiuni abstracte (onestitate, integritate sociala, morala…); orarul
zilnic (se va nota orarul zilnic intr-o zi tipica sau de sarbatoare); rolurile ocupationale (se vor lista
toate rolurile ocupationale ale pacientului) in mediul real sau stimulat.
Terapeutul va determina nivelul de independenta, viteza de executie, abilitatea, necesarul
de echipamente speciale, fezabilitatea tratamentului ulterior. Relatiile si increderea formate intre
terapeut si pacient se bazeaza pe comunicarea dintre ei. Pacientul are nevoie sa simta ca este inteles
si auzit de o persoana care are dsiponibilitate afectiva si cunostinte de specialitate necesare pentru
a-i facilita recuperarea functionala.
Procedee de evaluare formala: evaluarea corecta a performantei constituie o
responsabilitate majora in terapia ocupationala. In acest scop se utilizeaza 2 categorii de teste,
crescand increderea pacientului si familiei in practicarea exercitiilor terapeutice.
1).Teste standardizate: includ instructiuni pentru administrarea unor teste si stabilirea de scoruri
cu valabilitate si semnificatie statistica. Stabileste norme care permit compararea scorului
persoanei evaluate cu cea a grupului etalon sau standard.
Folosirea testelor standardizate permite o evaluare cantitativa si exprimarea rezultatului
intr-o maniera obiectiva, consistenta si valabila la reevaluarile succesive. Aceste teste se folosesc
pentru: deprinderi motorii; dexteritati manuale; deprinderi profesionale; inteligenta; personalitate;
functii senzoriale sau motorii.
2).Teste nestandardizate: folosesc instrumente de evaluare subiective, nu au instructiuni
specifice pentru administrare, nu au criterii pentru stabilirea scorurilor. Rezultatele si interpretarea
testelor nestandardizate depinde de practica si experienta clinica, de judecata subiectiva a
terapeutului.
Exemplu: evaluarea manuala a fortei musculare.
Exercitii terapeutice: sunt exercitii fizice preluate din kinetoterapie si aplicate in scop
pregatitor inainte de a antrena bolnavul in activitati practice. Exercitiul terapeutic este orice
miscare sau contractie musculara care previne, corecteaza o deficienta fizica, imbunatatind functia
musculo-scheletica, mentinand functia sau starea de “bine” a pacientului. Se pot folosi o varietate
larga de exercitii concepute si selectate pentru a contribui la atingerea scopurilor tratamentului,
tinandu-se cont de capacitatea si limitele conditiei fizice ale fiecarui pacient.
Exercitiile pot fi folosite pentru a creste amplitudinea miscarii articulare, pentru a creste
flexibilitatea, forta, rezistenta… sau pentru optimizarea functiei cardio-vasculare.