Cap. 13 It’s ok.. I’m ok.

Da..malefic..dar nu în sensul rău.

Malefic de mulțumire.
Malefic pentru că se inversaseră rolurile.
Eu controlam situația acum, iar el habar n-avea ce-l așteaptă.
Nu acolo.
Ies grăbită din scara blocului,cu sărutul lui încă întipărit pe buzele mele și cobor repede treptele, fără să mă împiedic, fără să
mai trezesc alte pietre, câini, sau cuvinte nu tocmai drăguțe la adresa mea.
Mergeam sigură pe mine, cu pași scurți și deși, și cu un zâmbet larg pe față, ca un copil care tocmai făcuse o boacănă, numai
imaginându-mi ce se petrece în scara întunecată din care tocmai ieșisem.
Priveam în jur și până și dezastrul lăsat pe trotuar de nemernicii care își bat joc de zona asta și nu au respect pentru nimic, nu
mă deranja.
Eram atentă, cercetând cu privirea locul, în cazul în care aș fi trecut pe lângă mașina lui, să îl salut pe Frank..dacă el era cel pe
care îl credeam eu, și să încerc să mai repar o parte din imaginea nefavorabilă pe care mi-o creasem.
Nu ar fi trebuit totuși să fie așa greu de sesizat. Mă uit după o mulțime care se holbează emoționată , înconjurând ceva, ce ar fi
trebuit să fie maşina impunătoare, şi cum ar fi fost normal de altfel,dar tot ce zăream era pustiul, câteva frunze purtate de vânt
aiurea, și nimic altceva.
Ridic din umeri calmă. Probabil mașina e parcată la un loc foarte ferit. Nu era sens să riște atât. Să riște și mai mult din cauza
mea.
Acum mă simt prea fericită, prea plină de mine. Sufletul și inima-mi zâmbesc pline de mulțumire.Oh, l-aș îmbrățisa și pe
cretinul de Brendal după ce m-ar scoate bine din sărite în clipa asta, atât de bine-dispusă sunt.
Țipetele atât de cunoscute de mine și care mi-au măcinat nervii toate aceste luni răsunau dinauntru. Era ca un flask-back care
îmi venea în minte, numai că îmi era greu să mi-l imaginez pe Rob în locul nefericiților care au fost înainte în situația lui.Nu îl
văzusem până acum nervos, injurând nici 1% ca smecherii de periferie, și nici nu credeam că îl voi vedea vreodată.
Doar reacția lui de mai devreme a fost foarte ciudată, dar ciudată într-un sens bun. Și având în vedere temperamentul meu,
trebuia să îl iau ca pe un premiu și în nici un caz ca pe o răzbunare. Dar dacă așa reacționa de fiecare dată când îl scoteam din
sărite..Aleluia!
Deși îți trebuie adevărați nervi de oțel ca să reziști la furtuna numită ”Jefferson”.
Dar e o experiență grozavă de viață. Înveți să îți păzești spatele, înveți să iubești țipetele celorlalți, înveți să admiri tot ce
odată ți se părea imposibil, ce nu suportai.
Dacă credea că eu sunt dusă, va avea o surpriză plăcută..sau neplăcută..depinde cum o ia.
Da, cu siguranță acest mic favor care i-l fac e binevenit. Și e un favor care mi-l fac și mie.La urma urmei..dacă trece de
Jefferson și încă mai vine la mine, înseamnă că pot să-l iau în serios.Era primul test pe care tipii îl aveau de trecut la mine. Sau
..al doilea, după testul ”Culoarea ochilor”.Îl voi supune și la acesta în curând. Dacă..iese cu viață din primul, bineînțeles.
Două bufnituri sănătoase se aud din scara blocului, urmate de țipetele ei , urmate de niște bombăneli..ale lui cred, și o ușă
trântită..ușa blocului.
El încă mărâia de la depărtare. Nu lucruri tocmai drăguțe.
Merg încercând să merg nepăsătoare, grăbind pasul.De fapt eram îngrijorată acum. Abia acum.
- Kitty ! vocea lui suna tensionată.
Nu e de bine. Pășesc în continuare repede, ignorând strigătele lui. În spate îi auzeam pașii, tot mai aproape de ai mei. Nu ma
avea mult până mă ajungea. De parcă mi-am imaginat vreodată contrariul.
- Hei!
Mă apucă de braț oprindu-mi pașii, și mă uit la el cu ochii mari, analizându-i mimica. Era concentrată, dar nu furioasă, totuși.
Asta e bine. Inspir ușurată.
Freza lui însă o luase razna. E clar că a avut parte de ..”puțină acțiune”.
- Îmi plac blugii tăi.. spune cu o grimasă.
Ugh..a avut timp să îi studieze. Stăteau pe mine ca pe o mătură.. Nu ţin minte să fi fost aşa mari ultima dată.
Şi..ce mod ciudat de a începe discuţia.
Privesc ameţită în jos, la ei, deloc încântată de ce vedeam, desigur. Apoi ridic capul trăgând aer în piept şi scoţând un
- Merci.. tras de păr.
- Mă bucur să te ..revăd..spune cu o voce voioasă, atingându-și capul.
- Și eu, spun ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Toate bune? Întreb ironic.
- Da..am socializat puțin cu vecinii tăi…spune înghițind în sec.
Vecini? Oare cine mai apăruse pe neprevăzute?
- Minunat.
- Mda..ai niște vecini..foarte..speciali..
- Mie îmi spui?
- Nu credeam că voi mai apuca să vorbesc cu tine vreodată, sincer.
- Așa de rău a fost? Spun pufnindu-mă râsul.
Nu mai puteam continua teatrul.
- Păi..măturile alea cu care m-am trezit în cap nu au fost nimic..da’ țipetele alea..pff.. mi-au intrat direct în creier. Nici o soprană
urlând la urechea mea nu ar fi avut același efect rapid, crede-mă.Vorbesc cu tine și încă îmi chinuie mintea.
Pff…mie îmi spunea asta? De parcă nu îi cunoșteam toate etapele crizării. Femeia aia mi-a tocit nervii mai puternic decât
Brendal. Era un înger el în comparație cu ea.
- Mături? Ești un norocos, Rob. Să vezi cum e cu tigăi în loc.
Spun în hohote de râs.El mă privea speriat.
- Mulțumesc..dar nu vreau să văd prea curând, sincer.
- Nici eu nu îți mai doresc asta.
- Mă bucur.
- Dar..din câte am observat..te stimează rău..te adoră..spune cu o ironie fină.
- Oh da. Suntem două suflete neînțelese.. care au avut șansa să se găsească, spun dându-mi ochii peste cap.
Un hohot sănătos îl cuprinse.
- Mi-am dat seama. În jumătate din frustrările doamnei era numele tău. Nu credeam că semăn așa mult cu tine, de în primă
instanță ne-a confundat.
- Păi…M-a mai văzut și cu tocuri de 10 cm .. spun amuzată.
- Ok..spune cu un zâmbet larg.
- Tocmai i-am ucis papagalul, de accea, spun stânjenită.
- A trecut repede peste tristețe, avea unul nou pe umăr.
- Ah, da? Spun confuză. N-are cum.
- Atunci..a înviat, spune degajat ridicând din umeri. Era foarte plin de ..viață. Chiar el a fost un personaj decisiv în conversația
noastră.
- Oh, era Rici atunci, clar, spun bucuroasă cu un rânjet satisfăcut. Pff..am scăpat de una.Oricum ești un norocos în cazul acesta.
Se putea și mai grav.
- Mda..foarte norocos..spune mormăind.
- Mă bucur că ai observat că se poate și mai rău decât cu mine, spun cu o voce mulțumită.
- Nici nu m-am gândit la asta vreo clipă. Mai greu e cred… să îmi arăți că se poate mai bine fără tine..spune cu o voce pierdută,
și îmi atinge fin obrazul.
Înghit în sec și îmi mușc buza de jos. Nu mă obişnuisem cu dovezile astea de afecţiune din partea lui.. încă.
- Apropo de asta..poate ar trebui să nu își mai răpesc din timp ..să îți spun odată totul și ..
- Taci..îi spun calmă și îi pun un deget pe buze.
El îmi strânge puternic mâna și mi-o sărută, apoi o coboară pe ușor pe pieptul lui. Inima îi bătea mai puternic decât în holul
întunecat.
- Stai. Vreau să termin.Vreau să mă înțelegi complet.Să îmi aflii motivele care m-au împins să fac totul, spune cu o voce
chinuită.
- Hei, nu e nevoie. Sunt mai rațională decât par, crede-mă. Doar că în 99% din cazuri o dau în bară, iar șanse să repar greșelile
de multe ori sunt una la o mie.Iar pentru faptul că tu mi-ai acordat șansa asta, venind aici, eu zic că putem depăși stadiul de
scuze care de mult au fost acceptate și nu își au rostul.
Și la urma urmei, după faza cu baba aia urâcioasă, și-a spălat toate păcatele, logic. I-am dat o lecție, de acum nu voi mai vorbi
despre asta.
- Mă bucur că ai înțeles că sunt un..om, spune cu o voce emoționată.
- Logic, îmi dau ochii peste cap. Hei, fiecare are păcatele lui,la urma urmelor, nu? Și dacă totul ar fi previzibil cu mine nu ai mai fi
acum aici., spun sigură pe mine zâmbind frumos.
- Nu aș fi așa de sigur de asta, spune gânditor.
- Ah..spun încercând să par sigură pe mine, dar era clar că habar n-aveam la ce se referea.
- Nu te-am considerat niciodată o marionetă și mă doare să crezi asta despre mine. Nu m-am gândit niciodată că asta e părerea
care ți-o vei forma .. spune cu un glas stins, chinuit.
- Hei, e în regulă, spun bulversată.
Fața lui era plecată și se uita în jos, iar pașii lui erau mari și îi făcea cu greutate.
- Vrei să nu mai vorbim despre asta, te rog? Să lăsăm toate astea în urmă. Dacă după toate câte ai primit din partea mea încă
ești aici …totul înspre mai bine, spun zâmbind. A! Să nu uit și de doamna Jefferson, spun chicotind.
- Da..
El se uită la mine cu un zâmbet protector, și apoi dă din cap mulțumit.
În clipa aceea, un legământ îmi trece prin minte. O literă de lege care mă va ghida, cel puțin cât personajul acesta va face parte
din viața mea. Personaj, nu. Foarte greșit spus.Atât timp cât omul, pentru că era un om, ar mai fi rezistat în preajma mea, fie ea
o oră, o zi, sau un minut.
Pentru mine, el va fi o persoană obișnuită, cum a fost în prima clipă, dar apoi frământările tâmpite îndepărtându-mă de el.
Pentru că din momentul în care reflexionasem la asta, îmi implicasem sufletul şi mintea gândindu-mă la cariera lui, la impactul
meu asupra ei, și mai ales, pusesem la îndoială veridicitatea comportamentul lui și comparându-l cu un nou rol, totul s-a rupt.
Și mai ales că totul a fost în van.
Cu el , la fel ca și cu mine, niciodată nu puteai fi sigur de ceva. Chiar și cu un scenariu scris alb pe negru al vieții noastre,
destinul, noi puteam interveni după bunul nostru plac în el. Ștergeam replici care erau fără rost, completam, făceam notații,
schimbam personaje şi situații, pentru că așa vroiam. Pentru că suntem două firi puternice, capabile să își ia viața în mâini.
Așa că de acum el va fi oricine pentru mine. Poate fi soțul morocănos al doamnei Jefferson, tipul pisălog de la barul unde îmi
beau dimineața ceaiul de zmeură, profesorul gălăgios de la cursul de design, Brendal cel pe care îl pun la perete cu o
vorbă,fără regret,atunci când depășește măsura, Jae a cărui fire o ador, sau, simplu, tipul drăguț, dar nu perfect, pe care îl
cunoscusem când parcă destinul a vrut să să se distreze și ne jucase pe degete farse, una după alta.
Oricine,dar nu Robert Pattinson, actorul.
Și de acum venise timpul să îi joc eu farse destinului, să mă comport cum nu ar fi crezut vreodată că aș fi putut.
- Mergi în Escorpion? Rupe tăcerea brusc.
- Hei, mi-ai urmărit prietenii ? spun suspicioasă.
- Ăaa..nu chiar..spune încruntându-se ușor. Deși ar fi o idee. Spuneam asta pentru că e cel mai populat club din zonă.
- Ah, spun stânjenită mușcându-mi buza.
- Eu doar..ți-am urmărit blocul, spune zâmbind. Adică..noi..eu cu Frank.
- Oh, săracul. De ce nu îmi faci cunoștiință cu el? Promit să mă comport frumos, spun ridicând mâna în semn de pace.
Un hohot de râs îl domină brusc.
- Nu mă îndoiam de asta, sincer. Și el te place, de fapt.
- Ah, da? Spun voioasă. Mă mir. Nu a spus nimic rău de mine? Spun încurcată.
Oricum trebuie să mă revanșez față de el. Mi-a lăsat impresia unui om bun, amabil. Mă simt prost să aibă o părere ciudată
despre mine.
Da, eu Kitty..mie îmi pare rău. Știu că sună absurd,neverosimil.. dar nu e..chiar deloc. Cei care o cereau, primeau tratamentul ”Á
la Kitty” prompt, complet, fără remușcări. Dar cei draguți, care nu meritau asta, încercam să le arăt tot ce e mai frumos din
mine. O dovadă e faptul că mai am și prieteni, în ciuda caracterului meu.
- M-a sfătuit doar să îmi iau o armură de oțel..din aia de cavaler, pe mine.. când vin la tine. Spune amuzat. Dar nu a spus-o cu
răutate, are spiritul umoristic bine dezvoltat doar.
Zâmbesc fericită, din când în când urmărindu-mi pașii, pentru a nu mă împiedica.Era nostim. Și el, și șoferul lui.
- Deci..? spun nerăbdătoare.
El mă privește încurcat.
- Mi-l prezinți? spun încântată ca un cățelus care aștepta un os.
- Mâine. L-am trimis acasă. L-am.. amețit destul azi. Spune zâmbind pierdut.
- Deci..ești singur..?
Gândul acesta mă lovi brusc. Era atât de ciudat.. El pe o stradă oarecare, într-un loc străin.. singur.Sau mai bine zis..cu o tipă pe
care nu puteai să fii sigur.. nu complet.
- Nu.. , sunt cu tine, spune ridicând sprânceana.
- Păi și cum ai de gând să pleci.. când pleci.. mă corectez repede pentru a nu crede că vorbeam cu subînțeles.
Oh, nu, acum era chiar agreabilă compania lui. Agreabilă era puțin spus..era plăcută, confortantă.
- Pe jos? Spun amețită.
- S-au inventat taxiurile, răspunde dându-și ochii peste cap.
Normal, toanto. Numai că era greu să mi-l imaginez într-un taxi.
E un om, nu un extraterestru….conștiința mea îmi reaminti.Bine, am înțeles.
- Eu am sperat totuși..că nu o să mă expediezi din aceeași clipă.. De aceea l-am trimis și pe Frank acasă.. pentru a nu te
influența vederea mașinii, spune cu o grimasă.
Zâmbesc sugestiv, dând din cap cu subînțeles.
Puteam să-i contrazic raționamentul..? Nu.
- Dar începusem să îmi pierd speranța.. cât am așteptat acolo..în întuneric.
Îl privesc cu gura căscată.
El, așteptându-mă pe mine, în întuneric, într-un loc nu tocmai primitor.
- Wow..reușesc să spun pierdută. E o imagine greu de conturat,sincer.
- Apoi am hotărât să urc, dar când am ajuns la primele trepte.. mi-am pierdut curajul. Nu eram sigur ce voi găsi la tine.. un iubit
furios, un tată protectiv..prieteni nu tocmai primitori..și, în cel mai bun caz, a doua parte din programul “Lovitura în cap”..numai
că de data asta o ușă, bineînțeles, tot de la tine. Asta..dak nu improvizai pe parcurs.
Începem să râdem copios. Hohotele noastre rupeau liniștea nopții.
- Eu am spus doar ideile de bază, situația se contura oricum pe parcurs ca un tot unitar.
- Fii sigur că aveai parte de ceva spectaculos din nou, spun zâmbind sugestiv.
Nu îi dau alte detalii despre ce putea găsi la mine.. în primul rând pentru că nu era ceva extraordinar..doar un haos făcut de un
grup ciudat..fiecare cu neînţelesurile lui, dar şi pentru că nu vroiam să îi îndepărtez suspansul din prima. Vroiam să mai păstrez
curiozitatea lui, pentru alte momente, de care speram să mai am parte.
- Nici nu contestam asta.
Pașii ne purtau încet, dar sigur.. fără să știm unde însă.. Trebuia să îmi vină o idee, și una bună, în curând. La urma urmei,
teritoriul meu, gazda eram eu.
- Mergi în Escorpion? Întreabă insistent încă o dată.
Deja mă amețise cu asta. Îi plăcea atât de tare clubul ăsta? Oricum aceeași gălăgie, haos, fețe palide, bete, enervante, le
găsesți oriunde.
- Îți place așa mult acolo?spun bulversată, cu un ton nelămurit.
- Cu siguranță nu. Dar dacă tu trebuie să mergi… să nu te mai rețin. Spune uitându-se pierdut înainte și încrutându-se.
Dacă vroia să se facă nevăzut și încerca să găsească o metodă prin care să scape de țipete, poate e bine să îi sugerez că am
trecut de etapa respectivă. Cel puțin.. temporar.
- Adică e normal să ..
- La mine ce e normal e de obicei opusul la ce fac ceilalți, spun hotărâtă, prinzându-i mâna și trăgându-l după mine pe o
străduță mărginașă.

...

Mergeam cât mai atentă posibil pentru a reuși să ies cât mai întreagă posibil de pe străduța înghesuită, în care cu greu puteai
respira. Nici suflarea lui care îmi bătea în ceafă nu mă ajuta prea mult. De fiecare dată când era atât de aproape de mine mă
pierdeam, nu mai eram sigură pe mine, mișcările mele, tăria mea de caracter. E ca și cum el ar fi avut temperatura necesară să
topească stratul gros de gheață care mă proteja.
În același timp, străduța asta firavă, pe care pășisem de atâtea ori..era inimaginabil de lungă, dar și scurtă în același timp.
Pe de o parte vroiam să scap de senzația de claustrofobie, dar pe cealaltă nu vroiam să mă desprind de căldura puternică care
îmi pulsa din spate, dându-mi o senzație atât de deosebită, de comodă.
- Unde mergem..? spune încurcat,cu vocea lui armonioasă.
Apoi îmi strânge puternic mâna, oprindu-mi pașii.
Mă întorc speriată, speriată pentru că nu mă va însoți, speriată că mă va lăsa singura în mijlocul beznei, din care într-un final se
vor auzi doar pașii lui care se îndeărtează, și sufletul meu care plânge nefericit de nereușită.
- La .. un concert. Spun cu o voce melodioasă, aproape lingușitoare.
Eram sceptică în folosirea acestei tactici, pentru că de multe ori cei din jur , mai ales după ce îmi văd parţile nu
tocmai..drăguţe… în momentul în care le arăt şi cealaltă parte a mea, cea normală, o consideră o capcană..nu ceva tocmai
plăcut care urmează se se întâmple.
- Ştii eu.. spune cu o voce ştearsă..eu… nu merg.Încheie brusc, serios, fără drept de apel la decizia lui.
O forţă puternică îmi strânge inima şi o ţine fără milă, fără să poată funcţiona. Se pare că scenariul dureros se repeta şi cu el.
Cu o voce ştearsă, firavă.. înghit în sec şi spun:
- Bine .
Spun cu o voce puternică, care încerca să ascundă şocul şi dezamagirea care puneau stăpânire pe mine.
Îi dau drumul cu furie la mână, aproape trântindu-i-o de corp, şi mă îndepărtez dezamăgită, tristă, nervoasă, cu gândul şi inima
bucăţi. Era alegerea lui , şi îmi promisesem să nu îi mai reproşez, să nu mă mai complic, să nu îi mai complic existenţa nici lui.
Păşeam nesigură acum şi întunericul devenise insuportabil. Dacă nu ar fi fost liniştea nopţii aş fi urlat de furie ; atât din cauza
beznei .. şi, mai ales.. din cauza lui.
În urma mea sunetele paşilor lui se auzeau.
Întorc capul cu speranţă, dar trupul lui se îndepărta încet de lângă mine, mergând plecat, cu capul în jos, în nici un caz nu se
apropia să îmi ofere din nou apropierea lui delirantă.
Era trist, dar era realitatea. Deşi trăiam de multe ori într-o lume paralelă, când era necesar încercam din răsputeri să cobor din
locul perfect pe care mi-l cream.
Păşeam nesigură dar ştiam că merg spre cel ce era locul ideal, locul în care indiferent cât de dărâmată aş fi fost, îmi găseam
liniştea. Era micul meu colţ de neatins şi aş fi vrut să îl împart cu el, dar decizia lui a fost luată deja.. oricât de grea ar fi fost
pentru mine..oricât de greu de realizat..de acceptat.
Dar i-o respectam.
Avea dreptul, ca orice om obişnuit, la calea lui, pe care să o aleagă singur. Şi eu făcusem deja legământul că e un alt om, pentru
mine.
Sper că nu reuşise deja să devină „omul”.. Ar fi fost mult mai greu de suportat.
Urcam cu grijă treptele scării de incendiu, care erau ude şi înşelătoare.Aveam destul de multe etaje de urcat, până la capăt,
dar tot efortul îşi merita ce descopeream acolo.
Fac o pauză scurtă, oftez adânc şi privesc în jos la liniştea, amorţeala din jur. O pauză atât de scurtă..încât gândurile urâte,
frământările, să nu îmi inunde mintea din nou.
Pornesc din nou pe treptele vechi.
Blocul era rece şi neprietenos, dar încercam pe cât posibil să nu fac o tâmpenie.
Ce naiba? Veneam atât de des aici, treptele astea îmi eram mai cunoscute decât liniile palmei.
Dar acum era şi un impediment.. luciul periculos al lor, din vina ploii, adăugată la starea mea de spirit..nu tocmai ok.
Încercam să fiu cât mai atentă, raţională, să nu fac vreo tâmpenie fără să vreau.
Locul era exact cum îl ştiam. Doar ploaia îi dădea un luciu deosebit în lumina ocrotitoare a lunii. În depărtare, sunetele
armonioase care mă scoteau din orice depresie, se auzeau calme, la fel de devotate ca întotdeauna.Cât de recunoscătoare le
puteam fi.. nu aş fi fost niciodată în stare să exprim în cuvinte asta.
Acolo mă simţeam aproape de cer.. dar stăpână şi pe Pământ..reuşind să îl controlez pe o arie imensă.
Ştăteam nemişcată, fără suflare, în locul fermecat, bucurându-mă de toate comorile pe care mi le oferea.. linişte, armonie..
senzaţia de protecţie.. când un foşnet încurcat , ca din cer, se auzi de sus..