Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta.

Una e sa te misti n variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta. Ca, de pilda, cnd calatoresti n Japonia. N-am fost niciodata n Africa, n Australia sau n Caraibe. Pentru mine, Japonia ramne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai "strain". Te poti simti strain n Indonezia, parcurgnd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" ntr-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain n bucataria chineza, n coloritul, moravurile si inocenta americane, sau n expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic ct de ct familiar. n Japonia nsa alteritatea e radicala. Te misti n spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul... N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete. Trebuie sa ncep prin a recunoaste ca baile snt, n mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul n alerta si produc, n faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce poti pati n Japonia, toate acestea snt nsa bagatele, mofturi. Am avut parte, de pilda, ntr-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, n perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, n cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, dendata ce am intrat n baie. L-am cercetat ndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricnd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, nsotite de inscriptii n japoneza. Am reflectat cteva clipe, am evaluat riscurile si, n cele din urma, m-am aruncat n necunoscut. n fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona ca progresul nsusi dupa legi fatale. ntr-o clipita, ntreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram nconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele ncaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, nclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarte, filtrate de incontrolabile perdele de apa... Am simtit, mpietrit ca ma ndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii n cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stngace apasare pe butonul gresit, ntr-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a ncetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu strnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfrsit, n dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care ti lumina papucii ori de cte ori lasai picioarele sa-ti atrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale snt de o paradiziaca simplitate. Nu n Japonia.

n programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, ntr-una din toaletele aliniate lnga receptie. Omul ncerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, ncalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, l tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii dect dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternnd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... La rndul meu, am ncasat prima trauma cnd, intrnd n camera care mi era rezervata, n-am vazut dect un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. n mintea mea ngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te ntinzi putin, ti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrna nsotitoare care lucra pe post de"bagajist" si i-am dat de nteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, nsa, s-a grabit sa o reintroduca n lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma ntind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc nca. Nu, mi-a pantomimat, n replica, cu o blnda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne ntindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele ncrucisate, si umblam de-a busilea. Spre seara, m-am hotart sa cer de mncare n camera. Alesesem, mai curnd la ntmplare, ceva n care identificasem cuvntul "vitel". A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat n baie, adica ntr-o camaruta ngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic - nu baie! Mncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra - mi semnalizeaza cu un surs buddhist preopinenta - mai nti baie! Papa la urma!" Dupa cteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru n scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rnjind, cu un manunchi de nuiele aromate n mna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se ntristeaza, gheisa e de nenduplecat. ncropim, pna la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta nseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa n care clocotesc legume, mirodenii si brnza de soia. Se ia, cu doua betigase, cte o felie de carne si se agita n fiertura din oala pna dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea n zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pna vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad n imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cte ori ncerc sa trisez, ma priveste sever si mi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" nseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stnga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se ncheie melancolic, n insatisfactia partilor, si cu perspectiva nembietoare a unei rogojini medievale. A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru ncheieturile lui, o ncercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia n lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul. Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe pos t de victima. Fuseseram invitati sa participam mpreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze pos tura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. Lam dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, n pozitie de rugaciune. Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu.

Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist n Zen, a nteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa mannce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca ntre comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful romn a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele i confiscau ntreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de crpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrnd, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotart, prin urmare, sa-si adune picioarele n asa fel, nct sa-si poata sprijini sezutul pe calcie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua pos tura parea mntuirea nsasi. Dar numai pentru cteva minute. Calciele nu snt nici ele antrenate sa suporte ntreaga pagoda a corpului. n plus, o apasare disproportionata suprasolicita, n aceasta pozitie, degetele ndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, ntr-o ncercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu n genunchi, cu trunchiul drept, dominnd - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, n ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamnd, cazut n genunchi dupa o rascoala ratata. Dar ct poti rezista n genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit ntr-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie dect abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasndu-si amfitrionii cu lingura la gura, ntre doua mbucaturi. Am facut o experienta asemanatoare ctiva ani mai trziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am ncercat sa rezist pna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pna azi ce mi s-a spus n timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa nct corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul ntreg sa intre n ordine. Esential n acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. n cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si ncercnd sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da nsa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea romneasca: stai strmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! n definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri ntregi ncremeniti n proiect, nu snt n regula... Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: "Shabushabu!"