Cap.

16 Reckless us

First part

Simţeam zâmbetul tâmp şi crispat de pe faţa mea. Senzaţia inconfundabilă de rătăcire, dorinţa infantilă de a o lua
la fugă… mă sufocau din nou.
Era clar că mă observase deja. Faptul de a continua să mă pedepsească, ignorându-mă, era altceva. Dar îi
zărisem deja, din nefericire, privirea scurtă şi tăioasă, aruncată acid către mine pe sub sprâncenele încruntate ,
fără măcar să ridice capul din poziţia plecată ; se pare că nu mai meritam nici măcar efortul acesta.
Maşina neagră, lucioasă, la fel de impozantă ca în amintirile mele, acum staţiona cu o portieră deschisă în faţa
blocului. Să am speranţa stupidă că e o invitaţie pentru mine asta? Ar fi patetic doar gândul acesta.
Era de înţeles că nu va împărtăşi prea multe cuvinte cu „deziluzia de individă perfidă din faţa lui”. Nu pot şti exact
dacă acestea erau exact gândurile pe care ar fi dorit să le transforme în cuţite şi să le trimită spre mine, dar făceau
cu siguranţă parte din acelaşi câmp semantic.
Merg cu paşi greoi, chinuitori, spre zona semnalizată cu indicatorul „Atenţie, pericol !” – deşi mai exact ar fi fost
„ Atenţie, pericol de sentimente şi inimi rupte” – ca şi cum în picioare aş fi avut pantofi de ciment în loc de nişte
tenişi obosiţi de desele impacte şi multele pietre luate înainte în existenţa lor scurtă, dar nefericită. Deşi dorinţa
mea ar fi fost cu certitudine ca direcţia aleasă să fi fost în sensul opus – acolo cu siguranţă aş fi zburat chiar.
Mă apropii în reluare de maşină, încercând să prelungesc cât mai mult începutul declanşării procesului meu, dar
judecătorul meu deja mă aştepta, era imposibilă amânarea foarte mult.
Un cap simpatic mă întâmpină încurajator cu un zâmbet admirativ, de acceptare, de după geamul maşinii. L-am
recunoscut pe loc, şi nu mi-am putut abţine ca voioşia reîntâlnirii să nu se instaleze pe chipul meu, în profida
situaţiei la limită în care mă aflam. Era Frank, şoferul haios. Scoate o hârtie din buzunarul sacoului, pe care o
recunosc imediat, fiind idioata de pagină de revistă care mă distrusese, sau care urma imediat să termine asta
complet. Îmi face din maşină un semn de aprobare din degete, iar pe buzele lui citesc un „bravo” frumos. Probabil
era o încercare mărinimoasă de a-mi ridica moralul prăbuşit. Încercare mai mult decât binevenită, totuşi.
Îi zâmbesc profund recunoscătoare, mulţumindu-i din priviri şi propunându-mi ca în curând, dacă voi mai dispune
de această şansă, desigur, să mă revanşez pentru felul lui drăguţ de a mă susţine în acele momente, în care eram
doar o necunoscută insignificantă.
- Kitty !! Vocea lui se răsti brusc.
Îmi întorc privirea subit în direcţia lui, uitându-mă de la distanţă la el cu sprânceana ridicată, zguduită de reacţia lui
necontrolată.
De ce naiba mi se întâmplau astea numai mie ?
Nu puteam şi eu să mă bucur o dată ca un om simplu, norocos, de frumosul din viaţa mea, fără să mă împiedic pe
parcurs , să mă lovesc de momentul semnificativ şi să-l dărâm, privindu-l apoi cum se sparge în bucăţi sub chipul
meu terminat de şoc? Se pare că nu.
De ce? Simplu. Oricât aş fi încercat să mă sustrag din haos, să mă dedic normalităţii, nu reuşeam aproape
niciodată. Câteodată voluntar, adesea involuntar, eram mereu cea care smulgea privirile critice sau admirative.. –
inexplicabile însă toate pentru mine, de fiecare dată .
Oftez adânc, păşind uşor în timp ce îmi aplec capul şi zâmbesc stupid ca o nebună inconştientă de dezastrul
nefast pe care nu îl sesizează niciodată, dar care o izbeşte din plin adesea.
O siluetă ca o furtună îmi taie calea, aproape îndepărtându-mă doar cu vijelia asupritoare din jurul ei, dar
învăluindu-mă ca de obicei cu boarea aromatăa ei, şi într-o clipă dispare în fortăreaţa neagră, impenetrabilă.
Privesc rătăcită clipa cu o faţă cretină, cu gura întredeschisă şi cu şocul care jongla ameţitor în jurul meu. Parcă
nu mai era el, parcă-l stăpânise o reacţie străină de convingerile lui, care aveai senzaţia că îl ardea în interior,
anume forţa brută a nebuniei, absurdităţii.
Mirosul de cauciuc chinuit apare imediat, ameţindu-mi simţurile şi aşa pierdute şi răscolite, dar asta nu înainte de
partea a doua a vijeliei, provocate acum de maşina care m-ar fi luat înainte fără regret dacă eram câţiva
centimetrii mai aproape. Apăsase el pe acceleraţie, sau ce naiba? Nu era gestul repugnant al lui Frank ăsta, cu
siguranţă.
În urma maşinii lui care părăsise în trombă mediul şi personajul nedemn – sau mai bine spus acela care făcea
figuraţie, un rol în tragi-comedia din jurul lui fiind imposibil cred de atins – , şi eliberându-l astfel pe preţiosul erou
de aici, încă două maşini aproape reuşesc să termine acţiunea eşuată a celei de mai devreme, anume să mă
dărâme, să mă lipească de asfaltul mirosind a plastic ars şi vibrând a nervi întinşi, tociţi, şi frustrare.
Dacă m-aş fi bazat în clipa aceea măcar o secundă pe buna mea judecată aş fi zis că erau în goana lui, dar
bineînţeles că mintea mea era la fel de slăbită ca şi starea de spirit.
Asta? Un fleac, pe lângă inima boţită deja cu succes de metoda infailibilă de distrugere – indiferenţa lui crudă.
Orgoliul meu, siguranţa de sine, încrederea în oameni? Zdrobite ..
Ce naiba a fost asta?!
Nu mă comportasem exemplar, recunosc, dar nu meritam chiar nici un „Adio !” scuipat cu dezgust şi o privire de
despărţire, fie ea cu ură ?!
Eram în şoc. La propriu.
Rămân în starea de fantomă un timp destul de preţios. Eram conştientă însă că mă comportam ca o tâmpită, că
greşeam, că devenisem doar o umbră jalnică,ştearsă şi aceea, din fosta eu.
Revino-ţi, Kitty!! Nişte strigăte din mine simţite ca două lovituri în ceafă mă trezesc din agonie.
Dracu’ să-l ia de nemernic ! Data viitoare când se mai apropie de mine cu siguranţă îi cârpesc dinainte două
palme, una dintre ele bonus, pentru umilirea de mai devreme. Ce naiba îi dăduse credit că se poate comporta aşa
cu mine? Putea fi şi Regina Elisabeta, Napoleon Bonaparte sau Adolf Hitler, nimeni nu trebuia să încerce măcar
să mă jignească astfel. Şi el tocmai o făcuse !
Uuuf !! Răcnesc eliberându-mă de o porţiune infirmă din trăirile negre care nu mai dispuneau deja de spaţiu în
mine din cauza numărului impresionant pe care îl ocupau.
Smulg cu o ciudă funebră revista pe care o lăsase intenţionat pe scări, bineînţeles şi acesta fiind încă un gest
sfidător al lui.
Mă strâmb dezgustată apoi ridic ţigara uitată din mâna mea şi care acum mă ataca mişeleşte, arzându-mi
degetele cu scrumul ei, o apropii de gură, dar încep subit să tuşesc de la atacul amar care ieşea din ea, aşa că o
îndepărtez bombănind. Respir o secundă, imediat după trag un fum scurt, tuşesc din nou, puternic acum, o înjur
izbind-o simultan – odată cu speranţele mele zdrobite- de locul unde se aflase individul , alături de celelalte câteva
chiştoace care rămăseseră de la el, şi păşesc mârâind pe treptele din faţă.
Cu greu reuşesc să urc scările fără să mă prăbuşesc, şi nu, nu mai era de vină stângăcia mea acum.
Trecusem mai devreme ca lege prioritară în viaţa mea să nu mă mai comport ca o imbecilă de acum, sau să
încerc măcar, iar comportamentul de genul era o parte prioritară din acest aspect. Blamată pentru acest fapt
merita revista otrăvită, înecată chiar în parfumul lui care mă sufoca acum. A fost norocoasă însă la el – era intactă,
deloc vătămată cum o văzusem eu în palmele lui, probabil mintea mea inutilă distorsionase iar imaginea realităţii.
A fost, nu mai era însă. Prezentul e contrastant – acum stă boţită în vraful de gunoaie – la fel ca şi ea -, la fel ca
amintirile mele sfărâmate , din primul coş care mă intersectase în casă.

...

În ultimele câteva zile aveam la dosar adăugate destule acţiuni, variate chiar.
Nu, nu reuşisem şi să fac o favoare vreunui nefericit eliberându-l de circul stupid numit existenţă, cum nici pe mine
nu mă ajutase nimeni în acest sens.
Ce să fac, aşa sunt eu, mă exteriorizez mai greu.
Doar urlasem la trei – patru cretini, în momente şi circumstanţe diferite, mă certasem cu oricine o cerea sau nu,
înjurasem orice faţă îmi ieşea în cale şi nu îmi plăcea, – adică toate – , verificasem de vreo două ori teoria cu cele
nouă vieţi ale lui Dusty, şi chiar funcţiona ! ; acum chiar consideră aruncatul de la geam un sport extrem şi chiar a
început să îi placă adrenalina.
Distrusesem câteva.. mai multe obiecte inoportune care îmi ieşiseră în cale.. sau nu.. dar motive destule inventam
uşor,… şi în plus o făcusem pe o oarecare fetiţă dintr-un magazin să plângă când i-am oferit o lecţie gratis de
viaţă.. nu pe tonul cel mai potrivit, recunosc, dar totuşi… , răstindu-mă şi avertizând-o că şi bucata aia de plastic
din braţele ei, Ken, era tot un nemernic ca majoritatea bărbaţilor, şi că la fel şi el îi va frânge cu siguranţă inima
cândva, foarte curând.
Să mai completez în rememorarea momentelor toate impactele exagerat de precise cu Brendal din timpul zilelor
acestea? Se înţelege de la sine cred.
Făcusem orice, absolut orice îmi ţinea mintea blocată, ocupată, inaccesibilă, împiedicându-mă astfel să mă
gândesc la el, să nu devin o epavă suferindă din cauza lui.
Şi ca un drogat care se chinuie să se lase, reuşisem destul de bine să evit drogul lui, dar înlocuindu-l evident cu
multe alte excese şi patimi – era necesar, fiind un drog extrem de puternic. Nu patimi uzuale, nu mă
autodistrugeam – nu şi fizic, doar altfel.
Citisem flămândă orice îmi ieşea în cale, stând ca un zombie în biblioteci, terminasem în câteva ore destule
puzzle-uri cu sute de piese, dădusem contur unei noi părţi din „creaţia mea” literară, adică aberaţiile pe care le
mâzgăleam pe hârtie, încercând să le dau o formă , chiar şi una amorfă, şi nu în ultimul rând turnasem în mine litrii
de ceai negru, pe care îl uram de obicei. Trebuia să fac ceva pentru a iubi din nou gustul unic şi dulce al celui de
zmeură, pe care îl dezamăgisem cu apatia mea de ultima dată şi comparaţia nemiloasă de a fi doar „apă
clocotită”.
Un lucru era cert : într- un ritm accelerat, dar forţaţ, recâştigasem în final nuanţele puternice, vibrante, ale celei
care se decolorase uşor şi ajungând să se confunde, să se stingă în ce era în jurul ei, cu greu reuşind chiar să se
mai distingă în acele clipe crâncene.
Acum eram din nou eu.
Cu o actualizare: mai puţin stângace şi mult mai sigură pe mine.
Revenise Kitty.

...

Tocmai deschisesem, nu cu mult entuziasm, laptopul, şi aşteptam să se încarce miile de mail-uri îmbâcsite deja
pentru că nu le ştergeam niciodată.
Aşteptam resemnată să găsesc printre ele un act de concediere, poate cu o înjurătură bonus, binemeritată însă,
de la revista online unde aberam lunar în ideea de a face şi eu ceva folositor pentru a-mi facilita existenţa aici.
Chiar reuşisem astfel să mai micşorez din capitalul pe care mama încă mi-l trimitea constant – mă mir de ce,
luând în consideraţie faptul că nu îmi iertase nici acum complet decizia de a veni aici.
Era păcat că încetam colaborarea la revistă, dar cum la unul din cele două categorii de articole pe care le scriam o
dădusem în bară zilele astea, anume la “Sfaturi, îndrumări, încurajări “- ce ironie, eu , cea care avea nevoie
constant de aşa ceva -, făcând asta pentru cele care mă contactau, majoritatea fiind fete – noi obişnuind mai mult
să filozofăm în zilele astea, era normal deznodământul.
În aceste zile le lămurisem scurt şi la obiect toate lamentările stupide de fetiţe plângăcioase, aeriene, frustrante,
cum ar fi trebuit şi eu să fiu atunci, dar găsisem forţa să nu o fac.
Ele de ce nu puteau..sau nu încercau, măcar ?
La urma urmei, motto-ul rubricii era “And I’m not crying for things /
I tell others to do without crying” ..Nu puteam să o dau chiar eu în bară.
Aşa că era firesc acum să aştept consecinţele faptelor mele.
Printre multitudinea de mail-uri, câteva care aveau adresa expeditorului ceva ce începea cu “rob.pa..” parcă mă
curentează uşor pe loc.
Ce fel de glumă proastă mai era şi asta !?
Prima mişcare care o fac cu determinare e să le selectez şi să le dau „Delete”, dar ezit o clipă când trebuie să ofer
OK-ul final al deciziei mele.

Second part

Dacă nu le ştersesem pe celelalte câteva mii, ar fi fost o dovadă de rasism să le şterg pe acestea, nu?..
.. Asta e !
Viaţa e nedreaptă, de ce nu aş fi şi eu aşa ?!
Apăs click-ul final cu ciudă.
Fir-ar, încă sunt salvate la „Trash”.
Când încerc să termin complet operaţiunea, Melissa intră brusc în cameră, aşa că închid clapeta laptopului în
aceeaşi clipă, dintr-un instinct prostesc şi deloc subtil.
- Ce faci ..?
Mă întreabă surâzând imediat din cauza gestului meu necopt.
- Nimic.. mă bâlbâi. Doar.. elimin gunoiul.
Îi răspund zâmbind stupid.
Revenisem toţi din fericire la sentimentele noastre bune, îmi călcasem, cu rost de data asta, pe orgoliul prostesc şi
îmi cerusem iertare tuturor în parte din cauza reacţiilor mele exagerate, mai ales faţă de ei. Adevărul e că făcusem
o adevărată furtună în paharul cu apă din cauza subiectului revistei, şi mai ales pentru cineva care nu merita.
- Trebuie să vorbesc cu tine despre ceva important, continuă pe un ton pendulant între seriozitate şi îngrijorare.
Ultima dată când auzisem ceva de genul, de la Colleen, atunci, la telefon, în ziua următoare urmase un adevărat
dezastru. Nu mai vreau flash- back-uri de genul.
Nu iar.
- Au descoperit noi piste despre tatăl tău, spune schimbându-şi mimica brusc în una voioasă.
Rămân cu aceeaşi faţă inexpresivă pe care o aveam mereu când auzeam de acest subiect.
De ce îmi zicea asta acum?
Când ea mereu fusese reticentă în privinţa subiectului ăsta, reacţionând însă nu atât de ciudat ca şi Colleen, care
mereu îl apăra pe aşa – zisul meu tată, dar nu părea deloc încântată să îl găsesc, din contră, o mulţumeau
descoperirile insignificante care nu mă ajutau deloc. Era logic asta, din moment ce detectivul era un imbecil, deci
nu îi înţeleg oricum rostul grijilor. Nu îi înţeleg însă nici comportamentul contrastant.
- Mda.. au aflat că la 25 de ani avea mustaţă şi purta pantaloni evazaţi „Beatles style” ? Răspund cu un sarcasm
dur, dându-mi ochii peste cap.
Oricum numai lucruri fără rost , absurde, auzisem mereu. Nimic concret. Aşa că nu mai era ceva nou asta de
acum pentru mine.
- Nu, Kitty, acum e important, spune pe un ton manipulant, rugător.
- Nu îmi mai pasă, Mel, închei cu un oftat fraza.
- Dar..
Nu termină propoziţia din cauza nodului din gât care o împiedică brusc.
- Nu mai contează, oricum. În câteva zile va fi petrecerea de final de an la facultate, ceea ce înseamnă finalul
cursului din cadrul bursei. Imediat după plec acasă. S-a terminat şi cu Los Angeles-ul, o lămuresc pe un ton decis.
Ea deschide mari ochii verzi, şi un val de tristeţe îi întunecă, iar o mimică crispată îi amorţeşte pe chip.
- Nu poţi vorbi serios, mă mustră îngrijorată.
- Mel, ce nu e clar ..? S-a terminat perioada bursei, s-a terminat şi cu şederea mea aici.
- Nu fi absurdă, ştii prea bine că eşti printre cele mai bune studente şi ţi s-a oferit deja şansa să te transferi aici
definitiv. Doar cu câteva acte se rezolvă totul imediat.
Vorbea sigură pe ea şi mustrător, ca şi cum eram prea infantilă şi trebuia să îmi explice din nou asta, la ce
reflectasem de atâtea ori până acum.
- O şansă o iei sau o laşi. Eu am ales a doua variantă deja.
Dau din cap hotărâtă, deşi în interior eram slăbită, stinsă.
- De ce, Kitty ? ! exclamă intrigată, cu durere. Nu ai renunţat la început, când era atât de grea acomodarea cu
lumea asta, şi acum, când te-ai adaptat complet, ai prieteni aici, cei mai mulţi care te cunosc te plac şi te susţin, ai
reuşit să le câştigi inimile şi să câştigi lupta cu un tărâm atât de diferit de tine, dar care acum şi el se pliază perfect
cu tine.. renunţi.
Oftează adânc.
Scumpa mea Mel.. mereu mă supraaprecia, mă vedea ca pe o persoană extraordinară.. Dar eram conştientă că şi
acum distorsionase din cauza afecţiunii pentru mine realitatea, care nu era totuşi aşa de perfectă cum o
prezentase ea acum.
- Mel.. spun pe un ton stins.
- În afară de prieteni, ne ai pe noi ! Noi îţi suntem mai mult decât prieteni, fraţi, susţinători.. noi suntem o familie !
Fiecare cuvânt al ei mă făcea deja să mă simt oribil.
- Îmi pare rău, Melly, dar e timpul ca…
Mă opresc brusc din cauza lipsei aerului. Mă afecta deja discuţia.
- … Christine trebuie să se întoarcă la locul unde de fapt aparţine, adică Franţa.
Reuşesc cu greu să termin ideea.
- Cum poţi să fii atât de egoistă..de.. Şi de slabă, Kitty !! Ridică tonul contrariată.
Nu o mai vazusem niciodată aşa agitată şi cu o faţă atât de severă.
- Să renunţi aşa uşor la visele tale ..?! Şi eu, Jae şi Karl am venit aici de departe, cu un scop, şi cu aceeaşi şansă
unică ! Şi iată-ne, dispuşi să continuăm dansul şi să ne perfecţionăm ! Să devenim mai buni!
- Karl mereu a fost decis să rămână aici. Jae termină acum şi e logic să rămână pentru că e un loc favorabil
pentru a profesa. Iar tu.. tu, deşi pari fragilă, amândouă ştim că eşti cea mai luptătoare dintre noi.
Îi şterg duios lacrima care se ivise pe obrazul ei fin, roziu, ca de păpusă de porţelan, şi o strâng puternic în braţe,
ascunzându-mi faţa deplorabilă în momentul în care şiroaie de tristeţe încep să năvălească din carapacea pe care
încercam cu greu să o menţin pe chipul meu.
- Nu vei scăpa aşa uşor !
Spune ştergându-şi tristeţea de pe chip cu mâneca bluzei şi zbughind-o pe uşă ca o mică laşă, cuprinsă de starea
oribilă care o măcina.
Într-o clipită însă, era înapoi lângă mine, ca un căţeluş trist.
- Nu te poate face nimic să te răzgândeşti?
Mă fixează cu ochii mari reuşind astfel să mă afecteze şi mai tare cu privirea ei intimidantă, care era plină de
durere acum.
Dau din cap scurt, negativ, împiedicându-mă să mă gândesc, fără să vreau, la cine nu merita.
- Nici..asta ?
Şi îmi întinde o foaie cu un scris inexpresiv şi rece de calculator.
<< Stimată Georgiana,

Avem deosebita plăcere de a vă anunţa că sunteţi candidata principală

pe lista celor capabile să dea viaţă personajului Renesmee Carlie
Cullen, în partea a cincea a seriei de succes „Twilight Saga”.
Luând în considerare faptul că acest proiect nu se va desfăşura acum,
ci peste o perioadă de timp, mult mai târziu, avem deja pregătită o
serie variată de alte oferte menite să vă introducă în acest domeniu
şi să vă ajute pentru a acumula experienţă.
Toate propunerile vor fi discutate în momentul în care ne vom
întâlni.
Aşteptăm cu nerăbdare răspunsul şi să ne contactaţi prin intermediul
oricărei adrese sau mijloc pus la dispoziţie pentru dumneavoastră pe
pagina anexată.

Cu stimă şi respect, asistentul managerial Summit Entertainment,

Robert Nemr.

P.S. Sperăm că veţi începe cât mai curând colaborarea cu noi.

>>

Mel aştepta nerăbdătoare, râvnind după răspunsul meu favorabil.

Probabil ar fi crezut că voi ţopăi de bucurie, dar chiar nu aveam nici un motiv. Nu era un subiect nou, şi chiar dacă
ar fi fost, acelaşi impact monoton l-ar fi avut asupra mea.
- Nu, Melly. Nu mă impresionează.
Mă las brusc pe spate, izbindu-mă mai mult de suportul care susţine mobilierul de deasupra patului decât de
pernă, dar nu am timp de lamentări, fiind luată prin surprindere de cartea şi globul boţit care îmi cad în cap de pe
suportul de sus.
Recunoscusem “opera de artă” imediat . Era imposibil altfel, din moment ce eu eram “artista “ care o realizase cu
mult “suflet” şi “patos”.
Era revista fără noroc de pe scări, pe care o culesesem cu ciudă şi pe care mă răzbunasem ca o nebună,
descărcându-mi astfel doar o parte infirmă din furia şi frustrarea de atunci.
Dar.. Ce cauta aici.. ?!
O trântisem fără regret atunci, în locul unde gunoaiele meritau să stea.
Nu, nu înebunisem complet. Sau aveam scăpări de memorie.
Şi nu cred că am fost somnambulă şi în timpul nopţii am răscolit în gunoaie după ea. Cu siguranţă nu eram.
Şi cu siguranţă nu aş fi fost aşa de disperată.
Chiar şi atunci.. Încă mai păstram un strop de onoare.
O privesc bulversată pe Melissa căutând o mică rază care mi-ar fi luminat incertitudinile neguroase.
- Tocmai urma şi asta…
Spune muşcându-şi buza şi adoptând o faţă rezervată de gândurile optimiste sau plăcute.Părea dezamăgită.
Dar..de ce?
Ia revista şi o deschide cu o mişcare exactă la o pagină, fără să o răsfoiască. Ca şi cum cunoştea bucata de hârtie
perfect, iar aceasta avea drumuri clare săpate de mâinile ei care o deschiseseră de atâtea ori.
Mi-o întinde cu o mişcare nesigură, privindu-mă atent.
Pe paginile unde imaginile mele, la fel de imbecile şi acum,ca atunci, stăteau chinuite, un scris nu ca de prinţ, dar
cu siguranţă mult mai frumos şi caligrafic decât al meu, stătea imprimat pe o poză de a mea.
Se vedea că a fost aşternut acolo cu grabă. Era vizibil asta din cauza formelor literelor.
Mă opresc asupra primului cuvânt din text “ Complicaţii.” , iar apoi mă uit subit la ce îmi pulsează în ochi,
semnătura bulversantă de la capătul mesajului.
Înghit în sec.
Vocea stinsă şi îndurerată a prietenei mele îmi scrijeleşte imediat sufletul şi aşa fragil, dar nu cu acelaşi impact ca
descoperirea făcută mai devreme.
- Care Rob P. , Kitty..?