Sunteți pe pagina 1din 16

1.1 EFORTURILE DE UNIFICARE EUROPEAN Uniunea Europeana nu reprezinta prima expresie politica a ideii de a asocia durabil statele europene.

Initiativele diverse au precedat-o, multe dintre acestea reflectnd dorinta de hegemonie si dictat. Doua exemple sunt n acest sens cunoscute: Napoleon I, a carui ambitie era sa unifice Europa sub conducerea Frantei si Hitler, care a ncercat prin forta sa subordoneze continentul dominatiei celui de-al treilea Reich. Au existat nsa si modele de asociere voluntara si pasnica a unor parteneri egali n drepturi, mai ales dupa experienta dureroasa a primului razboi mondial. Astfel, n 1923 contele austriac Coudenhove Kalergi a fondat o organizatie numita "Miscarea Europeana", a carei doctrina cerea crearea "Statelor Unite ale Europei", avnd drept elemente de referinta unificarea Elvetiei n 1648, fondarea Reicului german n 1871, dar mai ales aparitia Statelor Unite ale Americii n 1776. sase ani mai trziu este rndul ministrului francez de externe Aristide Briand sa lanseze o noua initiativa: sustinut de omologul sau german Gustav Stresemann, el a propus guvernelor europene, ntr-un celebru discurs tinut la 5 septembrie 1929 n fata Societatii Natiunilor. Desigur, nu era vorba dect de instaurarea unei cooperari mai strnse ntre statele europene a caror suveranitate ramnea intacta, nsa ideea era extrem de ndrazneata si vizionara pentru acel moment. Aceste tentative de unificare pasnica a Europei s-au ciocnit nsa de spiritul nationalist si imperialist nca foarte puternic n epoca. Nu putem sa nu amintim, n acest context, eforturile depuse de catre marele diplomat romn Nicolae Titulescu, n calitatea sa de presedinte al Societatii Natiunilor, pe linia ndepartarii pericolului unui nou conflict mondial si a unificarii europene. A fost nsa necesar ca Europa sa fie nca o data devastata de razboi pentru a deveni constienta de consecintele nefaste ale rivalitatilor permanente dintre tarile sale. A trebuit sa se ajunga la starea de ruina totala a continentului si la declinul politic si economic al statelor europene cu structurile lor nationale arhaice pentru a fi create conditiile unei nnoiri si a unei atitudini mai radicale cu privire la reorganizarea Europei. Analiznd diferitele tentative de unificare la scara continentala dupa cel deal doilea razboi mondial, trei constatari se impun:

Mai nti ca Europa devenise constienta de propria sa slabiciune. Razboaiele care o devastasera au facut-o sa-si piarda pozitia centrala pe care a ocupa 121g67b t-o timp de secole n istoria universala. Farmitata n numeroase state mai mari sau mai mici, ea era acum dominata de cele doua noi super-puteri: Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica, a caror putere militara, politica si economica era superioara potentialului european. Era apoi experienta dureroasa a razboiului, care a facut din sloganul "Niciodata un nou razboi!" principiul oricarei actiuni politice. Cele doua conflicte mondiale se nascusera din razboaie fratricide europene si fusesera din Europa principala lor victima, de aceea ideea unor noi conflicte armate devenise n acel moment insuportabila. La acestea s-a adaugat un al treilea argument: dorinta, nascuta imediat dupa razboi, de a avea o lume mai buna si mai libera - chiar daca exprimarea pare propagandistica - n care individul si statul sa coabiteze armonios. n ansamblul lor, tentativele de unificare europeana de dupa razboi prezinta imaginea confuza a unui numar mare de organizatii complexe, fara legaturi veritabile ntre ele si asupra carora doar specialistii aveau o viziune de ansamblu: OCDE (Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica), UEO (Uniunea Europei Occidentale), NATO (Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord), Consiliul Europei si cele trei Comunitati Europene (CECO - Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului, EUROATOM - Comunitatea Europeana a Energiei Atomice si CEE - Comunitatea Economica Europeana). Daca luam drept criteriu de clasificare obiectivele vizate de fiecare dintre acestea, organizatiile mentionate prezinta o anumita structura de ansamblu articulata n trei grupuri. Primul grup l constituie organizatiile lumii occidentale nascute din alianta dintre SUA si Europa de Vest, dupa cel de-al doilea razboi mondial. Nu este deci o ntmplare ca prima organizatie europeana de dupa razboi, creata n 1948 sub denumirea de OECE (Organizatia Europeana de Cooperare Economica), a avut la baza o initiativa americana. n 1947 George Marshall, ministru american de externe n acel timp, invitase tarile europene sa-si uneasca eforturile de reconstructie economica, promitndu-le pentru aceasta sprijinul Statelor Unite care a devenit realitate odata cu "Planul Marshall".

n 1960 statele membre ale OECE, SUA si Canada au convenit sa extinda cmpul de actiune al organizatiei, oferind ajutor pentru dezvoltare tarilor lumii a treia. OECE devine astfel OEDE, la care SUA si Canada au aderat n acelasi an. n 1949 a fost creata Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation - NATO), pact militar ntre principalele state necomuniste din Europa, Statele Unite si Canada (astazi organizatia are 19 membri). Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost nfiintata n 1954, n scopul ntaririi cooperarii ntre statele vest-europene n domeniul securitatii. Ea are la origine Tratatul de la Bruxelles ncheiat ntre Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg, la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia si Gracia (n total 10 state). UEO ofera statelor membre o platforma de cooperare n materie de politica de aparare si de securitate, n scopul de a consolida influenta politica a Europei n cadrul NATO si de a crea o identitate europeana de securitate (gradul n care acest obiectiv a fost atins pna n prezent nu face obiectul acestui studiu nsa trebuie mentionat ca UEO depinde esential de evolutiile din snul NATO si UE). Prin intrarea n vigoare, la 1 noiembrie 1993, a tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integranta a dezvoltarii Uniunii Europene, fiind definita drept "brat narmat al UE si pilon european al NATO". Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 si intrat n vigoare la 1 mai 1999, consfinteste rolul UEO n implementarea deciziilor de politica externa si securitate comuna (PESC) ale Uniunii Europene. Un al doilea grup de organizatii este format din structuri europene al caror rol se limiteaza la cooperarea traditionala ntre state suverane si la care pot adera, practic, toate tarile europene. Exponentul acestui grup este Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 ca o organizatie politica. Statutul sau nu mentioneaza nici vointa de a instaura o federatie sau uniune, nici transferul de suveranitate nationala. Puterea n snul Europei apartine Consiliului de ministri, care adopta decizii n baza principiului unanimitatii, iar Adunarea Parlamentara are un rol consultativ, fara competente legislative. Ea poate doar adresa recomandari Consiliului de Ministri care nu este nsa responsabil n fata Adunarii si poate anula recomandarea acesteia cu un singur vot mpotriva (n practica, influenta politica a forului parlamentar asupra Consiliului de Ministri nu este totusi de neglijat).

Consiliul Europei ramne deci, prin structura sa, un organism de cooperare internationala. Cu toate acestea, rolul sau nu trebuie subestimat, mai ales n ceea ce priveste procesul de unificare europeana si de dezvoltare a unui sentiment de solidaritate ntre tarile europene. Avnd initial 10 membri, Consiliul Europei a crescut n dimensiuni, numarnd n aprilie 1999, 41 de state membre, inclusiv Federatia Rusa si alte foste republici sovietice. ntre membrii acestei organizatii au fost ncheiate o serie de conventii n domeniile economiei, culturii, politicii sociale si dreptului, cea mai importanta fiind Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, din 4 noiembrie 1950. aceasta conventie a introdus nu doar norme minimale pentru protectia juridica ce permite organelor instituite prin Conventie (Comisia Europeana a Drepturilor Omului) sa condamne violarile drepturilor omului comise n statele membre. n sfrsit, al treilea grup de organizatii cuprinde Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Economica Europeana (CEE). ncepnd cu anii '80 cele trei structuri sunt denumite generic "Comunitatea Europeana" care, din 1993, odata cu intrarea n vigoare a tratatului de la Maastricht, constituie principalul si cel mai important pilot al Uniunii Europene. n raport cu organizatiile internationale traditionale, Uniunea Europeana se caracterizeaza prin faptul ca grupeaza state care au renuntat la o parte din suveranitatea lor nationala pentru a o transfera la nivel supranational n ceea ce s-ar putea numi "suveranitate partajata", pe care o exercita n comun toti membrii organizatiei. Prin acest transfer Uniunea Europeana este dotata cu puteri proprii n virtutea carora poate sa adopte acte de "suveranitate europeana" cu efect echivalent - n domeniile sale de competenta - actelor juridice adoptate la nivel national. Putem astfel vorbi de "integrare", cu alte cuvinte de o forma noua de fuziune ntre suveranitatea nationala si competentele supranationale. La baza actului de nastere a Comunitatilor Europene sta declaratia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe din acea perioada, Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct mpreuna cu Jean Monnet. Pentru a ntelege mai bine esenta acestui act este necesara plasarea lui n contextul istoric al vremii. La 24 aprilie 1947 esecul Conferintei de la Moscova privind viitorul Germaniei avea sa convinga Occidentul ca Uniunea Sovietica, partener n lupta fascismului, devenise o sursa de pericol imediat pentru democratiile vest-europene. Blocada Berlinului din primavara anului 1949 a facut

sa creasca si mai mult tensiunea, astfel nct, la 4 aprilie 1949, principalele tari ale Europei de Vest si Statele Unite ale Americii au pus bazele securitatii lor colective prin semnarea Pactului Atlantic, actul de nastere al Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). A urmat, n septembrie 1949, explozia primei bombe atomice sovietice, fapt care, corelat cu amenintarile proferate de liderii de la Kremlin, au contribuit la instaurarea unui climat de teama: ncepea perioada "razboiului rece". Statutul Germaniei Federale care, odata cu adoptarea constitutiei sale din 8 mai 1949, si concepea singura politica interna, a devenit un subiect de rivalitate ntre Est si Vest. Statele Unite doreau o accelerare a relansarii economice a acestei tari plasata n inima diviziunii continentului, iar la Washington se auzeau deja voci care cereau renarmarea acestei puteri nvinse pentru a face fata pericolului sovietic. La rndul sau, diplomatia franceza se gasea ntr-o dilema serioasa: ori ceda presiunii americane si accepta renasterea puterii germane n ciuda opozitiei opiniei publice franceze, ori si mentine o pozitie rigida fata de acest subiect, ceea ce ar fi adus n impas relatiile sale cu Bonnul. n acest moment complicat din primavara anului 1950 Robert Schuman a primit din partea omologilor sai americani si britanici o misiune imperativa, aceea de a avansa o propunere de integrare a Germaniei Federale n concertul occidental. O reuniune la nivel guvernamental ntre cele trei puteri nvingatoare, Franta, Marea Britanie si statele Unite, era programata pentru 10 mai 1950, iar Parisul nu putea ocoli responsabilitatea ce-i revenea. Acestor dificultati politice li s-au alaturat o serie de blocaje economice. O criza de supraproductie n industria otelului parea iminenta datorita potentialului siderurgic al tarilor europene. Cererea se diminua, preturile scadeau si aparuse teama ca producatorii vor constitui un cartel pentru a limita concurenta pe piata. Aflate n plina faza de reconstructie, economiile vest-europene nu-si puteau nsa permite sa lase un sector de baza al industriei n voia speculei sau a penuriei organizate[1]. Acesta era deci contextul n care ministrul francez de externe, Robert Schuman, a recurs la geniul inventiv al unui om nca necunoscut marelui public dar care acumulase o mare experienta exceptionala n timpul unei ndelungate cariere internationale. Jean Monnet, pe atunci comisar al planului francez de modernizare, numit n acest post n 1945 de catre generalul Charles de Goulle pentru a asigura

redresarea economica a tarii, era una dintre cele mai influente persoane n lumea occidentala. nca din timpul primului razboi mondial, el organizase structurile de aprovizionare n comun a fortelor aliate. Devenit apoi secretar general-adjunct al Societatii Natiunilor, a fost unul dintre cei mai buni consilieri ai presedintelui american Franklin Delano Roosevelt si artizanul "Victory Program" care a asigurat superioritatea militara a Statelor Unite asupra fortelor Axei n cel de-al doilea razboi mondial. Fara a avea mandat politic, el detinea reputatia de a fi un pragmatic, preocupat de gasirea celor mai eficiente solutii. Jean Monnet ajunsese la concluzia ca era iluzoriu sa se ncerce crearea dintr-o data a unui edificiu institutional supranational complet fara a ntmpina o rezistenta att de puternica din partea statelor nct orice astfel de initiativa sa se transforme de la nceput n esec. n opinia sa, pentru a reusi trebuia ca obiectivele sa fie limitate la domenii precise, dar cu mare impact psihologic si sa se instituie un mecanism de decizie care sa primeasca apoi, gradual, noi competente. "Planul Schuman" a fost practic rodul unui complot. Jean Monnet si colaboratorii lui au redactat, n ultimele zile ale lunii aprilie 1950, o nota de cteva pagini care continea n fapt expunerea de motive si dispozitivul unei propuneri ce avea sa bulverseze toate schemele diplomatiei clasice. Departe de a recurge la traditionalele consultari cu serviciile ministeriale competente, el si-a nconjurat proiectul de cea mai mare discretie pentru a evita posibilele obiectii sau contrapropuneri ce ar fi alterat esenta ideii sale si r fi lipsit-o de avantajul surprizei. Robert Schuman si-a nsusit propunerea, initiativa intrnd astfel n cmpul responsabilitatii politice. n momentul n care ministrul francez o sustinea n fata colegilor sai din guvern, un emisar secret o nmna personal si cancelarului Adenauer la Bonn. Reactia acestuia din urma a fost imediata si entuziasta, el raspunznd ca aproba fara rezerve propunerea franceza al carei obiectiv era plasarea ntregii productii franco-germane de carbune si otel sub responsabilitatea unei autoritati supreme comune, n cadrul unei organizatii deschisa participarii si altor state europene. Principiile enuntate n declaratia lui Robert Schuman din 9 mai 1950 reflecta tocmai conceptia ca o Europa unita nu se putea realiza dintr-o data, ci printr-o succesiune de pasi concreti. Trebuia stabilita mai nti o solidaritate de fapt, astfel nct opozitia seculara dintre Franta si Germania sa fie eliminata, iar

fuziunea intereselor economice sa duca la stabilirea unei comunitati economice. Motivatia acestei initiative trebuie cautata n constatarea ca era putin rezonabil sa i se impuna Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele nsa, pe de alta parte, a o lasa complet independenta era considerat, n acel timp, o amenintare potentiala la adresa pacii. Singurul mijloc de a iesi din aceasta dilema are integrarea Germaniei, att n plan politic ct si economic, ntr-o comunitate europeana solid structurata. "Planul Schuman" a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de catre sase tari fondatoare (Belgia, R.F. Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda) a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Aceasta a intrat n vigoare la 23 iulie 1952. nca din octombrie 1950, naintea semnarii Tratatului CECO, aparuse o alta idee franceza - aceea a unei Comunitati Europene a Apararii. Pe fondul razboiului din Coreea si a agravarii tensiunilor dintre Est si Vest, statele occidentale se vedeau constrnse sa-si intensifice eforturile de aparare, ca si de asociere a Germaniei la astfel de proiecte. Ranile provocate de cel de-al doilea razboi mondial nefiind nca cicatrizate, ideea unei armate nationale germane a aparut atunci insuportabila mai ales n rndul opiniei publice franceze. Solutia propusa consta din nou n a integra Germania, n plan militar de aceasta data, ntr-o comunitate supranationala care sa impuna aceleasi obligatii tuturor membrilor sai si sa garanteze un control suficient asupra Germaniei. Este vorba despre asa-numitul "Plan Pleven" care a fost nsa respins de catre Adunarea Nationala (Parlamentul Frantei) n august 1954, aceasta nefiind dispusa sa-si asume responsabilitatea stirbirii suveranitatii Frantei prin renuntarea la armata nationala. Prin esecul Comunitatii Europene a Apararii, tentativele de unificare europena sufereau un puternic recul. Dupa un an de resemnare, n iunie 1955 ministrii de externe ai statelor membre ale CECO puneau din nou n discutie crearea unei Europe unite, constienti ca era n interesul tarilor lor ca procesul nceput prin CECO sa fie continuat. Astfel, pentru Republica Fedarala Germania participarea la aceasta opera de unificare echivala din punct de vedere politic cu o reintegrare n comunitatea natiunilor. Sub aspect economic, n calitate de tara exportatoare, Germania ramnea (si ramne) tributara pietelor europene, astfel nct prin crearea unei

Comunitati Economice Europene care sa unifice o buna parte din aceste piete, dependenta Germaniei fata de exterior devenea mult mai putin preocupanta[2]. Pentru Franta, integrarea Germaniei era expresia politica a vointei sale de reconciliere si a aspiratiei pentru o pace durabila n Europa. n ceea ce priveste propria sa dezvoltare, apartenenta la Comunitatea Economica Europeana i permitea sa accelereze acest proces iar aparitia unui vast spatiu economic comun deschidea noi piete de desfacere pentru produsele sale agricole, de natura sa asigure vitalitatea acestui sector. n ceea ce priveste Belgia, dependenta sa economica de comertul exterior o facea la fel de tributara, ca si Germania, fata de existenta unor piete sigure de export. Interesul pentru o interpenetrare economica era cu att mai mare n anii '50 cu ct economia belgiana se baza atunci aproape exclusiv pe industria carbunelui si otelului. Crearea unei piete interne europene avea deci, si pentru aceasta tara, o importanta aparte nu doar pe termen scurt ci, mai ales, pentru crearea si dezvoltarea unor noi sectoare industriale. Italia, care facuse deja cu succes eforturi de industrializare, era si ea interesata de posibilitatile de crestere economica oferite de o piata europeana comuna, spernd totodata sa poata obtine credite pentru dezvoltarea regiunilor sale defavorizate din sud si sa reduca astfel rata ridicata a somajului. La rndul sau, Olanda realiza ca o participare la opera de unificare Europeana va da un nou impuls eforturilor sale de industrializare. Avnd porturi maritime importante si o infrastructura corespunzatoare, ea vedea astfel deschizndu-i-se noi posibilitati n domeniul transporturilor de marfuri n Europa, sector n care detinea deja un loc avansat. Ct despre Luxemburg, acre datorita pozitiei sale geografice suferise de-a lungul istoriei consecintele rivalitatilor dintre natiunile mari, el vedea n politica de unificare europeana un mijloc de garantare a intereselor sale politice, economice si sociale. Avnd n vedere multitudinea de interese aflate n joc, era logic ca ministrii de externe ai celor sase tari fondatoare ale CECO sa opteze pentru continuarea operei de unificare europeana n domeniul economic, unde pasiunile nationale erau mai putin intense. Acesta a fost si scopul Conferintei de la Messina, din 1955, care a ncredintat sarcina posibilitatii unei integrari progresive n acest domeniu unei

comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak. Raportul prezentat de acesta n 1956 a servit drept baza de negociere a Tratatului Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA) si Tratatului Comunitatii Economice Europene (CEE). Semnate de catre cele sase tari membre ale CECO n martie 1956, aceste tratate au intrat n vigoare la 1 ianuarie 1958. nca nainte de adoptarea lor, guvernul britanic suscitase o controversa ntre statele vest-europene n privinta conceptului care sa stea la baza crearii unei entitati economice europene, deoarece Marea Britanie dorea instituirea unei zone economice europene de liber schimb care sa nu implice n nici un fel renuntarea la o parte din suveranitatea nationala. Altfel spus, desi taxele vamale ar fi fost eliminate din comertul ntre tarile membre, acestea ar fi ramas autonome n materie de politica comerciala cu state terte. Danemarca, Norvegia, Islanda, Austria, Portugalia si Elvetia s-au raliat acestei teze care s-a lovit de hotarrea celor sase fondatori ai CECO de a pune bazele unei Comunitati Economice Europene. Noile tentative britanice viznd crearea unei vaste zone europene de liberschimb ntre OECE si CEE au esuat definitiv n toamna anului 1958 datorita divergentelor ireductibile de opinie ntre Franta si Marea Britanie. Riposta engleza a venit n 1959prin nfiintarea Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS) la care au aderat Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Portugalia, Islanda, Elvetia si, ulterior, Finlanda (n total 9 state). Impresionat de primele succese ale celor trei Comunitati Europene, guvernul britanic devenise constient ca nu-si va putea mentine influenta politica externa doar prin exercitarea unui rol preonderent n cadrul Commonwealth. n acelasi timp AELS, ale carei obiective erau doar de natura economica -spre deosebire de Comunitatile Europene care si propuneau si obiective politica - nu putea oferi Londrei un sprijin substantial pentru cresterea influentei sale politice, astfel nct neparticiparea la CECO, CEFA si CEE risca sa o izoleze n plan politic. Pe de alta parte, piata comunitara ar fi deschis firmelor britanice posibilitatea de a-si mobiliza fortele ntr-o concurenta severa cu partenerii continentali, ceea ce ar fi dus la relansarea economiei insulare n ansamblul sau.

La rndul lor, tarile scandinave si manifestau interesul pentru apartenenta la Comunitatile Europene plecnd de la ideea ca aveau mai mult de cstigat dect de pierdut prin practicarea liberului schimb n interiorul acestei structuri. Cererea de aderare a Danemarcei a fost esential motivata de interesul acestei tari de a avea acces liber la piata comuna a CE. Cu o productie alimentara suficienta pentru a hrani 15 milioane cu persoane, adica triplul populatiei sale, Danemarca avea nevoie imperativa sa-si exporte produsele sale agricole n spatiul comunitar, cu att mai mult cu ct principalul sau beneficiar, Marea Britanie, solicitase si ea aderarea la CE[3]. ntr-o situatie asemanatoare se gasea si Irlanda, legata de continentul european prin traditii culturale, religioase si militare, care spera si ca imensul potential al productiei sale agricole va putea fi absorbit de piata europeana (a cincea parte din populatia activa a Irlandei lucreaza n sectorul agricol, agricultura acoperind o treime din exporturile tarii). Nu n ultimul rnd, fondurile europene de dezvoltare sociala si regionala (fondurile structurale) reprezentau un alt element de atractie pentru guvernul Irlandez. Cu toate acestea, prima cerere de aderare a celor trei tari la Comunitatile Europene a fost blocata, la mijlocul anului 1963, de opozitia generalului Charles de Gaulle, presedinte al Frantei n acea perioada, extrem de nencrezator fata de Marea Britanie. A doua cerere britanica de aderare n 1967, la care s-au alaturat din nou Irlanda cu Danemarca, dar si Norvegia, s-a lovit iarasi de reticenta Frantei. Problema a fost reluata dupa demisia generalului de Gaulle n aprilie 1969, cu prilejul Conferintei sefilor de stat sau de guverne ai tarilor membre, care a avut loc n acelasi an la Haga. Dupa negocieri laborioase, tratatele de aderare au fost semnate la 22 ianuarie 1972, ele intrnd efectiv n vigoare pentru Marea Britanie, Irlanda si Danemarca la 1 ianuarie 1973 n urma ratificarii de catre parlamentele nationale (precedata de referendumuri n ultimele doua cazuri). Singura, Norvegia nu a putut deveni membra deoarece rezultatul referendumului national a fost negativ (53,49% din populatia norvegiana s-a pronuntat mpotriva aderarii aderarii la CE). n timpul negocierilor cu cele patru tari mentionate aparuse nsa o alta problema: ce se va ntmpla cu celelalte state membre ale AELS (Suedia, Elvetia, Austria, Portugalia, Finlanda si Islanda), dintre care unele nu doreau sa devina membre ale CE din motive legate de statutul lor de neutralitate iar altele nu puteau fi acceptate pentru ca erau guvernate de regimuri dictatoriale?

O solutie a fost gasita n iulie 1972 prin ncheierea acordurilor de liberschimb ntre Comunitatile Europene si fiecare stat membru al AELS. Dupa esecul aderarii Norvegiei, aceasta a fost si ea integrata n zona de liber schimb astfel creata. Dupa restabilirea democratiei n Grecia, Portugalia si Spania, aceste tari au facut si ele cereri de aderare la CE - prima n 1975, celelalte doua n 1977. Grecia spera astfel ntr-o stabilizare a structurilor sale democratice si o ameliorare a reputatiei n plan international, n timp ce n plan economic avea n vedere modernizarea sectoarelor agricol si industrial. Grecia a devenit astfel, la 1 ianuarie 1981, cel de-al zecelea membru al Comunitatilor Europene. Ct priveste Spania si Portugalia, apartenenta lor la structurile comunitare a devenit efectiva la 1 ianuarie 1986, dupa ce tratatele de aderare fusesera semnate n iunie 1985. Pentru Spania acest act reprezenta mplinirea unui deziderat vechi, acela de a iesi din izolarea fata de Europa impusa datorita regimului generalului Franco. Economic vorbind, Spania avea interese majore n sectorul agricol, n care era competitiva si dispunea de rezerve de productie considerabile, spernd si ca participarea la programele comunitare de dezvoltare regionala i va permite sa reduca discrepantele dintre diferitele sale regiuni. n domeniul politicii industriale, Spania estima, pe drept cuvnt ca, sprijinita de noii sai parteneri, se va putea angaja mai usor n procesul dureros, dar necesar al reformelor structurale pentru a recupera ntrzierile de secole fata de alte tari europene. Pentru Portugalia, care si pierduse coloniile, dar surmontase dificultatile politice interne, apartenentala Comunitatile Europene reprezenta ntoarcerea la originea sa europeana, avnd astfel posibilitatea de a iesi definitiv din izolarea politica si de a-si asana economia cu ajutorul subventiilor comunitare. Dupa aceste largiri succesive, care nu au nsemnat nsa sfrsitul extinderii frontierelor CE, denumirea tot mai des folosita pentru aceasta structura a fost cea de "Comunitate Europeana", marcnd astfel unicitatea centrelor de decizie care exista de fapt din 1967 (pna atunci Comisia Europeana si Consiliul erau diferite pentru cele trei Comunitati, n timp ce Parlamentul European si Curtea de Justitie erau comune nca de la nfiintarea CEEA si CEE).

Cu un singur recul n februarie 1982 cnd Groenlanda, care devenise membra a CE n 1973 datorita apartenentei sale la Danemarca, a optat prin referendum pentru iesirea din structurile comunitare (desi o astfel de retragere nu este prevazuta n Tratatele CE, guvernul danez si Comunitatea au convenit n februarie 1984 sa acorde Groenlandei, ncepnd cu 1 februarie 1985, statutul de "teritoriu de peste mari asociat la CE"), Comunitatea Europeana a reprezentat permanent un pol de atractie pentru celelalte state europene. Uniunea Europeana numara astazi 15 membri, nsa n prezent sunt n curs negocieri de aderare cu tari din Europa Centrala si de Est. nainte de a analiza stadiul actual al procesului de extindere a spatiului comunitar integrat este necesara o explicatie privind folosirea acestei noi denumiri de "Uniune Europeana"[4]. Prin semnarea, la 7 februarie 1992 la Maastricht, a Tratatului Uniunii Europene, n ansamblul constructiei europene s-au produs schimbari esentiale. Astfel, Uniunea Europeana are la baza un ansamblu de trei "piloni" (termen consacrat n jargonul comunitar: piller - n franceza, pillar - n engleza): Comunitatea Europeana (primul si cel mai consistent "pilon"), politica externa si de securitate comuna (PESC) si cooperarea n domeniile justitiei si afacerilor interne (JAI). De mentionat ca ultimii doi piloni au avut drept precursori Cooperarea Politica Europeana (sistem interguvernamental de cooperare politica ntre tarile membre ale Comunitatii Europene introdus n 1970) si Acordul Schengen semnat n 1985, dar intrat n zigoare abia zece ani mai trziu (la 26 martie 1995) prin care se crea un sistem unic de vize la frontierele comunitare si se introducea obligativitatea cooperarii ntre politiile nationale (la mijlocul lui 1999, din cele 15 state membre UE doar Marea Britanie si Irlanda nu se integrasera n sistemul Schengen). Prin intrarea n vigoare, la 1 noiembrie 1993, a tratatului de la Maastricht au fost schimbate si o serie de denumiri. Astfel, generic vorbind, n locul "Comunitatii Europene" se foloseste termenul de "Uniune Europeana", fara a uita nsa concret Comunitatea Europeana continua sa existe ca parte esentiala a UE, fiind de altfel singura efectiv integrata, deoarece PESC si JAI au nca la baza cooperarea interguvernamentala (Tratatul de la Amsterdam amelioreaza aceasta situatie fara a transfera nsa total competentele de decizie n zona supranationala). Prin decizia din 8 noiembrie 1993 a Consiliului CE a devenit "Consiliului Uniunii Europene", fiind desemnat astfel n special n actele adoptate n baza titlurilor V si VI ale Tratatului de la Maastricht (PESC si JAI). n baza aceleiasi

decizii, declaratiile politice adoptate de catre Consiliul n materie de politica externa si de securitate comuna sunt facute n numele Uniunii Europene. 1.2 EVOLUIA UNIUNII EUROPENE
Dinamismul Comunitar

Juristul prefera situatiile clare, fiind obisnuit sa le analizeze de o maniera statica. Ca si n cazul fotografului, pentru el reprezentarea realului este facuta la un moment dat, chiar daca uneori miscarea este sugerata. De la evocarea n preambul Tratatului Comunitatii Economice Europene, n 1957, a obiectivului de creare "a unei Uniuni fara ncetare tot mai strnse ntre statele membre", la Consiliul European care a fixat drept finalitate a Conferintei interguvernamentale asupra Uniunii Europene, deschisa n 1990, construirea unui cadru n care ansamblul relatiilor ntre statele membre sa se poata transforma ntr-o Uniune Europeana dotata cu mijloc de actiune necesare, tot acest proces atesta caracterul eminamente colectiv al Comunitatilor Europene. Aceeasi abordare si gaseste confirmarea n preambulul Tratatelor de la Maastricht si Amsterdam, care consacra hotarrea statelor membre ale U.E "de a continua procesul de creare a unei Uniuni fara ncetare tot mai strnse ntre popoarele Europei". n masura n care obiectivul este constituirea unei Uniuni Europene cu toate atributele sale stipulate prin Tratatul de la Amsterdam, juristul nu poate analiza o situatie de fapt, ci un proces care se dezvolta ntr-o interactie constanta cu lumea exterioara. Dinamismul Comunitar se datoreaza mai nti conceptiei generale a parintilor fondatori ai Comunitatilor Europene care, constienti de imposibilitatea edificarii printr-o decizie unica a ntregului ansamblu existent astazi, au ales calea sa se poata dezvolta n timp, pe masura ce mprejurarile au permis-o. Aceasta viziune se regaseste nca din preambulul Tratatului Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), cnd creatorii acesteia se declarau "constienti ca Europa nu se va construi dect prin realizari concrete care sa creeze mai nti solidaritatea de fapt si prin stabilitatea de baze comune pentru dezvoltarea economica". Regasim aceeasi abordare si n preambulul Tratatului CEE, cinci ani mai trziu (n 1958). n sfrsit Actul Unic European din 1987 face referire clara la acelasi obiectiv atunci cnd statele membre se declara "animate de vointa de a

continua opera nceputa prin Tratatele Ce si de a transforma ansamblul relatiilor ntre ele ntr-o Uniune Europeana, n conformitate cu declaratia solemna de la Stuttgart, din 19 iunie 1993". Remarcam aici trecerea de la formula de "uniune a popoarelor" la cea de "uniune a statelor"[5]. Este momentul sa precizez ca termenul de "Uniune Europeana" si datoreaza succesul initial remarcabilei sale ambiguitati. El permitea evitarea, pna la un punct, a dezbaterii ntre conceptul de federatie si cel de confederatie astfel nct, n anii 1980 vorbind despre Uniunea Europeana se avea n vedere mai putin un obiectiv determinat, ct mai degraba o miscare spre o Comunitate care sa comporte de o maniera mai solidara n eforturile sale de depasire a obstacolelor inerente realizarii constructiei europene. De astfel disputa federatiei - confederatiei se perpetueaza si astazi, cnd cadrul normativ comunitar a evoluat substantial prin aparitia Tratatului de la Amsterdam. Se pot gasi diferite ilustrari ale dinamismului comunitar. Exista mai nti un dinamism organizat prin Tratatul originar al Comunitatii Economice Europene. Astfel articolul 138 care prevede alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct, articolul 235 referitor la posibilitatea extinderii competentelor comunitare constituie tot attea mijloace de a face sa evolueze constructia initiala. Exista apoi un dinamism nascut din practica institutiilor caci acestea au fost constrnse sa coopereze ntre ele pentru a permite Comunitatii sa functioneze. De aici numarul mare de schimburi de scrisori, de declaratii comune si de solutii nascute din nevoia de a umple zonele gri din Tratat ntr-o epoca n care functionarea ansamblului nu se poate realiza fara aceste ajustari "din mers" deoarece Tratatul originar nu avusese cum sa prevada multitudinea de situatii ce trebuiau rezolvate pe parcurs. Frecvent, revizuirile ulterioare ale Tratatelor vin sa codifice practicile existente. Dar uneori dinamismul apare de maniera externa n raport cu Tratatul si utilizeaza calea interguvernamentala. Este cazul evolutiei Consiliului European, multa vreme cameleon institutional ce putea fi, att Consiliu de Ministri n cadrul Comunitatilor Europene, ct si forum interguvernamental al statelor membre si care nu era oficializat dect prin mentionarea sa n articolul 2 al Actului Unic European ceea ce nu-l facea nsa sa devina o institutie comunitara. Odata cu intrarea n vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial institutie a Uniunii Europene.

Cert este ca asistam la un fenomen de dinamism extern, de la interguvernamental spre integrat, care exista nsa si n formele de cooperare ntre statele membre, nu doar n structurile comunitare integrate. nsusi Tratatul CEE introduce cooperarea n cmpul si da Comunitatii competenta de a se organiza. Ulterior, Actul Unic European face o mentiune expresa n articolul 102 A, prin care introduce notiunea de "cooperare economica monetara". Aceasta obligatie de cooperare nu este fara consecinte juridice. Astfel articolul 118 din Tratatul CEE ncredinteaza Comisiei Europene sarcina de a promova o cooperare strnsa ntre statele membre n domeniul social. n fata unui recurs al Consiliului UE privind procedura aleasa de Comisie pentru atingerea acestui obiectiv, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a apreciat ca articolul 118 confera Comisiei competente implicite, ceea ce face ca procedura aleasa de acesta sa ramna valabila. Ct despre cooperarea n domenii care nu intrau n cmpul Tratatului, s-a manifestat teama de a nu vedea acest tip de cooperare antrennd o alunecare de la integrat spre interguvernamental. Se dadea exemplu n acest sens crearea n 1974 a Consiliului European care a jucat n primii ani un rol perturbator n mecanismul institutional prin ncercarea de a plasa integrarea Europeana, care a jucat n primii ani un rol perturbator n mecanismul institutional prin ncercarea de a plasa integrarea Europeana sub o palarie interguvernamentala. Dar, n ciuda opozitiilor conjuncturale, ncrederea reciproca si acordul ce sa stabilit progresiv ntre statele membre ale Uniunii Europene n privinta obiectivelor de urmat au contribuit la o evolutie n sens invers, de la o cooperare spre integrare. Cel mai bun exemplu este ilustrat de cooperarea politica europeana care a debutat n 1970 ntr-o forma pur interguvernamentala si care a evoluat progresiv spre integrat, devenind astazi Politica Externa si de Securitate Comuna, al doilea "pilon" al Uniunii Europene care pastreaza cert, n substanta sa un caracter predominant interguvernamental dar nb care elementele de componenta comunitara se regasesc din ce n ce mai mult datorita implicarii Comisiei Europene n procesul de decizie n materie de politica externa. innd cont de caracteristicile enumerate pare dificil de descris Uniunea Europeana de o maniera pur statica. Aceasta organizatie internationala, fondata pe un set de trei Tratate, s-a detasat rapid de constrngerile dreptului international public pentru a-si afirma propria sa specificitate si a evolua spre o structura de tip nou care si-a atins nca forma definitiva.

Fenomenul n cauza poate fi calificat, n lipsa unui termen mai potrivit, ca fiind unul de "constitutionalitate" n cadrul caruia relatiile ntre institutiile U.E s-au transformat profund.

[1] Ignatio Ramonet, Geopolitica haosulu, Bucuresti, Editura Doina, 1998. [2] Belli, N - Uniunea Europeana: Geneza si institutiile sale, Editura Centrul de informare si documentare economica al Academiei Romne, 1995; [3] Institutiile Uniunii Europene, brosura editata de Delegatia Comisiei Europene n Romnia, Bucuresti, 1999. [4] Belli, N - Uniunea Europeana: Geneza si institutiile sale, Editura Centrul de informare si documentare economica al Academiei Romne, 1995; [5] Uniunea Europeana - istoric si institutii, brosura editata de catre Delegatia Comisiei Europene n Romnia, 1996