Cap.

12 On the wall

Ca și în timpul în care dubiile dacă mașina dubioasă era cea căreia cu câteva ore înainte îi trântisem portierele fără
remușcări, era cea stătea în clipa aceea în fața blocului meu, mai multe sentimente contradictorii îmi făceau inima ,dar și
mintea, să accelereze, să o ia razna, să nu mai funcționeze normal.
De parcă funcționase ceva normal vreo clipă in preajma lui. De parcă putea funcționa.
Mârâiam nervoasă sub mâna celui care mă ținea ca și cum aș fi fost o nebună. Cămașa de forță mai lipsea.
Era așa frustrantă situația. Pe de altă parte, parfumul lui amețitor, corpul lui care era lipit de al meu, toate emoțiile pe care le
mai simțisem, și care au revenit o dată cu cel care le cauza. Sau poate ele n-au lipsit niciodată din capul, interiorul meu, dar era
nevoie de păpușarul care mânuia și marioneta numită ”Kitty”, pentru a le exprima.
Cu mâinile încercam să îndepărtez furioasă palma lui, care nu dădea de înțeles că mă va elibera prea curând din situația
frustrantă pe de o parte, plăcută pe cealaltă parte.
Oh, Robert Pattinson, dacă nu îmi dai frumul odată jur că trezesc tot blocul și spun că ești doar un infractor nefericit.
La dracu’, din miile de fete din orașul ăsta, mă găsise tocmai pe mine să mă bântuie? Când în sfârșit hotărâsem să alung orice
închipuire cu el, prin forța proprie sau prin dezintoxicare.
Probabil orgoliul lui care fusese prăfuit de o isterică cu dereglări de comportament, cum probabil îmi conturase portretul, cerea
acum cu disperare răzbunarea cruntă pentru impertinența mea.
Ceea ce era clar, era că tipul văzuse muulte filme, și se credea un gangster,mereu gata să surprindă, având în vedere modul
în care acționa. Oare venise să îmi ofere un glonţ final sau să mă introducă în aventura vieții mele?
Nu aș fi avut timp să reflexionez la toate acestea dacă el nu m-ar fi ținut atât de mult timp strânsă, cu gura blocată, nu știu ce
așteptând sau crezând că face. Probabil îmi creasem o imagine fioroasă rău, de el, un om matur, mult mai matur ca mine, sau
asta vroiam eu să cred despre el,se comporta astfel.
De ce nu luase un tranchilizant mai bine? Oftez adânc.
Încercam neputincioasă să îi spun să îmi dea drumul, pentru că nu o să-l mușc, nu eram un cățel turbat la urma urmelor.
Doar..voi acționa cum îmi va dicta furia mea – sau inima.
Dar el înțelegea din ceea ce bolboroseam doar că îl înjur, că o să mă răzbun și alte răutăți.
Era așa frustrantă situația.
- Îți dau drumul doar dacă promiți că nu țipi, spune cu o voce gravă, dar aproape șoptită.
Probabil nu vroia să anunțe tot blocul de prezența lui aici, dar sincer acum, că mă gândesc mai bine, nici eu nu vroiam să devin
brusc o vedetă, după ce încercasem luni întregi să scap de priviri întoarse către mine subit, datorită accentului strident de la
început, a comportamentului ciudat, mentalității diferite. Pe scurt,nu vroiam să revină post-it-ul de ”extraterestru”, pe care îl
purtasem în frunte și de care scăpasem cu greu.
Dau din cap aprobator de multe ori, rugându-mă în minte să aibă o clipă încredere în mine și în rațiunea pe care o aveam,
deși nu o foloseam mereu.
- Mulțumesc, spun cu o voce răutăcioasă când îmi recăpătasem șansa de a vorbi.
- Muțumesc? Te-ai lovit cumva la cap mai devreme, când ai căzut?
- Nu am căzut, spun mândră. Nu complet. Și dacă sunt supărată nu înseamnă că nu mai dețin în momentele de genul bunele
maniere, spun reproșând.
- Mi-ai simțit lipsa rău, după câte am observat, spune cu o voce grandomană .
- Oh, da, flatează-te singur în continuare, îngâmfatule!
- Sincer, mai devreme nu rosteai numele lui Brad Pitt.
- Pentru că nu îmi place! Ridic tonul vocii.
- Să înțeleg atunci că de mine îți place. Spune mulțumit.
Iar m-a luat gura pe dinainte. Şi tipul acesta nu pierdea nici o șansă să exploateze la maxim aberațiile mele, în folosul lui.
- Doar rosteam formula magică care să te facă să apari, spun arțăgoasă, încercând să ies din momentul jenant. O..încercam
din nou, de fapt.. nu că aș fi vrut să ..vii..spun încurcată.
Adevărul e că de fiecare când îmi descărcam frustrarea pe el, și nu era în zonă, ieșea de nu știu unde ca un duh.
- ”Robert Pattinson” …asta e formula ? Spune cu un ton ironic.
- Nu! ” Fir-ar tu să fii, Robert Pattinson!!”..sau, oricum..ceva asemănător.Cu mai mult sau mai puțin patos, in ea. Variante sunt
destule.
Un hohot scurt se auzi din ceața densă a întunericului.
- Ce cauți aici?
Reușesc într-un final să aleg una din sutele de întrebări pe care le-aș fi rostit simultan, dar hotărăsc să pun una, pentru a
prelungi discuția noastră care va urma. Mda..de la două minute la cinci.
- Pe tine, nu e clar?
- Încă ai chef de glume? Nu te-am lămurit azi, destul? Spun cu o voce iritată.
Tipul ăsta avea chef de adrenalină rău, o căuta cu lumânarea. După reproșuri, vorbe nu tocmai flatante la adresa lui, țipete,
trântit portiere, ce mai vroia??
Un sunet se auzi de la ușa doamnei Jefferson, care stătea la parter. Poate ar trebui să îmi controlez ieșirile, nu am nevoie de
tot blocul să îmi asculte isteriile.
- Sincer, nu știu cât de clar poate fi un ”Succes, Robert Pattinson!” spus cu ură și o potieră în cap.
Înghit în sec.
Îi trântisem portiera în cap? Wow..Asta nu fusese printre planurile mele.
Dar era o premieră uimitoare pe mapamondul meu de atac neprevăzut ,pe care îl aveam când eram furioasă.
- Mi-au răsunat constant în cap ultimele cuvintele ale tale de atunci, spune oftând.
Se pare că aveam un lucru în comun. Și mie îmi sunase în cap toată ziua numele lui, care parcă era o înregistrare pusă pe
replay.
Robert, Robert, Robert. Înregistrarea sună încă o dată ironică în capul meu, probabil pentru a-mi face în ciudă.
Stai, că la mine fusese mai complet totul.. văzutul de mașini unde nu erau, imaginarea pronunțării numelui lui de Colleen,
suprapunerea chipului lui cu cel al cretinului de Brendal.. ugh, cum am putut face asta.
În cazul meu, față de al lui, fusese o adevărață paranoia.
- Ca să nu mai spun că toată ziua m-am învârtit cu mașina în jurul blocului tău ca un nebun.
Sau..nu numai în cazul meu.
Zâmbesc mulțumită. Atât pentru că nu eram nebună complet, doar Brendal era prost. Nu visasem nici o mașină deci.
Mă bucuram în sinea mea. Nu știu dacă pentru că şi Rob o luase razna puțin..sau pentru că arăta interes față de de mine prin
reacțiile lui.
- Probabil dacă nu vedeam cu steluțe aș fi reușit atunci să cobor după tine, cum îmi propusesem, de fapt.
- Eu văd imaginea asta constant și nu mă plâng, rostesc calmă.
Ce, mai avea sens să conturez o imagine rațională despre mine? Oricum văzuse tot ce era de văzut, deja.
- Și acum ai venit acum împins de orgoliul tău pătat ca să îi reproșezi tot ce ai pe suflet celei care a avut tupeul să nu pară
interesată de el, nu? Cât de previzibil, spun enervată. Dă-i drumul atunci, și să încetăm cu circul ăsta odată!
- La naiba, nu! Am venit să îmi cer iertare pentru tot! Spune cu o voce chinuită.
Mda, sigur. După cum mă comportasem cu el azi, cu siguranță acesta era motivul.
Nici un tip nu ar face asta. Nu și-ar călca orgoliul prostesc.
Poate dacă nu și-ar fi conturat o imagine perfectă, de cavaler din povești,cu un comportament ireal pentru oamenii egoiști din
epoca noastră, aș fi crezut o clipă ce zicea.
Dar încăpățânarea lui de a continua cu rolul lui și a mă considera în continuare marioneta fascinată de el, pe care o lua în
râs constant cu vorbele lui vrăjite și false, mă făcea să urlu.
Și da, urlam în interiorul meu. Groaznic de tare.
- Îmi spui odată sincer ce te-a adus aici?
Rostesc tare, cât de serioasă pot eu, pentru a primi în sfârșit un răspuns serios.
- Să îi spunem..”dorul”. Accentuă frumos ultimul cuvânt.
- Uhm…Dor..de..țipete? spun încurcată.
- Fir-ar! Dor de tine,spune hotărât, ridicând tonul vocii și oftând apoi.
- Vrei să nu mai țipi?? Am și eu vecini!! Spun mai tare ca mai devreme.
O injurătura scurtă se auzi din apartamentul babei urâcioase, care îmi mânca zilele mereu. Nu putea să își plângă papagalul
în voie, și să nu mai asculte pe la uși?
Săracul Rici, oftez adânc.Se pare că eu, asasina lui fără voie, aveam mai multă considerație pentru memoria lui. Sau încercam
de fapt să mă pun bine cu spiritul lui?
- Nu știu care din noi țipă, bombănește printre dinți.
- Ssst..mai încet. Dacă acolo am scăpat de lilieci, lasă-mă să îţi spun că în blocul acesta orice e posibil.
Chicoti scurt.
Și liliecii la care mă refeream eu acum erau vecinii mei, nu bieții șoricei înaripați.
- Cum ai aflat adresa? Mă răstesc deloc amuzată.
- Păi..am și eu sursele mele, răspunde flatându-se.
- Mda.. îmi dau ochii pese cap.
- Bine.. oftează. De fapt.. tu mi-ai spus-o, continuă calm și cu un sunet ce semăna cu un răs scurt.
Normal, Kitty..cap sec ce ești.
Vorbind cu el în întuneric era și mai frustrant decât dacă îl vedeam. Pentru că nu îi puteam citi mimica, doar tonul vocii. Pe
de o parte, mă bucuram că el nu îmi putea observa reacțiile mele de toantă pe care le aveam constant în apropierea lui.
- Sincer, de câte ori te-ai mai lovit la cap azi, dacă deja ai uitat?
- Ha ha.
- Oricum dacă Frank nu o reținea, era concediat acum.
Hei, mie îmi plăcea tipul. Era simpatic. După ce că nu îmi oferise nici o privire urâtă în ciuda ifoselor mele, mai trebuia să le
suporte acum și pe cele ale lui.
Asta presupunând că Frank era şoferul. Dacă era celălalt, nu îmi păsa.
- Cred că e obișnuit deja cu asta, spun rece.
- De fapt..nu. E la fel de nouă situația pentru el ca și pentru mine.
Da, desigur. De acum ce mai urma să îmi zică? Că eram unică pe pământ și că mă iubește?
Fii serioasă, Kitty. Măcar tu, dacă el nu dădea semne de asta.
O liniște de mormânt interveni.
Încep să dau cu mâinile prin aer, să fiu sigură că nu vorbeam singură, cu întunericul stresant ,și el dispăruse ca un duh între
timp.
- Sunt aici..
El spune amuzat presimțind gestul meu și se îndreaptă spre ieșire, ca o pată din lumina de afară să bată pe chipul lui.
Într-o clipă, o față zâmbind încurcat, mi se înfățișă.
Zărirea imaginii lui mă împietri ca de fiecare dată, fie ea reală, închipuire, sau un poster de hârtie.. același efect de amorțeală
îl avea.
- Când dracu’ o să înțelegi că nu sunt o marionetă, că am un suflet, sentimente, că nu se face așa ceva?
Sparg gheața brusc cu vorbele mele pline de furie, și reproș.
Nu aș mai fi rezistat mult așa, fără să pun punctul pe ”i”.
El stătea în stare de șoc, probabil procesând revolta mea pornită din interior.
- Chiar dacă poate par una, nu sunt o statuie împietrită și fără suflare! Când vei înceta să te joci cu mine ..?
Spun cu durere, durere care se putea citi și din vocea , dar și din privirea mea. Dar el nu putea vedea asta.
Nu mai era un reproș acum. Era un strigăt din mine, ce se dorea a fi de eliberare.
La naiba, … se repeta scenariu dureros. Oricât de tare încercasem să îl îndepărtez, să fug de el, mă urmărea fără milă.
Îmi împleteam fără să realizez o realitate legată de a lui, eram legată de acțiunile, de reacțiile lui, de deciziile lui.
Pe cine mai încercam să păcălesc? Pe mine cu ardoare,clar, dar nu mai avea sens.
De ce nu reușisem din prima clipă,să mă desprind de locul unde era , de debaraua aia vinovată, de ce continuam să îmi
doresc să nu îmi spună să plec, ci așteptam orice cuvânt favorabil pentru a continua aventura în care eram?
Pentru că din prima am simțit atracția pe care abia acum o conștientizez.
Era ceva ce mă atrăgea fără să-mi dau seama, și nu, nu erau nefericiții aia de magneți.
De ce m-am înfuriat când am aflat totul în mașină? Chiar îmi păsa atât de mult de tâmpita aia de expoziție, de ratarea ei,
așa cum îmi impuneam să cred? Clar, nu! Îmi păsa mai mult de descoperirea realitații dure, realitatea că el nu pierduse
vremea cu mine pentru că poate spusesem și eu ceva extraordinar, ci pentru că era nevoit.
De îl injurasem atât în gând și îl judecasem, după ce trântisem cu furie portiera aia, gest făcut mai mult pentru a-mi
îndepărta sufletul de durerea pricinuită, nicidecum dintr-un moft de copil răsfățat și țâfnos ? Am avut atâtea momente
asemănătoare cu tipi, în care i-am injurat scurt și apoi i-am dat naibii de tot, bunica gândindu-se apoi la ei.Le-am uitat și chipul,
și numele , din aceeași secundă. Dar la el, nu.
Și răspunsul de care atât de tare am încercat să fug pentru a-l auzi, era clar acum: pentru că începusem să mă îndrăgostesc
de el.
Și Doamne, de câte ori nu am comis imprudențe de genul. De câte ori nu am suferit în tăcere, zile, săptămâni, poate
luni.Desigur, atunci puteam evita mutra cretinului care cauzase asta, îi puteam lua pozele și să i le rup bucăți, odată cu o mică
părticică din suflet, și mai devreme sau mai târziu s-ar fi terminat calvarul.
Dar acum? Acum situația ar putea nelimitat să mă chinuie, până ce alt nefericit, dacă va mai exista unul, va încerca să mă
scoată din agonie.
Puteam rupe posterele, cărțile, arunca tot ce ținea de el din casa mea, puteam să o ameninț cu furie pe Melissa sau oricine va
mai rosti vreodată numele lui în prezența mea că va regreta amarnic viața asta amară după. Puteam face vodoo cu nefericita
lui păpușă, dar n-ar fi avut nici un rost , pentru că, la naiba, habar n-aveam cum se face asta. Dar ce făceam cu restul? Tot ce
era în jur? Tot ar fi existat ceva care mi-ar fi amintit de el, aici,acasă ..- în Europa, în Honolulu sau Polul Nord. Poate să mă
mut pe Marte, doar, deși nu sunt sigură nici de extratereștrii ăia înșelători.Altă galaxie, atunci.
Cum aș fi rezistat atunci, în fața faptului împlinit, dacă doar gândul, imaginarea situației, mă doare profund?
Pe scurt, cum naiba aș reacționa dacă am făcut imprundența nefericită….. de a intra în situația igrată ,de a mă îndrăgosti…
de Robert Pattinson, și nu platonic?
Un tunet puternică mă face să învie din starea de legumă în care eram atunci și să revin pe Pământ , să sar din teritoriul
frământărilor mele.
Un pumn în ușa amorțită de la intrare răsună în tot blocul, iar brusc o forță mă lipi de perete, dar nu cu brutalitate, poate mai
mult cu furie.
Era o senzație nouă, lipită de peretele scorojit, ud și rece, care mirosea a vechi,pe o parte, și de corpul lui cald, tentant, cu
parfumul delirant, pe cealaltă parte.
Cred că așa a fost mereu cu el : una rece și una caldă.
Suflarea caldă a lui avea efectul opus asupra chipului meu neputincios, înghețându-l.
O apăsare puternică se lipi de buzele mele, contopindu-se în una singură. Buzele lui realizau toată mișcarea, ale mele fiind
invalide de orice reacție, fiind încă în șoc.Buzele lui atât de moi, tentante, care acum erau ale mele, erau de mii de ori mai
minunate, cu mult peste descrierea pe care eu mi-o imaginasem involuntar de atâtea ori azi despre ele.
Dar explozia interioară, fiorul, focul care îmi mistuia interiorul? Nu l-aș fi putut plăsmui nici în reveriile mele dese..nici în
vise….. nici dacă aș mai fi trăit senzația asta într-o viață anterioară.
Era atât de multă tensiune în sărut, atât de multă implicare, cum nu avusesem parte niciodată. Putea fi în același timp un
sărut pasional, arzător, izvorât din atracție, la fel ca unul cu ură,furie.
Nu îți puteai da seama, și mintea mea era și deconectată de la butonul care o făcea să funcționeze.
O mână caldă pe pieptul meu îmi bloca orice mișcare, îmi bloca și respirația și mișcările. Trupul lui apăsa tot mai tare pe al
meu, devenea tot mai greu, mai puternic.Putea să mă strivească cu o mișcare scurtă.
Dar nu îmi păsa.Deloc. Absolut deloc.
Acum, da, devenisem păpușa fără vlagă al cărui stăpân era el.
Gura lui care nu se îndepărtase încă de a mea, urmând ca sărutul lui să nu se încheie brusc. Gura lui încă îmi ținea strâns
buza de jos, mușcând-o ușor, cu delicateţe, iar apoi buzele lui încep să se plimbe ușor pe pielea feței mele în jos, până pe
gât.
În întunericul mut, singurul sunet care se auzea era cel uman, cauzat de respirația noastră precipitată, și bătaile de inimă
accelerate.

…Asta ..până când un scârțâit care putea trezi morții cu sunetul asurzitor răsună, urmat de mârâieli de ură și frustrare.
Îi șoptesc ștrengar la ureche : ”Mult succes cu asta…”, îi împing ușor cu brațele trupul înlemnit și o sterg pe ușă din locul
unde întunericul era stăpân,… fericită.. și cu un zâmbet malefic pe față.

...