Sunteți pe pagina 1din 251

INTRODUCERE

Relaţiile dintre România şi Franţa în anii primului război mondial


constituie, fără îndoială, un subiect incitant. Am hotărât să abordez acest
subiect determinat, în primul rând, de faptul că mai mereu, cea mai mare
ţară latină din Europa a servit ca model pentru “ţara latinităţii orientale”
care este România.
Deşi tema este tratată de numeroşi cercetători, ea rămâne, încă, un
câmp cu multe şi interesante noutăţi. Premisele relaţiilor regulate româno-
- franceze se regăsesc în anumite episoade ale evului mediu românesc.
Aş aminti doar sprijinul pe care Mihai Viteazul l-a obţinut de la
regalitatea franceză pentru câştigarea domniei Ţării Româneşti şi
participarea Transilvaniei la războiul de treizeci de ani în cadrul coaliţiei
conduse de Franţa. Apoi, în secolul al XVIII-lea, semnalăm, pe de o
parte, prezenţa unor tineri boieri la studii în capitala primei puteri
occidentale şi pe de altă parte, o serie de memorii pe care partida
naţională moldo – valahă le adresează Parisului, solicitându-i sprijinul
pentru acţiunile de emancipare şi modernizare.
Important de semnalat este faptul că o mare parte a tineretului care
va alcătui elita intelectuală şi politică a secolului al XIX-lea a studiat la
înaltele şcoli franceze. Tinerii români au legat trainice prietenii de care se
vor folosi, mai târziu, pentru realizarea idealului naţional.
Momentul Unirii Principatelor poate fi considerat, în mare măsură,
o izbândă româno – franceză.
Îndrăznesc să cred că Napoleon al III-lea este personalitatea care a
ajutat cel mai mult cele două Principate dunărene. Este posibil ca

1
afirmaţia mea să şocheze, dar risc să spun că în proporţie de 50%, Unirea
din 1859 i se datorează împăratului francez şi cabinetului său. Din 1857 şi
până în 1867, Napoleon al III-lea a fost mereu lângă cei care au purces pe
calea modernizării Principatelor române. Diplomaţia franceză a salvat
ideea de Unire în 1859, a impus Unirea deplină în 1862 şi a salvat-o în
1866. Spunând acestea nu minimalizez nicidecum strădaniile oamenilor
noştri de stat.
Sprijinul necondiţionat pe care Franţa l-a acordat României în
această perioadă, şi-a găsit un binemeritat loc în mentalul colectiv
românesc la sfârşitul veacului al XIX-lea şi la începutul celui următor.
Căderea lui Ludovic Napoleon s-a resimţit ca un seism la
Bucureşti. Nu insist asupra mişcărilor totale de simpatie pentru Franţa
coroborate cu cele de antipatie faţă de Prusia, dar ele sunt expresia acelei
prietenii plămădite în conştientul şi subconştientul românesc.
După ce Franţa a pierdut rolul de primă putere europeană, clasa
politică de la noi s-a orientat către noul lider european, Germania. Noua
orientare a fost uşurată atât de prezenţa în elita conducătoare a unor
oameni formaţi la şcoala germană cât şi de prezenţa la conducerea
României a unei dinastii germane. Deşi în perioada 1893 – 1914 România
a avut un rol foarte important în sud - estul Europei şi în zona Balcanilor,
sentimentele colective se îndreptau către aceeaşi “soră latină mai mare”
care era Franţa.
Lucrarea “Relaţiile româno – franceze în anii 1914 – 1916”
încearcă să surprindă întregul evantai al contactelor dintre cele două ţări
latine: culturale, politice, militare, diplomatice.
Trebuie să precizez că nu am avut în vedere doar relaţiile oficiale.
Dimpotrivă, am acordat un spaţiu consistent raporturilor neoficiale,
informale. Am constatat că diplomaţia franceză a reuşit să “exploateze”

2
marele capital de simpatie populară pentru Franţa, capital care se găsea
din abundenţă în toate mediile sociale româneşti.
Am parcurs cea mai mare parte a lucrărilor, studiilor, articolelor ce
se ocupă de această problematică. Am “tălmăcit” numeroase documente
române şi, mai ales, franceze care se află în arhivele române şi străine
(microfilme). Abundenţa materialului de arhivă, existenţa unor
documente ce n-au fost consemnate încă, mi-au sporit interesul pentru
această temă.
Strădaniile francezilor de atragere a României sunt descifrate cu
mult înainte de anul 1914.
Tocmai de aceea m-am ocupat, poate exagerând pe alocuri, de
“problematica balcanică”. Din toată documentarea am dedus un lucru
ştiut dar foarte rar rostit. Antanta s-a constituit datorită strădaniilor
Franţei. Diplomaţia Hexagonului reuşise acolo unde foarte puţini credeau
că este posibil. Ea izbutise să aducă în aceeaşi alianţă Anglia şi Rusia…
Prezenţa Rusiei în blocul politico – militar în care România era dorită de
către Paris a îngreunat foarte mult misiunea diplomaţiei franceze.
Imperiul Romanovilor stăpânea o importantă provincie românească.
Situaţia românilor de dincolo de Prut era mai gravă decât a celor din
monarhia austro – ungară.
Alianţele existente înaintea războiului mondial fuseseră astfel
constituite încât fiecare cuprindea câte un imperiu ce stăpânea importante
teritorii româneşti. Ciudat este că aliaţii noştri de după 1883 n-au promis
că ne vor sprijini pentru a obţine Basarabia. Ar fi schimbat o asemenea
susţinere poziţia României în primul război mondial?
Există, oare, o explicaţie pentru interesul cercurilor politice de la
Bucureşti faţă de teritoriile din monarhia austro – ungară şi abandonarea
Basarabiei? Pun această întrebare având în vedere faptul că Transilvania,
Bucovina şi Maramureşul erau provincii stăpânite de un aliat al

3
României, în vreme ce Basarabia era deţinută de o putere care a amăgit
România în numeroase rânduri. Cred că răspunsul la această întrebare se
regăseşte în realităţile din respectivele provincii. Transilvania şi Banatul
erau cele mai bogate ţinuturi româneşti. Stăpânirea austriacă a avut şi o
importantă componentă civilizatoare. În regiunile intracarpatice se
formase o strălucită elită politică şi intelectuală. Biserica Unită cu Roma
i-a salvat pe fraţii noştri, ei nemaiputând fi deznaţionalizaţi. După 1859
în Transilvania şi Banat s-au constituit puternice partide politice.
Activitatea acestora a dat un sens clar mişcării naţionale de eliberare.
Virtuţile amintite pentru Transilvania lipsesc în cazul Basarabiei.
Formularea tezei idealului naţional românesc la cumpăna secolelor
XIX şi XX are în vedere aceste realităţi. Cu alte cuvinte, idealul naţional
românesc în preajma războiului mondial, însemna Unirea Transilvaniei,
Banatului, Bucovinei cu Regatul României. Realizarea idealului naţional,
în sensul formulat de clasa politică românească (Unirea Transilvaniei,
Banatului, Bucovinei cu România) a furnizat serioase argumente
diplomaţiei franceze. După părerea mea era clar pentru toată lumea că
România nu putea merge în război alături de Austro – Ungaria, pentru că
nu era posibilă înfăptuirea Unirii, a idealului naţional, în sensul în care a
fost enunţat, printr-o asemenea alianţă. De fapt este vorba – dacă-mi este
permis – de două treimi din idealul naţional. Proporţie însă vitală pentru
România, care în urma realizării acestui deziderat putea deveni o ţară
central-europeană. Practic, în 1914 Unirea cea Mare era imposibilă.
Având în vedere geopolitica europeană, eram în situaţia să optăm pentru o
parte a teritoriilor româneşti. Am optat pentru cele stăpânite de Austro –
Ungaria. În această situaţie, România nu-şi mai avea locul şi rostul în
Tripla Alianţă.

4
Bazându-se pe puternicele sentimente filofranceze ale românilor,
folosind oportunitatea politică izvorâtă din sensul dat idealului naţional
românesc, Franţa va reuşi, după multe eforturi, să-şi apropie România.
Capitolele lucrării surprind, uneori în amănunt, toate aceste tatonări
şi eforturi. Cred că dificultatea tratativelor a fost amplificată de faptul că
francezii au insistat ca românii să accepte anumite condiţii ale Rusiei
imperiale.
Dealtfel, problema idealului naţional în sensul formulat atunci se
regăseşte în toată bibliografia temei. Atât istoriografia interbelică, cât şi
cea din timpul comunismului, reduc idealul naţional la preluarea de către
România a teritoriilor din monarhia austro – ungară.
Într-un fel este explicabil şi pentru istoria oficială dintre cele două
războaie şi pentru istoria “subjugată” de ideologia comunistă.
Aşa cum precizam anterior, problematica relaţiilor româno –
franceze a suscitat în permanenţă interesul istoricilor. Aceştia s-au aplecat
cu sârguinţă asupra subiectului, deschizând prin lucrările şi studiile lor
noi perspective de abordare. Anii 1914 – 1916 constituie o etapă aparte în
istoria îndelungată a raporturilor dintre cele două ţări.
Contactele fructuoase au reprezentat dealtfel şi motivul pentru care
tema a fascinat numeroşi istorici. Fiecare dintre ei a căutat să
îmbogăţească orizontul de cunoaştere al chestiunii.
Pe parcursul intervalului temporal asupra căruia m-am oprit,
relaţiile româno – franceze au fost deosebit de fructuoase atât la nivel
oficial, prin prisma contactelor diplomatice şi politico – militare, cât şi la
nivelul opiniilor publice din cele două state.
O lucrare fundamentală care se ocupă de abordarea relaţiilor între
România şi Franţa este cea a lui Vasile Vesa din 1979, “România şi
Franţa la începutul secolului al XX-lea”. V. Vesa nu abordează
raporturile franco – române, limitându-se strict asupra perioadei de

5
început a secolului al XX-lea. El surprinde în profunzime antecedentele
apropierii dintre România şi Franţa, care au condus în timp la alăturarea
României la Quadrupla Înţelegere în vara 1916.
V. Vesa îşi construieşte lucrarea într-un mod sistematic, o pondere
destul de însemnată revenind perioadei 1870 – 1914. Conform opiniei
sale, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în debutul secolului trecut, până
prin 1910, raporturile României cu Franţa nu au fost prea strânse datorită
stării de izolare în care se găsea Franţa pe plan internaţional după
înfrângerea din războiul cu Prusia (1870 – 1871). Pe de altă parte,
încheierea alianţei cu Puterile Centrale în 1883 de către România a fost de
natură să tensioneze şi mai mult raporturile cu Franţa. Totuşi, relaţiile vor
cunoaşte o semnificativă ameliorare după 1910 şi, în principal, după
războaiele balcanice. Iniţial, s-a produs o resurecţie a relaţiilor economice
şi culturale, iar după consiliul de coroană din august 1916, apropierea este
pregnantă şi din punct de vedere politico – diplomatic. Declaraţia de
neutralitate a României a constituit un real succes pentru diplomaţia
franceză, potrivit opiniei lui Vasile Vesa. Ulterior, Franţa şi-a intensificat
demersurile diplomatice, vizând atragerea României la Antantă. În
schimbul acordării concursului său militar, România reclama
recunoaşterea revendicărilor sale naţional – teritoriale asupra provinciilor
româneşti aflate sub dominaţie austro – ungară, precum şi aprovizionarea
armatei române cu muniţiile necesare. După doi ani de negocieri marcate
de sinuozităţi, eforturile diplomatice ale Franţei vor fi încununate de
succes: la 4/17 august 1916, România semna convenţiile politică şi
militară cu Antanta şi se angaja să intre în război de partea acesteia.
Asupra raporturilor României cu Antanta în general şi cu Franţa în
special, se opreşte şi Eliza Campus, în lucrarea “Din politica externă a
României” (1980). Fiind însă o lucrare generală, contactele dintre părţi
sunt surprinse numai lacunar. Acesta este şi motivul pentru care autoarea

6
nu a intrat în detalii, în substratul problematicii. E. Campus insistă asupra
eforturilor întreprinse de către România în vederea recunoaşterii
aspiraţiilor sale legitime.
Pentru elucidarea şi cunoaşterea raporturilor militare franco –
române este esenţială lucrarea în limba franceză “La présance française
en Roumanie pendant la grande guerre 1914 – 1918” din anul 1997,
avându-i ca editori pe George Cipăianu şi pe Vasile Vesa. Lucrarea se
prezintă ca un ansamblu de studii ce pun în evidenţă procesul de
apropiere a celor două state în plan militar. În ce priveşte informaţia
oferită, de mare sprijin mi-a fost studiul redactat de către Jean Nouzille,
“Le général Berthelot et la mission militaire française en Roumanie”.
Studiul respectiv, integrat în lucrarea numită mai sus, surprinde
antecedentele şi debutul misiunii militare în România, explicând şi
raţiunile care au determinat autorităţile franceze să îl desemneze pe
Berthelot drept şef al misiunii. Asupra acestui aspect s-au referit şi
George Cipăianu în “Considérations sur le débuts de la mission militaire
française en Roumanie”, studiu inclus în “Transylvanian Review”.
Detaliile în privinţa misiunii generalului Berthelot sunt furnizate de către
istoricul american Glenn E. Torrey în “General Berthelot and Romania”.
Este vorba, în fapt, de o colecţie de memorii şi corespondenţe, avându-l
ca autor pe însuşi generalul francez. Berthelot relatează informaţii
referitoare la discuţiile sale cu Statul Major Român, cu oficialităţile
politice şi militare române. Sunt relatate divergenţele de opinii în legătură
cu chestiunile militare. Berthelot s-a oprit şi asupra tensiunilor şi
neîncrederilor care dominau raporturile dintre autorităţile militare române
şi cele ruse. El este conştient de rolul major care îi revenea în instruirea şi
reorganizarea armatei române, mai ales după dezastrele suferite de
aceasta în toamna şi la începutul iernii 1916. Pentru desluşirea premiselor
misiunii militare franceze prezintă însemnătate şi studiul lui Eugen

7
Bantea, “Misiunea Berthelot şi unghiurile ei de vedere asupra relaţiilor
franco – române”, publicat în revista “Românii în istoria universală” în
1987. Pe de altă parte, Andrei Căpuşan, într-un studiu publicat în
“Revista de istorie” din 1997, intitulat “Marcel Fontaine: «Am făcut parte
din misiunea generalului Berthelot», înregistrează declaraţiile unui
membru al misiunii militare franceze, martor direct la evenimente.
Într-o lucrare amplă din anul 1981, pe care a intitulat-o în mod
sugestiv “Arcul aşteptării 1914 – 1915 – 1916”, Ion Bulei evidenţiază
atât contactele derulate la nivel diplomatic între România, pe de o parte şi
Antantă pe de altă parte, cât şi atitudinea opiniei publice din România.
După consumarea atentatului de la Sarajevo din 28 iunie 1914, Austro –
Ungaria a fost privită cu o ostilitate crescândă de către populaţia
României, ostilitate ce a culminat odată cu ultimatumul adresat Serbiei la
finele lui iulie. Paralel, opinia publică română manifestă o puternică
simpatie şi solidaritate faţă de Franţa. Mizând pe acest val de simpatie,
diplomaţia franceză va stărui îndelung pe lângă guvernul de la Bucureşti
în scopul dobândirii cooperării acestuia.
Constantin Nuţu, în România în anii neutralităţii, publicată în
1972, acordă prioritate manifestărilor opiniei publice interne şi reacţiilor
presei de factură unionistă. Nu se poate spune însă că neglijează
raporturile oficiale. Atât intensificarea manifestărilor de simpatie pentru
Antanta, cât şi înteţirea contactelor diplomatice se produc într-un context
favorabil generat de evoluţia evenimentelor militare pe fronturi. C. Nuţu
acordă o atenţie sporită mersului operaţiunilor militare. De aceea,
victoriile şi înfrângerile Antantei au avut menirea de a impulsiona,
respectiv de a stagna negocierile.
Pentru a ne forma o imagine mai concretă asupra premiselor care
au condus ulterior la apropierea franco – română, se cuvine să menţionez
studiul lui Vasile Vesa, “Relaţiile politice româno – franceze în perioada

8
1919 – 1914 în lumina corespondenţei diplomatice franceze”. Competiţia
dintre cele două blocuri adverse pentru obţinerea suportului militar al
României transpare dintr-un alt studiu al aceluiaşi autor, anume “Din
activitatea diplomatică a Antantei şi Puterilor Centrale în România în
cursul anului 1914”. Ambele studii despre care am făcut vorbire au fost
publicate în “Studia Universitas Babeş Bolyai Historiae”, în 1971.
În scopul pătrunderii în esenţa naturii activităţii diplomatice a
României în perioada de care m-am ocupat, nu pot trece cu vederea
articolul lui Emilian Bold, “La politique de la neutralité active (1914 –
1916)” din “Roumanie Pages d’histoire” în anul 1987, precum şi cele ale
Elizei Campus, “Din politica externă a României în anii 1914 – 1915” şi
“Problema reîntregirii ţării şi politica diplomatică a României între 1914
– 1916”, ambele publicate în “Revista română de studii internaţionale”
în 1971 şi, respectiv 1984. La titlurile precizate mai sus se adaugă studiul
lui Mircea N. Popa, “Contribuţii privind relaţiile româno – franceze în
anul 1914”, publicat în “Analele Universităţii Bucureşti” în 1974.
Gh. I. Brătianu, în lucrarea “Originile şi formarea unităţii
româneşti” se referă atât la politica de temporizare desfăşurată de
premierul Ion I.C. Brătianu în cursul tratativelor cu reprezentanţii
Antantei, cât şi la evenimentele războiului general. Brătianu consideră că
principala raţiune a primului nostru ministru a fost aceea de a asigura ţării
sale avantaje maxime, expunând-o la sacrificii şi la riscuri minime. În
timpul convorbirilor cu reprezentanţii Antantei, Ion I.C. Brătianu a
solicitat garanţii certe în privinţa revendicărilor sale.
Pentru a observa evoluţia operaţiunilor militare în războiul
mondial, am consultat lucrarea scrisă de Mircea N. Popa, “Primul război
mondial”. Lucrarea m-a ajutat în contextualizarea tratativelor desfăşurate
între guvernul român şi reprezentanţii Antantei.

9
O importanţă deosebită pentru definirea poziţiei României faţă de
conflictul mondial o prezintă lucrarea istoricului american Glenn E.
Torrey, “Romania and World War I”, publicată în anul 1999. Autorul
american se referă la contactele diplomatice ale României în perioada
1914 – 1916. El acordă o atenţie specială împrejurărilor militare şi
diplomatice în care s-a produs intervenţia României în război. Alte
capitole sunt dedicate ofensivei generalului Sarrail la Salonic, precum şi
campaniei româneşti din 1916. În acest context, istoricul american se
opreşte asupra atitudinii Antantei faţă de respectiva campanie. De
asemenea, pentru a surprinde evoluţia evenimentelor militare am
consultat următoarele lucrări: Vasile Alexandrescu, Romania in the World
War I ; Constantin Kiriţescu, “Istoria războiului pentru reîntregirea
neamului”; Pamfil Şeicaru, “România în marele război”, Mircea
Vulcănescu, “Războiul pentru întregirea neamului”. Toate aceste titluri
se vor regăsi în bibliografia expusă la finele lucrării mele.
Lucrarea Mărturi“România în timpul primului război mondial.
Mărturii documentare”, avându-l drept coordonator pe Dumitru Preda, se
prezintă drept o culegere de studii, sau mai precis de relatări. Cele mai
semnificative sunt relatările lui Joseph Joffre, “Intervenţia română”, ale
lui Maurice Georges Paléologue, “Istoria va spune dacă Brătianu a ales
bine ora” şi respectiv, Raymond Poincaré, “Strădanii pentru alăturarea
României la Antantă”.
Datorită implicării directe ca martori şi participanţi la evenimente a
autorilor, ansamblul lucrării capătă un grad sporit de veridicitate.
Lucrarea lui Dumitru Preda, “România şi Antanta 1916 – 1917”,
fiind publicată în 1998, aduce cele mai multe noutăţi legate de relaţiile
româno – franceze în anul 1916, atât înainte de angajarea României în
război, cât şi după ce a avut loc acest eveniment în august 1916. În
lucrarea sa, D. Preda a alocat un spaţiu destul de semnificativ chestiunii

10
aprovizionării armatei române cu materiale de război. Sunt relatate
negocierile între reprezentantul României la Paris, colonelul Rudeanu şi
autorităţile franceze în legătură cu planul comun de cooperare militară
între România şi Aliaţi. Autorul insistă asupra conjuncturilor în care s-a
semnat convenţia de la Paris din iulie 1916, ca şi asupra prevederilor
acesteia. Deşi semnată de către colonelul Rudeanu, convenţia nu a fost
acceptată de către premierul I.I.C. Brătianu. Totodată, lucrarea lui D.
Preda alocă un spaţiu amplu campaniei române din 1916, în care
evidenţiază iniţiativele aliate de sprijinire a participării României la
război. Astfel, era în discuţie înfăptuirea unei ofensive energice a armatei
de la Salonic. Lucrarea se referă şi la misiunea militară a generalului
Berthelot.
Pentru elaborarea lucrării am consultat următoarele memorii:
Constantin Argetoianu, “Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor
de ieri”; Alexandru Marghiloman, “Note politice”, Radu Rosetti,
“Mărturisiri (1914 – 1919)”; Vasile Rudeanu, “Memorii din timp de
pace şi război”; I.G. Duca, “Memorii”.
Din punctul de vedere al subiectului abordat, “Memoriile” lui
Duca prezintă utilitatea cea mai sporită. I.G. Duca pune în lumină
atmosfera care domina viaţa politică internă în preajma şi după
declanşarea conflictului mondial. Sunt reliefate poziţiile şi atitudinile
diferitelor forţe politice. Duca insistă asupra unei realităţi de netăgăduit:
orientarea proantantistă a opiniei publice româneşti. Volumul al doilea al
“Memoriilor” lui Duca prezintă în principal contactele diplomatice
angajate în vederea participării României la război. Ultimul volum
expune în principal realităţile militare după angrenarea României în
conflict.

11
Totuşi, din pricina subiectivismului inerent al autorilor de memorii,
aceste specii ale literaturii istorice trebuie privite de către cercetător cu
rezervele şi cu detaşarea de rigoare.
În scopul redactării lucrării, am consultat, de asemenea,
următoarele studii, menţionate şi în bibliografie: Ion Agrigoroaiei,
“Consiliul de coroană de la Cotroceni (14/27 august 1916). Semnificaţia
unei hotărâri istorice” din volumul “Istoria ca lectură a lumii”; Florin
Constantiniu, “România în primul război mondial”, publicat în revista
“Lupta întregului popor”; Vasile Cristian, “Romania’s Position in the
First World Conflagration”; Diana Fotescu, “Variante şi soluţii în anii
primului război mondial”; Maria Georgescu, “România şi primul război
mondial”; Anastasie Iordache, “La Traité d’alliance avec l’Entente”;
Constantin Kiriţescu, “Preludiile diplomatice ale războiului de
reîntregire”; Ştefan Lache, “Diplomaţia întregirii României 1914 –
1916”; Dan Lăzărescu, “«La Revue des Deux Mondes» et l’entrée de la
Roumanie dans la guerre”; Mircea Muşat, “România în anii neutralităţii”;
Paul Oprescu, “Problema naţională în politica externă a României din
preajma primului război mondial”; Ştefan Pascu, “Două hotărâri istorice
pentru români: 21 iulie/3 august 1914 şi 14/27 august 1916”; Mircea N.
Popa, “Contributions concernant les relations franco – roumaines entre
1900 et 1914” ; Dumitru Preda, “1916 – misiunea colonelului Rudeanu la
Paris”; George Protopopescu, “Tratativele dintre guvernul român şi
grupările beligerante în perioada 1914 – 1916”; Rodica Sfintescu, “1916.
Ecouri franceze la intrarea României în război”; Vasile Vesa, “Numirea
lui Saint – Aulaire ca ministru plenipotenţiar la Bucureşti (916) ”, precum
şi “Le front de Salonique et l’entrée de la Roumanie dans la première
guerre mondiale”; Radu Voinea, “Semnificaţia participării României la
primul război mondial” şi altele.

12
În general, literatura de specialitate este dominată de un clişeu
istoriografic. Astfel, în lucrările amintite, se face vorbire despre
desăvârşirea unităţii naţional – statale a României în contextul participării
la războiul mondial alături de Franţa şi de Antantă. Ori, atâta timp cât nu
se ridica problema redobândirii Basarabiei, desăvârşirea unităţii naţional
– teritoriale era imposibilă. În împrejurările existente atunci, alăturarea
tuturor teritoriilor româneşti la statul naţional constituia o himeră. Dacă
tabăra Puterilor Centrale ar fi promis guvernului român, în mod explicit,
restituirea Basarabiei în caz de biruinţă, nu putem cunoaşte cu precizie ce
atitudine ar fi adoptat Bucureştiul. Oricum, autorităţile române puneau un
preţ mult mai mare pe Transilvania, Banat şi Bucovina decât pe
Basarabia. În condiţiile în care puterile Antantei au promis redobândirea
de către România a provinciilor încorporate dublei monarhii austro –
ungare, guvernul Brătianu a optat pentru apropierea de Antanta. În plus,
lucrările istoriografice din primele decenii de comunism nu făceau nici o
referire la chestiunea Basarabiei din motive lesne de înţeles. În cele din
urmă, un concurs fericit de împrejurări, între care destrămarea Imperiului
ţarist al Romanovilor şi planul preşedintelui american W. Wilson ce
stipula dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, a făcut posibilă
înfăptuirea statului naţional unitar. Dar între 1914 şi 1916, unirea tuturor
provinciilor aflate sub dominaţie străină cu statul român reprezenta un vis
mult prea îndepărtat.
La toate cele amintite mai sus, se adaugă contribuţiile eminamente
personale. În acest sens, am studiat colecţiile ziarelor “Universul” şi
parţial “Adevărul” pentru anii 1914 – 1915 şi am cercetat o serie de
documente de arhivă franceze din colecţia de microfilme.
Articolele de presă m-au ajutat să descopăr atitudinea filofranceză
a opiniei publice româneşti. De asemenea, am descoperit articole ce
pledau cu fermitate pentru intervenţia României în război alături de

13
gruparea care îi recunoştea legitimele aspiraţii. Ziarele amintite mai sus
acordă un spaţiu destul de vast manifestărilor de simpatie în favoarea
Franţei. Cercetarea articolelor de presă m-a ajutat să conturez o imagine
veridică şi asupra relaţiilor neoficiale româno – franceze.
În ce priveşte documentele franceze, am studiat role de microfilme
diverse. Unele documente priveau contextul general balcanic în preajma
primului război mondial, ca şi relaţiile Franţei cu principalele state
balcanice. Sunt semnificative în această privinţă intenţiile Franţei de a
crea o alianţă balcanică, aflată sub propriul patronaj. Dorinţa franceză s-a
izbit însă de reticenţele manifestate faţă de acest proiect îndeosebi de
către România.
Majoritatea documentelor cercetate se ocupă de tratativele
desfăşurate în perioada august 1914 – august 1916 între guvernul Ion I.C.
Brătianu şi diplomaţia Antantei. Tratativele au evoluat progresiv, fiecare
parte procedând treptat la concesii în favoarea celeilalte. Pe de o parte,
guvernul Brătianu intenţiona să obţină toate garanţiile în ce priveşte
recunoaşterea revendicărilor sale, iar pe de alta, Franţa căuta să obţină
sprijinul României cât mai curând cu putinţă.
Discuţii aprinse au fost angajate în ce priveşte frontierele ce urmau
a fi recunoscute României. Franţa a încercat multă vreme să convingă
Rusia asupra avantajelor deosebite pe care le-ar fi obţinut Antanta dacă ar
fi acceptat solicitările autorităţilor de la Bucureşti. În cele din urmă,
situaţia militară defavorabilă a puterilor Antantei a reclamat acceptarea
tuturor condiţiilor impuse de către România.
Documentele surprind, în general, activitatea asiduă a ministrului
Franţei de la legaţia din Bucureşti, C. Blondel şi a ambasadorului francez
la Petrograd, M. Paléologue. Blondel a venit în contact atât cu
preşedintele Consiliului de miniştri, I.I.C. Brătianu, cât şi cu lideri ai
opoziţiei intervenţioniste, între care Take Ionescu şi Nicolae Filipescu.

14
Atitudinea favorabilă Franţei din rândul opiniei publice române
este surprinsă de asemenea în documentele de arhivă. Alte cadre de
microfilme se referă la problematica aprovizionării cu muniţii şi materiale
de război a armatei române şi a frontului românesc. Starea materială
precară a armatei române impunea autorităţilor soluţionarea problemei
spinoase a aprovizionării. Dealtfel, Brătianu a condiţionat în permanenţă
intrarea în campanie a armatei române de rezolvarea acestei chestiuni. Pe
de altă parte, România solicita un sprijin financiar considerabil pentru a fi
în măsură să susţină o campanie militară de lungă durată. Mai multe
documente descoperite se referă la eforturile depuse de către diplomaţia
franceză pentru a determina guvernul de la Bucureşti şi cel de la Sofia să
ajungă la un consens în privinţa graniţei în Dobrogea. Dealtfel, în toamna
1914 demersurile Franţei vizau atât aducerea României, cât şi a Bulgariei
în tabăra Antantei.
De asemenea, am descoperit unele documente inedite referitoare la
negocierile desfăşurate între guvernul de la Bucureşti şi unele societăţi,
organizaţii franceze în vederea fabricării de materiale de război destinate
României.
În concluzie, chiar dacă tema a constituit un subiect predilect de
reflecţie pentru mai mulţi istorici, consider că am adus şi o contribuţie
proprie asupra problematicii relaţiilor româno – franceze între 1914 şi
1916.

15
CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL RELAŢIILOR ROMÂNO –


FRANCEZE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA.
EVOLUŢIA RAPORTURILOR ÎN CURSUL ANULUI 1914

1. Relaţiile româno-franceze pâna la 1914.

Raporturile României cu Franţa au o istorie îndelungată, dată fiind


apropierea dintre cele două ţări latine, Franţa fiind considerată de către
oamenii de stat de la Bucureşti sora mai mare a României. Sentimentul
latinităţii a legat puternic elitele celor două popoare.
Întrucât dispunea de o superioritate evidentă în plan spiritual şi
cultural, Franţa a înrâurit dezvoltarea modernă a României, exercitând
asupra acesteia o puternică influenţă. Încă de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, autorităţile de la Paris
acordau un rol primordial României în păstrarea echilibrului european, ca
obstacol în calea expansiunii ruse. Boierii pământeni au elaborat o serie
de memorii, prin care aduceau la cunoştinţa împăratului Napoleon I
chestiunea românească, solicitând independenţa Principatelor sub
protecţia acestuia.
De asemenea, încă din debutul secolului al XIX-lea, contactele
directe cu cultura franceză au fost fructuoase, o parte dintre fiii boierilor
români plecând să studieze la Paris. Tot mai numeroşi studenţi români au
avut astfel fericita posibilitate să asimileze ideile şi spiritul specifice
societăţii franceze1). Influenţa culturii franceze a adus în Principatele

16
Române concepţia liberală. Atât spiritul critic francez, cât şi ideea de
libertate au pătruns în România datorită unei mari afinităţi între cele două
culturi de sorginte latină. Graţie acestei puternice influenţe a culturii
franceze la începutul secolului al XIX-lea, cultura rusă nu s-a putut
impune în Principate2).
În decursul secolului al XIX-lea, Franţa a avut un cuvânt important
de spus cu prilejul tuturor momentelor cruciale din istoria României
moderne. Astfel, revoluţia română paşoptistă a preluat deviza marii
revoluţii franceze, anume: Libertate, egalitate, fraternitate. Nu trebuie să
ignorăm deosebitul sprijin oferit de către Franţa şi Napoleon al III-lea
pentru înfăptuirea unirii Moldovei cu Ţara Românească la 1859. Aceeaşi
Franţă a manifestat o atitudine entuziastă şi binevoitoare faţă de
independenţa României, dobândită la 1878. Aşadar, Franţei îi datorăm
într-o oarecare măsură edificarea statului românesc modern. Lipsiţi de
sprijinul ei, pentru împlinirea dezideratelor naţionale, românii nu ar fi
izbutit să-şi atingă idealurile singuri.
Relaţiile franco – române în secolul al XIX-lea au constituit un
subiect predilect de cercetare pentru istoricii români, evidenţiindu-se rolul
Franţei în lupta poporului român pentru emancipare naţională şi socială,
în formarea unui spirit modern în cultură şi politică2).
După războiul franco – prusian din 1870 – 1871, încheiat cu
înfrângerea Franţei, raporturile dintre cele două ţări sunt mai puţin
intense4). Această înfrângere a generat o izolare diplomatică a Franţei,
care nu mai era în măsură să ofere un sprijin consistent României în
războiul de independenţă, întrucât continua politica sa tradiţională de
menţinere a integrităţii Imperiului Otoman 5).Pe de altă parte, în această
perioadă, Franţa era preocupată de expansiunea colonială şi de încercarea
de a contrabalansa puterea germană, în vreme ce România era legată de
Puterile Centrale prin tratatul din 1883. Ţinând cont de aceste

17
considerente, relaţiile României cu Franţa după 1878 au cunoscut un
anumit grad de indiferenţă. Franţa se va dovedi potrivnică României în
problema Dunării şi va refuza să-şi deschidă piaţa financiară pentru
împrumuturile solicitate de guvernele României, deşi participa la aceste
împrumuturi prin intermediul băncilor germane.
În această perioadă, numărul tinerilor români prezenţi în instituţiile
de cultură şi în şcolile militare franceze este mai redus6).
Cu toate că după 1870 – 1871 Franţa şi-a pierdut influenţa sa
politică şi rolul său economic în România şi deşi în acest interval
temporal influenţa austro – germană a devenit preponderentă, existau în
ţară unele cercuri politice care doreau o apropiere mai strânsă de Franţa.
Pe de altă parte, în ultimii ani ai sec. XIX, unii reprezentanţi ai Franţei la
Bucureşti se străduiau să pregătească un teren prielnic orientării politicii
româneşti către Franţa şi Rusia.
Se remarcă o renaştere a influenţei franceze în România, din
moment ce regele Carol I, german de origine şi adept al adâncirii
raporturilor României cu Germania, îşi exprima nemulţumirea în legătură
cu această realitate. În ianuarie 1900, ofiţerii francezi sunt trimişi în ţara
lor7). Dacă din punct de vedere politic, la începutul secolului al XX-lea,
Franţa manifesta indiferenţă în privinţa României, aşa cum aprecia
Grigore Ghica, reprezentantul României la Paris, în plan financiar,
industrial şi bancar sesizăm o atitudine pozitivă, în sensul că diplomaţii
acreditaţi la Bucureşti au încurajat investiţiile de capital. Poziţia politică
a Franţei era determinată de orientarea germanofilă a oficialităţilor
bucureştene. Datorită acestei orientări în domeniul politic, şi în plan
comercial şi financiar, volumul schimburilor franco – române era cu mult
inferior proporţiei comerţului României cu Puterile Centrale. Pătrunderea
capitalului francez pe piaţa românească era obstrucţionat de prezenţa
masivă a celui german8).

18
Relaţiile comerciale franco – române vor cunoaşte o evoluţie
ascendentă în continuare. Guvernele României care s-au succedat la
conducerea ţării aveau în vedere, în privinţa relaţiilor lor cu Franţa,
anumite obiective precise. În primul rând, era vizată obţinerea de
împrumuturi pe piaţa financiară franceză aşa încât să nu fie afectate
relaţiile României cu Austria şi Germania. Se urmărea, de asemenea,
strângerea legăturilor cu Franţa, care fără a determina modificarea
radicală a cursului politicii externe româneşti, să provoace bunăvoinţa
diplomaţiei franceze în ce priveşte politica sa balcanică. România căuta
să beneficieze de sprijinul Franţei în tentativa sa de a deveni o putere
regională. Guvernele de la Bucureşti insistau şi pentru obţinerea de
facilităţi în ce priveşte vinderea produselor româneşti în Franţa.
În 1908 şi 1909, unele bănci franceze care făceau parte dintr-un
sindicat franco – german, au căzut de acord să ofere României două
împrumuturi de câte 70 de milioane şi respectiv 128 milioane lei.
Strădaniile guvernului român de a obţine un împrumut la Paris în vara
anului 1913 au fost sortite eşecului spre profundul regret al guvernului
francez, care nădăjduia că un succes în această privinţă va conduce la o
apropiere politică.
Încă din 1905, premierul Brătianu a propus autorităţilor de la Paris
încheierea unei convenţii comerciale. După anumite tergiversări,
discuţiile au continuat în 1906, la insistenţele părţii române, dat fiind
interesul politic de a strânge relaţiile economice între Franţa şi România.
Prin urmare, un an mai târziu, s-a semnat la Paris Convenţia de Comerţ şi
Navigaţie între România şi Franţa, care cuprindea o serie de concesii
tarifare în favoarea Franţei9).
În mod treptat, unele oficialităţi din cele două state fac referire şi la
o apropiere politică. Bunăoară, ministrul francez de externe, Delcassé a
dat de înţeles diplomaţilor acreditaţi la Paris că o ameliorare a raporturilor

19
României cu Rusia, ar atrage simpatia şi favorurile guvernului francez.
De fapt, autorităţile pariziene condiţionau intensificarea raporturilor
politice cu România de realizarea unei destinderi în relaţiile româno –
ruse.
Parisul intenţiona să scoată România din orbita Puterilor Centrale,
atât din punct de vedere economic, prin încurajarea investiţiilor de capital
francez, cât şi politic, bazându-se pe existenţa în România a unui curent
favorabil Franţei. Astfel, în 1904,. Parlamentul român şi-a manifestat în
mod expres dorinţa de apropiere de Franţa. În anii 1906 – 1907, sunt
semnalate luări de poziţie în favoarea apropierii franco – române, iar în
iulie 1909, ambasadorul Franţei la Viena, Crozier, informa Parisul asupra
acţiunii unor politicieni români care doreau apropierea ţării lor faţă de
democraţiile occidentale, în principal faţă de Franţa. Ei mizau pe moartea
bătrânului rege Carol I, care dorea continuarea liniei politice progermane
în orientarea externă a României11).
Deşi la începutul secolului al XX-lea se părea că influenţa franceză
pierdea treptat teren în România în favoarea influenţei germane, după
anul 1910 asistăm la manifestarea unui sentiment de simpatie profundă a
opiniei publice româneşti faţă de poporul francez, la o apropiere a
politicilor celor două state12). În această privinţă sunt grăitoare cuvintele
lui Take Ionescu: “Iubirea românilor pentru Franţa este atât de profundă
încât în această iubire trebuie căutată cea mai mare dificultate pe care o
întâlneşte politica pe care o promovăm noi13).
Omul politic român sublinia orientarea profranceză a opiniei
publice din România, care era în contradicţie cu politica oficială
promovată de către guvernul de la Bucureşti. Guvernul nu putea
desfăşura o politică externă total contrară intereselor populare.
Fără putinţă de tăgadă este faptul că, deşi la nivel oficial relaţiile
româno – franceze au cunoscut o oarecare răceală la sfârşitul secolului al

20
XIX-lea şi începutul secolului XX, sentimentele poporului român au
rămas filofranceze. Numele Franţei era venerat în România, românii
exprimându-şi recunoştinţa pentru poporul francez cu precădere în
momentele dificile. Opinia publică românească şi-a manifestat
solidaritatea cu populaţia franceză după înfrângerea din 1870 – 1871. V.
Vesa vorbeşte despre prezenţa unei atitudini filofranceze în stare latentă
într-o perioadă în care autorităţile politice de la Bucureşti vor încerca să
orienteze România către Puterile Centrale14).
În condiţiile în care România avea drept obiectiv primordial
desăvârşirea unităţii naţional – statale, prin integrarea provinciilor aflate
sub dominaţie străină în cadrul statului român, o orientare către Puterile
Centrale nu putea sluji acestui scop. În mod treptat, atât la nivelul opiniei
publice, cât şi în rândul unor politicieni, îşi face simţită prezenţa un
curent care pleda pentru detaşarea ţării de Puterile Centrale şi pentru
apropierea de tabăra Antantei. Antanta constituia blocul politico – militar
care era în măsură să acorde sprijinul său României pentru alăturarea
Transilvaniei la statul naţional. La rândul său, Franţa va miza pe interesul
României de a realiza alianţe cu acele state care îi vor garanta înfăptuirea
unităţii naţionale. România nici nu avea posibilitatea recuperării
Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei printr-o alianţă cu Austro – Ungaria
şi Germania. Aşadar, Franţa va miza pe aspiraţiile naţionale româneşti,
sperând într-o cooperare mai accentuată cu aceasta. După constituirea
blocului Triplei Înţelegeri, ce includea Franţa, Rusia şi Anglia, diplomaţii
de la Paris au tins să atragă de partea acesteia statele neutre şi pe cele care
făceau parte din Tripla Alianţă sau gravitau în sfera ei de influenţă 15). Prin
această politică promovată de Franţa, era urmărită slăbirea blocului
politico – militar advers, al cărui potenţial demografic şi militar s-ar fi
diminuat. Având în vedere poziţia strategică deosebită a României şi
ostilitatea exprimată de opinia publică din această ţară faţă de statele

21
Puterilor Centrale, ea prezenta un interes aparte pentru Franţa.
Semnificativ în acest sens este conţinutul unei telegrame expediate de
ministrul (plenipotenţiar) al Franţei la Bucureşti în 5 martie 1910:
“Regele însuşi, în ciuda tendinţelor sale, în ciuda originii sale, în ciuda
prieteniei care îl leagă de împăratul Franz Iosef, nu rezistă mai mult cum
a făcut în aceşti ultimi ani, diverselor mişcări de opinie care se manifestă
sau în favoarea unei apropieri de Rusia, Franţa sau Italia, sau în favoarea
emancipării complete a unei Românii libere de orice angajament politic.
Noi nu putem decât să încurajăm guvernele viitoare a se conforma acestei
politici”16). Diplomatul francez evidenţiază, la rândul său, sentimentele
profranceze ale opiniei publice române, dorinţa acesteia ca ţara să rămână
neutră sau să se ralieze Antantei. Este subliniată şi incapacitatea
autorităţilor de a stăvili acest curent defavorabil Puterilor Centrale.
Respectivul raport era de natură să înlăture ideea acreditată la nivelul
unor cercuri politice franceze, potrivit căreia România era înfeudată pe
plan extern politicii Triplei Alianţe şi că orice efort depus pentru atragerea
ei ar fi zadarnic17). În ultimă instanţă, autorităţile de la Bucureşti trebuiau
să ţină cont şi de poziţia exprimată de către opinia publică. În anul 1909,
populaţia din România făcea o primire călduroasă turiştilor francezi din
Ile de France, organizând manifestaţii de simpatie în toate localităţile prin
care treceau. În primăvara anului 1910, în timpul marilor inundaţii din
Paris şi regiunile înconjurătoare, românii au sprijinit moral şi material pe
cei sinistraţi18). Aceasta constituia o dovadă peremptorie de solidaritate a
opiniei publice din România cu poporul francez.
Apropierea româno – franceză este tot mai evidentă începând cu
1912. Această proximitate politică din ce în ce mai strânsă va fi
confirmată de vizita oficială a primarului Parisului, Felix Roussel, la
Bucureşti, în luna aprilie 1912, vizită ce s-a bucurat de acordul
premierului francez, Raymond Poincaré. Se cuvin menţionate şi vizitele

22
în România ale preşedintelui Camerei Deputaţilor franceze, Paul
Deschannel şi poetului J. Richepin. Aceste evenimente au oferit prilejul
unor noi manifestări de simpatie pentru Franţa19). În acelaşi timp, se
constată o evoluţie ascendentă a relaţiilor culturale şi intelectuale, din
moment ce în mai 1912 se fonda la Paris Alianţa Universitară franco –
română. Aceasta grupa atât profesori şi studenţi francezi, cât şi români.
Prin constituirea sa, numeroşi tineri români au putut din nou să-şi
desăvârşească studiile în capitala Franţei. Cele de mai sus ne permit să
afirmăm că opinia publică (atât la nivel popular, cât şi la nivel academic)
presează oficialităţile să modifice orientările în politica externă a ţării.
Criza balcanică din 1912 – 1913 a marcat începutul unei noi etape
în evoluţia raporturilor franco – române. Dovezile unei simpatii şi ale
unui interes reciproc erau evidente şi îngrijorau Viena şi Berlinul 20), care
acum îşi vedeau serios periclitată alianţa cu România încheiată în 1883.
La începutul secolului al XX-lea, Franţa a adoptat o nouă politică
în ce priveşte Europa de sud – est, în sensul că ea renunţă treptat la ideea
păstrării integrităţii Imperiului Otoman. Alianţa Franţei cu Rusia era mai
importantă pentru oficialităţile de la Paris decât interesele sale economice
în Imperiul Otoman. Politica franceză în Balcani va fi în concordanţă cu
politica Rusiei21), din raţiuni de strategie şi în principal pentru a reduce
capacitatea de influenţă a Austro – Ungariei în arealul balcanic. Franţa a
privit cu simpatie formarea alianţei balcanice în 1912, ea fiind creată sub
auspiciile Rusiei.
Criza româno – bulgară, izbucnită pe fondul crizei generale
balcanice a pus guvernul francez într-o situaţie delicată faţă de
România22). Franţa căuta să atragă România în sfera sa de influenţă şi s-o
abată de la orientarea către Puterile Centrale. În acelaşi timp însă,
diplomaţia franceză dorea să nu-şi alieneze Bulgaria, ţinând cont de
raporturile strânse bulgaro – ruse. După cum se cunoaşte, Bulgaria fusese

23
învinsă în 1913 în cel de-al doilea război balcanic de către foştii aliaţi, din
primul conflict balcanic, Grecia şi Serbia. Intrarea României în luptă în
acest război balcanic împotriva Bulgariei a cântărit decisiv. În funcţie de
interesele sale politice, atitudinea Franţei faţă de România în cursul celor
două războaie balcanice a fost mai mult sau mai puţin binevoitoare,
cunoscând o evoluţie diferită în funcţie de cele trei momente mai
importante, anume începutul conflictului balcanic, perioada conferinţei
ambasadorilor de la Londra şi al doilea război balcanic. Astfel, în preajma
izbucnirii disputei, cele două guverne se plasau pe aceeaşi poziţie în
raport cu problema balcanică, în sensul că ambele doreau prevenirea
izbucnirii unui conflict militar. Se dorea păstrarea statuquo-ului teritorial
în Balcani. După primele victorii ale alianţei balcanice repurtate contra
Imperiului Otoman, România îşi schimbă poziţia iniţială şi se pregăteşte
de mobilizare, nădăjduind că, printr-o implicare militară ar putea trage
beneficii teritoriale în noua conjunctură creată. Franţa a rămas însă fidelă
principiului statuquo-ului, sfătuind autorităţile de la Bucureşti să rămână
neutre faţă de ostilităţi. La invitaţia lui Raymond Poincaré, României i se
va permite să participe la conferinţa ambasadorilor de la Londra, prilej
pentru ca aceasta să se manifeste ca un factor important în politica
Europei de sud – est23). Franţa şi Rusia au acceptat şi unele concesii
teritoriale pentru România. În preajma convocării şi în timpul conferinţei
de la Londra, relaţiile româno – franceze cunosc un moment de
deteriorare, al cărui apogeu s-a înregistrat în lunile decembrie 1912,
ianuarie – februarie 1913. Această răcire a relaţiilor cu Franţa a fost
determinată de raporturile încordate existente cu Bulgaria, expresie a
diferendumurilor teritoriale între România şi vecina sa sudică. Dacă
francezii au îndemnat guvernul român la moderaţie în ce priveşte
contenciosul cu Bulgaria, Bucureştiul reclama un sprijin categoric din
partea Franţei în ce priveşte revendicările ei teritoriale. Ultima însă nu şi-

24
a asumat vreo obligaţie, întrucât blocul balcanic era patronat de Rusia. În
atare condiţii, statele victorioase care îl alcătuiau ar fi putut fi atrase în
sfera de influenţă a Antantei24). Ori, Bulgaria era parte componentă a
alianţei triumfătoare asupra Imperiului Otoman. În aceste împrejurări,
Franţa nu era capabilă să sprijine exclusiv România, garantându-i toate
avantajele pe care ea le solicita. O asemenea atitudine ar fi apropiat
Bulgaria de Austro – Ungaria şi ar fi nemulţumit Rusia.
Datorită legăturilor României cu dubla monarhie, Parisul va
proceda la o modificare de poziţie în ce priveşte participarea României la
conferinţa ambasadorilor (România nu va mai fi acceptată). La 1 aprilie
1913 s-a deschis la Petrograd conferinţa ambasadorilor pentru
reglementarea diferendului româno – bulgar. Delcassé, reprezentantul
Franţei la conferinţă, a propus în cadrul celei de-a doua şedinţe un proiect
de înţelegere care prevedea cedarea Silistrei către România. Diplomatul
francez mărturisea ulterior că a îndeplinit obiectivul guvernului său, acela
de a satisface România în privinţa problemei esenţiale a revendicărilor
sale, fără a jigni însă Bulgaria, care era pregătită la un sacrificiu mult mai
mare25).
Între timp, au progresat şi raporturile economico – financiare între
România şi Franţa. Încă în ianuarie 1913, ambasadorul Blondel a sesizat
intenţia ministrului de finanţe, Alexandru Marghiloman, de a contracta un
împrumut de la băncile franceze. Omul politic român a efectuat chiar şi o
călătorie la Paris, care însă nu s-a soldat cu obţinerea împrumutului
dorit26). Armata română avea nevoie de subsidii într-o viitoare eventuală
implicare în al doilea conflict balcanic. În perioada conferinţei
ambasadorilor, Poincaré exprima următorul punct de vedere: “Dacă
Bulgaria se măreşte, România va voi să se mărească de asemenea, pentru
a-şi consacra preponderenţa în Balcani. Adevăratele aspiraţii româneşti
nu sunt însă în sud, ci spre nord, spre cele 3 – 4 milioane de români din

25
Transilvania”27). Este reliefată concurenţa acerbă pentru dobândirea
statutului de putere balcanică între România şi Bulgaria. Fiecare dintre
ele dorea să-şi asigure proeminenţa în detrimentul celeilalte prin câştiguri
teritoriale. Însă, în realitate, statul român avea un interes mult mai mare
să elibereze de sub dominaţie străină provinciile locuite de români,
încorporate în dubla monarhie austro – ungară.
Franţa a încercat să-şi asume rolul de mediator între România şi
Bulgaria. Serbia şi Bulgaria întreprindeau demersuri la Bucureşti pentru a
determina România să adopte o atitudine favorabilă faţă de una dintre ele.
Până în momentul în care izbucnirea conflictului devine evidentă între
Serbia şi Grecia pe de o parte şi Bulgaria pe de altă parte, Franţa a sfătuit
România să păstreze o poziţie de strictă neutralitate28). Intervenţia
României de partea uneia sau alteia dintre părţi ar fi putut compromite
alianţa balcanică. Treptat însă, ministrul Franţei la Bucureşti va insista
pentru o intervenţie a României alături de Serbia. Având în vedere că
Austro – Ungaria sprijinea Bulgaria, o alianţă româno – sârbă reprezenta
implicit un act de ostilitate la adresa Austro – Ungariei. Decretarea
mobilizării în cel de-al doilea război balcanic la 3 iulie 1913 a prilejuit în
rândul opiniei publice din România numeroase manifestări de simpatie
pentru Franţa şi de adversitate faţă de Austro – Ungaria. Legaţia Franţei a
fost asaltată de mulţime, solicitându-se o apropiere mai strânsă de această
putere. Demonstraţii în favoarea Franţei au avut loc şi în unele localităţi
din provincie. S-a cântat alături de imnul României şi “Marseilleza”.
Ziare franceze, precum “Le Figaro”, “L’Echo de Paris”, “L’Humanité”,
“L’Homme Libre”, au apreciat şi au salutat gestul României de a
interveni în conflictul balcanic29). Pacea încheiată la Bucureşti în 10
august 1913 s-a bucurat de acordul Franţei. Alexandru Em. Lahovari,
ministrul (plenipotenţiar) al României la Paris a intervenit pe lângă
guvernele marilor puteri pentru a asigura respectarea integrală a clauzelor

26
tratatului30). Semnarea păcii la Bucureşti indică recunoaşterea de către
Franţa a statutului de supremaţie în Balcani pentru România. România era
de acum o putere balcanică. Diplomaţia franceză a susţinut politica
României în Balcani contra unor anumite puncte de vedere ale guvernului
rus şi a militat în favoarea acceptării tratatului de pace de la Bucureşti.
La finele crizei balcanice, alianţa României cu Austro – Ungaria era
compromisă, iar Take Ionescu îl asigura pe preşedintele Consiliului de
Miniştrii al Franţei că niciodată nu va întâlni armata română în tabăra
inamică Franţei31). Al doilea război balcanic va imprima o altă turnură
relaţiilor româno – franceze. România va începe de acum să renunţe la
politica sa progermană din ultimele trei decenii şi să opteze pentru o
apropiere mai serioasă faţă de Franţa. Aceasta din urmă s-a străduit
totodată să asigure România de bunele intenţii ale Rusiei în ceea ce o
priveşte şi să îi atenueze suspiciunile faţă de aceasta 32). Sub influenţa
guvernului francez, oficialităţile ruse au adoptat o atitudine care lăsa
României libertatea de acţiune în relaţiile cu Bulgaria. După încheierea
păcii de la Bucureşti, Rusia, la început adeptă a ideii de revizuire a păcii,
a renunţat curând la demers, influenţată fiind de Franţa33).
În timpul crizei balcanice, Franţa a urmărit îndeosebi atragerea
României de partea Antantei, sau măcar îndepărtarea ei de blocul
Puterilor Centrale34).
Analiza relaţiilor politice româno – franceze între 1910 – 1914
reliefează faptul că în aceşti ani, România pare că renunţă la politica sa
tradiţională de alianţă cu Puterile Centrale. Statele componente ale Triplei
Alianţe nu puteau garanta României atribuirea provinciilor locuite de o
populaţie majoritară românească. Împlinirea aspiraţiilor naţionale
româneşti, prin crearea statului naţional unitar român, nu era posibilă
decât printr-o raliere la Antantă. După încheierea păcii de la Bucureşti,
preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, l-a felicitat călduros pe Carol I,

27
iar ca răspuns, regele României i-a înmânat medalia Marea Cruce.
Poincaré a mulţumit, exprimându-şi speranţa într-o permanentă strângere
a relaţiilor româno – franceze35).

2. Contacte înainte de declanşarea războiului

Începând cu sfârşitul anului 1913 şi, mai ales din anul 1914,
România este mereu prezentă în preocupările diplomaţiei europene. Ea
devine pentru o perioadă ce se întinde de la sfârşitul războaielor balcanice
până la începutul primului război mondial, punctul central spre care îşi
îndreptau atenţia cele două blocuri în sud – estul Europei 36). Realizarea
unităţii naţionale a României era posibilă în principal doar prin
destrămarea monarhiei austro ungare. În principiu, Antanta nu intenţiona
dezmembrarea acesteia, întrucât menţinerea dublei monarhii întreţinea
echilibrul politic european37). Se poate conchide că de la această chestiune
au pornit şi ezitările României în ce priveşte aderarea la Antantă.
Autorităţile de la Bucureşti vor încerca să obţină garanţii certe din partea
Franţei şi a celorlalte state ale Triplei Înţelegeri în privinţa revendicărilor
teritoriale. O stare de îngrijorare este semnalată în sânul diplomaţiei
franceze la începutul anului 1914. Neliniştea aceasta era generată de
faptul că Tripla Alianţă şi-a redimensionat eforturile în vederea menţinerii
României în propria sferă de influenţă. În legătură cu această realitate,
Blondel raporta la Quai d’Orsay: “Numirea contelui Czernin în calitate de
ambasador al Austro – Ungariei la Bucureşti este în această privinţă
foarte semnificativă. «Prieten al prinţului moştenitor, partizan al
principiului naţionalităţilor, el va fi mult mai bine dispus ca oricare altul
să susţină în măsura posibilului, revendicările românilor din
Transilvania»”38). O ameliorare a situaţiei românilor ardeleni asigurată de
către dubla monarhie, ar fi putut sensibiliza guvernul de la Bucureşti,

28
reapropiindu-l de Viena şi Berlin. Prin urmare, temerile exprimate de
către Franţa aveau acoperire.
Pe de altă parte, vestea întreruperii tratativelor dintre contele Tisza
şi liderii Partidului Naţional Român din Transilvania la sfârşitul anului
1913 – începutul anului 1914 a fost primită cu satisfacţie de către
cercurile diplomatice ale Antantei, deoarece: “o reuşită a acestor
negocieri risca să compromită speranţele realizării unei Românii unite”,
după cum înştiinţa ministrul francez la Bucureşti Quai D’Orsay-ul39). Dată
fiind orientarea progermană a regelui Carol I, a mai multor oficiali
români, o oarecare îmbunătăţire a statutului românilor din Transilvania
era suficientă pentru a reorienta ţara către Puterile Centrale, care nu ar fi
fost niciodată de acord cu restituirea Transilvaniei către România.
La 13 ianuarie 1914, se produce în România o importantă
schimbare de guvern, în urma demisiei cabinetului conservator, ajungând
la putere liberalii, a căror personalitate proeminentă era Ion I.C. Brătianu.
Membrii noului cabinet studiaseră în Franţa şi erau consideraţi la
Bucureşti drept francofili40). Având în vedere această nouă realitate
politică favorabilă, diplomaţia franceză va proceda la iniţiative care,
materializate, să contracareze influenţa şi presiunile venite din partea
Triplei Alianţe.
Franţa va uzita de întreaga gamă de procedee pentru a-şi apropia
România: economice, politice şi culturale. Se depun eforturi pentru
extinderea relaţiilor comerciale româno – franceze. Eforturile lui Blondel
în această direcţie vor fi încununate de succes în februarie 1914, când la
Bucureşti a luat fiinţă “Agenţia pentru comerţul francez”. Dealtfel,
reprezentantul francez la Bucureşti socotea raporturile comerciale,
financiare şi industriale cu România printre mijloacele cele mai eficiente
pentru facilitarea relansării legăturilor politice. În concepţia politică

29
franceză, România urma să joace un rol din ce în ce mai proeminent în
peninsula Balcanică şi în Orient41).
La începutul anului 1914 cunosc un important având relaţiile
culturale româno – franceze. Astfel, în ianuarie 1914 se înfiinţează la
Paris “Comitetul franco – român”, sub auspiciile revistelor “Revue
Hebdomadaire” şi “Le Foyer”. Sub patronajul “Comitetului franco
-român”, personalităţi politice importante, precum Lacour – Gayet,
preşedinte al Comitetului, André Tardieu, deputat, Stephan Lanzanne,
redactor – şef al ziarului “Le matin”, generalul Pellicier, Paul
Deschannel, preşedintele Camerei Deputaţilor, desfăşurau o activitate
politică remarcabilă, promovând cauza românilor în cercuri largi ale
opiniei publice franceze. În acelaşi timp, ziarul “La Roumanie” care
apărea la Paris, a devenit o tribună de luptă şi de propagandă
românească42). Astfel, populaţia franceză a fost în măsură să facă
cunoştinţă cu revendicările româneşti, cu aspiraţiile de unitate naţională
ale românilor.
Conferinţele ţinute de Lacour-Gayet şi Tardieu au oferit prilejul
unor manifestaţii de mare amploare în favoarea fraternităţii româno –
franceze. Prin urmare, impactul lor asupra opiniei publice a fost
remarcabil.
Cu ocazia unei conferinţe prezidate de către Paul Deschannel,
preşedintele Camerei Deputaţilor, Lacour – Gayet oferă informaţii asupra
activităţii sale în România şi propune candidatura lui A.D. Xenopol la
Academia de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris. Ultimul a fost Dealtfel
ales membru asociat al acesteia43). Această cooperare la nivelul
intelectualilor celor două ţări a constituit un moment promiţător, anunţând
o apropiere mai accentuată şi în domeniul politico – diplomatic. Mass –
media vieneză privea cu multă îngrijorare această desfăşurare a
evenimentelor, proiectata vizită a lui Louis Barthou în România fiind

30
considerată ca o dovadă a aspiraţiilor diplomaţiei franceze de a cultiva
prietenia României pentru Franţa şi de a pregăti astfel terenul pentru o
înţelegere franco – română. În prima jumătate a anului 1914 au avut loc
în Franţa şi alte manifestări în favoarea României. Ele au avut loc în
circumstanţe favorabile, anume conferinţele ţinute de către Dissescu, de
către Jules Brun, directorul ziarului “La Roumanie”, precum şi de către
Léo Claretie, om de litere. La începutul lunii februarie 1914 apărea la
Paris revista lunară “La Tribune Roumaine”. Articolul redacţional al
acestei reviste îşi stabilea ca obiectiv popularizarea dorinţei românilor de
întregire naţională. Cercurile politice franceze manifestă un interes tot
mai crescând pentru România. Mărturii în această privinţă stau
declaraţiile făcute în ianuarie 1914 trimisului special al ziarului
“Universul” de către preşedintele Franţei, R. Poincaré şi respectiv de
către preşedintele Consiliului de Miniştrii francez, Gaston Doumergue.
Cu acest prilej, Doumergue declara: “Eu ştiu că românii ne iubesc şi noi
nu cerem mai mult decât de a ne apropia unii de alţii. Eu nu văd de ce nu
va fi posibil de a strânge relaţiile, dându-le un caracter politic” 44). Pornind
de la sentimentul de afecţiune manifestat de către opinia publică din
România faţă de Franţa, demnitarul francez propunea extinderea
relaţiilor, deja fructuoase în alte domenii, în sfera politicului. Strângerea
legăturilor în plan politic era socotită drept un lucru firesc, ţinând cont de
afinităţile între cele două culturi, între cele două popoare.
Oficialităţile de la Paris preconizau crearea unei alianţe balcanice.
În cadrul acesteia, care urma să cuprindă şi Turcia, România urma să
joace rolul primordial. Chestiunea alianţei balcanice a făcut obiectul
discuţiilor dintre guvernul francez şi premierul grec, Venizelos.
Proiectatul bloc balcanic, constituit sub protecţia şi sub auspiciile
Antantei, trebuia să fie contrapus puterii de influenţă a Triplei Alianţe în
această zonă a Europei. Regele Carol I a refuzat să abordeze concret

31
această chestiune, întrucât la nivel politic, raporturile României cu
Puterile Centrale erau încă prevalente.
În primăvara anului 1914, când a fost vehiculată din nou ideea
revizuirii tratatului de la Bucureşti, guvernul francez se va opune
categoric, fapt ce marchează o nouă etapă în cadrul demersurilor sale de
a-şi apropia România45). Interesele politice ale României erau serios
susţinute de către Franţa. Pe de altă parte, aceasta urmărea cu atenţie şi
interes evoluţia relaţiilor României cu Puterile Centrale, încercând s-o
detaşeze de această alianţă. Blondel, ministrul Franţei la Bucureşti,
trimitea în 15 mai 1914 un raport la Paris în care vorbea despre
strădaniile lui Berchtold de a demonstra românilor sentimentele de
prietenie ale Austriei. Însă, chiar şi în acest context, curentul antiaustriac
n-a pierdut din intensitate la Bucureşti, iar cel antimaghiar s-a amplificat
prin eşuarea convorbirilor româno – maghiare. Ministrul francez
considera că Franţa nu trebuia să lasă România izolată, iar aceasta din
urmă să capete siguranţa sprijinului Franţei şi Rusiei în menţinerea
echilibrului balcanic46). Este evidenţiat momentul favorabil pentru
scoaterea României de sub influenţa Triplei Alianţe şi pentru ralierea ei la
Antantă.
Demersurile diplomaţiei franceze au vizat şi înfăptuirea unei
apropieri româno – ruse, în sensul ştergerii asperităţilor în ce priveşte
relaţiile dintre cele două părţi. Activitatea franceză a fost încununată cu
succes căci, la 14 iunie 1914, s-a realizat un prim pas către această
apropiere, prin vizita pe care ţarul Rusiei, Nicolae al II-lea a efectuat-o la
Constanţa47). Autorităţile franceze erau conştiente că o aderare a României
la Antantă nu se putea produce decât printr-o revizuire a relaţiilor cu
Rusia, în condiţiile în care Rusia era stat component al Antantei şi,
implicit, aliat al Franţei. Franţa a încurajat reconcilierea româno – rusă şi
din alte raţiuni strategice: de a îndepărta România şi mai mult de Austro –

32
Ungaria. Ultima nu putea tolera o apropiere româno – rusă. Francezii au
sugerat Rusiei să-şi îndrepte privirile spre România într-un moment
prielnic: Austro – Ungaria era departe de a da curs doleanţelor românilor
transilvăneni. Contribuţia Franţei la reuşita vizitei ţarului în România a
constituit un moment semnificativ în consolidarea relaţiilor româno –
franceze48).
Aşadar, stările de lucruri evoluau în defavoarea situaţiei Puterilor
Centrale faţă de România. Influenţa lor la Bucureşti pierde tot mai mult
teren în favoarea influenţei Franţei şi Rusiei. Poziţia Vienei şi a Berlinului
la Bucureşti se şubrezeşte în mod accentuat şi datorită numărului din ce în
ce mai redus de oameni politici români, care rămăseseră loiali unei atari
orientări de politică externă.
La 28 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo, în urma căruia
a fost asasinat arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului
austriac49). Acest eveniment a avut menirea de a tensiona şi mai mult
climatul internaţional, şi aşa destul de învolburat. Contradicţiile dintre
cele două blocuri politico – militare s-au ascuţit. Austro – Ungaria vedea
în acest incident un bun prilej pentru a porni un război împotriva Serbiei,
mai ales că statele Antantei luau partea Serbiei.
În noul context internaţional, marcat de frământări tot mai
puternice, România era nevoită să purceadă la o politică externă
echilibrată: pe de o parte să lupte pentru desăvârşirea unităţii naţionale,
iar pe de altă parte să desfăşoare o activitate politico – diplomatică
moderată pentru a nu se expune unor primejdii, pentru a nu furniza
prilejul unei intervenţii în forţă a Triplei Alianţe împotriva sa. Teama de o
lovitură în forţă venită din partea Puterilor Centrale a determinat
cercurile politice responsabile din capitala României să nu opteze de la
bun început, fără echivocuri, pentru alinierea la Antantă. Susceptibilităţile

33
Triplei Alianţe trebuiau serios menajate, gândindu-ne că România avea
încheiat cu aceasta şi tratatul secret de alianţă din 1883.
După 28 iunie 1914, cele două tabere îşi vor amplifica eforturile la
Bucureşti. Cunoscând imposibilitatea României de a adera imediat la
alianţă, Franţa şi celelalte ţări ale Antantei urmăreau să obţină iniţial
neutralitatea din partea acesteia. La 23 iulie 1914, Austro – Ungaria
trimite o notă ultimativă guvernului de la Belgrad, acesta trebuind să
răspundă afirmativ la toate condiţiile ultimatumului într-un termen de 48
de ore. Serbia a acceptat clauzele ultimatumului cu excepţia aceleia care
prevedea participarea agenţilor austro – ungari la anchetarea pe teritoriul
Serbiei a condiţiilor ce au dus la asasinarea lui Franz Ferdinand50).
După adresarea ultimatumului către Serbia, Blondel insista pe
lângă guvernul român să se declare alături de aceasta. Un astfel de act ar
fi echivalat cu o înfruntare clară a dublei monarhii. La Bucureşti este
convocat Consiliul de Miniştrii. În cadrul şedinţei Consiliului, premierul
Brătianu se declară solidar cu Grecia şi Serbia pentru menţinerea
clauzelor tratatului de la Bucureşti din 10 august 1913. Datorită
afinităţilor cu Germania, originii sale şi nu în ultimul rând din raţiuni
strategice, regele Carol I s-a opus înfăptuirii unei rupturi totale cu
Puterile Centrale şi cu Austria. Blondel considera rezultatele obţinute cu
prilejul acestei şedinţe a Consiliului de Miniştri destul de mulţumitoare.
Consideraţiile diplomatului francez se întemeiau pe orientarea clară
antiaustriacă a opiniei publice române, care dezaproba cu fermitate
politica monarhiei dualiste faţă de Serbia: “Guvernul, indiferent de voinţa
sa, nu poate merge contra sentimentului popular”51).
Cabinetul de la Bucureşti nu putea lua decizii de importanţă majoră
pentru ţară, fără să dispună de consimţământul popular. Adoptând o
politică diferită de voinţa poporului, guvernul risca chiar să piardă
puterea.

34
După 28 iunie 1914, România şi-a sporit eforturile diplomatice
pentru păstrarea păcii în Balcani. Un război izbucnit în spaţiul balcanic ar
fi periclitat în bună măsură statu-quo-ul teritorial şi echilibrul de forţe în
regiune. Un posibil război în proximitatea fruntariilor României îngrijora
factorii de decizie români. În atare condiţii, Constantin Diamandi
participă, la Petersburg, la o serie de conferinţe împreună cu ambasadorii
Franţei şi Angliei de acolo, precum şi cu ministrul de externe rus,
Sazonov. Reprezentantul român la Petrograd îşi lua angajamentul, din
partea României, să intervină în mod amical nu numai la Belgrad, ci şi la
Viena, pentru atenuarea unor exigenţe excesive ale ultimatumului 52).
Dealtfel, nota ultimativă din 23 iulie 1914 a produs la Bucureşti
dezaprobare şi indignare. Observând starea de spirit de aici, ministrul
austro – ungar la Bucureşti îşi exprima convingerea că: “România nu-şi
va desăvârşi unitatea naţională decât pe calea războiului, şi nu de partea
monarhiei, ci împotriva ei53). Aceste cuvinte ale lui Otokkar Czernin
exprimă intransigenţa Austro – Ungariei, care nu ar fi acceptat de bună
voie o cesiune teritorială în favoarea României şi totodată resemnarea în
faţa sentimentelor antiaustriece ale populaţiei. Nerăspunzând pozitiv la
toate clauzele cuprinse în ultimatum, Serbia va suporta declaraţia de
război împotriva sa, emisă de către Austro – Ungaria la 28 iulie 1914.
Pentru România se ridica în această împrejurare o întrebare foarte
importantă: ce atitudine era recomandabil să adopte?
Prin urmare, în 30 iulie, are loc un nou consiliu de miniştri, în
cadrul căruia s-a decis ca România să-şi păstreze neutralitatea atâta timp
cât conflictul va rămâne unul regional, o afacere locală între Austro –
Ungaria şi Serbia şi nu se va extinde spaţial. După aflarea deciziei,
reprezentantul francez la Bucureşti s-a arătat nemulţumit, întrucât
respectiva hotărâre lăsa să se înţeleagă că, în cazul unui conflict între
Austro – Ungaria şi Rusia, România ar putea ieşi din neutralitate 54).

35
Franţa a sfătuit România să-şi menţină neutralitatea, considerând că
revizuirea tratatului din 10 august 1913 poate de naştere unor noi
complicaţii55). Parisul se temea ca nu cumva, în eventualitatea unui
conflict general, România să încline către Puterile Centrale. Întrucât de
jure România era în continuare aliata Austro – Ungariei, în acel moment
neutralitatea României constituia un adevărat succes pentru Franţa 56). La
31 iulie 1914, ministrul Franţei la Bucureşti a afirmat, în numele
guvernului său că, în cazul în care România se declară neutră, cu prilejul
reglementărilor generale, statele Antantei vor susţine interesele României.
Blondel observa de asemenea cu satisfacţie intensificarea manifestaţiilor
şi protestelor îndreptate împotriva intenţiei atribuite guvernului român de
a acorda Austriei concursul său57). Aceste manifestaţii erau văzute drept
unul dintre principalele atuuri ale Franţei în demersurile sale de
îndepărtare a României de blocul Puterilor Centrale.
Demonstraţiile de simpatie pentru Franţa au luat amploare către
sfârşitul lunii iulie 1914. Astfel, un grup însemnat de rezervişti francezi
au părăsit Bucureştiul, fiind chemaţi în Franţa de ordinul de mobilizare.
Practic, lumea europeană se găsea în pragul unui conflict general. Cu
ocazia pomenitei plecări, numeroşi cetăţeni români i-au însoţit pe francezi
către Gara de Nord, manifestându-şi simpatia lor pentru Franţa. S-a
scandat “Vive la France”, “Vive la Roumanie”, cei prezenţi purtând flori,
drapele ale celor două ţări, precum şi cocarde tricolore ale Franţei şi
României58). Drapelele celor două state laolaltă evidenţiază sentimentul
de solidaritate, de fraternitate dintre cele două popoare. Opinia publică
din România îşi exprimă în mod limpede orientarea către Antantă, singura
în măsură să garanteze îndeplinirea idealurilor naţionale româneşti.
Într-un film ce rula la cinematograful “Clasic” apare la un moment
dat Raymond Poincaré, care salută trupele franceze. Spectatorii prezenţi
în sală s-au ridicat în picioare şi au aplaudat. Aceasta constituie o nouă

36
dovadă peremptorie a puternicului sentiment de solidaritate care lega
poporul român de Franţa în pragul marii conflagraţii. Succesele repurtate
de către Germania în debutul războiului amplificau ostilitatea românilor
faţă de aceasta, întrucât era evident pentru oricine că unirea Transilvaniei,
Banatului şi Bucovinei cu România nu se putea realiza printr-un succes
final al Germaniei şi al Puterilor Centrale. De aceea, imediat ce în
capitala Regatului României se răspândea vestea unei victorii a Franţei,
oricât de nesemnificativă era, genera un puternic entuziasm popular59).
Opinia publică era convinsă că Franţa putea juca iarăşi un rol primordial
în viaţa naţiunii române. Franţa putea sprijini România să-şi creeze un
stat unitar, puternic şi respectat pe scena internaţională. În scopul
strângerii şi mai accentuate a legăturilor cu Franţa, a luat fiinţă “Liga de
prietenie franco – română”. După cum îi spune şi numele, aceasta avea
menirea să consolideze relaţiile de amiciţie şi fraternitate între cele două
ţări, între cele două popoare. “Liga de prietenie franco – română” îşi ţinea
întrunirile la reşedinţa doctorului Ion Cantacuzino. Preşedintele acestei
organizaţii era George Diamandi. Liga se ocupa cu trimiterea de
telegrame de simpatie, admiraţie şi de condoleanţe pentru regele Belgiei
şi pentru preşedintele Franţei60). După cum se cunoaşte, teritoriul Belgiei
neutre a fost invadat în noaptea de 3/4 august, trupele germane înfrângând
rezistenţa belgiană şi câştigând treptat teren. Ulterior, germanii vor
înainta în teritoriul francez61).
În acelaşi timp, demersurile puterilor Antantei pentru a obţine o
eventuală cooperare sau chiar declararea neutralităţii din partea României
se înteţesc. În acest context se înscriu instrucţiunile sosite la 30 iulie 1914
pentru ministrul Rusiei la Bucureşti, Poklevski - Koziell. Instrucţiunile se
refereau la modalitatea de a discuta în legătură cu relaţiile între Rusia şi
România. Cerând să sondeze poziţia guvernului român, ministrul de
externe, Sazonov îl autoriza pe ministrul său (plenipotenţiar) să declare

37
că, în cazul cooperării României alături de Rusia împotriva Austro –
Ungariei, guvernul rus ar fi de acord cu unirea Transilvaniei cu România.
Pe de altă parte, ambasadorul Rusiei în Franţa, Izvolski transmitea la
Petrograd opinia preşedintelui Poincaré. Acesta era de părere că
promisiuni de acest fel se pot face României şi în cazul în care ea este
pregătită să păstreze o neutralitate absolută62).
În această perioadă de început a conflictului mondial, Franţa
procedează la sondarea atitudinii guvernului român, dorind pentru
moment să menţină România în starea de neutralitate.
Radu Voinea considera că la începutul războiului mondial, în
cadrul opiniei publice româneşti se conturaseră două curente, unul care
promova o politică de calcul, germanofilă, şi altul care pleda pentru o
politică de sentiment, francofilă63).
Primul curent pornea de la considerentul că dacă ruşii ar învinge, ar
lua în stăpânire Strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi în atare condiţii, ar
ocupa teritorii din România. Prin urmare, potrivit acestei orientări,
germanii, ca aliaţi, ar putea ajuta România mult mai uşor. În ce priveşte
curentul francofil, eliberarea Transilvaniei se confunda cu idealul nostru
naţional. Acest curent aducea un argument de necontestat: Austro –
Ungaria era pe punctul de a se dezmembra şi locul României nu putea fi
alături de maghiari. Interesele naţionale ale României reclamau o
apropiere de Franţa63a). În fond, ambele curente aduc argumente viabile.
Temerile în ce priveşte Rusia erau justificate dacă ne gândim la
antecedentele politicii ruse faţă de România. Era greu de crezut că Rusia
va putea fi un aliat sincer. Evoluţia ulterioară a evenimentelor a confirmat
faptul că reticenţele germanofile în ce priveşte Rusia erau întemeiate.
Colaborarea româno – rusă va fi una presărată de dispute şi divergenţe. În
multe rânduri, Rusia nu a oferit un concurs eficient armatei române,
încercând să impună punctul său de vedere comandamentului român şi

38
uneori chiar să dobândească câştiguri teritoriale în detrimentul României.
Pe de altă parte, maghiarii, dacă ar fi dispus de dreptul la
autodeterminare, ar fi militat pentru reconstituirea statului ungar în
limitele regatului medieval al Sfântului Ştefan, care ar fi inclus şi
Transilvania. Aceasta reprezenta argumentaţia fundamentală din punctul
de vedere al francofililor. Franţa reprezenta garantul unităţii naţionale
româneşti.
Conflictul dintre marile puteri crea o conjunctură politică
favorabilă aspiraţiilor de unitate naţional – statală64). România avea
posibilitatea să se alăture acelei tabere care îi asigura existenţa ca stat
naţional unitar şi indivizibil. Ori, nobilele deziderate româneşti nu puteau
fi îndeplinite decât luptând alături de Franţa şi de Antantă. Diplomaţiile
celor două mari blocuri politico – militare nu puteau neglija faptul că,
România luptând de partea unuia sau a altuia în război sau chiar
rămânând neutră, ar fi fost în măsură să modifice situaţia militară în zona
de est a Europei în condiţiile continuării războiului. Era posibil, de
asemeni, ca poziţia geo-strategică a României să transforme ţara într-o
barieră sau într-o punte pentru expansiunea rusă în Balcani. Având în
vedere aceste considerente, constatăm la Bucureşti desfăşurarea unei vii
activităţi diplomatice, astfel încât un diplomat francez acreditat aici
considera Bucureştiul ca fiind “o trambulină pentru ambasadori” 65). În
vara 1914, România se găsea în faţa unei decizii de o importanţă capitală
pentru însăşi existenţa sa ca stat independent. Putea să se angajeze
imediat de partea uneia dintre cele două alianţe sau să se menţină în
starea de neutralitate până când considera momentul oportun pentru o
angajare fermă. În funcţie de opţiunea pe care urma să o ia România,
Rusiei i se facilita sau, dimpotrivă, i se stopa extensiunea în spaţiul
Balcanic. Aşadar, atitudinea României era în măsură să influenţeze
echilibrul de forţe în această regiune. În clipa respectivă, pentru Franţa ar

39
fi reprezentat un succes chiar şi plasarea României în neutralitate. Însă,
Austro – Ungaria nu concepea altă decizie din partea României decât
intrarea în război alături de puterile Centrale. Orice altă hotărâre ar fi luat
oficialităţile române, Austro – Ungaria s-ar fi socotit înfrântă în această
chestiune.

3. Reacţii franceze la declaraţia română de neutralitate.


Simpatia pentru Franţa reflectată în manifestaţii, relatări de presă,
relaţii culturale şi academice.

La 3 august 1914 a avut loc Consiliul de Coroană de la Sinaia. În


general, în vara anului 1914 era cunoscut faptul că România avea un
tratat de alianţă cu Puterile Centrale, însă foarte puţini oameni politici
erau la curent cu clauzele acestuia 66). Această realitate se explică prin
faptul că, tratatul era unul cu caracter defensiv, strict secret. Încă din
18/31 iulie 1914, ziarele “Universul” şi “L’Indépendance” au reprodus
declaraţia lui Take Ionescu din La Roumanie, potrivit căreia România
trebuie să adopte o atitudine de neutralitate definitivă şi loială67). Noţiunea
de neutralitate loială se referă la bunăvoinţa faţă de puterile Antantei. Prin
neangajarea sa de partea Triplei Alianţe, România contribuia la uşurarea
efortului de război al ţărilor Antantei.
În preajma Consiliului de Coroană de la Sinaia, viaţa politică
internă era caracterizată de agitaţie, exprimându-se opinii în legătură cu
atitudinea pe care va trebui s-o adopte România faţă de conflictul
mondial. Astfel, vechiul liberal Costescu – Comăneanu s-a alarmat în faţa
posibilităţii unei participări a României în război alături de Austria şi
Germania. El îşi motivează opinia susţinând că o atare implicare în
acţiune ar fi fost contrară voinţei poporului român, având în vedere

40
tendinţele francofile ale acestuia. Nicolae Iorga, preşedintele Partidului
Naţional Democrat, i-a declarat lui Brătianu în cursul unui dialog că era
imposibil din punct de vedere moral ca România să lupte alături de
Austria. Totodată, el l-a asigurat de sprijinul său pe primul ministru dacă
va adopta o politică adecvată68).
La Consiliul de Coroană au participat regele Carol I, prinţul
moştenitor Ferdinand, foştii prim – miniştrii Theodor Rosetti şi Petre P.
Carp, premierul în funcţiune Ion I.C. Brătianu, liderul Partidului
Democrat Take Ionescu, membrii marcanţi ai Partidului Liberal şi ai
Partidului Conservator. Regele a făcut cunoscut celor prezenţi tratatul de
alianţă al României cu Austro – Ungaria şi, în virtutea acestuia, a solicitat
intrarea în război a României alături de Tripla Alianţă. Însă, prin
caracterul său defensiv, tratatul prevedea intervenţia României în sprijinul
Austro – Ungariei, numai dacă ultima ar fi fost atacată, nu şi în cazul în
care ea iniţia atacul. Ori, Austro – Ungaria a atacat Serbia şi nu invers. În
cadrul Consiliului de Coroană, regele susţinea că neutralitatea nu
reprezenta calea ce trebuia urmată într-o conflagraţie mondială, întrucât
aceasta rezerva un loc secundar la negocierile de pace. Carol I considera
că singura alternativă viabilă era alianţa cu Puterile Centrale, care
datorită pregătirii lor militare deosebite, vor obţine victoria în război 69).
Într-adevăr, neutralitatea definitivă nu putea asigura compensaţii cu
prilejul conferinţei de pace. Pe de altă parte, în final, potenţialul militar şi
disciplina de fier germană erau în măsură să marcheze deznodământul
ostilităţilor. Dar Austro – Ungaria nu se putea împăca cu pierderea
Transilvaniei în favoarea României.
Luând cuvântul, premierul Ion I.C. Brătianu a solicitat ca România
să rămână neutră. Argumentele preşedintelui Consiliului de miniştri erau
următoarele: Austro – Ungaria şi Germania n-au adus la cunoştinţa
României intenţiile lor, România nu se poate implica într-un război care

41
urmăreşte exterminarea unei naţiuni mici, sentimentul public era declarat
împotriva războiului. La aceste argumente se adăugau situaţia precară a
românilor ardeleni şi necesitatea împlinirii idealului naţional70). Brătianu a
anticipat şi decizia Italiei de a se declara neutră, încheindu-şi discursul cu
următoarele cuvinte: “Să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. Războiul
va fi probabil lung şi vom mai avea prilejul să ne mai spunem
cuvântul”71). O decizie care ulterior s-ar fi dovedit greşită putea influenţa
în mod fatal destinele României. Mersul războiului şi atitudinile pe care
aveau să le adopte statele neutre ar fi putut schimba radical datele
problemei, raportul de forţe iniţial. O hotărâre luată în pripă risca să aibă
consecinţe nefaste pentru statul naţional român. Cu excepţia lui P.P. Carp,
care a cerut ca România să declare imediat război Rusiei, ceilalţi
participanţi la Consiliul de coroană au pledat pentru neutralitate, iar
regele a împărtăşit opinia lui Carp72). Până şi conservatorii Marghiloman,
Ion Lahovari şi I.C. Grădişteanu s-au pronunţat pentru neutralitate73).
Consiliul de coroană din 21 iulie/3 august 1914 a apreciat că actul comis
de Austro – Ungaria împotriva Serbiei constituia o agresiune, “casus
foederis” neputând fi invocat în condiţiile în care Austro – Ungaria era
agresorul, iar nu victima74). Astfel, concursul României în favoarea dublei
monarhii nu era obligatoriu.
Neutralitatea României, declarată cu prilejul Consiliului de
Coroană de la Sinaia, nu putea fi una de lungă durată, întrucât era
necesară continuarea procesului pentru realizarea unităţii politice75).
Decizia de neutralitate a României a mai fost denumită expectativă
armată cu apărarea frontierelor76).
Şt. Pascu consideră că acest Consiliu de la Sinaia a pus, prin votul
său, piatra fundamentală a unităţii naţionale a tuturor românilor. Începutul
desprinderii din alianţa cu Puterile Centrale coincidea, implicit, cu
debutul luptei pentru eliberarea teritoriilor româneşti aflate sub stăpânire

42
austriacă. Cea mai mare parte a clasei politice româneşti a conştientizat
faptul că revendicările naţionale nu vor putea fi satisfăcute de către
Austro – Ungaria şi Germania76a).
Pe de o parte, atitudinea autorităţilor române se explică prin faptul
că România nu dorea să indispună Puterile Centrale. Starea precară a
armatei române nu permitea o confruntare deschisă cu ele. Pe de altă
parte, timpul câştigat prin proclamarea neutralităţii trebuia folosit pentru a
obţine recunoaşterea de către statele Antantei a dreptului legitim asupra
teritoriilor româneşti aflate sub dominaţie austro – ungară. Deci,
neutralitatea a fost declarată şi din considerente tactice.
Din relatările generalului Radu Rosetti, aflăm că Brătianu dorea cu
toată fiinţa desăvârşirea unităţii naţionale a României, însă el nu dorea să
expună ţara unei eventuale înfrângeri şi, de aceea, evita să se grăbească77).
Referindu-ne la reacţiile imediat ulterioare deciziei României de a
se menţine în neutralitate, se observă o diferenţă atât între atitudinile
puterilor Antantei, cât şi între poziţiile adoptate de către miniştrii francezi
de la Petrograd, Maurice Paléologue şi de la Bucureşti, Camille Blondel.
Astfel, Paléologue, în înţelegere cu ministrul de externe rus, Sazonov, a
declarat ministrului român, Constantin Diamandi, că aşteaptă din partea
României o decizie fermă în favoarea Rusiei. Blondel, dimpotrivă,
considera neutralitatea ca un bun câştigat de Antantă. El aprecia că era
mai bine să nu forţeze lucrurile, să acţioneze în etape, deoarece
neutralitatea va fi în fapt mult mai avantajoasă Rusiei decât Austriei şi,
prin forţa împrejurărilor, România va fi nevoită cu timpul să se pronunţe
împotriva Austriei78). Precipitarea Rusiei se explică prin faptul că ea avea
nevoie de concursul României spre a-şi desfăşura operaţiile militare în
Balcani. Franţa evalua corect evoluţia evenimentelor, ştiind că interesele
primordiale ale României nu puteau reclama apropierea de Austria. Mai
devreme ori mai târziu, gândea ambasadorul Blondel, România se va

43
angaja ferm în tabăra Franţei spre a-şi înfăptui unitatea naţională. În
comunicatul oficial emis după încheierea Consiliului de coroană, s-a
specificat că acţiunea unilaterală şi agresivă a Austriei absolvea România
de orice obligaţie. Regele Carol I a fost nevoit să accepte decizia
Consiliului, în discuţiile cu miniştrii austrieci şi germani, afirmând că-i
era imposibil să folosească sabia împotriva voinţei propriului popor79).
Bineînţeles, regele României nu putea ignora sentimentele unei
opinii publice, dominată de austrofobie. Austrofobia populaţiei româneşti
izvora din faptul că Viena sprijinise Bulgaria în timpul celui de-al doilea
război balcanic. Nu în ultimul rând, tratamentul la care erau supuşi
românii din provinciile ce se găseau sub dominaţie austro – ungară
alimenta ostilitatea românilor faţă de dubla monarhie.
Din punctul de vedere al reprezentantului francez în capitala
României, declaraţia română de neutralitate reprezenta un succes pentru
Franţa şi pentru Antantă în ansamblul său, întrucât tratatul secret româno
– austro – ungar nu a fost aplicat, rămânând literă moartă. Oficialităţile şi
diplomaţii francezi erau convinşi că poziţia de neutralitate a României
constituia o etapă tranzitorie. O ulterioară aliniere la Antantă în războiul
mondial era văzută drept consecinţă a unei procesualităţi fireşti. Era
vorba numai de o chestiune de timp. Guvernul Brătianu dorea să obţină
toate asigurările din partea Antantei. Din acest moment, diplomaţia
franceză îşi va amplifica constant şi sistematic eforturile pentru câştigarea
concursului României.
Declaraţia de neutralitate din 3 august 1914 a fost urmată de o
activitate diplomatică deosebit de complexă, determinată de situaţia
internă şi de conjunctura internaţională, acţiune care va evidenţia unele
trăsături caracteristice neutralităţii României. Continuând tratativele
secrete cu puterile Antantei, guvernul român nu dorea, din pricina slabei
pregătiri militare, să declanşeze un atac împotriva Puterilor Centrale.

44
Dimpotrivă, pentru a pregăti desăvârşirea unităţii naţional – statale,
guvernul român încerca să tempereze presiunile Puterilor Centrale pentru
a câştiga timp şi a putea pregăti în linişte alianţa cu statele Antantei80).
După 3 august 1914, forţele politice şi personalităţile şi-au precizat
opinia în legătură cu atitudinea pe care trebuia s-o adopte România.
Astfel, în cadrul Partidului Conservator, Al. Marghiloman şi Titu
Maiorescu se pronunţau pentru politica de neutralitate. Barbu Ştefănescu
– Delavrancea, M. Cantacuzino şi Nicolae Filipescu reclamau intrarea
imediată în război împotriva Puterilor Centrale. Conservatorii –
democraţi ai lui Take Ionescu şi fracţiunea condusă de N. Filipescu, vor
forma o grupare puternică numită “Acţiunea Naţională”, care milita
pentru intervenţia imediată în război împotriva Austro – Ungariei, pentru
eliberarea teritoriilor româneşti stăpânite de către aceasta. Petre P. Carp,
filogerman înfocat, a susţinut ideea intrării imediate în război a României,
alături de Puterile Centrale. El considera primejdia rusă mult mai mare
decât politica de maghiarizare dusă împotriva românilor din Transilvania.
Nicolae Filipescu era de părere că neutralitatea României trebuie păstrată
momentan, însă chestiunea doleanţelor României în privinţa Ardealului
urmează a fi adusă la cunoştinţa opiniei publice internaţionale. Totodată,
poporul român trebuia conştientizat asupra propriilor drepturi legitime,
conform opiniei liderului Acţiunii Naţionale81). Gh. I. Brătianu considera
că membrii Partidului Naţional Liberal trebuiau să-şi păstreze o atitudine
rezervată, impusă de şeful guvernului liberal, Ion I.C. Brătianu82).
Totuşi, unii miniştrii, precum Emil Costinescu, de la finanţe şi
Constantin Angelescu, de la interne, erau cunoscuţi ca filofrancezi. Pe de
altă parte, Constantin Stere, din cadrul PNL, manifesta o atitudine
antirusă categorică. Această poziţie era utilă premierului Brătianu,
mascând faţă de diplomaţii Puterilor Centrale negocierile desfăşurate cu
Antanta. Germanii, cunoscând spiritul autoritar al primului ministru

45
român, erau convinşi că el tolera respectiva atitudine fiind de acord cu
ea. Brătianu arăta clemenţă şi faţă de manifestările pro-franceze şi
intervenţioniste ale lui Toma Stelian. În ziarul său, “Naţionalul”, Stelian
critica poziţia oficială de neutralitate. Însă, atât Stere, cât şi Stelian,
făceau fără voie jocul lui Brătianu, camuflând politica acestuia83).
Majoritatea ziarelor pledau pentru intervenţia României în război
alături de Franţa. În acest sens se pronunţau “Adevărul” şi “Dimineaţa”.
Directorul lor, Constantin Mille, participa la toate întrunirile Acţiunii
Naţionale, organizaţie care proiecta o serie de manifestaţii de simpatie
pentru Franţa. Simpatizanţii Antantei au izbutit să pună sub sechestru
ziarul “Universul”, numindu-l director pe generalul Crăiniceanu, un
filofrancez fanatic84). Ziarele “Minerva” şi “Moldova” sprijineau cauza
germană. Aşadar, o luptă acerbă între cele două tabere se desfăşura şi în
presă, având în vedere că presa avea menirea să informeze şi, în ultimă
instanţă, să influenţeze opinia publică.
Diplomaţiile Antantei vor proceda la demersuri susţinute în scopul
dobândirii concursului României. Prin urmare, la 5 august 1914, Sazonov
îi însărcinează pe ambasadorii ruşi de la Paris şi de la Londra să propună
guvernelor respectivelor ţări efectuarea unor intervenţii la Bucureşti.
Guvernele francez, englez şi rus urmau să declare României că vor
asigura garantarea integrităţii sale teritoriale în cazul păstrării
neutralităţii. În acelaşi timp, dacă România ar fi recurs la vreun act de
ostilitate împotriva Rusiei, acesta ar fi fost considerat un act de duşmănie
îndreptat împotriva tuturor celor trei puteri85). Puterile Antantei doreau să
se asigure în primul rând că România va ieşi definitiv din orbita Puterilor
Centrale. Dintre statele Antantei, Rusia nu era satisfăcută de situaţia de
neutralitate a României în vara 1914. În legătură cu această realitate,
ambasadorul francez la Petrograd raporta într-o telegramă că Rusia era
dispusă să recunoască drepturile României asupra teritoriilor locuite de o

46
populaţie majoritară românească din cadrul monarhiei austro – ungare,
anume asupra Transilvaniei şi Bucovinei. Dar, în schimbul acestei
recunoaşteri, România trebuia să-i ofere cooperarea militară. Rusia
izbuteşte să determine Franţa să accepte condiţiile ce urmau a fi puse
României. Prin intermediul lui Paléologue, ministrul de externe Th.
Delcassé a aprobat condiţiile înţelegerii propuse de către Rusia României.
Manifestându-şi încrederea în omologul său rus, Delcassé lasă acestuia
sarcina realizării înţelegerii. Ministrul de externe francez solicită
ambasadorilor şi miniştrilor plenipotenţiari să îşi concerteze acţiunile spre
a obţine acceptarea cât mai rapidă din partea României a tuturor
condiţiilor precizate de către Rusia. Se aprecia că ele erau în avantajul
statului român.
După aceste tatonări, guvernul rus a decis să adreseze celui român
un proiect de convenţie, ale cărui condiţii erau în principal următoarele:
cooperarea imediată a armatei române cu armata rusă împotriva Austro –
Ungariei; Rusia se obliga formal să recunoască anexarea de către
România a teritoriilor încorporate Austro – Ungariei şi locuite de o
populaţie majoritară românească; România se angaja să nu încheie pace
cu Austro – Ungaria decât de comun acord şi simultan cu Rusia. În
preambulul proiectului de convenţie se afirma: Rusia şi România,
interesate deopotrivă în menţinerea echilibrului în Balcani, consideră că
prin agresiunea împotriva Serbiei, Austro – Ungaria a pus în pericol acest
echilibru. Sazonov a propus Franţei ca, în cazul în care România se
decide să lupte alături de Rusia împotriva Austro – Ungariei, Franţa să
declare război oricărei puteri care ar ataca România 86). Deşi pomenea de
păstrarea echilibrului balcanic, printr-o colaborare cu România care să
neutralizeze Imperiul austro – ungar, Rusia intenţiona de fapt să-şi
îndeplinească propriile obiective de politică externă, anume dobândirea
primatului în Peninsula Balcanică şi a accesului la Strâmtori. Rusia viza

47
tacit subordonarea intereselor naţionale ale României propriilor interese
expansioniste.
Premierul Brătianu a încercat să câştige timp din mai multe
considerente: pentru a desăvârşi înarmarea şi pregătirea militară; pentru a
se asigura urmărind evoluţia operaţiunilor militare, că victoria va fi de
partea Antantei şi pentru a avea certitudinea că, la conferinţa de pace, va
obţine anumite câştiguri socotite necesare pentru viitorul ţării. Pentru
îndeplinirea obiectivelor sale, premierul român trebuia, pe de o parte, să
tempereze nerăbdarea puterilor Antantei şi să capete din partea acestora
garantarea îndeplinirii condiţiilor cerute pentru a intra în luptă, iar pe de
altă parte să menajeze suspiciunile Puterilor Centrale şi să liniştească pe
partizanii ambelor tabere în interior87). În plan militar, dotarea tehnică a
armatei române lăsa de dorit şi România nu putea să facă faţă exigenţelor
în cazul unui conflict de lungă durată. Până în momentul în care Aliaţii nu
îi vor fi asigurat aprovizionarea cu armament şi muniţii, România se
găsea în imposibilitatea de a interveni eficient în desfăşurarea
operaţiunilor militare. Ţinând cont de acest dezavantaj, exista pericolul
ca, în cazul unei intervenţii a armatei române tocmai în acel moment,
situaţia pentru Antantă să se complice. Ori, România trebuia, dacă intra în
scenă de partea Triplei Înţelegeri, să faciliteze acţiunile militare ale
acesteia, nu să le îngreuneze.
În legătură cu faptul că Franţa lăsase în seama Rusiei misiunea de a
purta negocierile directe cu România, Radu Rosetti aprecia că această
delegare de competenţe îngreuna derularea tratativelor, constituind o
eroare psihologică. Brătianu în schimb s-a folosit de orice prilej pentru a
trata direct cu celelalte puteri aliate. S-a străduit ca diplomaţia română să
obţină din partea acestora exercitarea de presiuni asupra Rusiei88). Partea
română manifesta reticenţe îndreptăţite faţă de Rusia, întrucât aceasta
încerca în toate împrejurările să-şi impună propriul punct de vedere şi să

48
eludeze propunerile venite dinspre români. Este raţiunea principală pentru
care România a evitat pe cât posibil contactele directe şi nemijlocite cu
Rusia. Trădările Rusiei din trecut, când se considera a fi tot “aliata”
României, nu puteau fi trecute cu vederea.
Rolul Franţei în cadrul tratativelor purtate de Antantă pentru a
determina intervenţia României a fost mai mult unul de mediator, de
intermediar, ea de multe ori conciliind punctele de vedere divergente ale
părţilor română şi rusă. Cu toate acestea, ea a avut posibilitatea de a
influenţa derularea negocierilor, încercând să găsească soluţii, care să fie
acceptate cu mai multă uşurinţă de către partea română. Intervenţiile şi
sugestiile Franţei erau generate, aşa cum aprecia şi Constantin Kiriţescu
şi de simpatiile pentru România, Franţa înţelegând mai bine mentalitatea
şi interesele românilor89). Opinia exprimată de istoric este justă .
Franţa viza, la rândul său, desăvârşirea unităţii sale teritoriale, prin
recuperarea Alsaciei şi Lorenei, aflate sub stăpânire germană de la 1870.
Ţelul similar al unităţii naţionale şi, nu în ultimul rând, sentimentul
latinităţii, au înlesnit apropierea dintre Franţa şi România.
În perioada neutralităţii României, politica franceză faţă de statul
român s-a modelat în funcţie de interesele generale ale Antantei, păstrând
şi o notă aparte. Franţa a intervenit pe lângă guvernele englez şi rus
pentru a mijloci o înţelegere între părţi.
Imediat după 3 august 1914, ataşatul militar francez la Bucureşti,
căpitanul Pichon, era de părere că, în lipsa unei atitudini francofile a
opiniei publice româneşti, regele ar fi ales soluţia angajării României
alături de Tripla Alianţă.
De fapt, Carol I a propus cu fermitate în şedinţa Consiliului
punerea în practică a tratatului cu Austro – Ungaria din 1883, reînnoit în
1913 şi intrarea în luptă alături de Puterile Centrale. Dealtfel, cuvintele
bătrânului monarh adresate diplomaţilor Puterilor Centrale după

49
încheierea Consiliului sunt semnificative, evidenţiind, fără putinţă de
tăgadă, că atitudinea de austrofobie a opiniei publice l-a împiedicat să
acţioneze aşa cum dorea.
La 8 august 1914, în instrucţiunile trimise de către guvernul
francez la Bucureşti, se preciza că dacă politica de neutralitate pe care
România şi-o propunea în cursul crizei austro – sârbe răspundea situaţiei,
în condiţiile transformării acestei crize într-un conflict european,
guvernul francez acordă o mare importanţă colaborării cu România 90).
Franţa, în circumstanţele noului conflict, nu putea fi decât satisfăcută că
România nu a acordat sprijin Austro – Ungariei. Neutralitatea României
era utilă Franţei atâta vreme cât conflictul rămânea unul zonal. Franţa îşi
exprimă intenţia nedisimulată de a avea România de partea sa în cazul
unui conflict generalizat.
Între timp, curentul favorabil Triplei Înţelegeri din sânul opiniei
publice se amplifică, având loc demonstraţii antiaustriece în oraşele
Craiova, Turnu Severin, Târgovişte. Guvernul a luat măsuri în direcţia
temperării acestor acţiuni, trimiţând în 12/25 august 1914, un ordin
tuturor prefecţilor, în care se solicita prevenirea şi chiar interzicerea unor
asemenea manifestaţii91). Dispoziţiile prompte ale guvernului se explică
prin teama unor reacţii vehemente din partea reprezentanţilor Puterilor
Centrale. Tolerarea unor astfel de acţiuni de către autorităţile de la
Bucureşti ar fi însemnat implicit, în viziunea Austro – Ungariei şi
Germaniei, o detaşare şi chiar o rupere a României de Tripla Alianţă.
Totuşi, propaganda în favoarea apropierii franco – române n-a
pierdut din amplitudine. Bunăoară, la reşedinţa doctorului I. Cantacuzino
se întruneşte Comitetul Asociaţiei “Amiciţia Franco – română”, sub
preşedinţia lui George Diamandi. Cu acest prilej, Comitetul a adoptat
următoarele decizii: trimiterea unei telegrame de simpatie guvernului
francez, expedierea unei telegrame către regele Belgiei, prin care să se

50
exprime compasiunea pentru poporul belgian şi indignarea în legătură cu
distrugerea oraşului Louvain; ajutorarea familiilor mobilizaţilor francezi
şi belgieni care se găsesc lipsite de sprijin în România. Apoi, Comitetul a
admis noi membri în rândul său: C.A. Plagino, H. Streitman, N. Cocea,
Gr. Greceanu, dr. D. Manolescu, Gr. Alevra, dr. C. Thiron, Lucian
Boltusch şi Savel Manu92).
În aceste momente, situaţia pe frontul de vest era complet
nefavorabilă forţelor Antantei. După ce iniţial înfrânseseră orice
rezistenţă belgiană la Liège, trupele germane au continuat înaintarea
câştigând între 10 şi 24 august bătăliile de la Dinant, Namur şi Charleroi.
În bătălia dată la Charleroi în 21 august, armata franco – engleză a fost
învinsă. Înfrângerea a avut consecinţe deosebit de nefaste pentru Franţa,
întrucât germanii au înaintat primejdios la sfârşitul lunii august prin
Franţa de Nord, către Paris93).
Dezideratul unităţii naţionale anima populaţia României. Atât la
Bucureşti cât şi în alte oraşe din ţară au avut loc mari reuniuni organizate
de către “Liga Culturală”, “Societatea Carpaţi”, “Acţiunea Naţională”,
“Acţiunea patriotică”, precum şi de către alte asociaţii similare, care
doreau alianţa României cu Franţa şi cu Antanta. Cu prilejul acestor
reuniuni, au luat cuvântul personalităţi politice şi culturale marcante
precum Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, B. Şt. Delavrancea, Vasile
Lucaciu, Octavian Goga. Toţi susţineau intervenţia României în război
pentru eliberarea conaţionalilor. Nicolae Filipescu era cel mai activ om
politic român care milita pentru alăturarea României la Antantă. El va
organiza în capitală manifestaţii publice, în cadrul cărora au loc
procesiuni la statuia lui Mihai Viteazul, marele voievod reprezentând
simbolul luptei pentru unitate a tuturor românilor. Filipescu a fost sfătuit
de către cei apropiaţi să preia conducerea mişcării pentru unitate naţională
şi pentru intrarea în război alături de Franţa. Dealtfel, cei trei mari

51
militanţi, Nicolae Filipescu, Take Ionescu şi Emil Costinescu s-au angajat
să se sprijine reciproc şi să-şi continue eforturile până în momentul în
care vor determina intrarea în război a României alături de Franţa, Anglia
şi Rusia94).
Luna septembrie a anului 1914 a constituit momentul de grea
încercare pentru cele două blocuri beligerante, tabăra Antantei izbutind să
obţină cele dintâi succese mai importante. În atare condiţii, la începutul
lui septembrie, când opinia publică din România a aflat despre primele
eşecuri pe fronturi ale Puterilor Centrale, se produc puternice manifestaţii
împotriva Austriei. Astfel, demonstraţii semnificative, în cadrul cărora s-a
exprimat simpatia pentru Franţa şi s-au rostit îndemnuri pentru întregirea
neamului, au loc în seara zilei de 1 septembrie 1914.
Un grup de cetăţeni a plecat din faţa cafenelei Capşa, înaintând pe
Calea Victoriei până în apropiere de palatul regal. S-a scandat “Trăiască
Franţa”. Pe parcursul traseului, grupul demonstranţilor se întăreşte,
numărând în preajma palatului regal câteva sute de persoane. Pentru ca
manifestanţii să nu pericliteze palatul, o companie din regimentul “Mihai
Viteazul” a oprit mulţimea, barând strada. Cei prezenţi au fost somaţi să
se împrăştie, ceea ce au şi făcut fără să producă incidente. În aceeaşi
seară, un număr mare de studenţi s-au întrunit în sala terasei
Oteteleşteanu, exprimându-şi profunda simpatie şi solidaritatea cu Franţa.
Primul a luat cuvântul Gheorghe Banu, preşedintele Centrului studenţesc,
care în discursul său a apreciat Franţa drept o soră mai mare, care a fost şi
va fi mereu o sursă de civilizaţie şi de cultură pentru români. Către
sfârşitul întrunirii, participanţii au intonat imnul “La arme!”. La statuia lui
Mihai Viteazul s-a ţinut o nouă întrunire studenţească, prilej cu care s+au
interpretat diferite cântece patriotice. Poliţia adoptase încă din timp
măsuri restrictive menite să împiedice o manifestaţie zgomotoasă,
concentrând trupe numeroase pe străzile din apropiere 95). Avem de-a face

52
aşadar cu un apel explicit la intervenţie armată de partea Franţei, care
dintotdeauna a reprezentat un model pentru România. Unitatea naţională
realizată prin acordarea concursului militar pentru Franţa şi Antanta
trebuia să fie obiectivul prioritar al întregii clase politice româneşti.
Reunirea tuturor românilor într-un singur stat era realizabilă doar prin
declanşarea războiului împotriva Austro – Ungariei. Imperiul dualist
reprezenta un obstacol în calea idealului românilor.
Comitetul Central al “Ligii culturale” a proiectat o consfătuire, la
care au luat parte reprezentanţii secţiilor din ţară. A fost adoptată cu
această ocazie o moţiune, în care se solicita intrarea României în acţiune
pentru eliberarea ţinuturilor din Austro – Ungaria locuite de români96).
În această perioadă, sunt organizate întruniri şi manifestaţii de
simpatie în favoarea Franţei şi în alte oraşe ale României. În 31 august, la
Galaţi, un public numeros s-a strâns în faţa sălii Apollo. A luat cuvântul
avocatul N. Drăghicescu, care a arătat că scopul respectivei întruniri era:
“să arate poporului că guvernul e cu dubla alianţă, împotriva opiniunei
publice, care e de partea Triplei Înţelegeri”. În continuare, a rostit un
discurs profesorul Gheorghe Fortu. El a afirmat că România are drept
ideal dobândirea Transilvaniei: “leagănul copilăriei noastre” şi a
Bucovinei, provincie în care se găsea mormântul lui Ştefan cel Mare:
“Dacă nu trebuie să strigăm «Jos Austria», cine ne poate opri să strigăm
«Sus Franţa, sus Rusia, sus Anglia». […] Dacă guvernul şi-a uitat datoria,
ţara nu mai are guvern”97).
Opinia publică fiind înştiinţată în legătură cu politica oficială
promovată de guvern, îşi exprimă nemulţumirea. Teama unei alianţe a
României cu Puterile Centrale imprimă un caracter antiguvernamental
manifestaţiilor de simpatie pentru Franţa. În viziunea vorbitorilor, pentru
a dispune de credibilitate, un guvern este nevoit să promoveze interesele
naţiunii. În cazul desfăşurării unei politici externe contrare intereselor

53
ţării, guvernul poate fi răsturnat, întrucât nu se mai bucură de încredere.
În mod automat, simpatia pentru Franţa era sinonimă cu ostilitatea faţă de
Austro – Ungaria.
Alianţa cu Franţa implica neapărat războiul contra dublei monarhii.
În ochii opiniei publice, această politică reprezenta unica soluţie viabilă
pentru promovarea intereselor fundamentale ale românilor. Transilvania
este considerată pământ românesc, un spaţiu de civilizaţie şi cultură, fără
de care statul nu ar avea trăinicie, fundamentul, piatra de temelie a
statului naţional. Bucovina era o altă provincie istorică, care prin
alăturarea la statul român, avea menirea să întregească edificiul naţional.
Nu se făcea însă vorbire de Basarabia, teritoriu româneasc, aflat însă sub
dominaţia Rusiei. Dar Rusia făcea parte din Tripla Înţelegere. Deci
problema recâştigării Basarabiei nu se putea pune. De o renunţare de
bună voie la teritoriul românesc răpit de Imperiul Rus în 1812 nu se putea
discuta, în condiţiile în care tendinţele anexioniste şi expansioniste au
prevalat dintotdeauna în politica acestui imperiu.
În prima decadă a lunii septembrie, are loc o manifestaţie francofilă
la Constanţa. În 4 septembrie, a sosit în port vaporul de pasageri “Nera”
al societăţii franceze “Messageries Maritimes”, venind din Odessa şi
având la bord numeroşi călători, în marea lor majoritate francezi. Ei au
fost primiţi cu căldură de către mai mulţi cetăţeni români, care au oferit
comandantului vasului un drapel francez împreună cu panglici tricolore
româneşti. Cei prezenţi au urat mult succes în război Franţei. După
această escală, vasul a demarat spre Marsilia. Sunt evidente sentimentele
de solidaritate şi ataşament ale opiniei publice româneşti faţă de poporul
francez în momentele grele ale războiului.
Demonstraţiile de simpatie pentru Franţa şi în favoarea intrării în
război alături de Antantă pentru eliberarea teritoriilor aflate sub stăpânire
austro – ungară vor continua şi după 10 septembrie 1914. În 14

54
septembrie, “Liga culturală” a organizat o adunare naţională la Bacău. În
moţiunea adresată regelui şi primului – ministru, adunarea se pronunţă
pentru dreptul la autodeterminare al românilor din dubla monarhie şi
pentru realizarea unificării statale şi naţionale a românilor 98). Articole
interesante găzduiesc paginile ziarelor. Istoricul A.D. Xenopol publica
articolul “În ceasul suprem”, prin care îndemna guvernul la intervenţie
pentru eliberarea Transilvaniei99).
Unii autori de articole au început să vehiculeze ideea ca România
să accepte oferta Rusiei de convenţie militară şi să pătrundă în
Transilvania. De pildă, profesorul I. Ursu aprecia că decizia României
trebuia să fie independentă de cea a Italiei. De aceea, România nu putea
să aştepte până ce Italia se va hotărî să acţioneze, unirea Transilvaniei cu
România fiind o chestiune vitală pentru ţară. În “Universul” din 6
septembrie 1914 apare un articol cu titlul “Franţa va învinge”. Articolul
este legat de înapoierea în ţară a profesorului Toma Popescu. El a stat în
Franţa la începutul războiului şi astfel, a izbutit să sesizeze starea de spirit
a populaţiei civile de acolo: “Mă găseşti în momentul cel mai fericit al
vieţii mele datorat marei victorii franceze, pe care am aflat-o după 9 zile
de aşteptare, în drumul meu spre casă… Cât despre starea sufletească a
Franţei, de la un cap la altul şi de la mic la mare, ea se poate traduce prin
următoarele cuvinte: «Ori învingem, ori pierim». Când o naţiune întreagă
are atâta conştiinţă de momentul mare în care se găseşte, nu se poate să
nu fie victorioasă. Ceea ce m-a mirat şi m-a făcut să nu-mi mai recunosc
francezii mei este calmul, siguranţa, lipsa absolută de orice descurajare
după luptele îndoioase de la început şi ferma convingere în victoria
finală”100). Articolul se leagă de preţioasa victorie franceză de pe râul
Marna.
În urma bătăliei de pe Marna (5 – 12 septembrie 1914), una dintre
cele mai mari din istorie, trupele franceze conduse de către comandantul

55
şef, generalul Joffre, au stopat înaintarea primejdioasă a armatei germane,
conduse de către şeful Marelui Stat Major German, generalul Möltke 101).
Deşi pierderile au fost însemnate şi de partea învingătorilor, victoria de pe
Marna a avut pentru francezi un extraordinar efect mobilizator. Ea a
întărit convingerea în izbânda finală. Eşecul planului german, ce viza
încheierea rapidă a conturilor pe frontul vestic, prin zdrobirea Franţei, a
indicat tuturor că războiul va fi unul îndelungat. Succesul a consolidat
coeziunea naţiunii franceze.
Sentimentul profund al latinităţii a determinat o apropiere şi mai
strânsă între România, Franţa şi Italia. Ultima, neutră ca şi România, se
afla în atenţia diplomaţiei Antantei, care urmărea câştigarea sprijinului
său. Din ziarul francez “L’Eclaireur de Nice” aflăm că legaţia României
de la Roma a primit, în momentul în care George Diamandi şi C.I. Istratti
se găseau acolo, o telegramă cu următorul conţinut: “Protestăm pentru
simpatiile către Austro – Ungaria. Românii urăsc Austro – Ungaria care
martirizează pe fraţii noştri, trimeşi cei dintâi în foc. Românii adoră
Franţa, în care părinţii noştri au primit lumina, civilizaţia. Trăiască
Franţa! Trăiască Italia!”102). După cum se observă, în Italia mai persistau
încă oarecare îndoieli în ce priveşte opţiunile opiniei publice româneşti,
îndoieli izvorâte din oscilaţiile politicii promovate de către guvernul de la
Bucureşti. Este exprimată însă convingerea că poporul român nu se poate
situa de partea unui stat eterogen din punct de vedere etnic, stat care îi
oprimă conaţionalii. Numeroşi cărturari şi oameni politici români şi-au
desăvârşit studiile la Paris, cultura franceză jucând un rol primar în
formarea lor intelectuală şi profesională. Activitatea “Acţiunii Naţionale”
în favoarea unirii a fost deosebit de susţinută. După răspândirea veştii
succesului de pe Marna, în Bucureşti, Iaşi, precum şi în alte oraşe au avut
loc manifestaţii în favoarea intrării României în război de partea Antantei.
Apelurile mobilizatoare, de genul “Să trecem Carpaţii!”, “A sunat ora

56
eliberării, fraţilor!” sunt tot mai frecvente 103). Momentul părea prielnic
pentru desfăşurarea unei acţiuni care să fie încununată de succes.
Cu prilejul manifestaţiilor studenţeşti, cei prezenţi purtau steagurile
tricolore ale Franţei şi României, intonând “Marseilleza”. Mişcările şi
întrunirile de simpatie pentru Franţa şi pentru intrarea imediată în acţiune
erau însoţite de manifestaţii împotriva Puterilor Centrale. Ziarele pro-
germane precum “Bukarester Tageblatt”, “Ziua” erau arse, iar redacţiile
lor atacate, încât a fost solicitat sprijinul guvernului pentru protejarea lor.
Pe adresa legaţiilor germană şi austro – ungară soseau numeroase scrisori
anonime, în care se proferau ameninţări la adresa şefilor misiunilor, dacă
nu vor înceta presiunile pe care în momentul respectiv le exercitau asupra
regelui şi asupra membrilor guvernului104).
Un alt moment important în economia generală a războiului l-a
constituit bătălia de la Lemberg, în care trupele ruse au provocat o grea
înfrângere austro – ungarilor (29 – 31 august 1914). Oraşul a fost ocupat,
iar mai apoi, în cursul lunii septembrie, forţele ruse au împresurat
fortăreaţa Przemysl şi au izbutit să se înstăpânească asupra întregii
Galiţii. Au existat voci în rândul clasei politice şi al opiniei publice
româneşti care susţineau că momentele “Marna” şi “Lemberg” erau
prielnice pentru ieşirea României din neutralitate şi intrarea în acţiune
alături de Antanta105). Soarta războiului era însă departe de a fi decisă,
evoluţia ulterioară a operaţiunilor militare dovedind cu prisosinţă acest
lucru. Raporturile de forţe vor suferi modificări pe parcursul celor
aproape 4 ani de înfruntări, iar balanţa victoriei va înclina când către o
tabără, când către cealaltă.

4. Apropierea româno-franceză: relaţii oficiale

57
Raporturile oficiale româno – franceze cunosc o intensificare la
începutul lunii septembrie 1914. Franţa s-a decis să acţioneze tot mai
insistent în vederea angajării României în război de partea Triplei
Înţelegeri. Încă după Consiliul de coroană de la începutul lunii august,
preşedintele R. Poincaré aprecia că pentru atragerea României, este
nevoie să i se promită acordarea Transilvaniei. În raportul său trimis la
Paris, în care făcea aprecieri asupra politicii externe a României, Blondel
sublinia că, în cazul consultării naţiunii române, guvernul ar fi fost
obligat să se alăture Antantei106). Ministrul (plenipotenţiar) francez
observase sentimentele evidente profranceze ale populaţiei româneşti.
Luările de poziţie şi demonstraţiile de solidaritate cu Franţa erau grăitoare
în această privinţă.
La 1 septembrie 1914, Blondel telegrafiază ministrului de externe
francez: “În urma demersurilor Triplei Înţelegeri de atragere a României,
guvernul român a manifestat obiecţii în legătură cu problema financiară,
invocând dificultăţile pe care le-ar întâmpina în cazul unei intrări în
acţiune. Ministrul de Finanţe, Costinescu a solicitat sprijinul financiar al
“Triplei Înţelegeri”107). Înclinaţia lui Em. Costinescu către Franţa era
binecunoscută, el militând cu hotărâre pentru alinierea României la
Antantă. Pe de altă parte, greutăţile de natură financiară de care vorbeau
ceilalţi membri ai guvernului nu puteau fi ignorate. O acţiune de o
asemenea amploare, precum desfăşurarea unui război împotriva forţelor
Puterilor Centrale, reclama cheltuieli enorme. O zi mai târziu, Delcassé
trimite răspuns reprezentantului său în capitala României, declarând că, în
cazul în care România se va pronunţa clar în favoarea Antantei, Franţa
consimte să acorde ajutorul financiar sine qua non pentru desfăşurarea
acţiunilor militare româneşti108).
În paralel, diplomaţii Puterilor Centrale desfăşoară o puternică
activitate pentru a determina România să lupte de partea lor. Avem de-a

58
face cu o concurenţă tot mai încrâncenată între cele două părţi, fiecare
încercând pe cât posibil să nu piardă teren în favoarea părţii adverse.
Demersurile austriece pe lângă guvernul de la Bucureşti produc
îngrijorare Franţei, astfel încât, la 7 septembrie Blondel raportează: “Ţin
să informez asupra noilor oferte făcute de austrieci guvernului român
pentru a-i atrage de partea lor. […] În cazul victoriei armatelor austriece
şi germane, contele Berchtold se angaja să acorde României, în schimbul
cooperării sale militare, autonomia Transilvaniei şi o rectificare de
frontieră în Bucovina”109). Îngrijorările francezilor sunt întemeiate,
deoarece prin aceste promisiuni, Puterile Centrale vizau evident
sensibilizarea autorităţilor române. Prin acordarea statutului de autonomie
pentru Transilvania şi modificarea graniţei în Bucovina, Austro – Ungaria
urmărea şi diminuarea curentului potrivnic din opinia publică.
Către sfârşitul lui august 1914, puterile Antantei au iniţiat acţiuni în
scopul creării unei alianţe balcanice. România era însă destul de reticentă
în faţa unui atare proiect, premierul I.I.C. Brătianu declarând: “Noi vrem
să ne menţinem […] întreaga noastră libertate: noi vrem să rămânem
neutri […] însă să nu fim obligaţi la o neutralitate solidară cu alţii.
Suntem pregătiţi să sprijinim Grecia şi Turcia pentru a se pune de acord şi
am fi bucuroşi de asemenea să vedem Bulgaria şi Serbia ajungând la un
consens…”110). Guvernul român dorea să-şi păstreze întreaga sa libertate
de acţiune şi de mişcare pe parcursul neutralităţii. Dealtfel, obiectivele
sale de politică externă erau diferite de ale celorlalte state balcanice,
România vizând desăvârşirea unităţii sale teritorial – statale. Evident că
ea dorea menţinerea unui climat de linişte în Balcani, soluţionarea
amiabilă a diferendurilor turco – greceşti şi bulgaro – sârbe. Tensiunea şi
frământările ameninţau să degenereze în noi complicaţii. Intenţia Antantei
de creare a acestui bloc balcanic răspundea necesităţii de a contrabalansa
influenţa austro – ungară. Respectivul proiect, înfăptuit sub “umbrela” sa

59
protectoare trebuia, în viitor, să contribuie la plasarea tuturor statelor
balcanice de partea Triplei Înţelegeri. Planul puterilor Antantei nu s-a
putut materializa din pricina intereselor diferite ale ţărilor balcanice.
Circumspecţia cabinetului de la Bucureşti în ce priveşte realizarea
unei astfel de alianţe sub auspiciile Antantei este determinată şi de faptul
că tratatul din 1883 cu Austro – Ungaria nu a fost denunţat în mod oficial.
Ulterior oficialităţile române au exprimat opinia conform căreia se găseau
în imposibilitatea de a proceda la tratative ce priveau în mod imperios
teritorii aparţinând în acel moment Austro-Ungariei. Aceasta ar
contraveni poziţiei sale de neutralitate111).
În cursul lunii septembrie, presiunile exercitate de către Antantă la
Bucureşti devin tot mai accentuate. Încă de la debutul demersurilor pentru
atragerea României, Rusia a reclamat calitatea de negociator direct cu
guvernul român112). În 17 septembrie 1914, guvernul rus solicită
autorităţilor de la Bucureşti să mobilizeze armata şi să i se alăture pentru
a desăvârşi ocuparea Bucovinei şi pentru a o ajuta să ocupe Transilvania.
Cererea se produce în contextul succeselor ruse de pe frontul de sud – est
de la sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie. Pentru a valorifica
rezultatele, Rusia avea nevoie de noi succese, care însă nu puteau fi
obţinute decât prin sprijin venind din partea României.
Oboseala trupelor ruse constituia un factor obiectiv. Guvernul
României dorea să obţină garanţii din partea Franţei şi Angliei în privinţa
atribuirii teritoriilor româneşti din cadrul Imperiului austro – ungar.
România nu avea încredere în Rusia şi de aceea, viza obţinerea de
garanţii din partea tuturor puterilor Antantei. Franţa a luat cunoştinţă de
propunerile Rusiei şi a informat că subscrie la acestea.
În acest moment, Blondel era de părere că Franţa trebuie să
manifeste recunoştinţă pentru România, întrucât aceasta a rămas neutră,
iar în cazul intrării în luptă de partea Franţei, ultima ar trebui să

60
îndepărteze orice ameninţare care s-ar abate asupra României şi să-şi
apropie pentru totdeauna: “acest popor latin care va rămâne aliatul nostru
în Orient”113). Diplomatul francez socotea că sentimentul latinităţii va
contribui în mod decisiv la apropierea celor două naţiuni. El acordă
importanţă capitală concursului României, care odată dobândit, nu mai
trebuia pierdut. Angajamentele luate faţă de România trebuiau asumate în
întregime.
Cu o zi mai devreme, în 16 septembrie 1914, ministrul francez la
Bucureşti aprecia că în curând, guvernul român va decreta mobilizarea şi
va trece de partea Antantei, iar în atare condiţii, regele va fi nevoit să se
declare de acord sau să abdice114). Avem de a face cu o atitudine optimistă
din partea reprezentantului Franţei, care neglija reticenţele persistente ale
oficialităţilor române.
Cu toate circumspecţiile exprimate de guvernul român faţă de
politica Rusiei, nevoia României de a-i fi recunoscute aspiraţiile legitime
au dus la semnarea convenţiei româno – ruse la Petrograd în 18
septembrie/1 octombrie 1914. În virtutea respectivului acord, România se
angaja să păstreze o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. În schimb,
Rusia garanta integritatea teritorială a României şi atribuirea teritoriilor
româneşti aflate sub dominaţie austro – ungară. România dispunea de
libertatea de a alege momentul pe care îl considera oportun pentru a
purcede la ocuparea respectivelor teritorii115). Rusia se obliga totodată să
obţină consimţământul Franţei şi al Marii Britanii în ce priveşte
satisfacerea revendicărilor teritoriale româneşti. Respectivul acord
survenea după ce, anterior, I.I.C. Brătianu refuzase oferta rusă de
cooperare militară. I.G. Duca exprima în legătură cu semnarea respectivei
convenţii opinia potrivit căreia: “prezenţa lui Carol I pe tronul României
inspira ruşilor o teamă atât de mare, încât, atunci când Brătianu le-a
propus să le dea în scris că România va rămâne neutră, ei au oferit tot

61
ceea ce românii au cerut116). Teama de o eventuală raliere a României la
tabăra Triplei Alianţe, perfect posibilă datorită originii germane a lui
Carol I, a determinat autorităţile ruse să accepte chiar neutralitatea
României.
Demersurile diplomatice cunosc o intensificare către sfârşitul lunii
septembrie 1914. Ministrul de externe, Sazonov, a propus Franţei şi
Angliei ca toate cele trei puteri ale Antantei să-şi folosească întreaga lor
autoritate pentru a împiedica Bulgaria să atace România, în cazul în care
aceasta din urmă ar începe ocuparea Transilvaniei.
Primul ministru român a fost însă de părere că încă nu a sosit
momentul favorabil pentru ca România să intre în acţiune. Guvernul
trebuia să beneficieze de timpul necesar pentru preparative117). Ulterior,
Franţa şi Anglia au consimţit să facă fiecare la Bucureşti câte o declaraţie
similară, însă într-o formă mult mai decisă. Astfel, Franţa şi Anglia
îndemnau România să-şi îndrepte forţele sale împotriva Austro –
Ungariei. Era exprimată ideea conform căreia înfrângerile austro –
ungarilor în luptele cu ruşii, precum şi simpatiile evidente ale populaţiei
din Transilvania pentru România vor permite acesteia să uziteze o parte
restrânsă a trupelor sale în scopul ocupării acestei provincii istorice
româneşti. Astfel, grosul trupelor României vor putea fi plasate pe
frontiera cu Bulgaria118). Sunt binecunoscute diferendurile teritoriale între
România şi Bulgaria după tratatul de pace de la Bucureşti, din 10 august
1913. Îngrijorările lui Brătianu legate de eventualitatea unui atac bulgar
erau în bună măsură fondate. Bulgaria nu se putea resemna cu pierderea
Cadrilaterului. Pe de altă parte, Bulgaria nu putea uita că România, care
patronase dealtfel tratativele de la Bucureşti, atribuise Serbiei teritorii
macedonene revendicate chiar de partea bulgară.
Totuşi, în 18 septembrie 1914, ministrul (plenipotenţiar) al
Bulgariei în capitala României, declarase că indiferent de poziţia pe care

62
urma s-o adopte România, Bulgaria va rămâne neutră 119). Într-o altă
telegramă, datată în 21 septembrie 1914, Camille Blondel aprecia că, prin
implicarea armatei române Franţa ar dobândi avantaje morale şi materiale
incontestabile. Se consideră că ezitările primului ministru român ar fi
generate de ameninţările proferate de către Germania. Reprezentantul
francez era de părere că mijlocul cel mai eficient care să îl constrângă pe
Brătianu fie la acţiune, fie la demisie, ar fi o declaraţie a Rusiei, care să
indice necesitatea ocupării din motive strategice a Transilvaniei. Aceasta
urma să survină în condiţiile în care România părea să renunţe la ofertele
foarte avantajoase care îi sunt făcute120). Avantajele morale la care se
referă Blondel ar fi fost de netăgăduit în condiţiile în care Franţa ar fi
izbutit într-un interval deosebit de scurt să modifice complet orientarea
externă a României, dinspre Puterile Centrale către Antantă.
Pe de altă parte, este evident că sprijinul României ar fi furnizat
Aliaţilor un plus de forţă militară. Ameninţările germane au intervenit pe
fundalul intensificării demersurilor diplomatice ale statelor Antantei în
vederea atragerii României.
Cooperarea militară a României cu Rusia în schimbul recunoaşterii
revendicărilor naţionale româneşti este considerată ca fiind foarte
benefică pentru România de către statele Antantei. Întrucât guvernul
român nu adopta o poziţie decisă, se considera că sugerarea unei
intervenţii militare a Rusiei în Transilvania ar forţa mâna guvernului
Brătianu.
Diplomaţia franceză depune eforturi din ce în ce mai mari pentru a
convinge cabinetul de la Bucureşti că: “interesul său este acela de a se
afirma şi a acţiona cu energie, nu de a aştepta…”121). Numai implicându-
se activ în luptă, părăsind starea de neutralitate, România va putea culege
roade la finele conflagraţiei, atingându-şi obiectivul esenţial: desăvârşirea

63
unităţii naţionale. Doar participând la război, România putea ocupa un loc
important la conferinţa de pace.
În 26 septembrie 1914 are loc o întrevedere între Nicolae Filipescu,
liderul organizaţiei intervenţioniste din România, “Acţiunea Naţională” şi
reprezentantul diplomatic francez. Filipescu l-a întrebat pe Blondel dacă
cunoştea propunerile Rusiei. Ministrul francez a răspuns că era la curent
cu propunerea vizând cooperarea armatei române. În continuare, N.
Filipescu a replicat: “Înţelegeţi că dacă ni se promite în schimbul
neutralităţii noastre aproape tot atât cât am putea câştiga prin forţa
armelor, vom prefera mai degrabă să nu ne amestecăm în luptă”. Blondel
însă l-a atenţionat pe interlocutorul său că prestigiul României reclama o
acţiune militară. Luând în considerare sugestiile diplomatului francez,
Filipescu exprima temerea ca nu cumva regele şi primul ministru,
încercând să evite confruntarea cu Austria, să se mulţumească cu o soluţie
pacifistă avantajoasă122). Discuţia a avut loc în contextul preparativelor
pentru un nou consiliu de coroană, ce urma să aibă loc la 30 septembrie
cu scopul de a stabili viitoarele linii de conduită externă a ţării. Blondel a
hotărât să-şi multiplice demersurile pe lângă factorii de decizie de la
Bucureşti, făcând apel: “la amorul propriu naţional, evidenţiind că
acţiunea militară va aduce României mult mai mult decât neutralitatea
sa…”123).
Opinia lui Blondel este explicabilă. România putea deveni un stat
respectat în arena relaţiilor internaţionale printr-o participare directă la
marea conflagraţie. Un stat respectat era un stat puternic şi unitar. Ori,
dezideratul unităţii teritorial – statale se putea realiza prin forţa armelor.
Ministrul francez s-a înşelat însă atunci când a considerat că opinia
publică română va influenţa într-un timp relativ scurt guvernul şi va
determina intervenţia armatei române.

64
Imediat însă, evenimentele iau o turnură oarecum neaşteptată. În 28
septembrie 1914, ministrul (plenipotenţiar) rus la Bucureşti, Poklevski,
procedează la o nouă ofertă pe lângă guvernul Brătianu. În virtutea noii
propuneri făcute de Rusia, aceasta se obliga să recunoască dreptul legitim
al României de a încorpora regiunile din monarhia austro – ungară locuite
de o populaţie preponderent românească.
În privinţa Bucovinei, principiul etnic va servi drept bază pentru
delimitarea teritoriilor între România şi Rusia. Propunerea rusă mai
preciza că România dispune de permisiunea de a ocupa respectivele
teritorii în momentul considerat de ea potrivit. Rămânând în expectativă,
România se angaja la o neutralitate binevoitoare. Primind comunicarea,
premierul român s-a declarat mulţumit de ofertele Rusiei, adăugând că va
pleda în favoarea neutralităţii cu prilejul consiliului de coroană 124).Practic,
noua propunere rusă relua prevederile convenţiei secrete din 18
septembrie/1 octombrie. Momentan, Rusia socotea favorabilă propriilor
interese chiar şi neutralitatea României. Ea se temea ca nu cumva
România să cedeze presiunilor diplomatice austro – ungaro – germane şi
să-şi îndrepte armele contra sa. Observăm o diferenţă de opinii în cadrul
taberei Antantei, între punctul de vedere al Franţei, care socotea necesară
intervenţia României prin părăsirea neutralităţii şi punctul de vedere rus,
care se arăta favorabil în acest moment chiar şi neutralităţii binevoitoare.
O zi mai târziu, Brătianu a declarat reprezentantului Rusiei că era
dispus să semneze angajamentul cu privire la delimitarea zonelor de
ocupaţie în Bucovina. Brătianu solicita şi garantarea posesiunilor
teritoriale actuale ale României. Totodată, a cerut miniştrilor puterilor
Antantei la Bucureşti să păstreze secretul asupra acestei discuţii, de care
nu se va folosi decât în ziua în care va socoti de cuviinţă să intre în
acţiune. Preşedintele Consiliului de miniştrii român a mai menţionat că
respectiva zi este posibil să vină chiar în scurtă vreme, deşi s-a proclamat

65
neutralitatea125). Brătianu nu îşi putea asuma obligaţii precise atât timp cât
nu i se garanta integritatea teritorială a ţării. El încă nu a angajat armata
română la jertfe inutile, socotind că ea nu dispune de potenţialul material
necesar desfăşurării în bune condiţii a unei ofensive îndreptată împotriva
dublei monarhii. Neutralitatea nu era văzută ca o soluţie perpetuă, ci ca
una provizorie până în clipa în care România va beneficia de toate
asigurările din partea Franţei, Rusiei şi Angliei. Guvernul român dorea să-
şi rezerve libertatea de a alege singur ziua în care va interveni în război.
În această privinţă, Blondel solicita guvernului său să se pună de acord cu
Rusia126).
În 27 septembrie/10 octombrie 1914 a decedat regele Carol I,
considerat de mulţi drept principalul obstacol în calea realizării unei
înţelegeri concrete cu Antanta. De aceea, opinia publică proantantistă a
socotit că moartea regelui va determina o schimbare în politica externă
românească, în direcţia unei ralieri fără echivoc la Tripla Înţelegere127).
La 2 octombrie 1914, Blondel telegrafia la Paris că, în urma
propunerii formulate de către Rusia, premierul Brătianu a estimat că nici
o realitate nouă nu va motiva o schimbare în atitudinea României. Astfel,
el i-a convocat pe liderii partidelor politice spre a-i determina să
împărtăşească opiniile sale. După mai multe exprimări de păreri, punctul
de vedere al lui Brătianu a prevalat128).
Varianta neutralităţii era văzută în acel moment drept cea mai
recomandabilă pentru a fi prezervate interesele ţării.
Blondel raporta că premierul român a avut un schimb de vederi cu
Take Ionescu şi cu Al. Marghiloman, în urma căruia ei sunt convinşi că o
nouă convocare a Consiliului de Coroană nu era necesară, întrucât nu era
vorba de o reorientare a politicii prezente a României129).
Take Ionescu era cunoscut pentru opiniile sale pro-antantiste,
intervenţioniste şi se bucura de o puternică influenţă în rândul opiniei

66
publice. Primul ministru trebuia să fie bine informat în legătură cu
intenţiile liderilor celor două partide aflate în opoziţie, Al. Marghiloman,
şeful Partidului Conservator şi T. Ionescu, şeful Partidului Conservator
Democrat. În privinţa unei asemenea delicate chestiuni, precum politica
externă a României, toate forţele de pe scena politică românească
trebuiau să se pună de acord şi să ajungă la un consens.
Încă din august 1914 se produce un eveniment cu repercusiuni
asupra desfăşurării generale a operaţiunilor, precum şi asupra raportului
de forţe în sud – estul Europei: Imperiul otoman intra în război alături de
Puterile Centrale. Antanta suferea astfel o semnificativă înfrângere
diplomatică în tentativa de atragere a statelor balcanice de partea sa. În
octombrie, Turcia purcede la acţiuni militare de partea Triplei Alianţe.
O polemică ascuţită se produce în presă în cursul lunii octombrie.
Astfel, ziarul “La Roumanie” oferă o replică dură ziarului german
“Lokal Anzeiger”, care în 5 octombrie anunţase că moştenitorul tronului
României, Ferdinand, ar fi declarat că niciodată n-ar consimţi să se urce
pe tron dacă agitaţiile rusofile l-ar sili pe rege să abdice. Aceste afirmaţii
sunt calificate drept o insolenţă grosolană faţă de moştenitorul tronului de
a-i atribui sentimentul de dezertare de la datoriile sale, precum şi faţă de
naţiunea română, pretinzând că voinţa conştientă şi suverană a poporului
ar putea fi considerată ca intrigă rusofilă 130). Dealtfel, erau de necontestat
înclinaţiile profranceze şi proantantiste ale lui Ferdinand I şi ale soţiei
sale, Maria.
Manifestaţiile de simpatie pentru Antanta nu erau inspirate de
Rusia, ci erau izvorâte din simţământul populaţiei că numai alături de
Antanta va putea fi înfăptuită unirea provinciilor de peste munţi cu
România. Regele Ferdinand a primit la 28 octombrie 1914 o delegaţie a
profesorilor universitari, prilej cu care a declarat că el se pronunţă tot atât
de înflăcărat pentru realizarea idealului naţional ca oricare dintre ei 131).

67
Curentul intervenţionist şi pro-antantist din România cunoaşte o
revitalizare către sfârşitul lunii octombrie 1914. Astfel, într-o telegramă
expediată la Paris în 31 octombrie 1914, Blondel exprima oportunitatea
ca reprezentanţii diplomatici ai Antantei la Bucureşti să susţină financiar
organele de presă filo-antantistă şi să contracareze propaganda
germană132). Diplomaţia franceză era conştientă că presa juca un rol
formator de primă importanţă, iar în lipsa unor fonduri băneşti
substanţiale, activitatea în favoarea Triplei Înţelegeri era îngreunată.
În 24 octombrie/6 noiembrie a avut loc la Bucureşti o manifestaţie
în cadrul căreia s-a reclamat intervenţia imediată în război alături de
Franţa, Rusia şi Anglia în scopul împlinirii idealului naţional, indiferent
de timp şi de împrejurările militare 133). La 9 noiembrie 1914 s-a produs la
Bucureşti o puternică manifestaţie de simpatie pentru Franţa, principalii
vorbitori pronunţându-se împotriva tergiversărilor guvernului liberal.
Aceste manifestări erau de înţeles, întrucât datorită evoluţiei
evenimentelor militare, datorită iniţierii primelor acţiuni militare ale
Turciei în Orient alături de Tripla Alianţă, era imposibil de apreciat cine
va triumfa în final. Tocmai din pricina acestei incertitudini, urcarea pe
tron a lui Ferdinand n-a adus schimbări esenţiale în poziţia României134).
După intrarea Turciei în luptă alături de Puterile Centrale, la
Bucureşti persista o puternică stare de nelinişte, întrucât nu se cunoştea ce
va întreprinde Bulgaria în viitorul apropiat. Dacă s-ar fi precipitat să intre
în acţiune împotriva Austro – Ungariei, România ar fi riscat să se expună
unei riposte bulgare venite dinspre sud. Vechile afinităţi între Austro –
Ungaria şi Bulgaria, ca şi divergenţele legate de frontiera în Dobrogea
dintre România şi Bulgaria, ar fi constituit argumente plauzibile în
favoarea unei orientări a Bulgariei către Tripla Alianţă. Perspectiva
susţinerii unui efort militar pe două fronturi nu era deloc încântătoare
pentru guvernul României.

68
Puternice diferenduri teritoriale existau între Bulgaria şi Serbia,
prima fiind profund nemulţumită de prevederile tratatului de la Bucureşti.
În atare condiţii, nu era deloc exclus un atac al Bulgariei împotriva
Serbiei. Luând în calcul această eventualitate, Blondel a purtat în 31
octombrie convorbiri cu membrii cabinetului României, prilej cu care
subliniază necesitatea ca România să intervină în ajutorul Serbiei, în
cazul în care ea va fi victima unui atac bulgar. Premierul I.I.C. Brătianu a
refuzat să-şi asume vreun angajament formal, întrucât nu se consultase
concret în această privinţă cu regele şi cu ceilalţi colegi de guvern135).
România nu intenţiona să-şi asume vreun angajament întrucât acesta nu ar
fi fost în conformitate cu statutul de neutralitate. Ministrul francez al
Afacerilor Externe, Th. Delcassé aprecia că ipoteza unui atac bulgar
îndreptat împotriva Serbiei este demnă de luat în seamă şi considera
ezitările oamenilor de stat români de a veni în sprijinul Serbiei drept
nefondate136). Intenţiile autorităţilor române de a-şi păstra neutralitatea şi
de a conserva statu-quo-ul în zona balcanică sunt evidente din moment ce
ministrul (plenipotenţiar) al României la Paris, Alexandru Emanoil
Lahovari, a declarat la începutul lunii noiembrie 1914 că: “dacă Bulgaria
rămâne liniştită, România va proceda la fel…”137). Prin atragerea Turciei
de partea lor în conflictul mondial, Puterile Centrale au vizat închiderea
strâmtorilor Bosfor şi Dardanele pentru forţele Antantei şi, implicit,
reducerea capacităţii combative a acestora. Ralierea Turciei la Puterile
Centrale a generat o stare explicabilă de îngrijorare în rândul oamenilor
de stat francezi, englezi, ruşi, dar şi români. Antanta suferise o grea
înfrângere diplomatică. Demersurile sale de menţinere a Turciei în
neutralitate au fost sortite eşecului. În sud – estul Europei, Puterile
Centrale puteau conta pe un aliat important, dat fiind rolul său strategic.
În noua conjunctură, Blondel are o întrevedere cu premierul
Brătianu, cerând noi informaţii în legătură cu atitudinea guvernului

69
român. Brătianu a afirmat că, pentru moment, el consideră oportun să-şi
păstreze neutralitatea. Totodată, îşi menţinea cea mai mare neîncredere
faţă de intenţiile bulgare. Primul ministru şi-a exprimat dorinţa fie ca
guvernul bulgar actual condus de Radoslavov să fie înlocuit cu un guvern
rusofil, fie ca Bulgaria să intre în acţiune de aceeaşi parte cu România şi
să întoarcă armele contra Turciei. În telegrama adresată ministrului său de
Externe, Blondel conchidea: “Această ultimă soluţie este cea mai bună şi
dacă vom putea să o adoptăm, nu vom avea de pierdut” 138). Realizarea
unei înţelegeri româno – bulgare sub auspiciile Franţei o scutea pe
aceasta din urmă de temerile unei apropieri a Bulgariei de Turcia şi de
Puterile Centrale. Pe de altă parte, Antanta ar fi dobândit valorosul
concurs a două state pe care dorea să şi le apropie chiar şi tabăra rivală.
În urma unei noi întrevederi cu ministrul francez şi Brătianu, cel
dintâi aprecia că negocierile directe ale României cu Sofia se puteau
materializa prin semnarea unui acord de natură să limpezească situaţia
prezentă şi să consolideze în viitor relaţiile dintre România şi vecina sa.
Deşi C. Blondel a insistat în favoarea tratativelor, a parafării unui acord
româno – bulgar, premierul român şi-a păstrat cu fermitate punctul de
vedere, nedorind să discute cu guvernul de la Sofia 139). El nu ar consimţi
să facă concesiile teritoriale reclamate de bulgari. Pentru Brătianu,
conform unei declaraţii propri, teritoriile Dobrogei sudice aveau o
importanţă strategică mai mare decât însăşi Transilvania. În aceste
condiţii, singura atitudine posibilă pentru România era neutralitatea: “care
să ţină la respect Bulgaria”140). Opinia premierului României nu era însă
împărtăşită de către membrii cabinetului şi nici de către majoritatea
oamenilor politici cu influenţă, care pledau pentru dobândirea
Transilvaniei ca obiectiv prioritar. Este posibil ca Brătianu să fi susţinut
în mod oficial importanţa sporită a păstrării Cadrilaterului din motive
obiective, dorind să amâne angajarea în conflict. Tergiversările lui

70
Brătianu produceau nelinişte şi tensiune în sânul diplomaţiei franceze.
Ulterior, Brătianu a declarat că ar fi acceptat bucuros să lupte împotriva
Bulgariei în numele echilibrului balcanic. Acest lucru l-ar fi dispensat de
un atac direct asupra Austro – Ungariei şi totodată ar fi reclamat primirea
Transilvaniei şi Bucovinei în cazul victoriei Antantei. Obţinerea
respectivelor provincii româneşti aflate sub dominaţie străină în
eventualitatea victoriei Antantei, era văzută drept răsplată a acţiunii
României împotriva unui duşman al Serbiei141).
Luptând împotriva Bulgariei şi nu împotriva Austro – Ungariei,
Brătianu se punea la adăpost în cazul unei victorii germane. Ministrul
Franţei la Bucureşti se referea în raportul său la faptul că primul ministru
român nu s-ar hotărî să intervină decât constrâns fiind de presiunea
exercitată de opinia publică. Pe de altă parte, este subliniată indecizia
regelui, care însă se conformează hotărârilor guvernului, pe care trebuie
să le ratifice. În atare condiţii, Franţa aştepta părăsirea neutralităţii de
către România. Telegrama lui Blondel către Delcassé din 5 noiembrie
releva faptul că Brătianu se pronunţa pentru largi concesii care să fie
făcute Serbiei şi Greciei de către Bulgaria. Deşi era de acord cu
extinderea teritorială a Bulgariei în detrimentul Turciei, el excludea
posibilitatea modificării tratatului de la Bucureşti în ce priveşte frontiera
comună româno – bulgară în Dobrogea. Ambasadorul Franţei era de
părere că dacă Brătianu va renunţa la intransigenţă, discuţiile cu guvernul
de la Sofia ar putea fi angajate prin intermediul reprezentantului Antantei,
cu consimţământul guvernului român.
În opinia diplomatului francez, autorităţile române ar vedea în
această procedură o garanţie în plus că Bulgaria îşi va respecta
angajamentele luate142).
Întrucât pericolul bulgar persista, Bulgaria mobilizând trupe la
frontiera cu România, Brătianu refuza să-şi modifice atitudinea.

71
Ambasadorul Franţei la Londra, Paul Cambon, era de părere într-o
telegramă expediată ministrului său de Externe în 7 noiembrie 1914 că
refuzul României de a interveni în război era determinat în parte de lipsa
de muniţii. O misiune românească a sosit în Anglia cu scopul de a
cumpăra sau de a comanda cartuşe. Însă Foreign Office-ul a aflat că
România a primit din Germania un tren cu muniţii exportând în schimb o
anumită cantitate de petrol143). Era firesc ca persistenţa colaborării româno
– germane să îngrijoreze şi să nemulţumească Antanta. Aceasta era
dispusă să sprijine România cu armament şi muniţii, însă nu putea
accepta ca guvernul de la Bucureşti să păstreze legături strânse cu o
putere a Triplei Alianţe.
În 8 noiembrie 1914, ţarul Rusiei publică o proclamaţie în care îşi
exprima speranţa că războiul ruso – turc se va încheia prin victoria
Rusiei144). Astfel, proiectul lui petru cel Mare de includere a tuturor
statelor balcanice în orbita Rusiei putea fi materializat.
Rusia viza, pe de altă parte, controlul asupra Strâmtorilor şi asupra
Constantinopolului. Tendinţele expansioniste voalate ale Rusiei au
generat neliniştea Franţei. Ea se temea, pe bună dreptate, că intenţiile ruse
vor alimenta şi vor întări suspiciunile României faţă de o colaborare cu
Antanta. În faţa noii situaţii create prin proclamaţia lui Nicolae al II-lea,
ministrul de Externe al Franţei telegrafiază la 9 noiembrie ambasadorului
de la Petrograd, M. Paléologue, semnalând necesitatea unei declaraţii a
Rusiei, care să indice limpede că ea nu se opune principiului libertăţii şi
internaţionalizării Strâmtorilor. Răspunsul Lui Paléologue a venit o zi mai
târziu. Ministrul francez la Petrograd se arată a fi mult mai intransigent
decât Blondel, afirmând că atât timp cât nu va acţiona, România nu va
putea pretinde să fie consultată în legătură cu deciziile luate de către
Rusia de comun acord cu celelalte puteri ale Antantei. Paléologue

72
împărtăşea de fapt punctul de vedere al ministrului de externe rus,
Sazonov145).
Între timp, diplomaţia franceză a continuat eforturile în vederea
realizării reconcilierii româno – bulgare. Franţa propunea ca, în cazul în
care România obţinea Transilvania, să retrocedeze Bulgariei o parte din
Cadrilater. Majoritatea oamenilor politici români au îmbrăţişat punctul de
vedere francez. Manifestaţiile în favoarea Antantei ale fracţiunii
intervenţioniste din cadrul PNL şi ale profesorilor universitari au
alimentat speranţele Franţei în obţinerea sprijinului cât mai rapid al
României. Se miza fie pe capacitatea lui Brătianu de a lua o decizie, fie
pe demisia acestuia din funcţia de premier, urmată de constituirea unui
guvern de concentrare naţională. Blondel considera că: “lupta este grea,
dar nu disper, nădăjduind să o văd încheiată în favoarea noastră”146).
Blondel a cerut guvernului Brătianu să se pronunţe şi în legătură cu
proiectul înaintat de către guvernul sârb vizând încheierea unei înţelegeri
între Serbia, Bulgaria şi România. În respectivul proiect era vorba de
unele concesii limitate în favoarea Bulgariei. Guvernul român a refuzat să
adere, invocând realitatea evidentă că o acţiune solidară cu un stat
beligerant nu era compatibilă cu neutralitatea. Totodată, rolul de mediator
între două state slave trebuia asumat de către guvernul rus147).
Speranţele lui Blondel într-o raliere a României la tabăra Antantei
erau îndreptăţite. În telegrama din 13 noiembrie 1914, Paléologue
transmitea la Paris declaraţia primului ministru Brătianu făcută
ministrului Rusiei la Bucureşti, conform căreia România era pregătită să
declanşeze imediat un atac împotriva Austro – Ungariei dacă cele trei
puteri aliate îi garantau integritatea în faţa unei eventuale agresiuni din
partea Bulgariei, precum şi dacă îi promiteau ajutorul în vederea obţinerii
din America a unei cantităţi de material de război. Sazonov i-a adus la
cunoştinţă lui Brătianu că va consulta guvernele francez şi englez în

73
privinţa celor două condiţii formulate de către premierul român.
Paléologue a adăugat că România îşi condiţionează acţiunea împotriva
Austriei de rămânerea Bulgariei în neutralitate. Pentru a putea pune de
acord părţile bulgară şi română, Franţa a căutat să satisfacă pretenţiile
Bulgariei asupra Macedoniei. Ministrul francez în capitala Rusiei estima
că, în cazul în care negocierile româno – bulgare vor fi încununate prin
semnarea unui acord, Antanta va aplica Austriei lovitura cea mai
importantă pe care ultima ar putea s-o primească în faza actuală a
războiului148). Prin neimplicarea Bulgariei într-un conflict româno –
austro – ungar, monarhia dualistă ar fi fost privată de sprijinul unui stat
balcanic pe al cărui ajutor s-ar fi bazat. În acelaşi timp, un obstacol
important în calea intrării României în război, anume pericolul bulgar, ar
fi fost îndepărtat. Astfel, României i se crea posibilitatea de a lupta
împotriva fostului aliat în scopul formării statului naţional unitar.
Implicarea României în conflict alături de Tripla Înţelegere în acest
moment ar fi consolidat potenţialul militar al acesteia şi i-ar fi uşurat
efortul de război.
Diplomaţii francezi au semnalat, la jumătatea lunii noiembrie 1914,
starea de spirit ce domnea în armata română: “În România, armata este cu
toată inima de partea Triplei Înţelegeri şi acum generalii români sunt de
acord că înfrângerea germană se va produce şi va fi datorată erorilor
militare ale germanilor. Dar aprovizionarea cu muniţii nu este suficientă
pentru a intra în campanie…”149). În octombrie – noiembrie, germanii nu
au izbutit să se impună în bătălia Flandrei, dată pe Yser şi Ypres. Frontul
s-a stabilizat pe Yser. Trupele germane au încercat, fără succes, să ia cu
asalt fortăreaţa Verdun. Anterior, în octombrie, franco – englezii
realizaseră o contraofensivă în provinciile Picardia şi Artois. În ce
priveşte nevoia stringentă de muniţii a României, este grăitoare declaraţia
primului ministru I.I.C. Brătianu către ministrul Rusiei la Bucureşti,

74
Poklevski. Potrivit asigurărilor date de Brătianu, România era pregătită
să-şi ofere colaborarea imediată Antantei, cu condiţia îndeplinirii a două
cerinţe: 1) România trebuia să primească garanţii care s-o scutească de
primejdia unui eventual atac bulgar; 2) Aliaţii să se angajeze să îi livreze
muniţii şi medicamente150).
Între timp, armata austro – ungară repurta succese, constrângând pe
sârbi la retrageri succesive. De aceea, Blondel încearcă să determine
guvernul român să adopte o decizie, în sensul ralierii la Antantă: “De
câteva zile, depunem toate eforturile […] pentru a convinge guvernul
român de pericolul care ar paşte România din ziua în care armata sârbă ar
fi împinsă la sud de Niş, iar armatele austriece ar deveni stăpâne pe
malurile Dunării de la Belgrad până la frontiera bulgară […]” 151).
Previziunile ambasadorului francez s-au adeverit într-o oarecare măsură,
întrucât armata austro – ungară a reuşit la începutul lunii decembrie să
ocupe capitala Serbiei, aceasta fiind ulterior recuperată de către sârbi.
Proximitatea armatelor austro – ungare reprezenta o potenţială primejdie
pentru graniţele României.
Un alt element care împiedica guvernul român să-şi asume
responsabilitatea unei acţiuni armate consta în lipsa fondurilor necesare.
În 18 noiembrie 1914, ambasada britanică din Paris a transmis
Ministerului de Externe francez că guvernul de la Londra era pregătit să
trimită instrucţiunile de rigoare către reprezentantul său la Bucureşti, dacă
guvernul francez procedează la reînnoirea ofertei de asistenţă financiară
către România152). Pe lângă mijloacele financiare, autorităţile de la
Bucureşti trebuiau să dispună de materiale de război şi muniţii. În acest
sens, Blondel raportează la 19 noiembrie guvernului său că premierul
Brătianu solicita trimiterea unor materiale de război din Franţa: “Dacă
Excelenţa Voastră [Delcassé- n.n.] acceptă în principiu, vă voi adresa lista

75
completă cu materialele cerute, împreună cu cantităţile
corespunzătoare”153).
Diplomaţii puterilor Antantei doresc să asigure guvernul României
că Bulgaria nu va întreprinde acţiuni potrivnice. Bunăoară, şeful
diplomaţiei ruse, Sazonov, solicita guvernelor francez şi englez să se
asocieze guvernului imperial pentru a face cunoscut guvernului român
faptul că premierul Bulgariei, Radoslavov, a afirmat că: “Bulgaria va
păstra o neutralitate strictă şi nu va ataca România, dacă aceasta va
participa la o acţiune dirijată împotriva Austriei”. Paléologue aprecia că,
în acest mod, motivul cel mai serios care împiedica România să
pornească împotriva Austriei era lămurit. Prin urmare, momentul era
considerat propice pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale româneşti”154).
Concomitent, la jumătatea lui noiembrie, se intensifică propaganda
unionistă şi filofranceză. În 18 noiembrie, “Acţiunea Naţională” a
organizat la sala “Dacia” un mare miting. Numărul persoanelor
participante a fost evaluat la 10.000. Au luat cuvântul personalităţi
precum N. Filipescu, dr. Toma Ionescu, Iulian Vrăbiescu, N. Popovici, N.
Fleva. Vorbitorii au aclamat Franţa şi aliaţii săi şi, totodată, au acuzat
procedeele folosite de către Austro – Ungaria şi Germania pentru a-şi
apropia România. Guvernul a fost invitat să se ralieze cât mai curând cu
putinţă Triplei Înţelegeri, pentru a se asigura triumful dreptului asupra
forţei. Un discurs înflăcărat şi mobilizator a rostit N. Filipescu. El a
subliniat că victoria Triplei Înţelegeri înseamnă împlinirea idealului
naţional, iar victoria Puterilor Centrale îngroparea idealului şi
deznaţionalizarea românilor transilvăneni, chiar sfârşitul independenţei
statului român: “Dacă Tripla Înţelegere va fi victorioasă fără noi, ar trebui
să fim luaţi cu pietrele. Iar dacă va fi dubla alianţă, atunci înzecită va fi
răspunderea celor care zic astăzi să stăm spectatori. Va trebui să intrăm în
războiu. Când? Cu cât mai repede cu putinţă. Războiul european nu poate

76
fi sfârşit şi nici prevăzut când va fi sfârşit…”. Mulţimea a cântat “La
Arme!” şi a strigat “Trăiască România Mare!” Ajungând în faţa legaţiei
franceze, demonstranţii şi-au exprimat simpatia pentru Franţa 155).
Participanţii la mitingul “Acţiunii Naţionale” au adoptat o moţiune cu
următorul conţinut: “Cetăţenii Capitalei salută din suflet combatanţii
Triplei Înţelegeri care luptă pentru respectarea dreptului şi principiului
naţionalităţilor. Ei îşi exprimă admiraţia pentru poporul sârb cu care
poporul român trebuie să se solidarizeze. Ei cer să se realizeze cât mai
curând posibil idealul naţional […]”156). Sentimentul de culpabilitate ar fi
trebuit să stăpânească autorităţile române, în cazul în care Antanta ar fi
triumfat finalmente în marea conflagraţie, iar România ar fi rămas
deoparte. În altă ordine de idei, în eventualitatea unei înfrângeri a
Antantei, România era responsabilă din punct de vedere moral dacă nu
intervenea în luptă. Prin neimplicare, România ar fi facilitat succesul
militar al taberei ostile intereselor naţionale ale românilor. Franţa pleda
pentru respectarea principiului naţionalităţilor, pentru dreptul popoarelor
la autodeterminare. Naţiunile trebuiau să beneficieze de dreptul de a
dispune de ele însele. Dubla monarhie austro – ungară era un imperiu
multinaţional, un conglomerat de popoare. De aceea, Viena se opunea
principiului naţionalităţilor, vizând menţinerea acestui imperiu foarte
eterogen sub aspect etnic.
Guvernul de la Bucureşti continuă să amâne intrarea în acţiune
alături de Antantă şi atacarea Austro – Ungariei. Ministrul (plenipotenţiar)
al Franţei la Sofia, Panafieu, îl informa pe Delcassé în 24 noiembrie că
România va întârzia până în februarie 1915 intervenţia armată, iar regele
nu era pe deplin convins de oportunitatea unei acţiuni împotriva
Austriei157). Agentul diplomatic al Franţei în România face demersuri
insistente pe lângă Brătianu pentru a determina intervenţia cât mai rapidă
a armatei române: “I-am făcut cunoscut [d-lui Brătianu] că muniţiile,

77
materialele şi fondurile pe care le aştepta nu puteau să ia decât drumul
Niş – Salonic şi că, dacă austriecii porneau la acţiune, armata română
urma să fie privată de ceea ce considera necesar […]”. Era posibil ca
Austro – Ungaria să taie căile de aprovizionare ale României. Premierul
Brătianu a persistat în inflexibilitate, susţinând că, din punctul său de
vedere, clipa intervenţiei României nu a sosit încă. El a invocat realitatea,
de necontestat dealtfel, a incapacităţii armatei române de a duce o luptă
de lungă durată. Brătianu a prognozat că armata română se va pune în
serviciul Antantei în luna februarie. Atunci, mişcările trupelor nu vor mai
fi stânjenite de zăpezi şi va urma să primească tot ce îi era necesar.
Blondel a spus că Franţa conta pe neutralitatea Bulgariei, însă Brătianu a
replicat că nu era destul de sigur: “pentru a se aventura acum într-un
conflict cu Austria”. În viziunea diplomatului francez, interlocutorul său
dădea dovadă de o prudenţă extremă, ce risca să producă României “cele
mai grave decepţii”158).
Tergiversările lui Brătianu se explică prin pregătirea insuficientă a
armatei române. Nici condiţiile meteorologice nefavorabile din timpul
iernii nu trebuiau neglijate. Chestiunea aprovizionării continua să fie
spinoasă, negăsindu-şi încă soluţionarea. Totuşi, prin cuvintele sale,
Brătianu lăsa să se întrevadă o implicare alături de Franţa în viitorul nu
prea îndepărtat. Dimpotrivă, francezii considerau că intervenţia României
trebuia să se producă în acel moment. Nu se cunoştea dacă se va ivi o
clipă mai prielnică pentru angajarea României. În concepţia franceză, ea
putea să piardă preţioasa oportunitate de a-şi desăvârşi unitatea statală.
La începutul iernii, România purcede la demersuri susţinute pentru
a-şi rezolva problema dotării armatei. Astfel, la 1/14 decembrie 1914,
colonelul V. Rudeanu pleacă în Franţa în misiune, în scopul dobândirii de
muniţii. Aflând de această vizită, ataşatul miliar francez, Pichon, a trimis
o scrisoare ministrului de război: “Cum este vorba că livrările să se

78
efectueze după ce armata română va intra în acţiune de partea noastră,
cred că l-am făcut să înţeleagă [pe Rudeanu-n.n.] că România trebuie să-
şi grăbească decizia. Noi nu vom efectua nici un transport decât după ce
atitudinea lor va fi stabilită oficial”159).
Franţa dorea să prevină eventuale surprize neplăcute şi să fie
sigură că România va lupta de partea sa. O decizie oficială a României ar
fi îndepărtat orice urmă de îndoială, iar Franţa s-ar fi sprijinit pe România
ca pe un aliat sincer. Echivocul nu avea ce căuta în politica guvernului
român.
Intenţiile Antantei de a dobândi definitiv concursul României sunt
evidente. La 2 decembrie 1914, Sazonov a sugerat guvernelor francez şi
englez să se asocieze guvernului imperial pentru a face demersuri comune
la Bucureşti. Respectivele demersuri aveau menirea de a determina
guvernul român să adere la declaraţia prin care cele trei puteri aliate
garantau integritatea Greciei împotriva unui eventual atac bulgar160).Se
observă tendinţa de realizare a unei alianţe greco – române sub auspiciile
Triplei Înţelegeri. În cazul în care Bulgaria ar fi intrat în război alături de
Puterile Centrale, respectiva alianţă urma să îi fie contrapusă.
Ziaristul Charles Rivet adresa în 6 decembrie 1914 o telegramă
redacţiei ziarului “Le Temps”, în care remarca orientarea profranceză a
opiniei publice din România, care cerea cooperarea imediată cu
Antanta161).
În ce priveşte atitudinea oficială a României, în 21 decembrie
ministrul (plenipotenţiar) al României la Sofia i-a declarat
reprezentantului francez, Panafieu, că măsurile pregătitoare pentru
intrarea în campanie a armatei române erau în curs de adoptare şi că
mobilizarea generală va fi ordonată până la sfârşitul lui ianuarie 162).
Observăm o oarecare lipsă de consens între punctul de vedere exprimat
anterior de către Brătianu şi punctul de vedere al unor diplomaţi români.

79
Tot către sfârşitul anului 1914, Take Ionescu urma să plece la Paris
pentru a discuta şi a reglementa diferite probleme de ordin politic şi
financiar referitoare la cooperarea României. Încă din 17 decembrie, a
avut loc o întrevedere între reprezentantul României la Paris, Al. Em.
Lahovari şi ministrul de externe Delcassé, discuţiile purtându-se pe
marginea aprovizionării armatei române. Era vorba în principal de
fabricarea unor proiectile pentru artileria română. Cu două zile mai târziu,
ministrul de război al Franţei a declarat că era dispus să răspundă
afirmativ în privinţa comenzilor de proiectile pentru România, cu condiţia
ca ele să fie utilizate pentru apărarea naţională163).
În cursul anului 1914, Franţa a repurtat un important succes
diplomatic prin desprinderea (de facto) a României din sfera de influenţă
a Puterilor Centrale.
În fond, chiar şi obţinerea neutralităţii României reprezenta o
reuşită în acel moment. Din aliată de drept a Austro – Ungariei, România
se va orienta tot mai mult către Franţa, vizând în ultimă instanţă o
colaborare cu aceasta. Obiectivele naţionale ale României reclamau
apropierea de Franţa.
Diplomaţia franceză nu a reuşit să-şi asigure sprijinul imediat al
României, însă terenul era pregătit pentru o cooperare mai strânsă. Având
în vedere interesele celor două ţări, alianţa era inevitabilă. Oficialităţile de
la Bucureşti aşteptau doar momentul în care triumful Triplei Înţelegeri ar
fi fost aproape cert. Astfel, evoluţia imprevizibilă a evenimentelor şi a
operaţiilor militare ar fi generat complicaţii grave pentru statul român.
Următorul an se va consemna o apropiere mai accentuată româno –
franceză. Iniţiativele diplomatice ale Franţei se vor înteţi. Contactele
politico – diplomatice şi militare se vor multiplica, atât partea română cât
şi cea franceză urmărind să câştige cât mai însemnate avantaje dintr-o
viitoare cooperare activă.

80
Se observă din cele de mai sus o deosebită insistenţă şi o puternică
ofensivă diplomatică a Franţei, acţiuni prin care Parisul urmărea pe de o
parte scoaterea României din alianţa cu Puterile Centrale şi pe de alta,
ralierea Regatului român celeilalte alianţe politico – militare (Tripla
Înţelegere). Aşa cum mai spuneam în cuprinsul lucrării, Franţa mizează
pe simpatia de care se bucura în rândul opiniei publice româneşti. La
prima vedere, s-ar părea că guvernul Ion I.C. Brătianu se lasă foarte greu
convins, că dă dovadă de inconsecvenţă. Temporizarea la care recurge
guvernul liberal este în foarte mare măsură justificată. Practic, executivul
României era în situaţia să renunţe la o alianţă politico – militară sigură
(Tripla Alianţă) pentru o alianţă virtuală (Antanta), să renunţe la o alianţă
care îi garantase frontierele din 1913, în favoarea uneia care nu se grăbea
să ne garanteze integritatea teritorială. Totodată, diplomaţia franceză
căuta să aducă România într-o alianţă cu Rusia. Dacă Franţa era foarte
iubită la Bucureşti, nu acelaşi lucru se poate spune despre Imperiul
Romanovilor, care stăpânea o importantă provincie românească şi ale
cărui intenţii expansioniste în zonă erau arhicunoscute. Este totuşi
limpede pentru Franţa că a reuşit, în mare măsură, să disloce temerile
guvernului român.

NOTE

1. Pamfil Şeicaru, “România în marele război”, Editura Eminescu,


Bucureşti, 1994, p. 70
2. Ibidem, p. 71
3. Nicolae Iorga, “Historie des relations entre la France et les
Roumains”, Paris, 1918

81
4. Vasile Vesa, “România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea”,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 5
5. Ibidem
6. Ibidem, p. 9
7. Mircea N. Popa, “Contributions concernant les relations franco –
roumains entre 1900 et 1914”, în “Revue Roumaine d’Histoire”, 1979,
XVIII, nr. 3, p. 603
8. Ibidem, p. 604
9. Ibidem, p. 605
10. Ibidem, p. 606
11. Ibidem, p. 607
12. V. Vesa, op. cit., p. 9
13. Take Ionescu, “La politique étrangère de la Roumanie”, Bucureşti,
1891, p. 30
14. V. Vesa, op. cit., pp. 11 – 12
15. Ibidem, pp. 24 – 25
16. Idem, “Relaţiile politice româno – franceze în perioada 1910 – 1914
în lumina corespondenţei diplomatice franceze”, în “Studia
Universitatis Babeş – Bolyai Historiae”, 1970, XV, fasc. 2, p. 102
17. V. Vesa, op. cit., p. 27
18. Ibidem, p. 28
19. Ibidem, p. 31
20. Mircea N. Popa, art. cit., p. 607
21. V. Vesa, “România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea”,
EdituraDacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 32
22. Ibidem, p. 33
23. Ibidem, p. 35
24. Ibidem, p. 37

82
25. V. Vesa, “Relaţiile politice româno – franceze în perioada 1910 –
1914 în lumina corespondenţei diplomatice franceze”, în “Studia
Universitatis Babeş – Bolyai Historiae”, 1970, XV, fasc. 2, p. 114
26. Iordache Anastasie, “Începutul reorientării politicii externe româneşti
înaintea izbucnirii primului război mondial”, în “Revista română de
studii internaţionale”, V, nr.3 (13)
27. V. Vesa, op. cit., p. 190
28. Idem, “România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea”, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 43
29. Ibidem, p. 46
30. Vasile Maciu, “La Roumanie ei la politique des grandes puissances à
la veille de la Premiere Guerre Mondiale (octobre 1912 – août 1914)”,
în “Revue Roumaine d’Histoire”, 1976, XV, nr.4, p. 80
31. M.N. Popa, art. cit., pp. 607 – 608
32. Ibidem, p. 608
33. Paul Oprescu, “Problema naţională în politica externă a României din
preajma primului război mondial”, în “Revista de istorie”, 1983,
XXXVI, nr. 11
34. V. Vesa, op. cit., pp. 48 – 49
35. Ibidem, p. 49
36. Idem, “Din activitatea diplomatică a Antantei şi a Puterilor Centrale
în România în cursul anului 1914”, în “Studia Universitas Babeş –
Bolyai”, 1971, XVI, fasc. 1, p. 89
37. Ibidem, p. 90
38. Ibidem, p. 91
39.Ibidem, p. 92
40.V. Vesa, “România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea”,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 56
41. Ibidem

83
42. Viorica Moisuc, “România în anii primului război mondial”, în
“Anale de istorie”, XXIII, I, 1977, p. 131
43. V. Vesa, “Din activitatea diplomatică a Antantei şi a Puterilor Centrale
în România în cursul anului 1914”, în “Studia Universitas Babeş –
Bolyai”, 1971, XVI, fasc. 1, p. 94
44. Ibidem
45. Ibidem
46. I. Anastasie, art. cit., p. 139
47. V. Vesa, “România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea”,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 59
48. Ibidem, p. 60
49. Mircea N. Popa, “Primul război mondial 1914 – 1918”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 152
50. Ibidem, p. 156
51. V. Vesa, “Din activitatea diplomatică a Antantei şi a Puterilor Centrale
în România în cursul anului 1914”, în “Studia Universitas Babeş –
Bolyai”, 1971, XVI, fasc. 1, p. 95
52. Ion Bulei, “Arcul aşteptării 1914 – 1915 – 1916”, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1981, p. 24
53. Eliza Campus, “Din politica externă a României”, Editura Politică,
Bucureşti, 1980, p. 43
54. V. Vesa, “România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea”,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 62
55. Constantin Nuţu, “România în anii neutralităţii (1914 – 1916)”,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 66
56. V. Vesa, op. cit., p. 62
57. Idem, “Din activitatea diplomatică a Antantei şi a Puterilor Centrale
în România în cursul anului 1914”, în “Studia Universitatis Babeş –
Bolyai”, 1971, XVI, fasc. 1, p. 96

84
58. “Universul”, an XXXI, Nr. 204 din 27 iulie 1914, p. 3
59. I. Bulei, op. cit., p. 76
60. Ibidem, p. 98
61. M.N. Popa, op. cit., pp. 181 – 183
62. C. Nuţu, op. cit., p. 118
63. Radu Voinea, “Semnificaţia participării României la primul război
mondial”, în “Memoriile Secţiei istorice a Academiei”, 1987, XII, p.
30
63a. Ibidem
64. Gh. I. Brătianu, “Originile şi formarea unităţii româneşti”, Editura
Universităţii A.I. Cuza, Iaşi, 1998, p. 255
65. Vasile Cristian, “Romania’s Position în the First World
Conflagration”, în “Analele Ştiinţifice ale Univ. A.I. Cuza din Iaşi”,
1982, pp. 38 – 39
66. Constantin Argetoianu, “Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea
celor de ieri”, Editura “Humanitas”, Bucureşti, 1991, p. 103
67. Alexandru Marghiloman, “Note politice”, Editura Scripta, Bucureşti,
1993
68. I.G. Duca, “Memorii”, Editura Helicon, Timişoara, 1992, vol. I, pp.
47 – 48
69. Iordache Anastasie, “La déclaration de neutralité de la Roumanie au
commencement de la première guerre mondiale”, în “Revue
Roumaine d’Histoire”, 1972, XIII, nr. 1
70. Ştefan Pascu, “Consiliul de Coroană din 3 august 1914”, în
“Tribuna”, 1988, XXXII, nr. 36, p. 2
71. I.G. Duca, op. cit., p. 60
72. Ibidem, p. 65
73. I. Anastasie, op. cit., p. 137

85
74. Constantin Kiriţescu, “România în războiul de reîntregire a
neamului”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
75. I. Anastasie, art.cit., p. 151
76. Mircea N. Popa, “Les conditions intérieures et internationales de
l’entrée dans la première guerre mondiale de la Roumanie”, în “Revue
Roumaine d’Histoire”, 1982, XXI, nr. 4 – 3, p. 436
76a. Şt. Pascu, art. cit., p. 2
77. Radu Rosetti, “Mărturisiri 1914 – 1919”, Editura Modelism,
Bucureşti, 1997, p. 50
78. V. Vesa, op. cit., p. 63
79. Glenn E. Torrey, “Romania and the Belligerants”, în “Romania and
World War I”, Iaşi, Oxford, Portland, 1999, p. 10
80. C. Nuţu, op. cit., p. 131
81. C. Argetoianu, op. cit., p. 110
82. Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 256
83. P. Şeicaru, op. cit., p. 74
84. Ibidem
85. Direcţia Generală a Arhivelor (în continuare D.G.A.), Colecţia
Microfilme, Franţa, rola 101, p. I, F 8
86. Ibidem, F 15 – 20
87. R. Rosetti, op. cit., p. 54
88. Ibidem, p. 62
89. C. Kiriţescu, “Preludiile diplomatice ale războaielor de întregire”,
Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1940, p. 4
90. V. Vesa, op. cit., p. 85
91. Ibidem, p. 70
92. “Universul”, An XXXI, nr. 231 din 23 august 1914, p. 1
93. M.N. Popa, “Primul război mondial”, p. 183
94. I.G. Duca, op. cit., pp. 73 – 74

86
95. “Universul”, an XXXI, nr. 242 din 2 septembrie 1914, p. 2
96. “Adevărul”, Nr. 9869, 1914, p. 4; apud C. Nuţu, op. cit., p. 133
97. Ibidem
98. “Adevărul”, Nr. 9884 din 17 septembrie, p. 4; apud C. Nuţu, op. cit.,
p. 134
99. Ibidem, Nr. 9873, 1914, p. 1
100. “Universul”, Nr. 245 din 6 septembrie 1914, p. 1
101. M.N. Popa, op. cit., p. 185
102. “Universul”, An. XXXI, Nr. 269 din 30 septembrie, 1914, p. 3
103. “Adevărul”, Nr. 9874 din 7 septembrie 1914, p. 3; apud C. Nuţu,
op. cit., p. 134
104. V. Vesa, op. cit., p. 71
105. C. Kiriţescu, op. cit., p. 7
106. V. Vesa, op. cit., p. 87
107. D. G.A. , Colecţia Microfilme, Franţa, rola 101, p. I, F 25
108. Ibidem, F 24
109. Ibidem, F 26
110. Ibidem, rola 140, c 19
111. Ibidem, c 35
112. Ibidem, c 104
113. Ibidem, R 101, p. I, F 33
114. Raymond Poincaré, “Strădanii pentru alăturarea României la
Antantă”, în “România în timpul primului război mondial. Mărturii
documentare”, vol. I 1914 – 1916, Editura Militară, Bucureşti, 1996,
p. 306
115. Glenn E. Torrey, op. cit., p. 16
116. I.G. Duca, op. cit., p. 82
117. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 37
118. Ibidem, F 38

87
119. Ibidem, R 140, c 53
120. Ibidem, R 101, p. I, F 38
121. Ibidem, F 42
122. Ibidem, F 47
123. Ibidem, F 48
124. Ibidem, F 50
125. Ibidem, F 51
126. Ibidem, F 53
127. V. Vesa, op. cit., p. 92
128. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 52
129. Ibidem, F 54
130. I. Bulei, op. cit., p. 117
131. I.G. Duca, op. cit, p. 159
132. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 55
133. I. Bulei, op. cit., p. 134
134. V. Vesa, op. cit., pp. 93 – 94
135. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 56
136. Ibidem, F 57
137. Ibidem, F 58
138. Ibidem, F 59
139. Ibidem, F 61
140. Ibidem, F
141. Ibidem, F 62
142. Ibidem, F 63 – 64
143. Ibidem, F 67
144. Ibidem, F 68
145. Ibidem, F 69, F 72
146. Ibidem, F 70
147. Ibidem, R 140, c 89

88
148. Ibidem, R 101, F 76, F 79
149. Ibidem, F 77
150. Ibidem, F 82
151. Ibidem, F 101
152. Ibidem, F 106
153. Ibidem, F 112
154. Ibidem, F 109
155. “Universul”, an XXXI, Nr. 318 din 18 noiembrie, 1914
156. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 119
157. Ibidem, F 123
158. Ibidem, F 126 – 127, R 140, c 66
159. Ibidem, R 105, p. I, F 1
160. Ibidem, R 104, c 58
161. “1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional – statale a
poporului român”, Ediţie de documente, Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1984, vol. I, p. 588
162. D.G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 140, c 85
163. Ibidem, R.105, F.3 - 4

CAPITOLUL II

ROMÂNIA ŞI FRANŢA ÎN 1915

1. Chestiunea aprovizionării armatei române. "Imaginea


celuilalt": atitudinea opiniei publice şi a presei din cele două ţări;
relaţii culturale

89
Aproprierea între România şi Franţa este tot mai evidentă în cursul
anului 1915. Orientarea României către Franţa se face simţită într-un mod
tot mai pregnant atât la nivel oficial cât şi la nivelul opiniei publice.
Factorii de decizie români devin tot mai conştienţi de faptul că locul
României în conflagraţie nu poate fi decât de partea Antantei. Chiar dacă
Franţa urmărea prin atragerea României să-şi satisfacă propriile interese,
colaborarea militară a României era imperios necesară. Era vorba de o
condiţie sine qua non pentru înlesnirea acţiunilor Triplei Înţelegeri.
Semnificativă pentru strângerea relaţiilor româno - franceze este
vizita unei delegaţii neoficiale române întreprinsă în ianuarie 1915 la
Paris. Delegaţia era compusă din dr. C. I, Istrati, din I. Costinescu, A. I.
Cantacuzino şi G. Diamandi. Ea a avut întrevederi cu personalităţi
marcante ale vieţii publice franceze, fiind primită chiar de către
preşedintele R. Poincaré. Delegaţii români l-au asigurat pe Poincaré că
România va interveni, în mod sigur, alături de Franţa. Misiunea
românească a informat cercurile publicistice franceze asupra chestiunii
româneşti, fiind primită pretutindeni cu simpatie 1). În plus respectiva
misiune are şi un rol de ordin sanitar militar, Cantacuzino şi Costinescu
urmând a se informa în legătură cu rezultatele organizării sanitare a
armatei franceze în decursul războiului. De aceea, experienţa franceză
urma să servească drept îndreptar şi exemplu pentru armata română. Pe
de altă parte, delegaţia avea menirea de a realiza o serie de comenzi
precum şi de a face cumpărături de obiecte sanitare pentru armata
română2).
În 17 ianuarie 1815, George Diamandi acordă un interviu ziarului
“Universul”, prilej cu care îşi exprimă încrederea în sinceritatea şi buna
credinţă a Franţei: ”Preţul ce-l pune Franţa pe concursul românilor este
cu atât mai interesant pentru noi, cu cât de pe acum am convingerea că
vom avea oarecare dificultăţi la viitoarea conferinţă şi că Franţa va lua

90
călduros apărarea revendicărilor noastre etnice şi teritoriale” 3). Franţa este
privită drept singura putere în măsură să susţină drepturile de necontestat
ale statului român cu ocazia tratativelor de pace de la finele războiului. Ea
ar dispune de capacitatea de a influenţa punctele de vedere ale celorlalte
diplomaţii, pentru ca, de comun acord, să adopte o decizie care să
convină României.
Propaganda proantantistă în rândul opiniei publice nu scade în
intensitate la începutul anului 1915, din moment ce organizaţii
intervenţioniste precum “Acţiunea Naţională” şi “Acţiunea patriotică”
proiectează mitinguri în cadrul cărora lozincile la ordinea zilei erau: ”Să
trecem Carpaţii” şi “A sosit ora eliberării, fraţilor!” Aceste îndemnuri au
fost îmbrăţişate cu entuziasm de către populaţie4).
Iniţiativele diplomaţiei franceze îmbracă forme tot mai diverse.
Astfel, în ianuarie 1915, Th. Delcassé îl însărcinează pe ziaristul de la
“Revue des Deux Mondes”, Charles Benoist să întreprindă o misiune cu
caracter oficial la Bucureşti spre “a sonda intenţiile guvernului român”.
Benoist i-a cerut lui Delcassé să-i prezinte natura negocierilor secrete
între statele Antantei şi guvernul român, ceea ce Delcassé a refuzat 5).
Putem explica refuzul liderului diplomaţiei franceze prin teama ca nu
cumva unele informaţii privind tratativele româno-franceze să ajungă din
pricina vreunei neglijenţe la cunoştinţa Vienei şi a Berlinului. Dacă
ultimele ar fi intrat în posesia unor astfel de informaţii, piedicile în calea
obţinerii aportului României de către Franţa ar fi fost multiple şi din ce în
ce mai mari.
În mod oficial, guvernul Brătianu s-a disociat de activitatea
amintitei delegaţii la Paris de la începutul anului 1915. Brătianu l-a
mustrat chiar pe reprezentantul diplomatic, Lahovari, întrucât cu prilejul
unei întrevederi cu partea franceză, acesta i-a însoţit pe membrii
delegaţiei6). Premierul a reacţionat astfel, deoarece delegaţia a purtat

91
convorbiri fără a se bucura de consimţământul prealabil al guvernului.
Însă suportul politico-militar şi diplomatic al României capătă o
dimensiune esenţială în concepţia oamenilor de stat francezi. Mărturie în
acest sens stă prelegerea ţinută la Sorbona de către preşedintele Camerei
Deputaţilor Franceze. Acesta a subliniat că România era considerată
“Fiica Franţei”, destinul ei fiind legat de destinul Franţei şi al aliaţilor ei 7).
Cu alte cuvinte, dacă România intervenea în război de partea Franţei, iar
ultima obţinea victoria, România va culege automat roadele acestui triumf
ca aliată. Franţa avea nevoie de o Românie care să-i fie alături şi pentru a-
şi consolida potenţialul său militar şi combativ. Fiecărei dintre cele două
ţări îi era absolut indispensabil sprijinul celeilalte pentru realizarea
propriilor obiective.
Realizând cât de importantă era pentru economia generală a
războiului atragerea statelor balcanice neutre de partea lor, anglo -
francezii au căutat să aplice în cursul anului 1915 aşa-numita «strategie
periferică» . Prin urmare, Franţa şi Anglia şi-au concentrat o parte din
eforturi în sud-estul Europei, având următoarele obiective: ocuparea
strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, precum şi a Constantinopolului;
atragerea României, Greciei şi Bulgariei în război; ajutorarea Serbiei;
restabilirea legăturilor cu Rusia, prin Mediterana, Marea Egee şi Marea
Neagră; crearea posibilităţii de a ataca Puterile Centrale prin flancul care
părea a fi cel mai vulnerabil. Oamenii de stat francezi şi englezi
preconizau aplicarea loviturii principale acolo unde înfrângerea
Germaniei părea să se producă cel mai uşor, anume în Orientul Apropiat
şi în sud-estul Europei8).
În 15 ianuarie 1915, ministrul de război al Franţei a adus la
cunoştinţa lui Delcassé condiţiile în care muniţiile şi materialele de război
solicitate de către România la finele anului 1914 ar putea fi furnizate. Se
preconiza trimiterea a 1000 de kilograme de oţel pentru arme şi a

92
200.000 de benzi din alamă, începând cu 1 februarie 1915. Acestea erau
necesare pentru fabricarea armelor.
În ceea ce priveşte livrarea de cartuşe de infanterie, Societatea
franceză de muniţii a făcut cunoscut că era în măsură să furnizeze
minimum 100.000 de cartuşe pe zi, după trei luni de la efectuarea
comenzii şi minimum 200.000 de cartuşe pe zi după încă o lună 9). După
mai puţin de 2 săptămâni, colonelul V. Rudeanu a fost din nou trimis în
Franţa pentru a aborda cu guvernul francez chestiunea aprovizionării
armatei române. Rudeanu era singura personalitate autorizată să discute
oficial cu autorităţile şi cu societăţile franceze abilitate chestiunea
furnizării materialelor de război. Orice contract semnat de către altcineva
în numele guvernului român nu prezenta nici o valoare. Acesta este
motivul pentru care ministrul francez la Bucureşti avertiza pe Delcassé:
"în legătură cu competenţele pe care puteau să şi le atragă d-l Coandă şi
prinţul Bibescu"10). Aşadar, unele personalităţi române încercau să poarte
tratative în mod independent de guvernul I.I.C. Brătianu.
În acelaşi timp, un număr de diplomaţi români împărtăşeau în mare
parte opiniile guvernului republicii franceze, în privinţa necesităţii intrării
în acţiune a României. Această realitate a provocat nemulţumirea regelui
Ferdinand I, care remarca în ianuarie 1915 că:” Al. Em. Lahovari parcă ar
fi ministrul Franţei nu al României”11).
Apropierea franco-română la nivelul cercurilor academice este
fără putinţă de tăgadă. Astfel, în cursul unui prânz oferit reprezentanţilor
popoarelor latine la începutul lunii februarie 1915, omul de cultură
francez Lacour - Gayet a dat citire unei depeşe din partea unionistului
român Vasile Lucaciu, în care se scria: ”Liga Naţională pentru unitatea
tuturor românilor transmite salutările sale entuziaste marei întruniri a
demnilor reprezentanţi ai ţărilor latine şi vă transmite expresiunea
solidarităţii sale depline în lupta pentru libertatea popoarelor. Trăiască

93
uniunea indisolubilă a popoarelor latine!” Printre semnatarii depeşei se
numără Nicolae Iorga, N. Filipescu, Take Ionescu şi O. Goga. Luând
cunoştinţă de expedierea acestei depeşe, D. Croiset, rectorul Sorbonei, a
salutat redeşteptarea conştiinţei latine universale, iar dr. Istrati a
preconizat înţelegerea cordială perpetuă a ţărilor latine 12). În depeşa
trimisă de către Lucaciu se face implicit referire la principiul
autodeterminării popoarelor, principiu cultivat de către Franţa. Şi
sentimentul latinităţii a contribuit la întărirea încrederii lumii academice
române în bunele intenţii ale Franţei faţă de România.
La începutul anului 1915, are loc între Franţa şi România un
schimb de conferenţiari, care aveau menirea să înlesnească o cât mai
rapidă decizie de intervenţie a României de partea Antantei. Pe această
linie se înscrie şi vizita în România a profesorului francez Mario Roques,
un bun cunoscător al limbii române şi al istoriei României. El a declarat
că principalul său scop este, ca şi cel al delegaţiei franceze sau al
cercurilor francofone, impulsionarea opiniei intervenţioniste. M. Roques
a evidenţiat însă faptul că România acţiona în funcţie de succesele sau
înfrângerile armatei ruse13).
Dealtfel, situaţia militară pe frontul de sud-vest era fluctuantă în
acele momente. Ca urmare a două atacuri succesive pe linia Carpaţilor,
întreprinse în ianuarie şi la începutul lui februarie 1915, armatele austro -
ungare au reuşit cu sacrificii considerabile să reocupe porţiuni de teritorii
din Bucovina şi din Galiţia14).
Presa franceză militează, la rândul său, pentru o angajare cât mai
rapidă a României alături de Franţa. În acest sens se pronunţau
publicaţiile “L’Homme Enchaîné” patronată de către Georges
Clemenceau precum şi “La Revue Hebdomadaire”. În luna februarie
1915, Antanta se decide să forţeze Strâmtorile în scopul antrenării în
acţiune a guvernelor ezitante din zona de sud - est a Europei. Tot în

94
vederea atragerii statelor neutre din Balcani, anume Grecia, Bulgaria şi
România, este trimisă în aceste ţări o misiune militară condusă de către
generalul Pau15).
La începutul lunii februarie 1915, în Bucureşti şi în Iaşi pregătirile
pentru primirea generalului francez sunt în toi. Astfel, la iniţiativa lui
Gheorghe Bogdan, fost rector al Universităţii din Iaşi, a luat fiinţă un
comitet format din persoane distinse, comitet ce avea menirea să facă o
primire entuziastă generalului. El urma să poposească în capitala
Moldovei câteva ore, înainte de a porni către Petrograd într-un tren
special16). “Acţiunea Naţională” a anunţat că a proiectat o primire
impozantă generalului francez, care urma să se oprească şi la Bucureşti:”
Cu toţi să mergem să salutăm la gară pe ilustrul general [...] în persoana
generalului Pau să sărbătorim Franţa, prietena noastră de azi şi aliata
noastră de mâine [...] El întrupează în ochii noştri armata franceză care,
luptând pentru Franţa, luptă şi pentru Ardeal”. Totodată Centrul
studenţesc din Bucureşti a publicat un apel prin care cetăţenii capitalei
erau invitaţi să organizeze o întâmpinare călduroasă generalului
francez17). Aceste preparative asidue erau de natură să impresioneze
profund înaltul oaspete francez. Generalul Pau putea să se convingă
personal de simpatiile opiniei publice din România pentru Franţa. Această
opinie publică era conştientă că redobândirea Transilvaniei era posibilă
numai prin lupta alături de armata franceză. În 11/24 februarie 1915
trenul în care se găsea generalul Pau a sosit în Gara de Nord a Capitalei.
Pe peronul gării, o mulţime numeroasă câta “Marseilleza”. N. Filipescu
rosteşte un discurs începând cu urarea de bun venit adresată generalului.
Apoi, el îşi exprimă satisfacţia întrucât cetăţenii Capitalei au răspuns în
număr mare chemării “Acţiunii Naţionale”: ”Locuitorii Bucureştiului mi-
au uşurat sarcina. Iată poporul acesta, azi în picioare şi mâine sub arme,
care din adâncul inimii vă zice «Trăiască Franţa, trăiască generalul Pau».”

95
Sincer emoţionat, generalul Pau a mulţumit pentru grandioasa primire,
apreciind că: ”în această împrejurare, mă salutaţi nu pe mine, ci salutaţi
Franţa”18).
Militarul francez era conştient că acest val de simpatie izvora din
faptul că el era un exponent al statului francez. Românii se solidarizau cu
Franţa, al cărei reprezentant era generalul Pau. De-a lungul întregului
traseu parcurs prin oraş, generalul este ovaţionat de către populaţia
Bucureştiului. După recepţia oferită de Legaţia Franceză, generalul Pau a
primit o delegaţie a comitetului “Amiciţiei fraco-române”, delegaţie
compusă din Al. Filipescu - Vlaşca, senator, principe Brâncoveanu,
deputat Aurel Eliescu, fost deputat Dacosta, Emil Nicolau, Mihail Holban
şi alţii. Cu acest prilej, A. Eliescu a rostit o cuvântare emoţionantă,
aducând un omagiu exemplelor de curaj oferite de către generalul Pau
camarazilor săi din armata franceză, armată care luptă pentru libertatea
popoarelor mici. Vorbitorul şi-a exprimat speranţa că în viitorul apropiat
armatele franceză şi română vor colabora în război.
Take Ionescu, a organizat, la rândul său, un dineu în onoarea
distinsului oaspete. La acest dineu au luat parte diferite personalităţi,
precum Blondel, Poklevski, Marincovici, ministrul Serbiei la Bucureşti,
V. Lucaciu, N. Filipescu, N. Titulescu, Emil Lahovari 19). Primirea
fastuoasă de care s-a bucurat generalul Pau a contribuit la întărirea
speranţelor franceze într-o alăturare a României la Antantă. Presiunea
exercitată de către opinia publică era în măsură să-şi pună amprenta
asupra deciziilor guvernului. Simpatia arătată de opinia publică din
România a încurajat Franţa să-şi redimensioneze iniţiativele în scopul
dobândirii alianţei cu România. La mijlocul lui februarie 1915, premierul
Greciei, Venizelos, a răspuns afirmativ demersului francezo-englez de
trimitere în Balcani a unor contingente armate. În acest context,
diplomaţii Antantei estimau că Venizelos va fi de acord să exercite

96
presiuni la Bucureşti, în urma cărora România să adere la Tripla
Înţelegere20). Problema Strâmtorilor şi a Constantinopolului ridica o serie
de dificultăţi pentru Antantă, pentru că ocuparea acestor poziţii – cheie de
către o mare putere a alianţei fără acordul sau măcar consultarea ţărilor
riverane Mării Negre şi Mării Egee putea îndepărta aceste ţări de Antanta.
Erau vizate în principal România şi Grecia, R. Poincaré considerând că
amintita problemă va irita pe cele două: ”a căror simpatie ne este
preţioasă, poate chiar necesară.” Dealtfel, în prealabil Anglia şi Franţa îşi
dăduseră acordul pentru ocuparea Strâmtorilor şi a Constantinopolului de
către Rusia21). Ori, adversitatea de multe ori disimulată, a guvernului
român faţă de Rusia, teama de proiectele de expansiune ale Imperiului
Romanovilor erau binecunoscute.
România avea nevoie stringentă de armament şi muniţii pentru a
desfăşura operaţiuni militare. Colonelul Rudeanu nu a fost satisfăcut de
ceea ce a reuşit să obţină anterior din Franţa în această privinţă. Prin
urmare, în 26 februarie 1915 se pregătea să plece din nou în capitala
Franţei pentru a reglementa problema muniţiilor şi a materialului de
război. Înainte de plecare, Rudeanu a avut o întrevedere cu Blondel,
primul insistând asupra rolului decisiv pe care îl va juca România:” dacă
va dispune în momentul intrării sale în luptă de toate mijloacele de natură
să-i asigure succesul22). Aşadar, pentru a contribui în mod eficient la
sporirea capacităţii de luptă a Antantei, era obligatoriu ca România să
dispună de o înzestrare tehnică adecvată pentru armata sa. Blondel a
replicat colonelului Rudeanu că nu trebuie să aibă vreo îndoială în ce
priveşte bunăvoinţa guvernului francez, care, dacă ar cunoaşte cu
certitudine data la care România va intra în scenă, ar proceda la un efort
mai mare spre a-i veni în ajutor. Acest efort ar creşte atunci când armata
română se va angaja în luptă.

97
Ambasadorul Franţei era de părere că interesul Franţei reclama să
răspundă într-o măsură cât mai largă la doleanţele colonelului Rudeanu 23) .
Debarcarea de la Galipoli, organizată în februarie 1915 de către
francezi şi englezi, nu a adus intrarea Bulgariei în război alături de Tripla
Înţelegere, dar a amânat intrarea alături de Puterile Centrale. În acelaşi
timp, ea a încurajat grupările antantofile din România, care desfăşurau o
puternică agitaţie în favoarea intrării în campanie a României împotriva
Austro-Ungariei24).
“Liga culturală” şi “Acţiunea naţională” organizează o puternică
campanie de întruniri publice în capitală şi în alte oraşe ale ţării. Se
solicită cu hotărâre ca guvernul să abandoneze politica de neutralitate şi
să purceadă la eliberarea Transilvaniei. La 15 martie, s-a desfăşurat la Iaşi
o adunare de anvergură organizată de către Liga culturală. Manifestaţiile
s-au desfăşurat şi în luna aprilie, agitaţiile crescând în intensitate. De
pildă, o mare adunare a avut loc la Turnu Severin, prilej pentru mari
personalităţi ca N. Iorga, N. Filipescu, I. Grădişteanu, Take Ionescu şi V.
Lucaciu să pronunţe discursurile mobilizatoare. Toţi vorbitorii au militat
pentru acţiunea imediată a României împotriva Austro - Ungariei.
Luări de poziţie semnificative, care îndemnau România la acţiune,
cuprind şi paginile publicaţiilor. Atât presa din România, cât şi cea
franceză insistă asupra intervenţiei cât mai grabnice a României în război.
Bunăoară, ziarul “Adevărul” a publicat un şir de 4 articole, intitulate
“Contra Austriei”. Se consideră că înfăptuirea unităţii statale a României
primează în faţa obligaţiilor pe care România le asumase faţă de fostul
său aliat, Austro - Ungaria. Pledoariile în favoarea cooperării active a
României alături de Tripla Înţelegere au proliferat şi în străinătate. I.
Cantacuzino, unul dintre cei mai activi militanţi pentru unirea
Transilvaniei cu Regatul Românei publica, în martie 1915, în “La Revue
Hebdomadaire” un studiu intitulat “Chestiunea naţională română şi

98
românii din Austro - Ungaria26)”. Georges Clemenceau, scriind un articol
în “L’Homme Enchaîné”, ziar pe care îl patrona, făcea referire la
chestiunea intervenţiei neutrilor pe un ton de nerăbdare şi chiar de iritare.
El îşi intitula articolul cu duritate “Negustori sau oameni de stat?”...
Tonul de supărare nu viza însă naţiunile română şi italiană, ci pe oamenii
de stat din cele două ţări. În privinţa primului ministru Brătianu,
Clemenceau afirma: ”Dar nu-i locul să tăgăduim că politica de basculă în
care se complace diletantismul calculator al d-lui Brătianu începe să
obosească pe cei mai buni prieteni ai poporului român 27)”. Nervozitatea
lui Clemenceau era generată de politica de tergiversare a lui Brătianu.
Clemenceau era conştient că opinia publică română se situa de partea
Franţei, însă ezitările primului nostru ministru i se păreau neîntemeiate.
În martie 1915, situaţia armatei ruse pe front se complică mult.
Rusia suferise grele pierderi în bătăliile date în Galiţia. În aceste
împrejurări, deloc favorabile, marele duce Nicolae este nevoit să
întreprindă pe lângă guvernul francez un demers oficial, apreciind cu
prilejul unei convorbiri cu Paléologue că intervenţia imediată a Italiei şi a
României este imperios necesară. În lipsa unei alăturări a celor două ţări
la Tripla Înţelegere, marele duce Nicolae estima o prelungire a războiului,
prelungire ce ar antrena riscuri mari pentru tabăra Antantei28).
La 18 martie 1915, I. I. C. Brătianu îl informează pentru prima dată
pe Blondel că este decis să recurgă la acţiune în scopul îndeplinirii
obiectivelor naţionale româneşti. Brătianu a mai precizat că decizia
României depinde de 5 chestiuni mai importante: elucidarea intenţiilor
Italiei; cunoaşterea exactă a perioadei în care soseau muniţiile din
Occident; înţelegerea cu Antanta în scopul precizării teritoriilor care se
vor uni cu România; primirea de asigurări din partea Rusiei cu privire la
Dardanele; încheierea de convenţii cu statele majore aliate 29). România
avea cu Italia un acord din 23 septembrie 1914, conform căruia cele două

99
se angajau să nu renunţe la neutralitate decât după un aviz reciproc de 8
zile. Cerinţele privind muniţiile şi garanţiile teritoriale sunt mai vechi. Pe
de altă parte, România exprima temeri legate de o eventuală înstăpânire a
ruşilor asupra Dardanelelor. Acum survine şi solicitarea privind
încheierea de convenţii militare cu statele Antantei.
Trei zile mai târziu, I.I.C. Brătianu a prezentat ministrului Franţei
la Bucureşti limitele aproximative ale teritoriilor revendicate. Întrucât
Rusia nu prezenta încredere, el intenţiona să obţină acordul prealabil al
Franţei în privinţa revendicărilor şi abia apoi, având o garanţie în plus, să
demareze negocierile cu Rusia30).
La 28 martie 1915, secretarul general în Ministerul de Război al
României i-a declarat reprezentantului diplomatic francez că planul
României de război consta în atacarea Austro - Ungariei fără declaraţie de
război prealabilă. Totodată, Blondel a fost înştiinţat în secret că
interlocutorul său izbutise, fără a atrage atenţia superiorilor şi a
guvernului, să strângă sub arme 250.000 de oameni. În legătură cu ziua în
care guvernul se va decide să intre în acţiune, Blondel a aflat că, odată
finalizate toate preparativele, mobilizarea armatei române se va produce
în 4 sau în 5 zile31). Prin nedeclararea războiului înainte de atacarea
Austro - Ungariei, se miza pe efectul surpriză pe care l-ar produce un
asemenea atac în tabăra inamică. Având în vedere afirmaţiile de mai sus
ale secretarului general din Ministerul de Război, putem conchide că
unele personalităţi influente de la Bucureşti erau conştiente că intervenţia
armată a României trebuie să se producă cât mai curând cu putinţă. În 29
martie 1915 are loc întrevederea între ambasadorul Franţei la Londra,
Paul Cambon şi ministrul nostru în capitala Angliei, N. Mişu.
Reprezentantul României a declarat că România nu va fi pregătită să
intervină mai devreme de 1 mai 1915 (stil vechi). Cambon l-a întrebat pe
N. Mişu dacă există schimburi de vederi între Bucureşti şi Roma.

100
Diplomatul român a răspuns că guvernul său dorea cu ardoare să
vadă Italia aliindu-se cu Tripla Înţelegere, dar că nu-şi va subordona
acţiunea sa acţiunii guvernului de la Roma. Guvernul român se va alătura
Antantei împreună cu Italia sau fără aceasta. N. Mişu a adăugat că nu a
existat nici o discuţie între Bucureşti şi Sofia şi că zvonurile în legătură
cu efectuarea unei vizite în Bulgaria erau fără fundament 32). Guvernul
României intenţiona să acţioneze, în ce priveşte renunţarea la neutralitate,
de comun acord cu Italia în conformitate cu acordul din toamna 1914, sau
chiar independent de deciziile adoptate de guvernul de la Roma. România
urmărea păstrarea libertăţii sale de mişcare, stabilirea de către ea însăşi a
momentului pe care îl socotea propice pentru intrarea în luptă. În acelaşi
timp, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu părea să respingă orice
posibilitate de reconciliere cu Bulgaria, nefiind de acord cu nici o
concesie teritorială în folosul acestei ţări.
Problema înzestrării armatei române cu armament performant
continua să frământe oficialităţile române. De aceea, ministrul de război
al României a cerut autorizaţia din partea guvernului francez pentru
fabricare în Franţa a 10.000 de ţevi de puşcă şi a 5.000 de ţevi de
carabină. Parisul nu a fost în măsură să onoreze cererile româneşti însă:
”situaţia în care se găseşte acum, nevoit fiind să folosească mijloacele
sale de producţie pentru asigurarea propriilor nevoi, el nu vede posibilă o
rezolvare favorabilă înainte de luna mai 33). În 26 martie 1914, ministrul
afacerilor externe al Franţei expediază o telegramă ambasadorului acestei
ţări la Washington, prin care îi aduce la cunoştinţă că guvernul român a
trimis în SUA pe căpitanul Buicliu spre a a se ocupa de cumpărări şi de
comenzi de materiale de război. Delcassé menţionează în telegrama sa:
”România, nedispunând de reprezentant în SUA, guvernul român mă
roagă să vi-l recomand cu toate formalităţile şi atribuţiile34)”.

101
La 14 aprilie 1915, Ion I. C. Brătianu îi mărturiseşte lui C. Blondel
că Vasile Rudeanu este însărcinat să meargă în Franţa în scopul de a
determina urgentarea livrării materialului de război. Armata română avea
nevoie stringentă de acesta înainte de a intra în campanie. Premierul
României a lăsat să se înţeleagă că nu va iniţia intervenţia decât în
momentul când va fi în posesia materialului respectiv. Se solicita mai ales
trimiterea grabnică a unor obuze şi aeroplane35).
În aceeaşi zi, Brătianu se arăta dispus să înceapă negocierile cu
Rusia, în vederea recunoaşterii de către aceasta a revendicărilor teritoriale
în limitele frontierelor cerute de guvernul român în Bucovina şi în Banat.
Brătianu a solicitat sprijinul Franţei pentru susţinerea demersurilor
româneşti pe lângă guvernul de la Petrograd36).
Precaritatea aprovizionării armatei române era evidentă în prima
jumătate a anului 1915. În 21 aprilie, ministrul de război al Franţei aduce
la cunoştinţă lui Delcassé că numai 3 din cele 5 sau 6 baterii solicitate de
către colonelul Rudeanu pentru a fi cedate României, dintr-un număr mai
mare destinat Greciei, erau pe cale de a fi fabricate. Pe de altă parte,
cedarea către armata belgiană a respectivelor 3 baterii a fost deja
consimţită, sub rezerva expresă că, dacă împrejurările reclamau acest
lucru, două dintre ele vor fi restituite pentru a fi remise guvernului elen.
În aceste condiţii nu putea fi vorba de a vinde aceste materiale României.
Drept compensaţie, exista posibilitatea punerii la dispoziţia guvernului
român a 12 piese, calibrul 120, la care se adăuga o mică aprovizionare cu
muniţii. Această ultimă propunere urma a fi transmisă reprezentantul
Franţei la Bucureşti37). Tot ziua de 21 aprilie marchează un moment
important de manifestare a opiniei publice în favoarea intervenţiei alături
de Franţa. Un număr însemnat de studenţi s-au întrunit la terasa
Oteteleşteanu din capitală. După o scurtă consfătuire, grupul de studenţi a
plecat către redacţia ziarului pro-german “Ziua”, din Calea Griviţei. Aici,

102
studenţii şi-au exprimat adversitatea faţă de Puterile Centrale. Apoi ei s-
au îndreptat spre redacţia publicaţiei “Bukarester Tageblatt”, unde au ars
exemplare şi au deteriorat maşini. La redacţia “Minervei” însă, studenţii
au fost întâmpinaţi de poliţişti. Filiala “Ligii Culturale” din Galaţi a
organizat o întrunire.
S-au rostit discursuri înflăcărate, vorbitorii cerând ca guvernul să
declare război Austro - Ungariei şi să înfăptuiască unitatea naţional -
statală românească. Au luat cuvântul în ordine: P.D Petrovici, V. Lucaciu,
dr. Istrati, O. Goga, I. Tohăneanu, I. Ionescu şi N. Iorga. Discursurile au
fost urmate de o demonstraţie grandioasă, la care au luat parte câteva mii
de persoane. “Acţiunea Naţională” a organizat un alt miting important la
3 mai 1915 în oraşul Ploieşti. Cei prezenţi au scandat cu acest prilej
“Trăiască România Mare!”38).

2. Pledoarii pentru recunoaşterea revendicărilor naţionale ale


României.

Între timp, au continuat discuţiile între România şi Rusia privind


acceptarea graniţelor celei dintâi. Ţinând cont de incidentele din anul
1878, când Rusia, ca pretinsă aliată căutase să se înstăpânească asupra
unor părţi din România, preşedintele Consiliului de Miniştrii al României
a încercat să evite repetarea istoriei. Brătianu a exprimat opinia conform
căreia o frontieră naturală este preferabilă unei frontiere artificiale,
socotind că Prutul constituie limita potrivită între cele două ţări. Printr-o
telegramă din 23 aprilie 1915, Blondel informa Parisul că Sazonov a
emis, neoficial, pretenţii asupra unei părţi din Moldova până la Dorohoi:
”Dacă printr-o indiscreţie, această ultimă pretenţie ar fi fost cunoscută la
Bucureşti, nu e nevoie să insist asupra efectului de nemulţumire pe care
ea l-ar fi produs. Dacă însuşi d-l Sazonov ar refuza să accepte lăsarea

103
Cernăuţiului la România, prevăd discuţii în cursul cărora d-l Brătianu va
încerca să amâne încă o dată intrarea sa în acţiune”39). Tendinţele Rusiei
de a acapara în folosul său teritorii româneşti alimentau neîncrederea şi
reticenţele României. Guvernul nostru nu putea consimţi să lase în
favoarea Imperiului Romanovilor regiunea de nord a Bucovinei,
împreună cu importantul centru cultural al Cernăuţiului. România ar fi
acceptat intrarea în campanie doar dacă propunerile înaintate de
autorităţile de la Petrograd i-ar fi fost şi ei avantajoase. Bucureştiul nu
mai voia să mai fie la cheremul Petrogradului, în condiţiile în care: ”D-l
Brătianu este din aceia care nu iubesc Rusia şi care se tem de ambiţiile
sale...”40).
Al. Em. Lahovari, cunoscut ca filo-francez fervent şi-a exprimat
dorinţa de a obţine o audienţă la preşedintele republicii franceze spre a-i
expune opiniile sale asupra condiţiilor în care România putea intra în
război concomitent cu Italia. Ministrul român la Paris a aflat că semnarea
unei înţelegeri între Antantă şi Italia era iminentă. Lahovari considera că
ar fi util să se precizeze, prin intermediul unui acord prealabil cu Aliaţii,
teritoriile care vor fi rezervate României la finele războiului. Diplomatul
român se gândea în principal la Banat, asupra căruia Serbia putea emite
anumite pretenţii, precum şi la Bucovina, unde Rusia putea ridica
pretenţii asupra unor teritorii locuite de ruteni.
Totuşi Lahovari îşi exprima speranţa că delimitarea frontierelor în
Banat şi în Bucovina nu va întâmpina greutăţi. El concepea acordul sub
forma unui schimb de scrisori sau a unui memorandum, care să se bucure
de consimţământul Aliaţilor41).
În timp ce guvernul român încerca să obţină sprijinul diplomaţiilor
franceză şi engleză în vederea recunoaşterii doleanţelor sale, Petrogradul
se străduia să determine cele două cabinete occidentale să susţină punctul
său de vedere. Mai mult, Rusia a solicitat Franţei să-l atenţioneze pe

104
Blondel să sprijine cu tărie poziţia guvernului rus, în condiţiile în care,
după informaţiile lui Sazonov, ministrul francez ar fi favorabil pretenţiilor
României42). Vom avea de-a face cu o veritabilă concurenţă între România
şi Rusia, fiecare dintre ele încercând să beneficieze de suportul Franţei
pentru satisfacerea propriilor deziderate. Către sfârşitul lunii aprilie 1915,
Blondel se întâlneşte de mai multe ori cu omologul său rus. În urma
discuţiilor pe care le-a avut cu agentul diplomatic francez, Poklevski a
conştientizat pericolul pe care l-ar fi reprezentat refuzul frontierei
solicitate de Brătianu în Bucovina. El a mai afirmat că este necesar:” ca
Rusia să se arate conciliantă, dacă doreşte să risipească preşedintelui
Consiliului de Miniştrii al României orice pretext de amânare a intrării în
luptă”.
Ministrul Rusiei la Bucureşti a anunţat că a telegrafiat în acest sens
lui Sazonov, comunicându-i opiniile ambasadorilor francez şi englez la
Bucureşti43). Reprezentantul diplomatic al Rusiei la Bucureşti realiza
faptul că printr-o atitudine intransigentă Rusia n-ar fi izbutit să-şi apropie
România, ci mai degrabă să şi-o alieneze. România nu ar fi avut nici un
interes să se angajeze în luptă dacă nu îi erau garantate noile frontiere în
caz de victorie a Antantei, precum şi cedarea Transilvaniei, a Bucovinei şi
a Banatului.
România nu renunţă la lupta diplomatică în vederea obţinerii de
garanţii pentru realizarea aspiraţiilor sale naţionale. Prin glasul
ministrului său (plenipotenţiar) la Londra, N. Mişu, România aduce la
cunoştinţă guvernelor occidentale ale Antantei doleanţele sale. România
voia drept frontieră cu Rusia Prutul. Teritoriul preluat de România urma
să cuprindă Cernăuţiul. De asemenea, ea năzuia să obţină frontiera sa
apuseană la vest de cursul Tisei. N. Mişu a fost atenţionat de către
ministrul francez la Londra că Rusia ar fi consimţit cu mare greutate să
renunţe la Cernăuţi, un oraş cu 150.000 de locuitori, de care dispune în

105
prezent. Pe de altă parte, Cernăuţi se găsea pe malul drept al Prutului şi va
fi dificil de obţinut stabilirea frontierei româno-ruse pe acest râu44).
Guvernul român îşi exprima speranţa că guvernele francez şi britanic vor
interveni cu energie la Petrograd pentru satisfacerea cererilor sale.
La 28 aprilie, 1915, ambasadorul Franţei la Roma, Barrère a
informat propriul guvern că Martino, secretar general al consulatului i-a
vorbit despre atitudinea României şi despre necesitatea ca Aliaţii să
depună toate eforturile pentru a o determina la acţiune fără întârziere.
Dealtfel, Martino estima că intervenţia Italiei va antrena automat
intervenţia altor state neutre45).
La 26 aprilie 1915 s-a produs un eveniment de o importanţă
capitală pentru mersul ulterior al războiului. Prin tratatul semnat la
Londra în 26 aprilie 1915, Italia se obliga ca, în decurs de o lună să intre
în război împotriva foştilor săi aliaţi, Germania şi Austro - Ungaria. În
atare condiţii la 4/17 mai 1915, guvernul italian denunţa tratatul cu
Puterile Centrale, iar la 24 mai 1915 intra în război alături de statele
Antantei. Această implicare în luptă a Italiei de partea Triplei Înţelegeri,
după ce iniţial fusese aliata Triplei Alianţe, a influenţat puternic raportul
de forţe între cele două blocuri beligerante. Numeroşi factori politici
interni din România au socotit momentul intervenţiei italiene drept un al
doilea moment extrem de favorabil pentru implicarea României, după
ratarea “momentului Lemberg” din toamna anului 1914.
La sfârşitul lunii aprilie, evenimentele diplomatice se precipită. La
29 aprilie, reprezentantul României la Petrograd, C. Diamandi l-a anunţat
pe Paléologue că era împuternicit de către guvernul României să
negocieze cu guvernul rus şi cu ambasadorii francez şi englez un tratat de
alianţă care va asigurări celor trei puteri cooperarea armatei române.
Diamandi a declarat:” Am misiunea de a preciza revendicările noastre
teritoriale, care pot fi rezumate astfel: 1) În Bucovina, frontiera să urmeze

106
Prutul; 2) În Ungaria, frontiera să urmeze Dunărea, apoi Tisa până la
confluenţa sa cu Mureşul, apoi o linie ce uneşte confluenţa Someşului şi
Tisei; în fine Tisa, până la Carpaţi. Această delimitare este definitiv
intangibilă. Ea este condiţia sine qua non a cooperării noastre . D-l
Brătianu ne-a încredinţat dealtfel că d-l Delcassé v-a rugat să sprijiniţi
revendicările noastre”46). Paléologue a replicat că avea cunoştinţă de
simpatiile ministrului său de externe faţă de România:” I-am dat de
înţeles [lui Diamandi-n. n.] că va avea de depăşit o mare dificultate în
scopul de a determina guvernul rus să accepte un proiect atât de vast [...]
Pot să vă asigur de intenţiile amicale ale d-lui Sazonov. Apropierea Rusiei
şi României este opera sa personală. Este normal să dorească să o
perfecteze. Nu trebuie nici să vă descurajeze, nici să vă deconcentreze
rezistenţa pe care o să v-o opună cu siguranţă. [...] Să manifestaţi un ton
conciliant şi să nu păreţi că vreţi să impuneţi condiţiile dvs., căci ruptura
ar fi imediată. Nu mă îndoiesc că, manifestând puţină răbdare şi supleţe
veţi putea apăra interesele esenţiale ale ţării dvs.”47)
Reprezentantul României la Petrograd a prezentat revendicările
ţării sale în privinţa frontierelor. În cazul în care puterile nu ar fi răspuns
pozitiv la solicitările române, România refuza să acorde concursul său
Antantei. În ce priveşte Rusia, proiectul României conţinea prevederi
maximale, care veneau în contradicţie cu veleităţile cuceritoare ale
Imperiului Romanovilor. Opinia conform căreia apropierea ruso-română
s-ar datora lui Sazonov este discutabilă. Prin pretenţiile sale de care am
pomenit, şeful diplomaţiei ruse risca chiar să compromită o eventuală
alianţă cu România. În ultimă instanţă, Paléologue îl îndemna pe
omologul său român să dea dovadă de reţinere şi de prudenţă în cursul
întâlnirii cu Sazonov, fără să creeze impresia că intenţionează să-şi
impună neapărat propriul punct de vedere. Ministrul francez la Petrograd

107
considera aşadar răbdarea interlocutorului său drept cheia prezervării
aspiraţiilor româneşti.
La 1 mai 1915, Paléologue are o nouă întrevedere cu Diamandi, în
cursul căreia încearcă să îl convingă pe diplomatul nostru că un ajutor în
favoarea României este imposibil să mai vină de la Berlin, ori de la
Viena. Prin urmare, dacă România ezita să se alăture fără întârziere la
Tripla Înţelegere, risca să rămână complet izolată în Europa. Dar în
aceeaşi zi, Brătianu comunica ministrului Italiei la Bucureşti că dacă
cererile guvernului român în privinţa frontierelor vor fi respinse de către
Antanta, România va recurge la o politică de neutralitate definitivă 48).
Practic puterile Antantei vizează să-şi ralieze cât mai curând posibil
România, iar autorităţile de la Bucureşti evitau să recurgă la o angajare
pripită fără a beneficia de garanţii sigure, care să le facă să regrete mai
târziu lipsa de inspiraţie.
În tentativele lor de atragere a României de partea Antantei, sunt de
remarcat diferenţele de atitudine semnificative între ministrul Franţei la
Bucureşti, Blondel şi ambasadorul acestei ţări la Petrograd, Paléologue.
Dacă Paléologue tindea să-i determine pe români să se încline în faţa
pretenţiilor exprimate de Rusia, Blondel pleda pentru susţinerea cauzei
guvernului de la Bucureşti. Blondel era de părere că Rusia trebuia să arate
mai multă îngăduinţă faţă de aspiraţiile româneşti pentru a grăbi
cooperarea acesteia cu Antanta. Acest gest s-ar fi cuvenit cu atât mai mult
cu cât Rusia lăsase, potrivit convenţiei din 1 octombrie 1914, deplină
libertate pentru România în alegerea momentului intervenţiei în război49).
Pe scurt, putem aprecia că cei doi diplomaţi francezi se deosebeau prin
faptul că Paléologue era mai intransigent, iar Blondel mai maleabil faţă
de revendicările naţionale româneşti.
În 28 aprilie/11 mai 1915, ministrul afacerilor externe al Belgiei, J.
Davignon a trimis o informare ministrului (plenipotenţiar) al Belgiei la

108
Paris asupra poziţiei României faţă de problema frontierelor ca o condiţie
a intrării acesteia în luptă de partea Aliaţilor, precum şi despre atitudinea
Rusiei faţă de revendicările româneşti. În informare se precizează că
ministrul României la Petrograd reclama teritorii care, de la est la vest:
"ar fi limitate de cursurile Prutului şi Tisei, adică Bucovina, Transilvania
şi întreg Banatul. Domnul Brătianu, preşedintele consiliului a declarat că
dacă nu obţine satisfacţie, va declina toate ofertele şi că dacă el refuză să
semneze decretul de mobilizare, nici un alt om de stat nu va fi în măsură
să o facă. Domnul Sazonov ar fi răspuns că Banatul era necesar Serbiei
pentru a apăra împrejurimile Belgradului şi că un popor care îndură de 9
luni cele mai mari sacrificii pentru cauza Aliaţilor nu poate fi lipsit de
beneficiile victoriei. În ceea ce priveşte frontiera Prutului, aceasta cu atât
mai mult nu poate fi acordată, întrucât ea ar lăsa României o populaţie
ruteană însemnată [...] Totuşi, miniştrii Franţei, Angliei şi Rusiei au
intervenit ca Rusia să abandoneze frontiera Prutului, sperând ca astfel să
evite efectul deplorabil pe care l-ar avea schimbarea atitudinii
României"50). Informarea demnitarului belgian se referă la revendicările
României asupra teritoriilor româneşti ce se găseau sub dominaţia
monarhiei dualiste austro - ungare, asupra frontierelor pe care le reclama
dobândirea acestor teritorii. Încercând să sprijine cauza Serbiei, care se
afla în război cu Austro - Ungaria, Rusia opunea rezistenţă solicitărilor
româneşti. Invocând faptul că în Bucovina trăia o populaţie ruteană
însemnată, Rusia respingea şi propunerea României ca Prutul să
reprezinte limita dintre cele două ţări în Bucovina. Obtuzitatea ministrului
de externe Sazonov risca să ducă la ştergerea totală a încrederii României
în Antanta şi de aceea, ceilalţi diplomaţi au stăruit pe lângă el ca Rusia să
cedeze în favoarea României în privinţa Prutului ca frontieră.
La începutul lunii mai 1915, ambasadorii puterilor Antantei la
Bucureşti încearcă să devină mai concilianţi, mai maleabili în privinţa

109
revendicărilor româneşti. În 2 mai 1915, miniştrii Franţei, Angliei şi
Rusiei la Bucureşti au căzut de acord că ar fi preferabil să nu îşi alieneze
România, discutând mai bine chestiunea celor câţiva kilometri pătraţi din
provinciile pe care ea le revendică în schimbul cooperării sale. Pe de altă
parte, cei trei au convenit să impună României drept condiţie o cooperare
imediată51). În 4 mai 1915, Blondel apreciază importanţa pe care ar avea-o
în viitor pentru Antantă prietenia României. România era, în viziunea
ministrului Franţei un obstacol util în cale ambiţiilor sârbe în Orient:” În
circumstanţele actuale, intervenţia românilor va avea o importanţă aparte.
Recentul eşec rus în Galiţia face ca dobândirea cooperării României să
fie esenţială”52). Blondel se temea că Serbia ar putea să emită mai târziu
pretenţii teritoriale exagerate ca preţ al războiului dus împotriva Austro -
Ungariei. Deci, el vede România drept ţara capabilă să contracareze
eventualele ambiţii teritoriale pe care Serbia le-ar fi ridicat. Într-adevăr,
situaţia ruşilor pe front era tot mai precară, întrucât la 2 mai 1915
germanii au declanşat o ofensivă între Vistula şi Carpaţi, sub comanda
generalului Von Mackensen. Ofensiva s-a soldat cu ruperea frontului şi
retragerea militarilor ruşi pe linia Nistrului.
Premierul României, Brătianu încearcă să convingă diplomaţii
Antantei de disponibilitatea sa de a se ralia alianţei într-un moment
favorabil. El voia însă să fie sigur că acţiunea sa va avea succes, că nu va
lupta pentru o iluzie, pentru o himeră. El nu se afla în posibilitatea de a
declanşa o acţiune fermă până ce nu avea cunoştinţă clară de recompensa
ce urma să răsplătească intervenţia armată a României, la finalul
conflagraţiei. Pentru a nu provoca suspiciunile Imperiului ţarist, România
a solicitat frontiere naturale, anume Prutul în Bucovina, Tisa în
Transilvania şi Banat.
Semnificative pentru intenţiile României sunt cuvintele adresate de
către Brătianu lui Blondel: ”Suntem dispuşi în fiecare clipă să ne

110
alăturăm Triplei Înţelegeri şi această clipă va veni atunci când acţiunea
noastră va putea fi utilă. Dar înainte de a mă lupta vreau să ştiu clar
pentru ce mă lupt şi ceea ce aştept după victoria la a cărei asigurare am
contribuit...”53). Pentru a atenua intransigenţa lui Sazonov, Brătianu
arăta:” În Bucovina, după cum deja am mai spus, revendicăm Prutul şi
regiunea Cernăuţi, dacă populaţia ruteană nu o depăşeşte pe cea
românească”.
În urma acestei discuţii Blondel telegrafiază imediat la Paris,
subliniind necesitatea ca puterile aliate să asigure satisfacţie guvernului
român pentru ca acesta să decreteze imediat mobilizarea. El încheie pe un
ton de îngrijorare:” Intransigenţa prea mare a Rusiei faţă de revendicările
româneşti s-ar putea solda cu un dezastru pentru Tripla Înţelegere”54).
În 7 mai 1915, Paléologue sugerează lui Sazonov remitea unei note
din partea celor trei puteri către guvernul României. Nota urma să
precizeze teritoriile pe care România le va putea uni. În schimb, România
trebuia să se alăture cauzei Aliaţilor, ea primind deja din Franţa şi din
Anglia un ajutor financiar important în vederea asigurării mijloacelor
necesare şi a pregătirii militare adecvate. În schimb, România urma să
ofere cooperarea imediată a armatei sale. În legătură cu această propunere
a lui Paléologue, marele duce Nicolae a încercat să minimalizeze
importanţa concursului României, după ce Italia semnase tratatul de la
Londra şi urma să intre în război de partea Antantei. Pe de altă parte, el
era de părere că dacă intervenţia armatei române s-ar fi produs mai
devreme, Rusia ar fi prevenit înfrângerile: ”Acum câteva luni intrarea în
acţiune a armatei române ne-ar fi fost de mare ajutor. Însă aceasta nu mai
poate avea decât o importanţă secundară, din moment ce ne-am asigurat
alianţa Italiei”55).
La începutul lunii mai, Brătianu îşi exprima dorinţa ca Franţa să
adopte măsurile necesare, pentru a urgenta trimiterea unei noi tranşe de

111
material de război. În acest context, el se declară neliniştit din pricina
neregularităţii transporturilor prin Serbia56). Totodată, el declară că
niciodată, România nu îşi ascunsese aspiraţiile în legătură cu teritoriile
locuite de români, încorporate în Austro - Ungaria. Brătianu îşi exprimă
nemulţumirea asupra faptului că Tripla Înţelegere intenţiona să acorde
Banatul Timişoarei Serbiei, deşi acest teritoriu era locuit în mare
majoritate de către români57). Ori, convenţia româno-rusă din toamna
1914 stipula clar că, în cazul intrării României în acţiune împotriva
Austro - Ungariei, România urma să obţină teritoriile din cadrul dublei
monarhii locuite de o populaţie românească.
Diplomaţia franceză era conştientă de importanţa pe care ar fi avut-
o implicarea României în război concomitent cu Italia. Opinia care
domină diplomaţia franceză este aceea că Rusia trebuia să renunţe la
intransigenţa sa în ce priveşte limitele teritoriale al României.
În acest sens, Guillemin discuta cu Blondel în 14 mai 1915: ”[...]
Impresia mea generală este că avem interesul de a vedea colaborarea
României coincizând pe cât posibil cu cea a Italiei. Rusia ar trebui să facă
largi concesii în împărţirea teritoriilor aflate în litigiu. Doar cu acest preţ,
partizanii cei mai hotărâţi ai unei acţiuni imediate, în principal Take
Ionescu şi Nicolae Filipescu vor putea să genereze o mişcare de opinie în
acest sens. Acum toate eforturile lor sunt paralizate de atitudinea
intransigentă a guvernului rus...58). Se face din nou vorbire despre rolul
opiniei publice, care prin presiunile sale putea influenţa decizia
guvernului. Condiţia sine qua non pentru intensificarea manifestaţiilor
unioniste şi intervenţioniste în România era însă renunţarea de către
ministerul de externe rus la poziţia sa rigidă faţă de Bucureşti. Diplomaţia
franceză era convinsă, că în cele din urmă, mai devreme sau mai târziu,
România se va decide să acţioneze. Însă, în acelaşi timp, ea se întreba
dacă va mai dispune de câştiguri, amânând cât mai mult posibil

112
momentul intrării în scenă. Brătianu şi-a motivat ezitările, afirmând că,
deşi nu pune la îndoială triumful final al Antantei, el prevede o rezistenţă
lungă şi încrâncenată din partea Germaniei. Guillemin concluziona:
”Această atitudine răspunde în egală măsură dorinţelor secrete ale regelui
[...] Regina nu îşi ascunde simpatiile ardente pentru Tripla Înţelegere, dar
acţiunea sa nu se face simţită decât foarte discret.”59).
Nota pe care guvernul rus trebuia să o trimită la Bucureşti de
comun acord cu reprezentanţii Franţei şi Angliei către guvernul român
precizează că dacă România îşi menţine neutralitatea, ea nu se va bucura
nici în Transilvania, nici în Bucovina de avantajele pe care puterile
Antantei se arătau dispuse să le ofere60). De această dată, avem de-a face
cu o ameninţare implicită a guvernului român, încercând să se forţeze
decisiv mâna acestuia pentru a se alătura numaidecât Triplei Înţelegeri.
Conţinutul notei evidenţiază precipitarea puterilor Antantei, în principal a
Rusiei. Tonul ultimativ indică faptul că aceste puteri urmăreau de fapt
satisfacerea propriilor interese, iar concursul României le-ar fi facilitat
demersul lor.
În primăvara anului 1915, guvernul român a luat, la rândul său,
iniţiativa unor contacte diplomatice. Prin intermediul lui Procopiu, I.I.C.
Brătianu a trimis un mesaj ministrului de externe al Franţei, Th.
Delcassé. În acest mesaj, Brătianu făcea cunoscute în mod oficial
revendicările României asupra tuturor teritoriilor româneşti aflate sub
stăpânire austro-ungară61).
Ministrul de externe al României, Emanoil Porumbaru îi declara lui
Blondel la 16 mai că Antanta dispunea de un mijloc sigur pentru a se
convinge că România nu urmărea să-şi amâne intervenţia. Acest mijloc
invocat de Porumbaru consta în satisfacerea revendicărilor naţionale
româneşti. Contrapropunerile venite din partea Aliaţilor nu veneau însă în
aşteptarea României, astfel încât ambasadorul Franţei la Bucureşti aprecia

113
că ofertele lui Sazonov erau atât de departe de solicitările României, încât
pentru moment a ezitat să dea crezare veştilor aduse de către omologul
său rus62). La întrevederea din 18 mai 1915, dintre Sazonov şi ministrul
Franţei la Petrograd, Paléologue insistă în favoarea unor noi concesii pe
care Rusia să le facă României în privinţa frontierelor în Bucovina şi în
Banat. Dealtfel, ambasadorul francez a evidenţiat cu acest prilej situaţia
precară a armatei ruse, care era pe punctul de a ceda fortăreaţa Przemysl.
Ministrul Franţei sublinia că Sazonov a părut să accepte că districtul
Torontal în Banat ar putea fi atribuit României dacă Bucureştiul renunţa,
la rândul său, la intransigenţă şi se declara pregătit să purceadă la
negocieri cu guvernul rus asupra demarcaţiei de frontieră în Banat63). O zi
mai târziu, Sazonov a declarat că el consimte la fixarea viitoarei frontiere
ruso-române din Bucovina pe Siret şi că recunoaşte dreptul României de
a lua în stăpânire districtul Torontal în Banat. Ca preţ al acestor concesii
armata română urma să-şi ofere imediat colaborarea64).
Franţa încearcă aşadar să-şi asume un rol de mediator, încercând să
concilieze punctele de vedere divergente român şi rus. Aşadar, nu se
prevedea ca România să obţină întregul Banat al Timişoarei, făcându-se
referire doar la districtul Torontal. Totodată nu se specifica nimic în
privinţa Prutului. Linia Siretului era prevăzută ca limită teritorială în
Bucovina.
Pentru a sublinia importanţa sporită pe care o acorda Franţa unei
intrări concomitente în acţiune a României şi Italiei, sunt pline de
semnificaţie cuvintele ambasadorului Paléologue: ”Dacă armata italiană
şi armata română vor intra în luptă simultan, în timp ce forţele austro-
germane sunt imobilizate pe Vistula şi San, efectul ar fi enorm şi poate,
imediat. Simultaneitatea eforturilor voastre le-ar conferi valoare”65).
Ambasadorul Franţei la Londra aprecia că primul ministru Brătianu
trebuie să conştientizeze că dacă persistă în starea de neutralitate, nu va

114
putea în nici un fel să-şi asigure stăpânirea Transilvaniei. Diplomatul
francez apreciază că Sazonov ştia să se folosească de textul convenţiei
româno – ruse din 1 octombrie 1914 pentru a rămâne stăpân pe situaţie.
De fapt, prin textul acestei convenţii Rusia nu se obliga să asigure
României stăpânirea asupra teritoriilor româneşti din cadrul monarhiei
dualiste. Ea doar recunoştea alipirea respectivelor teritorii de către
România, care însă nu puteau fi ocupate decât prin angajare armată. Paul
Cambon omitea însă că textul convenţiei lăsa la latitudinea guvernului
român alegerea momentului intrării în acţiune. Dealtfel, Ion I.C. Brătianu
avea să declare în acele zile: “Dorinţa mea fermă, afirmată încă de la
începutul războiului era să părăsesc neutralitatea în favoarea Antantei.
Dacă am întârziat să mă pronunţ deschis, a fost pentru a-mi desăvârşi
preparativele militare fără să fim expuşi unor proteste prea puternice din
partea inamicilor noştri şi dacă am lăsat până în ultimul moment discuţia
deschisă în legătură cu problema frontierelor noastre, a fost pentru că nu
puteam să cer asigurări fără să ofer cooperarea mea imediată” 67). Brătianu
îşi motiva ezitările şi prin dorinţa de a preîntâmpina anumite reacţii
vehemente din partea Austro – Ungariei şi Germaniei. Pregătirea armatei
române pentru conflict nu era încă finalizată. Date fiind aceste
impedimente, premierul român nu era actualmente capabil să îşi asume
angajamente precise.
La 20 mai 1915, Paléologue raporta ministrului de externe
Delcassé că, potrivit informaţiilor care i-au parvenit de la serviciul de
informaţii al ministerului de război, România îşi rezerva dreptul de a
acţiona în funcţie de turnura pe care o vor lua operaţiunile militare din
Galiţia68). Aici, situaţia era tot mai deficitară pentru armata rusă. O
ofensivă austro – ungaro – germană iniţiată la începutul lui iunie a
străpuns linia de apărare rusă de pe Nistru. Armata rusă va fi nevoită să
renunţe la fortăreaţa Przemysl, la Lemberg şi, ulterior, la întreaga Galiţie.

115
Discuţiile privind graniţele provinciilor pe care România avea să le
dobândească în eventualitatea intervenţiei sale şi a victoriei Antantei sunt
tot mai aprinse. Rusia, prin vocea ministrului său de externe, Sazonov,
propunea să accepte drept linie de frontieră în Bucovina, Siretul, precum
şi cedarea către România a părţii nord – estice a districtului Torontal, în
schimbul intrării în acţiune a României cel mai târziu la 26 mai 191569).
În urma insistenţelor ministrului Al. Em. Lahovari, preşedintele
Franţei, Raymond Poincaré a sprijinit în cadrul Consiliului de Miniştri
ideea unui nou demers la Petrograd pentru a determina părţile rusă şi
română să se pună de acord asupra fixării frontierelor. Pentru Poincaré,
România prezenta o mare importanţă în planurile de război, aliate.
Delcassé însă s-a opus acestui demers, aşa încât el n-a mai avut loc.
Informat asupra acestei realităţi, Brătianu i-a scris lui Paul Deschannel,
preşedintele Camerei Deputaţilor, explicându-i pe larg în ce consta
justeţea revendicărilor României. Premierul român a criticat poziţia
adoptată de către Delcassé care afirmase că România dorea ca marile
puteri să capituleze în faţa ei. În acest sens, Brătianu considera că toate
popoarele sunt egale70). Dealtfel, prin condiţiile puse pentru a-şi oferi
concursul său, Brătianu voia să se asigure că puterile Antantei nu vor
folosi România doar ca un instrument prin care să-şi realizeze propriile
scopuri. Primul nostru ministru viza dobândirea unui statut privilegiat
pentru România în arena internaţională.
În cadrul armatei române, se găseau ofiţeri superiori care militau
pentru intervenţia României în război alături de Franţa. Generalul
Crăiniceanu a publicat în 24 mai un articol în care insista asupra situaţiei
excepţionale a armatei române şi asupra importanţei cooperării sale 71).
Pledoaria lui Crăiniceanu pentru intervenţie este explicabilă, poziţia sa
filofranceză fiind binecunoscută. Din articolul său transpare şi un puternic
subiectivism, pregătirea militară a României neputând fi socotită

116
nicidecum desăvârşită. Către finele lui mai, ambasadorul Franţei la
Londra a comunicat că ministrul României de acolo, N. Mişu, a consimţit
să determine o reuniune a şefilor tuturor partidelor din România. Această
întrunire avea menirea să impună lui Brătianu modificarea atitudinii sale
intransigente. N. Mişu părea să aibă încredere în rezultatul demersului pe
care urma să îl întreprindă72).
Pentru a vedea cât mai curând România de partea Antantei,
reprezentantul diplomatic francez, Blondel, se arăta dispus să susţină
revendicările româneşti asupra frontierei din Bucovina. Autorităţile de la
Petrograd trebuiau convinse de justeţea năzuinţelor României: “…Dacă
pretenţiile româneşti în privinţa Banatului pot fi considerate exagerate,
trebuie să recunosc că în privinţa Cernăuţiului ele sunt mai mult decât
justificate. Sunt sigur că în ziua în care îl vom încredinţa pe d-l Brătianu
de asentimentul [guvernului rus], decretul de mobilizare va fi semnat fără
nici o întârziere73). Blondel neglija însă o altă problemă care încă nu-şi
găsise deplina soluţionare, anume aprovizionarea României cu muniţii şi
materiale de război.
După cum am menţionat mai sus, la 24 mai 1915 Italia a intrat în
război de partea Antantei, iar Tripla Înţelegere devenea astfel Quadrupla
Înţelegere. Gh. I. Brătianu aprecia că, după angajarea Italiei, două
chestiuni fundamentale au făcut obiectul discuţiilor anevoioase purtate în
vederea ralierii României la Antantă, anume o chestiune de principiu şi
una de oportunitate74). Chestiunea de principiu se referea la revendicările
româneşti şi la delimitarea lor teritorială, iar chestiunea de oportunitate
viza hotărârea care trebuia adoptată şi momentul intervenţiei armate.
Aceste două probleme distincte erau totuşi strâns legate prin consecinţele
lor, în mod fatal influenţându-se una pe cealaltă75). Primul ministru român
era nevoit să obţină din partea Antantei recunoaşterea aspiraţiilor legitime
ale României asupra Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului. La

117
redobândirea Basarabiei în acel moment nu se putea gândi, întrucât
această provincie românească se afla sub dominaţia Imperiului autocrat
ţarist. Pregătirea militară insuficientă a României constituia un alt
impediment serios. Având în vedere aceste realităţi, nu i se poate reproşa
lui Brătianu faptul că a persistat în tergiversări şi a amânat de mai multe
ori clipa intervenţiei.
La 27 mai 1915, Diamandi i-a înmânat o notă lui Sazonov.
Conform conţinutului notei diplomatice, Brătianu se declara pregătit
pentru unele concesii teritoriale. Astfel, România renunţa la cursul
superior al Tisei şi se angaja să nu fortifice regiunile din faţa Belgradului.
Pe de altă parte, România consimţea să cedeze Bulgariei o parte din
Dobrogea, până la linia Dobrici – Balcic.
Această cesiune urma să fie făcută din considerente de ordin
strategic, spre a determina Bulgaria să fie mai puţin intransigentă în
privinţa teritoriilor macedonene. Prin distragerea atenţiei Bulgariei asupra
acestora se spera ca Serbia să devină mai conciliantă în ce priveşte
problema Banatului. Sazonov a rămas însă la vechile sale opinii, afirmând
că: “atâta vreme cât d-l Brătianu nu va renunţa la linia Prutului şi la
Banatul de sud – est, o înţelegere nu se va putea realiza”76).
În cursul unei întrevederi din 28 mai, Blondel i-a amintit lui
Brătianu că acordul ruso – român din octombrie 1914 reclama: “acţiune
din partea României şi nu luare în posesie, care nu ar fi adus Triplei
Înţelegeri nici un concurs […]. Am repetat preşedintelui Consiliului de
Miniştri că ezitările sale prelungite ameninţau să priveze România de
câştigurile teritoriale de care avea nevoie pentru desăvârşirea idealului
său naţional. I-am reamintit semnele de simpatie pe care le-aţi arătat
României cu mai multe ocazii […]”77). Brătianu a replicat însă că el vedea
într-o manieră diferită stipulaţiile acordului cu Rusia. În acest sens,
premierul nostru subliniază faptul că acesta fusese încheiat în schimbul

118
neutralităţii binevoitoare a României. Brătianu evidenţiază decizia
României, luată în virtutea acestei neutralităţi, de a împiedica
aprovizionarea Turciei de către Puterile Centrale cu materiale de război.
Totodată, România facilitase tranzitul muniţiilor venite din Rusia către
Serbia. Brătianu a încheiat pe un ton hotărât, sfătuind Franţa să adopte o
atitudine mai intransigentă faţă de Rusia: “Ne-am îndeplinit aşadar
angajamentele şi aţi fi nedrept să împiedicaţi Rusia să şi le onoreze pe ale
sale”78). Ţările Antantei, pe de o parte, şi guvernul român pe de altă parte,
interpretau în mod diferit acordul din 1914, accentuând fiecare acele
prevederi care erau în beneficiul propriu. Exista astfel în politica celor
două părţi, mai ales în cea promovată de Rusia, tendinţa de a supralicita
avantajele ce decurgeau pentru sine din textul acordului, şi de a eluda
obligaţiile asumate prin respectivul tratat.
Franţa depune eforturi tot mai mari pentru obţinerea sprijinului
României în conflict. Evenimentele diplomatice se precipită către
sfârşitul lui mai 1915. Paléologue comunică lui Sazonov conţinutul unei
telegrame adresate de către ministrul de externe al Franţei lui Blondel,
prin care ultimul era abilitat să expună guvernului român avantajele
intrării în acţiune împotriva Austro – Ungariei în condiţiile oferite de
puteri, dar şi “primejdia la care s-ar expune dacă ar lăsa să-i scape
momentul actual”79).
Franţa se temea să nu piardă concursul României şi de aceea căuta
s-o atragă prin toate mijloacele diplomatice. În 30 mai, Blondel
telegrafiază la Paris, expunând necesitatea ca Rusia să cedeze în
problema Cernăuţiului şi a altor oraşe din Bucovina: “Dacă d-l Sazonov
persistă în refuzul său de a acorda României Cernăuţiul, vom fi poate
nevoiţi (mă îndoiesc) să forţăm mâna d-lui Brătianu. Dacă d-l Sazonov
cedează în această privinţă, vom miza cu siguranţă pe implicarea
preşedintelui Consiliului sau pe înlocuirea sa […]” 80). Constrângerea

119
primului ministru român nu era socotită o metodă recomandabilă,
exprimându-se totodată probabilitatea mică a recurgerii la o astfel de
metodă. Dacă însă Rusia se va dovedi mai conciliantă în problema
Bucovinei şi a frontierei de aici, Blondel se arată optimist în ce priveşte
atitudinea pe care o va adopta România. Şi diplomatul francez continuă:
“În primul caz [al implicării lui Brătianu-n. n.], nu putem conta decât pe
intervenţia mai multor membrii ai opoziţiei şi ai Ligii Culturale; în al
doilea caz [al înlocuirii lui Brătianu-n. n.] am avea de partea noastră nu
numai aproape întreaga opoziţie, dar şi o parte a membrilor cabinetului al
căror concurs este asigurat. Dacă Excelenţa voastră şi cabinetele de la
Londra şi de la Roma veţi ceda în chestiunea Cernăuţiului, vom putea
conta pe intrarea în campanie a armatei române. Dacă Rusia nu se va
convinge de interesul pe care noi îl avem în legătură cu această cooperare
şi dacă ea [Rusia] nu va permite României să cucerească definitiv nişte
oraşe româneşti în care nu se găseşte populaţie rusă, vom pierde aproape
sigur rodul tuturor eforturilor noastre şi colaborarea unei naţiuni […]” 81).
Ministrul francez socotea concesiile care trebuiau făcute României drept
o condiţie esenţială pentru obţinerea cooperării militare a României.
Orientarea profranceză a Ligii Culturale era notorie, ca şi cea a unor
membrii marcanţi ai opoziţiei, precum Take Ionescu şi Nicolae Filipescu.
Pe de altă parte, în guvern îşi desfăşurau activitatea personalităţi
filofranceze, precum Emil Costinescu şi Constantin Angelescu. În cazul
demisiei lui Brătianu, pe care Blondel o vedea posibilă, filofrancezii din
cabinetul său puteau constitui un nou guvern. În paralel, la Petrograd,
Paléologue încearcă să-l determine pe Diamandi să cadă de acord cu
Rusia asupra unei înţelegeri. Înţelegerea cu Rusia trebuia perfectată
imediat în opinia reprezentantului diplomatic francez, întrucât:
“Compania dvs. diplomatică [a lui Diamandi] din ultimele luni e pe cale
să se soldeze cu o înfrângere; nu lăsaţi să degenereze într-un dezastru” 82).

120
“Înfrângerea” de care făcea vorbire Paléologue însemna eşecul în privinţa
parafării unui acord româno – rus, iar “dezastrul” însemna, în viziunea sa,
compromiterea oricărei posibilităţi de apropiere între România şi Rusia.
Contactele diplomatice franco – române vor fi tot mai numeroase
în lunile ce vor urma. În 2 iunie 1915, Blondel raporta ministrului său de
externe că România a purces la preparative militare intense. Blondel era
de părere că Franţa şi-a dovedit simpatia faţă de guvernul român prin
intervenţiile sale la Petrograd pentru ca Rusia să dea curs solicitărilor
româneşti în privinţa frontierelor83). Ambasadorul Franţei la Bucureşti
realiza şi faptul că problema nesoluţionată a muniţiilor amâna decizia
României, subliniind în acest sens: “Chestiunea muniţiilor este pentru ei
arzătoare”84).
În 5 iunie 1915, Sazonov a trimis o telegramă ambasadorilor Rusei
la Paris, Londra şi Roma, în care vorbea de “intransigenţa extremă” a lui
Brătianu, care nu lăsa decât slabe speranţe pentru parafarea unei
înţelegeri cu România. Ministrul de externe al Rusiei a remis încă din 3
iunie un “aide – mémoire” către ministrul României la Petrograd.
După ce lua act de intenţia României de a ceda către Bulgaria linia
Dobrici – Balcic, Sazonov indica faptul că nu era suficient ca România să
renunţe la cursul superior al Tisei, după cum am arătat că aceasta era
dispusă. Sazonov a promis să facă concesii României în sensul
propunerilor venite din partea lui Delcassé. El a avertizat însă că va
proceda la respectivele concesii doar în cazul în care: “guvernul de la
Bucureşti va manifesta o dorinţă reală de a ajunge la un acord pe baze
acceptabile”85). De fapt, acordul “pe baze acceptabile”, din punctul de
vedere al Rusiei însemna a pretinde României să cedeze cât mai mult, iar
ea să ofere cât mai puţin.
În condiţiile în care la începutul lui iunie 1915, trupele ruse au
suferit grele înfrângeri, ce s-au soldat finalmente cu pierderea Galiţiei,

121
liderul curentului intervenţionist, N. Filipescu, aprecia că în momentul
respectiv îi era foarte greu să provoace o mişcare pentru intervenţie
armată în rândul opiniei publice. El ataca Rusia întrucât aceasta se
încăpăţâna să refuze fixarea frontierei cu România pe Prut. Frontiera pe
Prut era văzută ca esenţială pentru asigurarea securităţii României86).
Tot acum, Blondel semnala faptul că ziarele româneşti deveneau tot
mai agresive la adresa Rusiei. Unul dintre ele a publicat un articol
intitulat “Cum ne iubeşte Franţa”, în care aceasta era acuzată că a
abandonat România ambiţiilor slave87). Opinia publică din România
începea aşadar să aibă unele îndoieli în ce priveşte Franţa şi ajutorul
sincer pe care aceasta îl va acorda României.
La 7 iunie 1915, George Diamandi a adresat un memoriu
preşedintelui republicii franceze, în care îşi exprimă îngrijorarea că Franţa
nu manifesta un interes mai puternic pentru România şi nu îi promova
cauza cu mai multă ardoare pe lângă guvernul rus. Era subliniată, de
asemenea, neîncrederea justificată de evenimentele istorice trecute88).
C. Blondel, ministrul Franţei la Bucureşti, discută în paralel şi cu
liderii opoziţiei din România. Astfel, la 9 iunie 1915 se întâlneşte cu noul
lider al Partidului Conservator, M. (Jean) Lahovari. Acesta manifesta o
intransigenţă mai redusă decât Brătianu, arătându-se dispus să accepte
cedarea către Serbia a unei regiuni la sud de districtul Torontal, în Banat.
M. Lahovari aprecia că, în viitor, era preferabil ca frontiera de vest a
României să fie reprezentată de Dunăre, şi nu de Tisa.
Într-o întrevedere anterioară cu Brătianu, el aflase că premierul era
dispus să purceadă la acţiune, indiferent de starea armatei române, cu
condiţia onorării cererilor sale89). Lahovari a solicitat, la rândul său,
trimiterea imediată a muniţiilor comandate de către România. Şi el îşi
arată îngrijorarea faţă de înfrângerile Rusiei şi consideră că România s-ar

122
decide mai repede la intervenţie, dacă ea ar avea garanţia unei reluări a
ofensivei ruse într-un timp scurt90).
Întrucât participarea României la război de partea Antantei putea fi
pusă sub semnul întrebării din pricina refuzului Rusiei de a subscrie la
propunerile României în legătură cu frontierele, diplomaţia franceză îşi
redimensionează eforturile diplomatice la Petrograd.
Cu acest scop, Paléologue a recomandat lui Sazonov să obţină
angajarea României, ducând la ultimele limite concesiile posibile. Rusia
consimţea să cedeze în chestiunea Cernăuţiului şi să accepte râul Prut ca
frontieră în Bucovina. În schimbul acestor concesii, România urma să se
oblige să intervină în război fără întârziere91).
Însă, în 10 iunie, regele Ferdinand a dat de înţeles miniştrilor
Franţei şi Rusiei la Bucureşti că România va semna decretul de
mobilizare atunci când primul său ministru va socoti că a sosit momentul
oportun. Regele a adăugat că era la curent cu negocierile dintre guvernul
său şi Petrograd şi că lăsa deplina libertate cabinetului de la Bucureşti în
desfăşurarea tratativelor. El a reliefat situaţia dificilă în care s-ar găsi
armata română dacă ruşii se vor mărgini la defensivă. În plus, regele a
subliniat imposibilitatea României de a intra în campanie până când nu
vor fi reglementate definitiv chestiunile de ordin diplomatic92).
Către mijlocul lui iunie 1915, au loc întrevederile între ataşatul
militar francez în România, Pichon şi generalul Cristescu. Ultimul a
afirmat că o acţiune militară a României ar fi posibilă numai de partea
Quadruplei Înţelegeri. Totodată, militarul român a propus intrarea în
acţiune a armatei române cu două luni înainte de declanşarea ofensivei
ruse. Deşi situaţia ruşilor pe front nu era favorabilă în acel moment, el
vedea o compensaţie în faptul că austriecii vor avea dificultăţi şi mai mari
în tentativa lor de a constitui un nou front. Generalul Cristescu s-a angajat
formal să taie căile de comunicaţie ale armatei austriece în mai puţin de

123
40 de zile de la decretul de mobilizare. Mai târziu, el a apreciat că, în
cazul angajării României, partea de nord a Moldovei trebuia apărată
contra unei eventuale invadări a teritoriului. Se lua în calcul şi
posibilitatea solicitării din partea Statului Major rus a unor forţe care să
protejeze Bucovina. Pichon informa Parisul că era pentru prima dată când
generalul Cristescu vorbea în mod deschis de proiectele sale de
colaborare militară93).
Cu toate că situaţia pe front nu era în avantajul puterilor Antantei,
mitingurile în favoarea intrării în război a României au continuat, chiar
dacă numărul lor s-a redus. Astfel, Liga pentru unitatea naţională a tuturor
românilor, Acţiunea Naţională şi studenţimea universitară au proiectat
pentru 14 iunie un mare miting naţional la “Arenele Romane” din
Bucureşti. Acesta se dorea a fi “cea mai măreaţă şi mai impunătoare
manifestaţie românească din câte s-au văzut vreodată în Bucureşti şi prin
însuşi acest fapt să fie un ultim şi hotărâtor avertisment pentru guvern şi
preludiul intrării României în acţiune alături de puterile Antantei” 94).
Manifestanţii sperau ca prin acţiunea lor energică să influenţeze definitiv
decizia pe care o va adopta guvernul. În 30 iunie 1915, în sala “Dacia”
din Capitală a avut loc un mare miting naţional, cetăţenii răspunzând
apelului făcut de: Liga Culturală, Societatea Carpaţi, Legiunea Ardeleană,
Acţiunea Patriotică, Legiunea Bucovinei şi Acţiunea Naţională. La
respectivul miting au luat parte şi delegaţii ale Ligii Culturale din oraşele
de provincie95).
Presa franceză subliniază necesitatea atragerii cât mai rapide a
României de partea Antantei. Bunăoară, ziarul “Gaulois” din Paris
susţinea că, în vara 1915, obstacolele din calea raporturilor diplomatice
între România şi Bulgaria, pe de o parte şi Antanta, pe de altă parte, se
datorează cererilor nerezolvate făcute de aceste două state balcanice. Se
exprimă opinia potrivit căreia cele două state balcanice trebuiau să

124
primească ofertele puterilor Antantei şi să intre în acţiune 96). Datorită
tergiversărilor lui Brătianu, chiar şi după ultimele concesii consimţite din
partea Rusiei şi a Antantei, în presa franceză apar articole critice la adresa
premierului României, unul dintre cele mai semnificative în acest sens
fiind cel intitulat “Latinul Balcanilor” din “L’Homme Enchaîne”97).
La întrevederea cu Blondel din 18 iunie 1915, Ion I.C. Brătianu s-a
arătat dispus să-şi asume un angajament ferm privind implicarea ţării sale
în război contra Austro – Ungariei după maximum 2 luni scurse de la ziua
semnării unui acord între România şi puterile Antantei. Cu alte cuvinte,
acţiunea ofensivă a României trebuia să fie precedată de încheierea unei
convenţii militare între ea şi Rusia, convenţie care să stipuleze condiţiile
unei cooperări eficace ruso – române. Convenţia avea menirea de a
asigura României ajutorul puterilor aliate în limita posibilităţilor acestora.
Acestea se angajau să furnizeze armatei române muniţiile de care avea
nevoie. Primul nostru ministru a dat de înţeles lui Blondel că stipulaţiile
convenţiei militare nu puteau întârzia în nici un caz intrarea în acţiune a
României. Totodată, Brătianu şi-a exprimat credinţa că puterile Antantei
vor fi pregătite să subscrie la toate solicitările sale 98). Blondel îşi exprima
convingerea că Rusia ar trebui să consimtă cel puţin la renunţarea în
favoarea României a liniei Prutului, incluzând Cernăuţiul, precum şi a
unei mari părţi din districtul Torontal în Banat. Toate aceste concesii
teritoriale reclamau în schimb o acţiune imediată a României. Ministrul
Franţei a propus ca teritoriile aflate în litigiu între România şi Serbia să
fie atribuite uneia dintre cele două ţări, fie printr-un arbitraj al marilor
puteri, fie cu prilejul unui congres organizat după încheierea războiului 99).
Ataşatul militar francez la Bucureşti a încercat să reglementeze
problemele de ordin militar, având o discuţie cu generalul Iliescu, secretar
general în Ministerul de Război.

125
Ultimul considera înţelegerea politică a României cu ţările Antantei
ca sigură, ca şi realizată deja. Rămânea de îndeplinit înţelegerea militară,
pe care generalul Iliescu spera ca România s-o încheie în 8 – 10 zile.
Apoi, la 8 zile după parafarea acordului militar, el preconiza intrarea în
campanie a armatei române, cu condiţia să-i fie asigurată aprovizionarea
pentru următoarele 60 de zile.
Franţei şi Angliei li se solicitau 800.000 de proiectile de artilerie. În
cazul în care acestea nu erau în măsură să le furnizeze în întregime, se
cerea cel puţin asigurarea materiilor prime. Generalul Iliescu mai solicita
trimiterea a 200 de milioane de cartuşe. Totodată, reprezentantul
României la Paris trebuia să insiste pentru ca Franţa să răspundă favorabil
acestor cereri. Pichon l-a asigurat pe generalul român că, odată cu
încheierea alianţei, aceste cereri vor fi examinate cu bunăvoinţă de către
autorităţile franceze. În secret, generalul Iliescu i-a arătat ataşatului
militar francez planurile de operaţiuni împotriva Austriei, dintre care
primul data încă din septembrie 1914.
Pichon a mai aflat informaţii în legătură cu starea
comandamentului şi a Cartierului General al Armatei de Operaţii
Române100). Pichon s-a consultat şi cu Gelescu, care l-a asigurat: “Totul
va fi bine: nu este decât o problemă de zile în ce priveşte angajarea
României”101). Factorii de decizie din cadrul armatei române erau
conştienţi că locul armatei române nu putea fi decât alături de forţele
Antantei. Pentru a da randament maxim, armata noastră avea nevoie de o
înzestrare tehnică corespunzătoare. Tatonările erau astfel justificate şi în
plan militar.
În domeniul politico – diplomatic, Franţa şi Rusia întreprind tot ce
le stă în putinţă pentru a obţine aportul României. În 21 iunie 1915,
Paléologue a insistat pe lângă guvernul rus, iar în urma acestor strădanii,
Sazonov şi-a dat acordul în sensul lărgirii concesiilor teritoriale în

126
favoarea României. A doua zi, Ion I.C. Brătianu a declarat ministrului rus
în capitala României că era pregătit să-şi asume un angajament ferm în
privinţa declanşării războiului împotriva Austro – Ungariei într-un termen
de maximum 2 luni începând cu ziua semnării acordului politic între
puterile Antantei şi România. Dacă cele trei puteri s-ar fi arătat dispuse să
accepte toate revendicările politice ale României, premierul român ar fi
acceptat şi o angajare în numai 5 săptămâni. Rusia, pentru care
cooperarea României era considerată ca fiind foarte importantă în acel
moment, a consimţit ca România să obţină cea mai mare parte a
Bucovinei, având linia Prutului drept limită, incluzând şi oraşul Cernăuţi.
Ea accepta şi extinderea României în comitatul Maramureş, până la Tisa.
În ce priveşte Banatul însă, Rusia propunea ca stăpânirea părţii sud –
vestice din districtul Torontal, care după părerea unanimă exprimată de
Aliaţi trebuia să revină Serbiei, să fie reglementată mai târziu, printr-un
acord direct încheiat între România şi Serbia. În acest sens, puterile
Antantei urmau să-şi ofere arbitrajul binevoitor.
Ca răspuns la aceste concesii, România trebuia să intre în acţiune
contra Austro – Ungariei într-un interval de 5 săptămâni începând cu ziua
în care această nouă propunere era adusă la cunoştinţa lui Brătianu102).
Puterile Antantei au împins cât mai departe concesiile privind
frontierele întrucât concursul României le era indispensabil. Situaţia
militară precară a Rusiei, dar şi cea a celorlalte puteri din alianţă le-a
constrâns să cedeze tot mai mult în faţa revendicărilor cabinetului de la
Bucureşti. Insistenţele lui Brătianu privind acceptarea Prutului ca
frontieră în Bucovina şi a Tisei în vest nu au fost aşadar zadarnice.
Doleanţele guvernului român referitoare la Banat nu au avut sorţi de
izbândă întrucât Antanta nu agrea ideea alienării unui stat care îi era deja
aliat. Serbia s-ar fi simţit nedreptăţită în cazul în care Antanta ar fi
susţinut România să dobândească întregul Torontal. Franţa, Rusia şi

127
Anglia îi voiau ca aliaţi atât pe români, cât şi pe sârbi. Dacă alianţa
Serbiei era deja certă, alianţa cu România era încă într-o fază latentă. Era
vorba de fapt de un proiect pe care Antanta îl dorea concretizat.
La 27 iunie 1915, premierul Brătianu îşi exprima dorinţa ca toate
muniţiile comandate anterior în Franţa şi în Italia să fie transportate pe
teritoriul României. El condiţiona mobilizarea imediată a armatei române
de livrarea acestor materiale de război. Această nouă cerinţă l-a
determinat pe ambasadorul rus la Bucureşti, Poklevski, să afirme că
primul nostru ministru îşi continua politica de tergiversări. Dar
transportul muniţiilor într-un timp util în România nu depindea numai de
Franţa, Rusia şi Anglia. Întrucât muniţiile tranzitau teritoriile Greciei şi
Serbiei, guvernele acestor ţări trebuiau să-şi dea consimţământul în
această privinţă103). Paléologue se temea că, în cazul în care retragerea
armatelor ruse înfrânte în Galiţia s-ar fi prelungit, România ar fi tentată să
purceadă la cucerirea Basarabiei, pentru a se consola că nu a intervenit la
momentul oportun în Transilvania104). Era firesc dintr-un anumit punct de
vedere ca ambasadorul francez la Petrograd să exprime o astfel de temere.
Antanta nu avea încă încheiat nici un acord precis cu România şi
nu era în măsură să prevadă intenţiile acesteia. Personal însă mă îndoiesc
că România dispunea de resurse suficiente pentru a fi capabilă să
conducă o campanie victorioasă în Basarabia în clipa respectivă. Pe de
altă parte, pornind de la consideraţia că Basarabia era o provincie săracă,
ea nu prezenta pentru autorităţile de la Bucureşti decât o însemnătate
redusă. Importanţa atribuită dobândirii Transilvaniei era incomparabil mai
mare.
Paul Cambon a fost informat de către ministrul Italiei la Bucureşti
că premierul Brătianu îşi menţinea pretenţiile asupra întregului Banat. În
plus, el revendica acum unele zone galiţiene şi îşi reînnoia solicitarea
privind livrarea imediată a materialelor de război comandate în Franţa şi

128
Italia105). Dat fiind faptul că în Banat trăia o populaţie majoritară
românească, primul ministru reclama cu justeţe luarea în stăpânire de
către România a întregii provincii. Din punct de vedere al aspectului
etnic, ambiţiile lui Brătianu au perfectă acoperire.
La 30 iunie 1915, ministrul Franţei la Bucureşti îşi exprima
îngrijorarea în legătură cu posibilitatea ca România să lupte împotriva
Rusiei datorită opiniei publice ostile Imperiului ţarist.
În ce priveşte problema aprovizionării României cu materiale de
război, Paléologue trimitea următoarea telegramă ministrului său de
externe: “D-l Sazonov v-ar fi recunoscător să îl informaţi asupra
comenzilor de muniţii pe care guvernul român le-a făcut în Franţa, mai
precis asupra importanţei comenzilor şi a datei de livrare [a acestor
muniţii]”106).
Pentru unele autorităţi militare franceze, dobândirea concursului
României nu mai suporta amânare. De pildă, ataşatul militar Pichon era
de părere că “poziţia României şi mijloacele de care dispunea aceasta
imprimau intervenţiei sale cea mai mare importanţă strategică […].
Asigurarea concursului României trebuie să se facă cu rapiditate, întrucât
ştirile de pe frontul rus nu erau încurajatoare, germanii încercând să le
exploateze pentru a produce panică”107). Se exprima speranţa că
intervenţia militară a României ar ameliora situaţia precară a armatei
ruse. Trupele germane încercau să fructifice starea de epuizare şi
dezorganizare a trupelor ruse pentru a-şi consolida victoriile. În aceste
condiţii, implicarea armată a României ar fi avut un efect moral deosebit
atât pentru ruşi, cât şi pentru germani. Pentru a nu contribui şi ea la
amânarea momentului intervenţiei României în război, Franţa a anunţat în
7 iulie că nu manifestă obiecţii referitoare la satisfacerea doleanţelor lui
Brătianu de a primi muniţiile comandate în Franţa încă înainte de intrarea
sa în acţiune108).

129
În 10 iulie 1915, Paléologue a primit din partea ministrului
afacerilor străine, Th. Delcassé, o notă prin care guvernele aliate
împuterniceau pe ministrul (plenipotenţiar) al Rusiei la Bucureşti să
declare guvernului român că puterile Antantei. “consimt să cedeze
României Bucovina până la Prut, Maramureşul până la Tisa şi întregul
Banat, cu următoarele condiţii: 1) România să intre în acţiune împotriva
Austro – Ungariei în termen de 5 săptămâni de la semnarea acordului
politic; 2) Începând de azi, România să se opună cu stricteţe oricărui
transport de material de război destinat Turciei, care ar tranzita teritoriul
său; 3) România să cedeze Bulgariei Dobrici şi Balcic; 4) Să permită
sârbilor din Banat să-şi folosească propria limbă şi să-şi păstreze
specificul naţional. În plus, România nu trebuia să fortifice o zonă
determinată în împrejurimile Belgradului”109). Puterile aliate se arătau
dispuse să răspundă afirmativ cererilor lui Brătianu privind livrările de
muniţii. În schimb, Brătianu trebuia să accepte condiţiile precizate mai
sus110). Deci, Antanta proceda la o recunoaştere graduală a revendicărilor
româneşti.
Mai întâi, ea recunoaşte dreptul României de a se uni cu provinciile
româneşti de sub dominaţie austro – ungară. Apoi, Antanta va consimţi în
cele din urmă să accepte frontierele revendicate de către România în
respectivele provincii. În fine, Franţa, Rusia şi Anglia sunt de acord să
furnizeze armamentele şi muniţiile trebuincioase României, dacă aceasta
respectă condiţiile ce decurg din recunoaşterea graniţelor.

3. Demersuri ale diplomaţiei franceze pentru atragerea


României; progrese obţinute în aprovizionare; noi dovezi de simpatie
pentru Franţa în opinia publică din România şi în presă.

130
Cu prilejul unei întrevederi între ataşatul militar englez la
Bucureşti, colonelul Thompson şi ataşatul militar francez, Pichon (16
iulie 1915), cel dintâi a precizat că Brătianu nu putea semna nici o
convenţie politică întrucât nu ar fi fost păstrat secretul în legătură cu
aceasta. De aceea, premierul român ar trebui să stabilească singur data
favorabilă pentru intrarea în acţiune.
Pe de altă parte, era de părere ataşatul militar englez, situaţia
strategică actuală nu permitea României să intervină, iar ceasul pentru
angajarea sa nu a sosit111).
Puterile Centrale nu ar fi trebuit să afle nimic în legătură cu
semnarea unei convenţii între România şi Antantă, întrucât statul român
ar fi fost expus la primejdii inutile. În plus, primul ministru român
cunoştea mai bine potenţialul militar al ţării sale şi ar putea stabili, într-
un mod cât mai avantajos, momentul intervenţiei.
Tot în 16 iulie are loc o altă întrevedere între ambasadorul francez
la Londra, P. Cambon şi Eduard Grey, ministrul englez de externe. Ed.
Grey considera că nici o concesie făcută în favoarea României nu o va
determina să intervină în acel moment. Grey era sceptic în privinţa
formulării de oferte, care în viziunea sa erau de natură să îndepărteze
Serbia şi nici măcar nu antrenau concursul României112).
Încheierea unui acord politic cu România reprezenta o prioritate
pentru Franţa şi celelalte state ale Antantei. Mărturie pentru susţinerea
afirmaţiei stă telegrama adresată lui P. Cambon de către Delcassé,
ministrul de externe al Franţei opinând că numai interzicerea tranzitului
de armament spre Turcia ar motiva suficient încheierea urgentă a unui
acord politic cu România. El se întreba însă ce se va întâmpla dacă
Brătianu nu va răspunde demersului preventiv, înaintat guvernului român
la 20 iulie113). Până în momentul respectiv, Ion I.C. Brătianu tratase de
unul singur cu Antanta, păstrând secretul asupra tratativelor. El îşi dă

131
seama că nu mai poate acţiona în această manieră, fiind nevoit să consulte
pe membrii guvernului şi chiar pe liderii opoziţiei. În faţa demersului
francez, Brătianu a reclamat un răgaz de 48 de ore înainte de a da un
răspuns concret.
În discuţiile avute cu Brătianu, Blondel a pus pe tapet o problemă
preliminară, anume participarea la război, prin angajarea în luptă într-un
interval de 5 săptămâni.
Această condiţie preliminară a fost catalogată de către primul
ministru drept o condamnare la sinucidere a armatei române 114). Dar în 23
iulie 1915, guvernul român îşi declară intenţiile de a coopera cu Antanta,
dacă puterile aliate vor fi dispuse să subscrie la revendicările pe care
România le-a formulat încă din luna aprilie.
În atare condiţii, partea română este dispusă să semneze o
convenţie politică care să implice o cooperare militară. În ce priveşte
intervenţia armatei române în război, guvernul de la Bucureşti se declara
pregătit să semneze o convenţie militară într-un termen care să nu
depăşească trei săptămâni de la semnarea convenţiei politice. Statele
majore aliate urmau să discute toate chestiunile relative la cooperarea
armatelor aliate şi să fixeze condiţiile în care intervenţia armatei române
s-ar produce în modul cel mai eficient cu putinţă 115). Reprezentanţii
diplomatici ai Antantei la Bucureşti au reacţionat în mod diferit în faţa
acestei declaraţii.
De pildă, Blondel împărtăşea opinia ministrului englez, Barclay,
potrivit căreia în acel moment, o convenţie politică era tot ceea ce putea
obţine Antanta în acel moment. În aceeaşi zi, Brătianu are o nouă
întrevedere cu Blondel, reamintind acestuia că data exactă a intrării
României în acţiune va depinde de condiţiile militare ale momentului şi
va implica şi o înţelegere asupra furnizării de armament şi muniţii. Primul
ministru considera că, deşi până în acel moment o parte din muniţii a luat

132
drumul României, aprovizionarea armatei române nu era încă adecvată 116).
Ambasadorul Franţei la Roma, Barrère, a declarat că răspunsul
guvernului român privind data intervenţiei care va depinde de convenţia
militară, este în principiu mulţumitor pentru Antanta: “dar el permite să
presupunem că Brătianu, înainte de a lua decizia finală în legătură cu
intrarea în acţiune a României, aşteaptă reluarea ofensivei ruse care, după
toate previziunile nu ar putea avea loc cu toată amploarea sa în mai puţin
de 6 săptămâni”117).
Barrère reflecta în mod obiectiv asupra faptului că România
intenţiona să procedeze la o angajare militară în împrejurări favorabile.
Altfel, intervenţia română ar fi fost sortită de la bun început eşecului.
Armata noastră avea nevoie de sprijinul eficient al forţelor ruse.
În a doua jumătate a lunii iulie şi-au urmat cursul demersurile şi
discuţiile în legătură cu aprovizionarea armatei române. La 21 iulie,
ministrul de război al României şi Direcţia Generală a căilor ferate
române au primit oferte de aprovizionare în domeniul militar şi
metalurgic din partea unui anume Angelini, care se recomanda a fi
reprezentantul unui sindicat din Paris. Guvernul României s-a interesat să
afle în ce măsură putea să trateze cu acest sindicat şi cu reprezentantul
său. Ministrul de externe al Franţei a răspuns guvernului de la Bucureşti
că nu era vorba de nici un sindicat în sensul legal al termenului. Prin
urmare, el îndemna autorităţile române să manifeste prudenţă faţă de
ofertele lui Angelini118).
Purtând o conversaţie cu Blondel în 27 iulie 1915, Brătianu a
apreciat că armata română nu va fi în măsură să traverseze Carpaţii şi să
intervină împotriva Austro – Ungariei decât în primăvara anului următor.
Brătianu se arăta sceptic în privinţa angajării într-un interval temporal
scurt a armatei române, chiar dacă Paléologue a anunţat că guvernul rus
va accepta încheierea unei convenţii politice şi militare cu România, în

133
cazul în care armata română va acţiona “până la căderea primei
zăpezi”119). În iulie – august 1915, germanii au repurtat victorii
răsunătoare asupra trupelor ruse în Polonia şi în Lituania, izbutind să se
înstăpânească asupra celor două ţări. Conjunctura militară nu era aşadar
prielnică pentru o campania încununată de succes a armatei române.
Brătianu reclama întreaga sa libertate de acţiune din partea Aliaţilor
până în ziua în care victoria acestora va fi iminentă.
Referindu-se la acest aspect, francezii considerau că premierul
român rămânea fidel politicii sale, promovate constant, de a obţine totul
şi de a nu acorda nimic120).
De fapt, preşedintele Consiliului de Miniştrii urmărea să asigure
ţării sale avantaje maxime şi să o expună la sacrificii cât mai mici. În 29
iulie 1915, Sazonov a propus data de 1 octombrie 1915 pentru intrarea în
campanie a armatei române. Paul Cambon i-a cerut ministrului de externe
al Angliei, Eduard Grey, să insiste pe lângă cabinetul de la Petrograd
pentru a renunţa la această exigenţă. În aceste condiţii, Grey a propus ca
respectiva dată să fie fixată de către statele majore aliate, ce aveau
menirea să negocieze şi convenţia militară121).
Sazonov telegrafiază ambasadorilor Rusiei la Paris, Londra şi
Roma, anunţând că, în urma noilor insistenţe ale cabinetelor aliate,
acceptă să procedeze la încheierea unui acord politic şi militar cu
România, în condiţiile indicate de Brătianu.
În schimbul clemenţei sale, pretindea ca România să nu rămână
inactivă, ci să se angajeze de partea Antantei pentru îndeplinirea
aspiraţiilor sale naţionale. Sazonov consideră că dacă România nu va
intra în luptă cât mai devreme, iar armatele sale nu vor trece Carpaţii
înainte de căderea primelor zăpezi, Antanta nu va trebui să mai
nădăjduiască că intervenţia română se va produce până la primăvara
următoare. Sazonov declara că Rusia procedează la încheierea acordurilor

134
cu România în scopul pentru a facilita guvernelor francez şi englez
acţiunile lor de război în Dardanele, precum şi pentru a împiedica
contrabanda de război pe teritoriul României 122). Ulterior, în 2 august
1915, Sazonov l-a însărcinat pe ministrul rus la Bucureşti să demareze
negocierile pentru încheierea convenţiei politice cu România. Ministrul
de externe al Rusiei aprecia că acordul politic va trebui elaborat de către
Poklevski în înţelegere cu Brătianu şi apoi supus aprobării puterilor
Antantei.
Reprezentanţii diplomatici la Bucureşti ai acestor puteri urmau să
semneze acordul politic. Blondel estima în 7 august că Brătianu era
pregătit să semneze o convenţie care să ţină seama atât de revendicările,
cât şi de rezervele sale. El recomandă ca reprezentanţii Antantei să-i
prezinte un proiect de acord în conformitate cu ultimele schimburi de
vederi123).
Încheierea acordurilor politic şi militar cu România implica
intrarea cât mai grabnică a României în război. Consiliul de Miniştri,
întrunit în şedinţă în 7 – 10 august, urma să se pronunţe fie pentru
semnarea acordurilor cu Antanta şi, implicit, pentru intervenţia în război,
fie pentru amânarea încheierii acordurilor. Această a doua soluţie putea
aduce, aşa cum era de părere V. Vesa, prejudicii raporturilor dintre
România şi Antanta124). În cele din urmă se decide să facă apel la
clemenţa şi la răbdarea Antantei. Aceasta este rugată ca, având încredere
deplină în politica României, să amâne semnarea convenţiilor până în
clipa în care armata română dispunea de pregătirea necesară unei acţiuni
eficiente125). Un motiv important pentru care Franţa viza încheierea cât
mai urgent posibil a acordurilor cu România îl constituia intenţia de a
pune capăt pentru totdeauna tranzitului de materiale de război către
Turcia. Delcassé era de părere la 12 august că guvernele aliate trebuiau să

135
ceară permisiunea guvernului român pentru a permanentiza interzicerea
tranzitului de muniţii către Turcia126).
Brătianu a făcut cunoscut, la 13 august, faptul că, Antanta
acceptând dezideratele sale, va trebui la rândul său, să semneze
convenţia, ale cărei condiţii le indicase el însuşi. De asemenea, ministrul
afacerilor străine, Porumbaru, l-a informat într-un mod foarte confidenţial
pe Blondel că principalul motiv al tergiversărilor României decurgea din
atitudinea regelui. Acesta se temea de victoria finală a Germaniei.
Porumbaru a dat de înţeles că Franţa nu trebuia să insiste asupra semnării
imediate a acordurilor de către România. De asemenea, ea trebuie să îi
sugereze lui Brătianu că buna sa credinţă nu îi era suspectată. Pe de altă
parte, termenii convenţiei urmau a fi discutaţi şi puşi la punct, iar Antanta
urma să se menţină într-o legătură foarte strânsă cu primul ministru până
la momentul cert, în care nu va mai exista nici un motiv serios care să
întârzie elaborarea definitivă a acordurilor127). Condiţiile de care făcea
vorbire primul ministru se refereau la revendicările României privind
provinciile româneşti din Austro – Ungaria şi limitele acestora, precum şi
la aprovizionarea armatei române cu armamentul necesar.
Mihail Pherekide, preşedintele Camerei Deputaţilor, a propus să se
solicite Aliaţilor ca semnarea convenţiei să nu se realizeze decât în
ultimul moment. Brătianu a respins sugestia, invocând că era necesar să-
şi ţină cuvântul dat. Premierul intenţionează să îşi prezinte demisia din
funcţie, iar colegii de guvern s-au declarat solidari cu el. Reprezentantul
diplomatic al Franţei la Bucureşti aprecia însă că o eventuală înlocuire a
lui Brătianu ar fi creat în ţară o stare de agitaţie periculoasă, pe care
adepţii alianţei României cu Puterile Centrale nu ar fi ezitat să o
exploateze. În ultima vreme, Al. Marghiloman anticipa venirea sa
iminentă la guvernare, ceea ce dacă s-ar fi întâmplat, ar fi însemnat
triumful momentan al politicii de neutralitate. Întrucât perspectivele se

136
arătau sumbre, Franţa a ales să îi acorde în continuare credit lui Brătianu.
Presa franceză nu socotea drept un recul continuarea discuţiilor, în cazul
în care guvernul României îşi onora promisiunea de a se opune tranzitului
de muniţii destinate Turciei. Prin vocea ministrului său de finanţe, Emil
Costinescu, România şi-a reînnoit această promisiune în 12 august128).
Între timp, situaţia Serbiei devenea disperată. Ţinând seama şi de
pierderea Poloniei şi a Galiţiei de către Rusia, situaţia militară generală se
prezenta net în favoarea Austro – Ungariei. Ataşatul militar al Franţei la
Bucureşti a întocmit un raport în 24 august 1915, în care afirma:
“România nu duce lipsă de oameni clarvăzători, însă îi lipseşte un om
energic, o voinţă. Ştie că, odată austriecii stabiliţi în Serbia, ea va rămâne
izolată, paralizată, incapabilă să-şi realizeze idealul naţional şi nevoită să
se încline în faţa voinţei germane. Ori, ea a ezitat în două momente
favorabile în care putea să pătrundă în Transilvania” 129). Momentele la
care se referea, implicit, Pichon, erau victoria rusă de la Lemberg din
toamna 1914 şi intrarea Italiei în război alături de Tripla Înţelegere în mai
1915. Însă dacă România s-ar fi angajat la luptă în momentele respective,
nu ar fi fost capabilă să facă faţă conflictului. De fapt, la momentele
respective, România nu obţinuse nici recunoaşterea completă a
revendicărilor sale teritoriale. Dacă Austro – Ungaria reuşea să îşi impună
dominaţia asupra întregului teritoriu sârb, pericolul era într-adevăr imens
pentru România, care ar fi fost prinsă între Austro – Ungaria, Bulgaria,
care se pregătea să intra în război de partea Puterilor Centrale şi Rusia,
care era slăbită de înfrângerile militare din ultimul timp.
În vara anului 1915, premierul Ion I.C. Brătianu s-a simţit dator să
dea asigurări Franţei asupra orientării sale de politică externă. Cu acest
scop, este trimis la Paris ministrul justiţiei, Victor Antonescu. V.
Antonescu avea legături strânse cu unele personalităţi din lumea
financiară franceză, precum şi cu unii dintre foştii săi profesori de la

137
Şcoala de Ştiinţe Politice, precum Ranhael Georges Lévy. Demnitarul
român s-a întâlnit la Paris cu diferiţi membri ai guvernului francez şi cu
fruntaşi ai opoziţiei, cărora le-a explicat punctul de vedere al guvernului
de la Bucureşti. Oamenii politici francezi au fost asiguraţi, în numele lui
Brătianu, că România va intra în acţiune imediat ce va găsi momentul
prielnic130). Pe de altă parte, ministrul României la Paris, Al. Em.
Lahovari confirmă ceea ce se afirmase în legătură cu el că “era mai
francez decât francezii”. În cursul contactelor sale cu oamenii de stat
francezi, el expunea necesitatea intervenţiei României, fără a indica
raţiunile pentru care guvernul său îşi amâna acţiunea. În atare condiţii,
primul ministru a fost nevoit să îi reamintească lui Lahovari că se afla în
capitala Franţei pentru a executa instrucţiunile venite din partea sa. Ca
atare, era sfătuit să nu desfăşoare la Paris o politică în contradicţie cu
intenţiile şi directivele trasate de guvern131). În paralel, opoziţia încerca să-
l discrediteze pe Brătianu în ochii Franţei, subliniind faptul că premierul
îşi continua politica de tergiversări în condiţiile în care Antanta şi-a dat
consimţământul pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor puse de el: “Nu
vedeţi că Brătianu e de rea credinţă, şi-a călcat cuvântul, tot aşa va face şi
de acum încolo, de câte ori i se va ivi prilejul!”132).
În toamna 1915, eforturile diplomaţiei franceze s-au conjugat cu
cele ale opoziţiei interne intervenţioniste pentru a-l determina pe Brătianu
fie să atace Bulgaria, fie să vină în sprijinul Serbiei. Diplomaţia franceză
sprijinea organizaţiile politice antantofile precum “Federaţia Unionistă”,
constituită la 18 septembrie 1915, Partidul Naţional Democrat, condus de
N. Iorga, “Liga Culturală”, “Uniunea Latină”, “Prietenia franco –
română”. Toate aceste organizaţii militau pentru intervenţia imediată a
României în război alături de Franţa. La 15 octombrie 1915, Comitetul
franco – român din Franţa a adresat un manifest intelectualităţii române,

138
în care se exprima convingerea Franţei că România i se va ralia pentru a-
şi duce la îndeplinire aspiraţiile naţionale133).
Pe de altă parte, presa franceză îşi înăspreşte criticile la adresa
politicii oficiale promovată de România. Guvernul de la Bucureşti era
atacat întrucât amâna momentul intrării în acţiune. G. Clemenceau acuza
guvernul român de complicitate cu persecutorii românilor din
Transilvania. În alte articole sunt prezentate perspectivele angajării
României în război, posibilitatea redobândirii Transilvaniei, Banatului,
Timişoarei şi Bucovinei134).
La 25 octombrie 1915 are loc la Bucureşti o puternică manifestaţie
de simpatie în favoarea Franţei, la care au participat aproximativ 20.000
de oameni. Cei prezenţi au reclamat din partea guvernului intrarea
imediată în acţiune a României de partea Antantei. Principalii lideri ai
opoziţiei au rostit discursuri, cerând mobilizarea în scopul salvării
României: “de pericolul ameninţărilor reprezentat de unguri şi
bulgari”135). Coruri improvizate intonau cântece patriotice, iar entuziasmul
era general. În preajma clubului conservator – democrat, manifestanţii au
dansat Hora Unirii. S-au intonat “Deşteaptă-te, române!” şi “La arme”.
La clubul Partidului Conservator condus de către Al. Marghiloman, s-a
cântat un marş funebru, iar geamurile au fost sparte. De aici, majoritatea
demonstranţilor au pornit pe Calea Victoriei, manifestând cu ostilitate la
sediul PNL şi la sediul ziarului progerman “Minerva”.
În dreptul locuinţei lui N. Filipescu, s-a scandat numele acestuia,
iar în curtea legaţiei Rusiei, s-a strigat “Trăiască Franţa!” şi “Trăiască
Rusia!”. Totodată, manifestanţii au cântat minute în şir “Marseilleza”.
Ciocnirile dintre demonstranţi şi forţele de ordine s-au soldat cu un mort
şi mai mulţi răniţi136). Manifestaţiile şi reuniunile organizate de către
“Federaţia Unionistă” au continuat în ţară şi la începutul lunii noiembrie.
Liderii opoziţiei şi alte personalităţi politice au rostit cu prilejul

139
întrunirilor discursuri penetrante, cerând guvernului mobilizarea imediată
a armatei române şi intrarea sa în campanie pentru a împiedica joncţiunea
între austro – ungari şi bulgari, ce era considerată drept fatală pentru
însăşi existenţa statului naţional137).
Se cuvine evidenţiată activitatea depusă de ministrul Franţei la
Bucureşti, Camille Blondel, pe lângă premierul român. La 17 septembrie
1915, Blondel încearcă să-l convingă pe Brătianu asupra necesităţii
încheierii unui acord greco – sârbo – român. Paul Cambon, ministrul
Franţei la Londra, era de părere că, întrucât concursul Bulgariei nu mai
putea fi obţinut, Antanta trebuia să caute sprijin la Bucureşti, la Atena şi
la Niş. El opina că dacă Constantin, regele Greciei, se va opune unui
acord defensiv greco – sârbo – român, îndreptat împotriva intrării în
acţiune a Bulgariei, România trebuia forţată să încheie o înţelegere
militară cu Serbia. În clipa când Blondel l-a consultat pe Brătianu asupra
atitudinii faţă de acordul greco – româno – sârb, ultimul a considerat că
un pact cu Grecia nu poate fi încheiat decât în momentul în care a aceasta
va intra în vigoare, deoarece indiscreţiile regelui Greciei ar atrage
presiuni din partea Germaniei asupra României. Încercând înfăptuirea
acestui acord, Franţa încerca practic să ajute Serbia. Prin răspunsul său,
Brătianu se sustrăgea implicit proiectului Franţei. Brătianu a argumentat
poziţia sa, precizând că interesele României erau la nord de Carpaţi, şi nu
în sudul Dunării138).
Paléologue era sceptic în ce priveşte posibilitatea atragerii neutrilor
de partea Antantei, atâta vreme cât situaţia militară a Rusiei şi a Franţei
era precară. Tot în 17 septembrie, Brătianu l-a rugat pe ambasadorul
Blondel să manifeste în continuare încredere în România, exprimându-şi
speranţa că Franţa va învinge în final139).
În ziua de 19 septembrie 1915, ministrul de externe al Franţei
primeşte o scrisoare în care se vorbea despre o eventuală retrocedare a

140
Basarabiei din partea Rusiei către România: “Din informaţiile parvenite
de pe frontul ruso – turc, Rusia s-a angajat faţă de România să îi cedeze
teritorii în Basarabia […]. Dacă austro – germanii ar invada Basarabia,
redevenită românească, astfel ar provoca cel mai flagrant casus belii, ceea
ce ar face ca şi inevitabilă intrarea imediată în linie a armatei române de
partea noastră […]”140).
Oricât de dificilă ar fi fost situaţia pe front a ruşilor, cu foarte mare
greutate putem crede că Rusia ar fi putut să-şi ofere consimţământul
asupra renunţării la Basarabia. Chestiunea Basarabiei nici măcar nu
fusese pusă pe tapet vreodată.
Dacă Rusia recurgea într-adevăr la o astfel de stratagemă spre a-şi
asigura concursul militar al României, ar fi făcut într-adevăr o mişcare
inteligentă. O invazie a trupelor austriece şi germane în Basarabia ar fi
oferit un prilej de intervenţie împotriva acestor puteri din partea
României.
În condiţiile în care Bulgaria se pregătea să înceapă mobilizarea,
Blondel îşi intensifică demersurile pe lângă executivul condus de către
Ion I. C. Brătianu, pentru ca acesta să decreteze, la rândul său,
mobilizarea României. Premierul a replicat: “România […] se găseşte în
ceea ce priveşte puterile Antantei, în situaţia în care s-a pus Bulgaria faţă
de Puterile Centrale, adică m-am orientat spre voi şi m-am angajat să
colaborez cu voi în anumite condiţii, pe care le consider încă
indispensabile pentru asigurarea victoriei finale […]. În ce ne priveşte, nu
cred că încă a sosit momentul pentru intrarea noastră în acţiune”141).
Ministrul Franţei l-a atenţionat pe Brătianu că o mobilizare sau
chiar un avertisment ferm dat Bulgariei nu ar implica o intrare imediată
în campanie. Din contră, în concepţia diplomatului francez, ar putea avea
ca rezultat, evidenţiind o completă unitate de vederi între Grecia, Serbia
şi România, oprirea agresiunii împotriva Serbiei. Primul ministru şi-a

141
motivat reticenţele faţă de ideea mobilizării, afirmând că în atare condiţii,
ar fi fost constrâns să ofere explicaţii Austriei şi Germaniei: “Ori, eu
trebuie să-mi conserv toate forţele pentru a putea întreprinde cele mai
înalte servicii în folosul cauzei noastre comune […]. Am convingerea că
politica mea este singura care poate servi într-un mod util, intereselor
noastre comune”142). Prin declaraţia sa, Brătianu îşi exprimă, în mod
implicit adeziunea la Antantă. El anticipă viitoarea sa implicare fermă
alături de Franţa şi aşteaptă momentul oportun. Primul ministru român şi-
a manifestat, de asemenea, convingerea că Bulgaria nu va ataca Serbia.
Blondel a sugerat ca guvernul român să dea asigurări Serbiei că va
veghea asupra atitudinii vecinilor săi din sud: “Aceasta ar permite
României să se opună cu şanse de succes unui eventual atac austro –
german, prin concentrarea tuturor forţelor sale”. Reprezentantul Franţei la
Bucureşti se temea că o manevră a adversarilor Franţei ar putea “adormi”
vigilenţa României143). Franţa îşi propunea să canalizeze eforturile
militare ale României în scopul ajutorării Serbiei. Serbia constituia un
aliat important pentru Antantă în zona balcanică şi dealtfel, singurul până
la angajarea în anul următor a României. La 28 septembrie 1915, regele
Ferdinand se întâlneşte cu principalii lideri intervenţionişti Take Ionescu
şi Nicolae Filipescu. Suveranul considera că victoria germană era certă şi
că România s-ar fi expus unei invazii iminente din partea trupelor
Puterilor Centrale dacă ar ataca Bulgaria. Regele şi-a exprimat preferinţa
pentru o neutralitate care, în viziunea sa, scutea România de riscurile unui
război nefericit144). Tot la sfârşitul lunii septembrie 1915, ataşatul militar
francez, Pichon, l-a interpelat pe generalul Iliescu în legătură cu măsurile
pe care le va adopta România drept răspuns la mobilizarea bulgară.
Ultimul a răspuns că, ostentativ s-a iniţiat construirea a două capete de
pod la Turtucaia şi la Silistra, iar un altul va fi ridicat la Calafat145).

142
Statele din Europa de sud şi de sud – est ocupau poziţii strategice,
fiecare dintre ele având propriile ambiţii teritoriale. Ele au intrat pe rând
în război pentru a-şi satisface pretenţiile. După ce Turcia s-a angajat de
partea Puterilor Centrale în noiembrie 1914, iar Italia alături de Antantă în
mai 1915, a venit rândul Bulgariei să se ralieze Austro – Ungariei şi
Germaniei în octombrie 1915146). Încă din 7 octombrie 1915, premierul
Brătianu a afirmat că, îndată ce România se va afirma ca beligerantă, va
adopta măsuri severe cu privire la tranzitul de produse comerciale către
această ţară. Totodată, I.I.C. Brătianu a precizat că intrarea României în
război va fi mai apropiată ori mai îndepărtată din punct de vedere
temporal în funcţie de debarcarea trupelor aliate la Salonic147).
Guvernul francez a căutat să găsească o soluţie care să determine
România să pornească la acţiune în toamna 1915. El a solicitat Rusiei să
participe cu un contingent de oameni la operaţiunile de debarcare franco
– engleză de la Salonic sau să se asigure că Bulgaria nu va ataca
România, declarând că 200.000 de soldaţi ruşi se vor opune unei
asemenea tentative. La Salonic, aliaţii franco – englezi îşi propuseseră să
debarce până la sfârşitul anului 1915 în jur de 200.000 de oameni148).
Guvernul de la Paris a încercat să soluţioneze chestiunea
aprovizionării României cu materiale de război, dispunând, încă din 23
septembrie, trimiterea în România a 28.143 kilograme cartuşe, 461 obuze,
20 de tone de cositor, 25 de camioane, 20 de ambulanţe şi un
automobil149).
Iniţiativa aparţinea în toamna 1915 austro – germanilor. Raportul
de forţe le era favorabil. Austro – Ungaria şi Germania, dispunând din
octombrie şi de concursul Bulgariei, au izbutit să înfrângă rezistenţa
Serbiei, care a cedat în faţa unui adversar superior numeric şi ca
înzestrare tehnică. La 9 octombrie, după ce au forţat Sava şi Dunărea,

143
austro – germanii au ocupat Belgradul, iar la 5 noiembrie, bulgarii au
intrat în Niş.
După pierderea bătăliei de la Kossovo (24 – 29 noiembrie), armata
sârbă a început retragerea către Adriatica, unde intenţiona să se pună sub
protecţia flotei aliate150).
În 11 octombrie 1915, premierul Brătianu nu părea foarte
impresionat de atacul austro – german asupra Serbiei şi nici în ceea ce
priveşte “încercuirea” ce se pregătea la frontiera sârbo – bulgară. El părea
să se încline în faţa faptului împlinit, susţinând că România rămânând
izolată, nu putea risca un război pe două fronturi. Regele declarase cu o zi
mai devreme că România “ar comite o nebunie”, intrând în campanie în
circumstanţele actuale, lăsând astfel clar să se înţeleagă că se opunea
mobilizării. În atare condiţii, ministrul Franţei la Bucureşti estima:
“Numai o acţiune victorioasă a Rusiei în Bucovina sau o acţiune energică
contra Bulgariei, în cazul în care Rusia se va hotărî să o întreprindă, ar
putea modifica situaţia şi ar provoca o mişcare care să antreneze guvernul
român într-o intervenţie”151).
Demersurile insistente ale lui Blondel pe lângă guvernul de la
Bucureşti continuă în 13 octombrie 1915: “Am făcut referire la pericolul
ca România să fie încercuită, la posibilitatea unui viitor plin de ameninţări
[…] în caz de victorie a germanilor. I-am spus [lui Brătianu] despre
responsabilitatea morală pe care ar avea-o în istorie dacă, prin lipsa sa de
acţiune, ar favoriza crima pregătită de germani, care nu ar ezita, desigur,
să angajeze pe turci, vechi opresori ai românilor, în lupta împotriva
popoarelor creştine. I-am vorbit despre marele rol pe care l-ar putea juca
România acum, împiedicând joncţiunea armatelor austro – germane cu
cele bulgare şi turce. Această acţiune ar salva Serbia şi ar permite
contingentelor noastre să vină în ajutorul acesteia […]. I-am cerut, în fine,

144
să se pronunţe ferm pentru noi, permiţând Rusiei să tranziteze trupe cu
destinaţia Bulgaria peste teritoriul României”152).
Aşadar, Blondel încearcă să recurgă la toate mijloacele persuasive
pentru a determina intervenţia guvernului Brătianu. Îi vorbeşte acestuia
despre pericolul turc, precum şi despre necesitatea de a facilita acţiunile
de război ale Aliaţilor.
Autorităţile de la Bucureşti au anunţat că se vor alătura Antantei în
momentul în care Aliaţii vor debarca un număr important de militari la
Salonic, anume aproximativ 400.000 de oameni. Guvernul român a primit
răspuns că acest lucru cerea timp şi, prin urmare, va trebui să aştepte un
timp onorarea cererii sale153). Şeful Marelui Stat Major Român a declarat
la 14 octombrie ataşatului militar al Franţei că România îşi va oferi
concursul dacă Franţa va dobândi în prealabil aportul Greciei sau dacă va
reuşi să soluţioneze problema aprovizionării României cu muniţii. Pichon
primeşte asigurări că ţara sa va putea conta pe sprijinul României cel mai
târziu în primăvară154).
La mijlocul lui octombrie 1915, Take Ionescu şi Nicolae Filipescu
sunt primiţi în audienţă la primul ministru. Ei i-au expus lui Brătianu
raţiunile care, potrivit opiniei lor, impuneau intrarea imediată în campanie
a armatei române. Au încercat să-l facă pe premier să înţeleagă
importanţa pe care ar avea-o pentru România intervenţia sa în favoarea
Serbiei. Brătianu a afirmat că dintotdeauna a manifestat o voinţă
puternică de a interveni în favoarea Antantei, dar a exprimat opinia că
regele se va opune oricăror mobilizări. Filipescu şi T. Ionescu i-au dat de
înţeles premierului că erau dispuşi să-i acorde întregul sprijin dacă se va
decide să acţioneze, însă totodată au subliniat că l-ar combate prin toate
mijloacele posibile dacă ar persevera într-o atitudine pe care ei o
considerau dăunătoare intereselor ţării155). În cazul în care România s-ar fi
raliat acţiunilor Antantei, Franţa se angaja să solicite trimiterea de

145
efective ruse în Dobrogea pentru a nu determina România să lupte pe
două fronturi156). Dacă ar fi fost constrânsă să lupte atât împotriva Austro
– Ungariei, cât şi a Bulgariei, misiunea României ar fi fost foarte dificilă,
riscând chiar să fie ocupată.
Guvernul francez aprecia că Antanta trebuia să intervină într-un
mod hotărât la Bucureşti. Această intervenţie se impunea cu atât mai mult
cu cât România, ezitantă şi expusă pericolului încercuirii, precum şi unor
eventuale pierderi economice, ar putea fi tentată să se ralieze Puterilor
Centrale157). La 19 octombrie guvernul de la Bucureşti se declară în
imposibilitatea de a veni în sprijinul Serbiei 158). Până în clipa în care
Aliaţii nu ar trimite 500.000 de oameni la Salonic, care să susţină în
paralel demersul României, aceasta risca ca prin intervenţia în ajutorul
Serbiei să împărtăşească aceeaşi soartă. În 21 octombrie 1915, ministrul
de externe al Franţei cere ministrului său la Bucureşti să întreprindă,
împreună cu ministrul Rusiei pe lângă guvernul Brătianu, demersuri
concertate care trebuiau să ducă la obţinerea consimţământului privind
trecerea armatei ruse peste teritoriul României în drum spre Balcani.
Aici, armata rusă urma să desfăşoare operaţiuni împotriva
Bulgariei159). O zi mai târziu, Brătianu refuză în mod politicos să vină în
sprijinul Serbiei. În schimbul cooperării cu Aliaţii, România va sugera ca
Rusia să consimtă la restituirea Basarabiei160).
Paléologue a primit din partea guvernului său însărcinarea de a
insista pe lângă Sazonov pentru ca acesta să intervină la Bucureşti: “fără
să piardă o zi”. Intervenţia trebuia făcută în scopul dobândirii acordului
guvernului român în favoarea traversării Moldovei de către o armată rusă.
Aceasta urma să ajungă la sud de Dunăre. Ministrul rus la Bucureşti a fost
sfătuit în acest sens să sondeze terenul cu prudenţă161).
Totodată, opoziţia intervenţionistă începe să acţioneze din ce în ce
mai decis. La 26 octombrie, N. Filipescu şi T. Ionescu au insistat, în

146
cursul audienţei la rege, ca România să intervină în război pentru a-şi
îndeplini idealul naţional. În plus, implicarea în război ar fi dus la
creşterea prestigiului României în viziunea celor doi162).
Delcassé se arăta alarmat la sfârşitul lui octombrie de faptul că
demersurile opoziţiei ar putea genera remanierea guvernului Brătianu.
Diplomaţiei franceze îi repugna ideea că regele va impune, în aceste
împrejurări, un guvern care să adopte decizia păstrării neutralităţii
României163).
La sfârşitul lui octombrie 1915, oficialităţile franceze au decis să
întreprindă tot ce le stă în putinţă pentru a determina guvernul Rusiei să
acţioneze. Prin intervenţia Rusiei, Serbia urma să fie degajată, Grecia
încurajată, iar România antrenată în război164).
La 29 octombrie 1915 se va forma un nou cabinet în Franţa, condus
de către Aristide Briand. Acesta se va dovedi mai favorabil atitudinii
guvernului român.
La 1 noiembrie 1915, Franţa, Anglia şi Rusia negociază cu
guvernul român, încercând să obţină permisiunea de trecere prin Moldova
şi peste Dunăre a unei armate de 200.000 de soldaţi ruşi, care să ofere
ajutor sârbilor. În 4 noiembrie, Brătianu a declarat categoric că refuză să
permită traversarea teritoriului României de către o armată rusă. Brătianu
a punctat şi condiţiile de ordin militar, care puteau determina aderarea
României la Antantă: 1) O armată franco – engleză de 500.000 de oameni
să se reunească în Balcani şi să desfăşoare o ofensivă energică împotriva
Bulgariei; 2) O armată rusă de 200.000 de soldaţi să fie concentrată în
Basarabia; 3) Armatele ruse să declanşeze o ofensivă generală împotriva
trupelor austro – germane de la Marea Baltică până în Bucovina; 4)
România să primească din Franţa şi din Anglia, pe linia Arhanghelsk,
toate armele şi muniţiile necesare165). În viziunea Aliaţilor, aceste condiţii
erau dificil, dacă nu chiar imposibil de îndeplinit şi de aceea, existau

147
îngrijorări legate de o eventuală intrare a României în război alături de
Puterile Centrale. Momentul respectiv era defavorabil din punct de vedere
militar pentru o angajare a României. Autorităţile de la Bucureşti vedeau
mobilizarea drept un sacrificiu inutil. Ataşatul militar Pichon arăta şi
raţiunile de natură politică care au determinat România să se abţină.
Referindu-se la chestiunea trecerii armatei ruse, el arăta că România nu s-
ar fi opus dacă era vorba de o armată puternică, capabilă să repurteze
succese. O armată slabă ar fi fost numai de natură să o antreneze într-o
aventură militară166).
La întâlnirea din 6 noiembrie 1915 cu ministrul (plenipotenţiar) al
Rusiei, Brătianu a insistat din nou asupra ideii ca Aliaţii să debarce un
număr de 500.000 de soldaţi. Oficialităţile franceze apreciau că de fapt,
primul ministru român continua să caute pretexte pentru a-şi amâna
decizia sa, pe care o subordona evenimentelor militare în curs167). Dată
fiind situaţia militară deosebit de precară a Antantei, România ar fi comis
o eroare fatală prin angajarea în război în condiţiile respective.
În paralel, ministrul (plenipotenţiar) Blondel negociază şi cu foştii
demnitari români. Astfel, el are o discuţie cu Toma Stelian, fost ministru
al justiţiei în guvernul liberal. Stelian pleda în favoarea intrării în acţiune
a României de partea Antantei, el văzând în această intervenţie singura
posibilitate pentru România de a-şi realiza idealul naţional. El a decis să
combată tergiversările lui Brătianu prin intermediul unui ziar care urma
să apară, precum şi în şedinţele parlamentare. Tot în 6 noiembrie, dar la
Petrograd, are loc întrevederea dintre C. Diamandi şi M. Paléologue.
Reprezentantul României a afirmat: “Suntem şi vom rămâne din inimă
aliaţii Franţei”. Paléologue s-a interesat asupra intenţiilor lui Brătianu,
întrebându-l pe ambasadorul român când va conştientiza premierul său
faptul că România va putea intra în conflictul european de partea Franţei
şi a Triplei Înţelegeri. Diamandi a răspuns că orice previziune era

148
imposibilă, războiul fiind plin de surprize. Paléologue a anunţat că Aliaţii
erau decişi să pornească expediţia balcanică cu toată energia şi
amploarea. În atare condiţii, Diamandi a deplâns inacţiunea guvernului
său şi excesul de prudenţă al primului ministru. Paléologue a realizat
cauza acestui exces de prudenţă atunci când a fost întrebat de către
interlocutorul său [C. Diamandi] dacă crede că războiul va mai dura mult
timp. Ambasadorul Franţei la Petrograd a răspuns că va dura până la
zdrobirea Germaniei, estimând o prelungire de la 6 luni până la un an 168).
Paléologue se dovedea a fi optimist vorbind de o prelungire cu numai o
jumătate de an sau un an, în condiţiile în care în acel moment forţele
Puterilor Centrale deţineau supremaţia pe fronturi, iar Antanta avea un
teren important de recuperat. În 7 noiembrie, Diamandi a declarat că în
acel moment: “orice intervenţie a României era exclusă”169). Dată fiind
această afirmaţie categorică, oficialităţile franceze nădăjduiau ca
România să-şi păstreze măcar neutralitatea. În curând, statele majore
aliate îşi propun să examineze împreună cu Statul Major Român
condiţiile de ordin militar care ar permite României să atace Austro –
Ungaria, mai ales că dinspre Bucureşti veneau ştiri îngrijorătoare. Astfel,
Germania încerca cu unele dintre ultimele sale eforturi să-şi apropie
România, prin alăturarea acesteia la Puterile Centrale. Astfel, României i
se promitea cedarea Bucovinei, restituirea Basarabiei şi a tuturor
teritoriilor de la Nistru pe care armata română le putea cuceri, precum şi
alocarea unui miliard de franci, provenind din indemnizaţia de război a
ţărilor învinse. De asemenea, ambasadorul Franţei la Petrograd aflase că
liderii partidei germanofile de la Bucureşti erau pe cale să negocieze un
pact cu regele şi cu premierul Brătianu170). În 20 noiembrie, Sazonov îşi
arată hotărârea ca problema alăturării imediate a României la Tripla
Înţelegere să fie abordată de către ministrul Franţei la Bucureşti în ziua în
care împrejurările vor fi favorabile171). Cu alte cuvinte, Rusia lăsa în

149
seama Franţei responsabilitatea de a câştiga sprijinul României şi de a
ajunge cu aceasta la un acord atunci când socotea că momentul era
prielnic.
În acelaşi timp, Paléologue anunţa că atunci când premierul
Brătianu va renunţa la tergiversări şi va intenţiona să abordeze cu
sinceritate problemele practice, Statul Major Rus va fi în măsură să
comunice informaţii exacte în legătură cu posibilitatea concentrării unei
armate în Basarabia172).
La sfârşitul lui noiembrie 1915, au loc contacte şi în ce priveşte
aprovizionarea României cu arme şi muniţii. Astfel, în 20 noiembrie
1915, guvernul român informează legaţia română din Franţa că, în
conformitate cu dispoziţiile recente, luate de către autorităţile militare
franceze de la Salonic, întregul material de război debarcat în acest oraş
va trebui înmagazinat şi supravegheat în incinta rezervată trupelor
franceze173).
La 29 noiembrie, ministrul de externe român, Emanoil Porumbaru,
a trimis o telegramă generalului Sarrail, comandantul trupelor aliate de la
Salonic. Sarrail era rugat să îmbarce imediat materialul de război care se
găsea la Salonic şi la Pireu, pentru a fi expediat la Marseille sau mai
preferabil la Bordeaux. Materialul destinat României urma să fie
transportat apoi din Franţa în Rusia. Era imposibilă expedierea sa direct la
Bucureşti din pricina războiului sârbo – bulgar174).
La 28 noiembrie 1915, Brătianu transmitea mulţumiri ministrului
de externe al Franţei, Aristide Briand, prin intermediul ambasadorului
român la Paris. Mulţumirile erau exprimate pentru bunăvoinţa arătată
delegaţilor români M. Lahovari şi V. Rudeanu. Brătianu şi-a exprimat
satisfacţia întrucât Briand manifesta în continuare încredere în guvernul
de la Bucureşti. Luând act de intenţia guvernului francez de a trimite în
România o misiune politică şi una militară, Brătianu l-a însărcinat pe Al.

150
Em. Lahovari să atragă atenţia premierului şi în acelaşi timp ministrului
de externe Briand, asupra inconvenientelor pe care le-ar prezenta în
opinia sa realizarea acestui proiect în circumstanţele actuale.
Ambasadorul Franţei la Bucureşti a împărtăşit în acest sens opinia lui
Brătianu, neconsiderând momentul ca potrivit pentru trimiterea în
România a unei misiuni speciale, menite să convingă România la acţiune:
“Opinia publică urmăreşte înainte de toate evoluţia operaţiunilor militare
şi numai dezvoltarea unor acţiuni diverse, angajate, va determina o
mişcare în măsură să determine încetarea ezitărilor preşedintelui
Consiliului de Miniştri. Dacă opoziţia îl va combate, dacă câţiva membrii
din partidul său, mai încrezători decât el în victoria noastră, îl vor
îndemna să acţioneze, el nu o va face decât invocând ocazia care se
prezintă pentru România de a-şi realiza idealul naţional” 175). Ideea
trimiterii unei misiuni franceze în România nu era agreată de către
guvernul României întrucât în acel moment nu avea semnat nici un acord
ferm cu Antanta. Blondel era de părere că numai ameliorarea situaţiei
militare a Antantei şi purcederea la acţiuni ofensive puteau contribui la
antrenarea României în luptă. România avea nevoie de o conjunctură
militară favorabilă în scopul îndeplinirii obiectivelor sale naţionale.
Oamenii de cultură francezi Lacour – Gayet şi Richet au sosit la
Bucureşti, unde urmau a face propagandă în favoarea Franţei şi a intrării
în acţiune a României. Ei caută să stabilească contacte mai strânse cu
opoziţia decât cu guvernul român. Cei trei trebuiau să creeze impresia în
rândul opiniei publice că demersul lor nu constituia o ingerinţă în
chestiunile ce vizau în principal România. Manifestul Comitetului
franco-român, redactat de către Lacour – Gayet şi semnat de un mare
număr de personalităţi politice franceze, nu a produs efectul aşteptat de
către semnatarii acestuia.

151
Majoritatea ziarelor franceze lăsau să se înţeleagă că România
trebuie, în primul rând, să ţină seama de propriile interese şi să aleagă
singură momentul pe care îl considera oportun pentru apărarea şi
promovarea acestora176). La 28 noiembrie 1915, primul ministru Brătianu
nu mai manifesta nici o obiecţie în legătură cu trimiterea unei misiuni
militare franceze în România. Blondel considera că trimiterea unei astfel
de misiuni ar fi foarte benefică, cu condiţia ca ofiţerul însărcinat cu
conducerea acestei misiuni să nu se amestece deloc în chestiunile de
politică externă ale României177).
La sfârşitul lui noiembrie, Ion I.C. Brătianu a făcut cunoscută
opoziţiei o telegramă a ministrului României la Paris. Acesta, având o
întrevedere cu Briand, a reuşit să îl convingă pe liderul diplomaţiei
franceze că pentru România nu a venit momentul propice intervenţiei.
Briand a evidenţiat că însăşi Antanta nu era pregătită pentru o acţiune
decisivă, că politica lui Brătianu era pe deplin justificată. Brătianu însă
nădăjduia că: “atunci când va sosi momentul oportun, România se va
alătura Antantei”178). Premierul român nu se bucura de o puternică
susţinere internă, în condiţiile în care curentul intervenţionist se manifesta
cu intensitate.
La 1 decembrie 1915, guvernul francez a decis, contrar opiniilor
Marelui Stat Major, să menţină armata de la Salonic în vederea unei
acţiuni ulterioare în Balcani, în vederea asigurării neutralităţii Greciei şi
pentru a antrena România.
Comandantul şef al armatelor franceze, generalul Joffre, a
împărtăşit această idee, reiterată şi de conferinţele guvernelor aliate de la
Calais (5 decembrie) şi, respectiv, Chantilly (6 – 8 decembrie) 179). La 7
decembrie 1915, Paléologue îi comunica lui Diamandi că desemnarea
generalului Joffre drept comandant – şef al tuturor armatelor franceze
dovedeşte importanţa pe care guvernul republicii o acordă teatrului

152
balcanic de operaţiuni. “Dacă deci trupele noastre ar fi retrase de la
Salonic, generalul Joffre ar şti să le utilizeze într-un mod mai folositor
[…]. Trebuie să realizaţi că eşecul nostru politic în Balcani, căci este un
eşec politic şi nu militar va fi curând compensat. Însă trebuie ca această
compensaţie să fie imediată: nu trebuie să lăsăm germanilor timpul pentru
a valorifica succesul lor”. În continuare, Paléologue a întrebat de ce
factorii de decizie de la Bucureşti sunt atât de neliniştiţi de ideea că
trupele aliate ar putea evacua Salonicul, iar Diamandi a răspuns arătând
că manifesta scepticism în privinţa realizării într-un timp scurt a
compensaţiei de care vorbea ambasadorul francez180). Eşecul politic de
care vorbea Paléologue se referea la încercarea nereuşită de atragere a
statelor neutre din Balcani. La Bucureşti se consolidase convingerea că
dacă Aliaţii vor fi nevoiţi să abandoneze Salonicul, situaţia României va
fi critică. În aceste împrejurări s-au ridicat voci care au militat pentru o
acţiune a armatei române care să înlăture primejdia, care s-ar fi ivit din
partea Bulgariei, dar Brătianu a respins această variantă. Francezii
gândeau că singura soluţie prin care puteau determina scoaterea lui
Brătianu din neutralitate ar fi fost obţinerea unui succes de amploare al
ruşilor în Bucovina181). Ulterior, la insistenţele Franţei de a interveni în
Bulgaria, el a refuzat, cerând să i se garanteze integritatea în faţa oricărui
atac din partea acesteia. El şi-a exprimat preferinţa de a acţiona împotriva
Austro – Ungariei182). În momentul actual, toţi factorii de decizie de la
Bucureşti erau animaţi de dorinţa alăturării Transilvaniei la statul
naţional. Având în vedere întinderea sa teritorială şi numărul de locuitori,
ea prezenta o importanţă mult mai mare decât Dobrogea de sud.
În luna decembrie a anului 1915, Brătianu a declarat unui diplomat
francez aflat în trecere prin Bucureşti că el doreşte să menţină
neutralitatea României până în ziua în care ea: “va putea să ia armele
nefiind ameninţată de nici un pericol”. Francezii estimau că premierul

153
României va încerca să reziste presiunilor care încă se exercitau din
partea Germaniei. Totul depindea, în viziunea diplomaţilor francezi, de
deciziile pe care Aliaţii aveau să le adopte în privinţa efectivelor de la
Salonic183).
La 26 decembrie 1915, diplomatul rus Shebecko a fost primit la
Bucureşti de către rege şi regină. În discuţia avută ulterior cu Blondel,
Shebecko a afirmat că a întâlnit la Bucureşti o atmosferă mai favorabilă
decât se aştepta şi că românii nu ar putea în nici un fel să intervină contra
Antantei în război. Două zile mai târziu,ministrul Franţei la Bucureşti a
telegrafiat lui Briand, afirmând că îi este recunoscător pentru conservarea:
“caracterului eminamente secret al declaraţiei pe care Brătianu a făcut-o
lui Shebecko, conform căreia: “România se va ralia Antantei, imediat ce
împrejurările îi vor permite”184).
Totodată, la sfârşitul anului 1915, autorităţile de la Paris întreprind
măsuri pentru a asigura o cât mai adecvată aprovizionare armatei române.
Astfel, la 23 decembrie, ministrul marinei îl informează pe premierul
Briand că a adresat instrucţiuni amiralului – comandant al marinei la
Marseille, în vederea acordării tuturor facilităţilor pentru vapoarele
româneşti ce urmau să transporte materialul de război prin
Arhanghelsk185).
Aşadar, 1915 a constituit un an în cursul căruia contactele franco –
române sunt tot mai frecvente. Ele anticipă viitoarea aderare a României
la Antantă. Date fiind interesele celor două ţări, fiecare având nevoie de
cealaltă drept mijloc pentru împlinirea propriilor aspiraţii, apropierea era
inevitabilă. Diplomaţia română va reuşi să sensibilizeze Parisul asupra
tuturor revendicărilor ţării noastre, fie ele teritoriale, fie vizând
aprovizionarea armatei române. Franţa va răspunde în mod treptat
favorabil doleanţelor guvernului român şi va interveni pe lângă

154
autorităţile ruse pentru ca ele să accepte, la rândul lor, condiţiile puse de
România în schimbul acordării sprijinului său Antantei.
Chiar dacă rezultatele eforturilor diplomatice pentru atragerea
României nu s-au văzut de la început, progresele au fost evidente.
Guvernul Brătianu era convins că va interveni în război de partea
Quadruplei Înţelegeri, rămânând de stabilit numai ziua în care proiectul
premierului român va prinde viaţă.

NOTE

1. “Universul”, an XXXII, Nr. 8 din 9 ianuarie 1915, p. 1; Vezi şi Eliza


Campus, “Problema reîntregirii ţării şi politica diplomatică a
României între anii 1914 – 1916”, în “Revista Română de Studii
Internaţionale”, 1984, XVIII, nr. 2, p. 167
2. Ibidem
3. Ibidem, Nr. 16 din 17 ianuarie, 1915, p. 1
4. Mircea Muşat, “La Roumanie pendant la période de la neutralité 1914
– 1916”, în “Roumanie, pages d’histoire”, 1986, XI, nr. 2 – 3, p. 178
5. Dan Lăzărescu, “«Le Revue des Deux Mondes» et l’entrée de la
Roumanie dans de guerre (1916)”, în “Revue Roumaine d’histoire”,
1989, XXVIII, nr. 3
6. Eliza Campus, “Din politica externă a României”, Editura Politică,
Bucureşti, 1981, p. 74
7. Ibidem, pp. 73 – 74
8. Mircea N. Popa, “Primul război mondial 1914 – 1918”, Editura
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 205
9. Direcţia Generală a Arhivelor ( în continuare, D. G. A. ) , Colecţia
Microfilme, Franţa, Rola 105, p. I, F 8

155
10. Ibidem, F 17
11. Mircea N. Popa, Lucia Bădulescu, “Contribuţii privind relaţiile
româno – franceze în perioada neutralităţii 1915 – 1916”, în “Analele
Universităţii Bucureşti”, 1974, XXIII
12. “Universul”, an CCCII, nr.35 din 5 februarie 1915, p. 3
13. V. Vesa, “România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea”,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 97
14. C. Kiriţescu, “Istoria războiului pentru întregirea neamului”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 157
15. V. Vesa, op. cit., p. 99
16. “Universul”, an XXXII, nr.39 din 9 februarie 1915, p. 5
17. Ibidem, Nr. 40 din 8 februarie 1915, p. 2 şi Nr. 42 din 10 februarie
1915, p. 2
18. Ibidem, Nr. 44 din 12 februarie 1915, p. 5
19. Idem, An XXXII, Nr. 45, din 15 februarie 1915, p. 4
20. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 140, c. 110
21. V. Vesa, op. cit., pp. 106 – 107
22. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 105, p. I, F 22
23. Ibidem, F 23
24.Constantin Nuţu, “România în anii neutralităţii”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972, p. 189
25. Ibidem, pp. 199 – 200
26. Ibidem, p. 196, p. 200
27. “Universul”, An XXXII, Nr. 70 din 12 martie 1915, p. 2
28. Ion Bulei, “Arcul aşteptării”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p.
12
29. V. Vesa, op. cit., p. 108
30. Ibidem, p. 109
31. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 129

156
32. Ibidem, F 130
33. Ibidem, R 105, p. I, F 36
34. Ibidem, F 34
35. Ibidem, F 41
36. V. Vesa, op. cit., p. 110
37. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 105, p. I, F 43
38. “Universul”, An XXXII, Nr. 108 din 21 aprilie 1915, pp. 3 – 4
39. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 131
40. Ibidem, F 132
41. Ibidem, F 135
42. V. Vesa, op. cit., p. 111
43. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 137
44. Ibidem, F 138
45. Ibidem, F 142
46. Ibidem, F 147
47. Ibidem
48. Ibidem, F 151, F 153
49. C. Nuţu, op. cit., p. 250
50. “1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional – statale a poporului
român” , Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Ediţie de documente,
Bucureşti, 1984, vol. I, p. 588
51. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 156
52. Ibidem, F 168
53. Ibidem, F 176
54. Ibidem, F 177
55. Ibidem, F 182
56. Ibidem, R 105, p. I, F 48
57. Ibidem, R 101, F 184, F 194
58. Ibidem, F 199

157
59. Ibidem
60. Ibidem, F 211
61. E. Campus, op. cit., p. 80
62. I. Bulei, op. cit., p. 196
63. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 225, F 233
64. Maurice Georges Paléologue, “Istoria va spune dacă Brătianu a ales
bine ora”, în “România în timpul primului război mondial. Mărturii
documentare”, vol. I, 1914 – 1916, Editura Militară, Bucureşti, 1996,
p. 275
65. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 230
66. Ibidem, F 237
67. Ibidem, F 239
68. Ibidem, F 241
69. Ibidem, F 246
70. E. Campus, op. cit., p. 85
71. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. I, F 260
72. Ibidem, F 263
73. Ibidem, F 265
74. Gh. I. Brătianu, “Originile şi formarea unităţii româneşti”, Ed. Univ.
“Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998, p. 258
75. Ibidem, p. 259
76. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R. 101, p. I, F 267
77. Ibidem, F 268
78. Ibidem
79. Ibidem, F 272
80. Ibidem, F 279
81. Ibidem
82. Ibidem, F 289
83. Ibidem, p. II, F 7

158
84. Ibidem, F 16
85. Ibidem, F 20
86. Ibidem, F 23
87. Ibidem, F 24
88. Ibidem, F 25
89. Ibidem, F 26
90. I. Bulei, op. cit., p. 209
91. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. II, F 29
92. Ibidem, F 30 – 31
93. Ibidem, F 32, F 38
94. “Universul”, An XXXII, Nr. 159 din iunie 1915, p. 3
95. Ibidem, Nr. 178 din 30 iunie 1915, p. 3
96. C. Nuţu, op. cit., pp. 230 – 231
97. V. Vesa, op. cit., p. 118
98. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. II, F 39, F 40
99. Ibidem, F 41, F 44
100. Ibidem, F 45
101. Ibidem, F 49 – 51
102. Ibidem, F 59
103. Ibidem
104. Ibidem, F 61
105. Ibidem, R 105, p. I, F 54
106. Ibidem, R 101, p. II, F 72
107. Ibidem, F 78
108. Ibidem, F 89
109. Ibidem
110. Ibidem, F 120
111. Ibidem, F 125
112. V. Vesa, op. cit., p. 121

159
113. Ibidem, p. 123
114. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. II, F 138
115. I. Bulei, op. cit., p. 234
116. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. II, F 145
117. Ibidem, R 105, p. I, F 60, F 68
118. Ibidem, R 101, p. II, F 154
119. Ibidem, F 155
120. Ibidem, F 158
121. Ibidem, F 161
122. Ibidem, p. III, F 1, F 2, F 4
123. V. Vesa, op. cit., p. 126
124. Ibidem
125. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. III, F 20, F 22
126. Ibidem, F 25
127. Ibidem, F 26 – 28
128. Ibidem, R 140, c. 134
129. I.G. Duca, “Memorii”, vol. II, Ed. Helicon, Timişoara, 1994, p. 35
130. Ibidem, p. 36
131. Ibidem, p. 35
132. V. Vesa, op. cit., p. 134
133. Ibidem, p. 135
134. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. III, F 123
135. “Universul”, An XXXII, Nr. 284, din 14/27 octombrie 1915, p. 2
136. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. III, F 154
137. V. Vesa, op. cit., p. 136
138. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. III, F 53 – 54
139. Ibidem, F 61
140. Ibidem, F 64
141. Ibidem, F 65

160
142. Ibidem, F 66
143. Ibidem, F 69
144. Ibidem, F 70
145. Glenn E. Torrey, “Romania’s Entry in the War…”, în “Romania
and World War I”, Iaşi, Oxford, Portland, 1999, p. 138
146. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. III, F 74
147. C. Nuţu, op. cit., pp. 242 – 243
148. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 105, p. I, F 85
149. M.N. Popa, op. cit., pp. 211 – 212
150. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. III, F 77
151. Ibidem, F 80
152. Ibidem, F 82
153. Ibidem, F 87
154. Ibidem, F 88 – 89
155. Ibidem, F 100
156. Ibidem, F 101
157. Ibidem, F 107
158. Ibidem, F 112
159. Ibidem, F 114, F 116
160. Ibidem, F 125
161. Ibidem, F 126 – 127
162. Ibidem, F 147
163. Ibidem, F 153
164. Ibidem, F 160 – 161
165. V. Vesa, op. cit., p. 141
166. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. III, F 167
167. Ibidem, F 172 – 173
168. Ibidem, F 174
169. Ibidem, F 128, F 185, F 193

161
170. Ibidem, F 194; vezi şi V. Vesa, op. cit.
171. Ibidem, F 196
172. Ibidem, R 105, p. I, F 112
173. Ibidem, F 118, F 124
174. Ibidem, R 101, p. III, F 198 – 199
175. Ibidem, F 200
176. Ibidem, F 201; vezi şi V. Vesa, op. cit.
177. Ibidem, F 178
178. V. Vesa, op. cit., p. 142
179. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 101, p. III, F 214
180. Ibidem, F 222
181. Ibidem, F 225
182. Ibidem, F 226
183. Ibidem, F 227 – 228
184. Ibidem, R 105, p. I, F 139

CAPITOLUL III

RELAŢIILE ROMÂNO – FRANCEZE ÎN 1916

1. "Acum ori niciodată"

Anul 1916 a adus ceea ce era inevitabil în condiţiile contactelor


româno – franceze tot mai strânse: România a aderat la Antanta şi a
participat la război alături de aceasta. De fapt, în 1916 tratativele au intrat
într-o linie dreaptă, România fiind nevoită să ia marea decizie în august
1916. Decizia de angajare a României în marea conflagraţie a fost

162
adoptată şi pe fondul precipitării puterilor Antantei. Acestea intenţionau
să vadă România luptând alături de ele cât mai curând. În cele din urmă,
România a declarat război Austro – Ungariei şi intervenit militar
împotriva dublei monarhii. După câteva succese, a urmat reculul armatei
române şi, implicit, nevoia stringentă a refacerii şi a reorganizării
acesteia. În acest sens, Franţa a căutat să asigure aprovizionarea necesară
cu materiale de război.
Problema care a frământat diplomaţia Antantei în prima jumătate a
anului 1916 a fost în principal cea a cooperării forţelor militare române cu
armata rusă. Temându-se de o eventuală agresiune venită din partea
vecinului său sudic, primul ministru I.I.C. Brătianu a lăsat să se înţeleagă
că doreşte o intervenţie fermă din partea Rusiei. În aceste condiţii,
România urma să-şi concentreze toate eforturile înspre Transilvania1).
Nemulţumită de politica de ezitări şi de tergiversări a guvernului
României, o parte a opiniei publice şi a presei franceze îşi manifesta în
mod deschis neîncrederea. Astfel, la începutul anului 1916, Georges
Clemenceau şi-a intensificat atacurile din ziarul său. Articolele
defavorabile guvernului de la Bucureşti s-au multiplicat şi din pricina
activităţii opoziţiei, care desfăşura la Paris o propagandă defavorabilă
politicii guvernului. Promotorul principal al acestei propagande era
Grigore Filipescu. Brătianu, informat fiind în legătură cu această evoluţie
a evenimentelor din capitala Franţei, l-a trimis la Paris la începutul lui
ianuarie 1916 pe ministrul Justiţiei, Victor Antonescu. Acesta avea
misiunea de a susţine punctul de vedere al guvernului şi de a
contrabalansa acţiunile antiguvernamentale.
V. Antonescu s-a întâlnit cu demnitarii francezi de prim rang,
precum A. Briand, iar mai apoi cu R. Poincaré şi G. Clemenceau. Cu
prilejul întrevederii, Briand îşi exprimă în continuare încrederea în
politica promovată de I.I.C. Brătianu. Poincaré însă s-a arătat mai degrabă

163
ostil, afirmând că România era utilă, dar nu indispensabilă pentru
Antanta. Întrevederea cu Clemenceau avea menirea de a-i releva
ultimului adevărata faţă a politicii României. Premierul Aristide Briand
şi-a manifestat o dată în plus simpatia pentru România şi pentru cauza
română, intervenind chiar pe lângă opoziţia internă proantantistă, făcând-
o să înţeleagă că el nu dezaproba politica guvernului român2).
Însă Brătianu nu a ţinut cont de punctul de vedere al Franţei în
legătură cu poziţia pe care trebuia s-o adopte în legătură cu Bulgaria.
Aceasta putea constitui oricând o ameninţare serioasă pentru România.
Permiţând întărirea Bulgariei, România risca, potrivit opiniei
franceze, să fie atacată atât de către Bulgaria, cât şi de către Austro –
Ungaria. Premierul României nu trebuia să ofere vreun motiv de
intervenţie vecinilor săi. În legătură cu o posibilă, dar de nedorit,
intervenţie a Austro – Ungariei împotriva României, Blondel se întreba
până când va fi aceasta dispusă să îi permită libertatea de acţiune şi dacă
nu îi va impune garanţii asupra neutralităţii. Pe aceste garanţii smulse
guvernului român urmau să se sprijine forţele Puterilor Centrale înainte
de a proceda la noi acţiuni în spaţiul balcanic. Pe un ton conclusiv,
Blondel exprima opinia potrivit căreia, prin ezitările sale şi prin politica
sa izvorâtă din teamă, Brătianu a plasat ţara într-o postură defavorabilă 3).
Parţial, ambasadorul Franţei avea dreptate. România nu se găsea deloc
într-o situaţie de invidiat, riscând să fie prinsă precum într-un cleşte între
forţele bulgare şi cele austro – ungare. Dar, în acelaşi timp purcederea la
acţiune ar fi adus riscuri şi mai mari. Tocmai de aceea, primul nostru
ministru a căutat să-şi asigure ajutorul Rusiei în eventualitatea în care
România ar fi fost supusă unor acţiuni potrivnice din partea Bulgariei. S-
ar fi evitat astfel efortul insuportabil al ducerii unui conflict militar pe
două fronturi. În această nefericită eventualitate, armata română ar fi
capotat lamentabil, iar în condiţiile existente, un dezastru pentru România

164
ar fi însemnat un dezastru şi pentru Antanta, întrucât Puterile Centrale şi-
ar fi impus dominaţia asupra zonei balcanice.
Guvernul Briand a susţinut punctul de vedere al guvernului român
în chestiuni esenţiale, care reprezentau dealtfel, condiţiile indispensabile
ale intervenţiei României: cooperarea militară a armatelor Antantei cu
armata română şi aprovizionarea armatei române cu armament şi muniţii.
În 22 ianuarie 1916, Blondel a sesizat necesitatea prezenţei în Basarabia
a unor trupe ruse. Trimiterea acestor efective militare era de natură să
sporească încrederea guvernului român în puterile Antantei, în bunele
intenţii ale acesteia. Respectivele trupe ruse din Basarabia urmau să
constituie o garanţie în plus pentru România în ce priveşte sprijinul
militar al Antantei. În opinia lui Blondel, România ar fi reuşit să reziste în
cazul unor eventuale presiuni germane vizând cooperarea autorităţilor de
la Bucureşti. Brătianu a declarat limpede că va rezista oricăror insistenţe
venite din partea Germaniei şi va rămâne în neutralitate4).
Încă la 5 ianuarie 1916, ministrul de externe al Franţei, Aristide
Briand, l-a informat pe ministrul Franţei la Bucureşti că au fost date
ordine precise, astfel încât muniţiile venind din Italia şi destinate
României să sosească în bune condiţiuni la Salonic. Tot la 5 ianuarie,
ministrul de război francez a fost înştiinţat de către generalul Sarrail că,
încă de la 3 ianuarie, au fost încărcate pe vaporul “Mossoul” 375 de tone
de muniţii, cu destinaţia Marseille5).
În conformitate cu opinia emisă de către generalul Joffre,
comandantul şef al armatelor franceze, “mijlocul cel mai eficient de a
convinge guvernul român că Antanta este gata să-i ofere ajutor militar era
constituirea unei rezerve puternice în spatele aripii stângi a armatei ruse.
În privinţa frontului de la Salonic, deşi Franţa se afla în imposibilitatea de
a trimite noi întăriri în Orient, nu trebuia să se considere că trupele anglo
– franceze de la Salonic aveau doar misiunea de a apăra acest punct6).

165
Brătianu a invocat în faţa ministrului Rusiei la Bucureşti momentul total
neprielnic pentru intrarea României în război. Dealtfel, situaţia militară
din Balcani era favorabilă Puterilor Centrale. Premierul român caută să-l
liniştească pe reprezentaţii Antantei la Bucureşti, dându-le asigurări, o
dată în plus, că va rezista în cazul oricăror presiuni sau ameninţări
germane. Brătianu s-a interesat şi în legătură cu timpul concret când îi vor
fi furnizate ajutoarele ruse în Dobrogea sau în Moldova 7). Dealtfel,
această condiţie a fost formulată de către guvernul român încă de la
sfârşitul anului 1915.
Ultimele condiţii enunţate de România pentru a-şi acorda concursul
său Antantei datează de la începutul anului 1916. Cu prilejul misiunii de
care am pomenit anterior, Victor Antonescu şi generalul Vasile Rudeanu
au făcut cunoscute guvernului francez condiţiile în care România putea
interveni în război. Cum obiectivul său era eliberarea Transilvaniei,
Banatului şi Bucovinei şi neangajarea într-un conflict armat cu Bulgaria,
guvernul român reclama o ofensivă reuşită în Transilvania împotriva
Austro – Ungariei. Antanta urma să asigure frontul în Dobrogea prin
deplasarea a 200.000 de militari, prin reluarea ofensivei franceze în
Balcani, prin intermediul corpului expediţionar plasat sub comanda
generalului Sarrail8).
La 25 ianuarie 1916, Brătianu îşi exprimă din nou convingerea că,
în cazul în care germanii vor adresa un ultimatum României, va fi în
măsură să îl respingă, găsind sprijin în opinia publică românească. Pe de
altă parte, primul ministru român considera venirea unei armate ruse în
Moldova drept o condiţie esenţială pentru protejarea Dobrogei împotriva
unui atac bulgar9). Premierul dorea de fapt să îndrepte toate eforturile
armatei sale în direcţia Transilvaniei, provincie care făcea obiectul
principal al aspiraţiilor naţionale româneşti. Însă, la întrevederea sa cu
Paléologue, ministrul de război al Rusiei se arăta sceptic în privinţa

166
posibilităţii de a trimite 150.000 – 200.000 de oameni în Moldova, după
cum reclamau autorităţile de la Bucureşti10). Ulterior, Brătianu se referă la
condiţiile în care va rezista ameninţărilor Germaniei. “Dacă simt că
ameninţările germane nu sunt inspirate decât de teama unui acord
intervenit între noi în privinţa cumpărării de cereale, voi rezista […]. În
cazul în care lucrurile ar lua o turnură mai gravă, mă voi decide să-mi
ofer demisia regelui […] pentru a potoli neliniştile germane”. Brătianu dă
însă asigurări că gestul său n-ar schimba orientarea politică generală a
României, care se afla în relaţii tot mai strânse cu Antanta.
Primul ministru îşi exprimă convingerea că ora favorabilă
intervenţiei României în război alături de Franţa nu va întârzia să vină 11).
Cu alte cuvinte, şeful guvernului României nu se temea de reacţiile
Puterilor Centrale, dacă acestea ar fi aflat de existenţa relaţiilor României
cu Antanta numai în plan comercial.
Însă existenţa unor relaţii politice între România şi ţările Antantei
ar fi fost de netolerat pentru Puterile Centrale. În acest context, reacţia
Puterilor Centrale la adresa României ar fi fost fermă şi poate chiar
violentă. Demisia lui Brătianu din fruntea guvernului de la Bucureşti ar fi
fost de natură să slăbească, în viziunea liderului român, presiunile
exercitate de către Germania asupra României. Chiar în cazul
excepţional al demisiei lui Brătianu, România se afla acum pe un drum
sigur în ce priveşte politica se externă, posibilitatea unor modificări
majore fiind exclusă.
Antanta tinde să adopte măsuri menite să slăbească presiunile
Puterilor Centrale asupra României. Bunăoară, guvernul Rusiei era de
părere că tabăra adversă trebuia să dobândească convingerea că Aliaţii nu
intenţionează să întreprindă o ofensivă la frontiera bulgară. Această
convingere va împiedica Austria şi Germania să-şi înteţească presiunile
asupra României şi va permite ultimei să se menţină de partea Antantei12).

167
De asemenea, Blondel cerea guvernului său să insiste pe lângă cel
rus pentru trimiterea cât mai rapidă la Bucureşti a unui ofiţer dispunând
de instrucţiuni precise care să îi permită realizarea unui acord militar ruso
– român. “Numai certitudinea unui concurs precis, rapid şi efectiv poate
susţine rezistenţa d-lui Brătianu faţă de Germania”13).
După ce a obţinut acordul Rusiei pentru a sprijini România,
diplomaţia franceză va încerca să determine guvernul englez la o acţiune
mai concretă şi mai eficientă în Balcani. Primul ministru al Franţei, A.
Briand, afirma că, deşi concentrarea trupelor ruse în Basarabia, despre a
cărei necesitate vorbise anterior Blondel, prezintă o mare importanţă
pentru români, ea nu este totuşi suficientă pentru a decide România să
intervină în război. România aştepta totodată de la franco – englezi o
acţiune în măsură să împiedice un atac bulgar la Dunăre14).
În 27 ianuarie 1916, generalul Alekseev, şeful Marelui Stat Major
Rus, a studiat posibilităţile Rusiei de a oferi sprijin României şi a ajuns la
următoarele concluzii, pe care ambasadorul Franţei la Petrograd le-a
comunicat imediat colegului său de la Bucureşti: 1) România putea să se
bazeze pe sprijinul unei armate ruse, constituită din 10 divizii; 2)
Distanţa, dificultăţile de transport, reţeaua de căi ferate din România nu
permiteau trimiterea acestei armate la Dunăre, în regiunea cea mai
ameninţată în eventualitatea unui atac al Bulgariei; 3) Armata de ajutor
urma să fie concentrată în Moldova de Nord, între Fălticeni şi Herţa,
astfel încât să ameninţe flancul drept al armatelor austro – germane; 4)
Concentrarea în această regiune trebuia să se efectueze destul de rapid; 5)
O ofensivă energică urma a fi declanşată către nord – vest, în legătură cu
operaţiunile angajate pe frontul general de atac; 6) Armata română avea
posibilitatea de a se folosi de orice manevră pentru a respinge atacurile
bulgarilor la sud şi a acoperi frontiera dinspre Transilvania; 7) Un ofiţer al

168
Statului Major Român trebuia trimis de urgenţă şi în secret la Marele
Cartier General Rus, pentru a discuta bazele unei convenţii militare15).
La 28 ianuarie, cu ocazia unei întrevederi cu Blondel, Brătianu îşi
exprima convingerea că germanii şi aliaţii lor nu vor îndrăzni să atace
trupele aliate anglo – franceze de la Salonic în ciuda pregătirilor pe care
le întreprindeau în preajma frontierei dunărene a României. Şi premierul
României a adăugat în continuare: “Ştiţi că am prevăzut de multă vreme
faptul că, în afară de ajutorul rus, asupra posibilităţilor căruia nu sunt încă
decis, un contingent de cel puţin 500.000 de oameni, anglo – francezi şi
italieni, mi se pare indispensabil pentru a permite Antantei să pornească o
ofensivă”16). Brătianu a reluat o solicitare anterioară, socotind declanşarea
ofensivei aliate de la Salonic drept indispensabilă pentru intervenţia
României. Date fiind însă circumstanţele prezente, în care aliaţii se
mărgineau la a se apăra, opunând rezistenţă, şeful guvernului de la
Bucureşti vedea drept o imprudenţă decizia de a renunţa la expectativă.
În lipsa unei ofensive ferme a francezilor şi a englezilor la Salonic,
o eventuală acţiune a României în Transilvania împotriva Austro –
Ungariei ar fi fost de la început sortită eşecului. Blondel considera că nici
măcar eventualitatea unei retrageri a trupelor aliate, care ar fi lăsat
România la discreţia trupelor germane şi bulgare, nu părea să o antreneze
într-o declaraţie de război în condiţii dezavantajoase oficialităţilor de la
Bucureşti17).
Diplomaţia germană exercita presiuni tot mai mari la Bucureşti,
încercând să afle informaţii în legătură cu cumpărarea de către Anglia a
unei anumite cantităţi de grâu din România. În atare condiţii, Brătianu a
întrebat guvernul rus în legătură cu sprijinul pe care acesta ar fi în măsură
să i-l acorde, în cazul în care presiunile germane s-ar transforma treptat
într-un ultimatum. În legătură cu această chestiune, generalul Joffre
telegrafia generalului Sarrail la Salonic, afirmând că, deşi respectiva

169
eventualitate: “pare în mod provizoriu lămurită, avem interesul să
profităm de această ocazie pentru a asigura guvernul român de sprijinul
nostru, oferindu-i forţa necesară de a rezista presiunilor austro – germane
[…]. Este în avantajul nostru să neliniştim inamicul, dându-i impresia că
intenţionăm o acţiune ofensivă apropiată. Consider că veţi acţiona în
acest scop, intensificând activitatea detaşamentelor dvs. şi efectuând
operaţii de recunoaştere înspre frontieră şi răspândind veşti false
referitoare la creşterea efectivelor noastre şi la intenţiile ofensive ale
Comandamentului”18).
Autorităţile militare franceze au decis să susţină hotărârea
guvernului Brătianu de a respinge orice insistenţe venite din partea
Germaniei, precum şi orice ultimatum. Dealtfel, germanii deveniseră
destul de suspicioşi, bănuind că o cooperare în plan economic a României
cu Antanta poate constitui preludiul, deloc de dorit, al ralierii cabinetului
de la Bucureşti la tabăra Quadruplei Înţelegeri. Generalul – comandant
şef al armatelor franceze, Joffre, propunea ca Aliaţii să recurgă la
diversiune. Apelul la diversiune avea menirea de a crea îngrijorare şi
panică în tabăra inamică.
În aceeaşi zi, (28 ianuarie 1916), Joffre a trimis o telegramă cu un
conţinut aproximativ similar generalului Pau, aflat la Petrograd, la
Cartierul General rus. El insistă în telegramă asupra faptului că Rusia era
singura în măsură să acorde un sprijin direct României, insistând asupra
importanţei de a i se oferi României toate garanţiile în acest sens 19). Doar
o zi mai târziu, generalul Pellé a emis o notă cu privire la ipoteza unei
ofensive austro – bulgare şi germane împotriva României. Un atac
german îndreptat contra României este socotit ca fiind: “destul de puţin
probabil”. Generalul francez considera însă că există şi argumente în
favoarea unei ofensive a forţelor Puterilor Centrale asupra României:
dificultăţile realizării unui asediu la Salonic, consecinţele materiale şi

170
morale pe care le-ar produce un eşec şi mai ales dificultăţile politice în
cadrul taberei Puterilor Centrale, anume conflictele de interes austriece,
bulgare şi greceşti.
Conflictele de interese respective reduceau şansele Puterilor
Centrale de a întreprinde o ofensivă de amploare împotriva Salonicului.
Există şi un alt argument adus de către generalul Pellé în favoarea
posibilităţii (indezirabile pentru Antanta) unui atac al Puterilor Centrale
asupra României. Odată cu înfrângerea României, Germania şi-ar fi
asigurat o bază de atac împotriva Rusiei, constrângând-o la o angajare în
luptă înainte ca ea să fie complet pregătită. Totodată, armatele Puterilor
Centrale ar fi intrat în posesia întregului stoc de grâu românesc. Din
contră, raţiunea Germaniei era de a nu ataca România. Dacă Puterile
Centrale ar fi declarat război României, România ar fi intervenit imediat
în luptă alături de Antanta, care ar fi căpătat concursul util al unei armate
de 400.000 de oameni: “Pericolul ar veni în cazul în care România,
intimidată pe de o parte şi prost susţinută de către ruşi pe de alta, să
renunţe la luptă şi să-şi deschidă teritoriul. Remediul este următorul
aşadar: 1. Să-i convingem pe români că vor fi sprijiniţi (Nu pot conta
decât pe sprijinul direct al ruşilor); 2) Să avem acolo o bună reprezentare
militară (A noastră este slabă); 3) Să oferim românilor muniţii, dacă este
posibil”20). Generalul Pellé exprima necesitatea ca România să primească
noi garanţii din partea puterilor Antantei în privinţa unui ajutor concret în
plan militar şi material. Franţa nu trebuia să rişte îndepărtarea României.
România şi Rusia n-au reuşit să ajungă la un consens cu privire la
planul de operaţiuni militare. Rusia dorea să acţioneze în Bucovina,
lăsând armatei române sarcina de a apăra linia Dunării. România însă
intenţiona să acţioneze cu grosul trupelor sale în Transilvania, lăsând
astfel Rusiei misiunea de a împiedica o eventuală ofensivă în nordul
Dunării, la care ar fi procedat forţele germano – bulgare. Planul rus

171
inspira neîncredere României, autorităţile de la Bucureşti amintindu-şi de
modul în care fusese pierdută Basarabia în 1812. Pe de altă parte însă,
planul românesc nu se bucura de consimţământul Rusiei, care continua să
socotească România drept o mică putere vasală, căreia putea să-i dicteze
linia de conduită21). Scriind preşedintelui Consiliului de Miniştrii al
României, generalul Joffre afirma că este inadmisibil “că un asemenea
diferend de o importanţă absolut secundară poate ridica obstacole în calea
încheierii unei înţelegeri care prezintă pentru coaliţie un interes vital”.
Comandantul armatelor franceze sublinia necesitatea ca România şi Rusia
să ajungă la o înţelegere. Aceasta era posibilă numai dacă Rusia adopta o
atitudine mai conciliantă. Joffre propunea şi modalitatea de înfăptuire a
respectivei înţelegeri, sugerând asocierea celor două armate, română şi
rusă, pe cele două fronturi, în Transilvania şi la Dunăre. Generalul Pau a
dispus ca pe primul front să predomine efectivele româneşti, iar pe al
doilea cele ruseşti22). În viziunea Franţei, divergenţele româno – ruse cu
privire la planul de operaţiuni erau lipsite de importanţă, dar România nu
putea accepta ca Rusia să îi impună punctul său de vedere, considerând-o
drept un stat de mâna a doua. În cazul încheierii unei înţelegeri, România
reclama aşadar un rol însemnat în procesul decizional, nemaidorind să
cadă victimă stratagemelor Rusiei. În opinia franceză, România şi Rusia
trebuiau să îndepărteze asperităţile care stăteau în calea înfăptuirii unui
acord militar.
Într-un raport, datat în 3 februarie 1916, care a fost adresat
ambasadorului Franţei la Petrograd de către ataşatul militar la Bucureşti,
Pichon, se specifică: “Formarea unei armate ruse în Basarabia este o
necesitate absolută, dacă nu dorim să renunţăm la planurile noastre în
Balcani. Aceasta trebuia să se constituie dat fiind riscul trecerii Dunării în
regiunea Rusciuk de către trupele germano –bulgare”. Paléologue a
obiectat că prezenţa unei armate ruse în Basarabia nu va fi în măsură să

172
împiedice guvernul României de la capitulare în faţa unui ultimatum
german. Totodată, Brătianu a reînnoit condiţia cu privire la concentrarea
unei armate de 500.000 de soldaţi la Salonic23).
La 5 februarie 1916, ministrul de externe al Franţei a telegrafiat
ambasadorului său la Londra, precizând că România nu va mai putea
persista în starea de neutralitate, deoarece în această situaţie s-ar fi expus
tot mai mult primejdiilor. În acelaşi timp, coaliţia aliată nu trebuia să
ofere germanilor posibilitatea de a-i intimida şi de a-i ameninţa pe
români24). La întrevederea din aceeaşi zi dintre miniştrii (plenipotenţiari)
ai Franţei şi României la Petrograd, M. Paléologue şi C. Diamandi, cel
de-al doilea a emis opinia, cu titlu pur personal, că Brătianu nu ar angaja
România în război până ce Antanta n-ar concentra 500.000 de militari la
Salonic şi până ce nu ar declanşa ofensiva în Valea Vardarului. În
eventualitatea unui ultimatum german, Diamandi presupunea că Brătianu
va renunţa la guvernare şi România va rămâne neutră. Discuţia i-a lăsat
lui Paléologue impresia că Brătianu era mai puţin doritor să se sprijine pe
Rusia25). În încercarea lor de a-şi apropia România, Franţa şi Anglia au
acceptat în principiu să declanşeze o ofensivă împotriva Bulgariei şi s-au
pus de acord să facă o declaraţie în acest sens la Bucureşti. Şi în plan
intern, în anturajul regelui, se contura tot mai puternică convingerea că
România va trebui să lupte curând alături de Antantă. De pildă, la 20
februarie, regina Maria i-a urat lui N. Filipescu, care avea să plece într-o
scurtă călătorie în Rusia, să revină repede cu veşti bune. Regina a mai
precizat că insistenţele pe care urma să le facă pe lângă rege, îl vor
determina să nu cedeze în faţa presiunilor germane26).
Luna februarie a anului 1916 a fost de o importanţă crucială în
ansamblul războiului european. Germania viza declanşarea unei ofensive
la Verdun şi scoaterea din luptă a armatei franceze. Totodată, în viziunea
Germaniei, Anglia trebuia izolată. În acest răstimp, generalul Joffre a

173
proiectat o operaţie conjugată anglo - franceză pe Somme (18 februarie
1916). Armata germană a reuşit să dejoace planurile franceze, şi la 21
februarie a declanşat ofensiva împotriva Verdunului. Planul ofensiv al
Germaniei prevedea o concentrare masivă de forţe pe frontul occidental
pentru obţinerea unei victorii decisive asupra forţelor anglo - franceze în
primăvara anului 1916. Apoi, urma a fi demarată ofensiva finală pe
frontul de răsărit27). Evoluţia ulterioară a evenimentelor militare a indicat
eşecul planului german. În cursul lunii februarie 1916, Rusia a repurtat
victorii însemnate în Galiţia. Declanşată în februarie 1916, ofensiva
germană de la Verdun urmărea în principal ocuparea acestei fortăreţe.
Bătălia a durat 5 luni şi s-a soldat cu victoria finală a francezilor. Tocmai
de aceea, la Verdun s-a decis în mare parte soarta războiului general
european. Cu toate succesele lor temporare ulterioare, germanii nu vor
mai reuşi să obţină superioritatea faţă de forţele Antantei.
Autorităţile române au procedat în februarie 1916 la demersuri în
vederea perfecţionării dotării militare a armatei. Colonelul Rudeanu a
solicitat permisiunea de a vizita fabricile de artilerie din Franţa şi de a
fabrica aici mai multe maşini de război, care urmau să fie produse ulterior
şi în România. Răspunsul autorităţilor franceze semnalează faptul că ele
acceptau să faciliteze României dezvoltarea armamentelor sale28).
În contextul atacului german asupra Verdunului, ministrul
afacerilor externe al Franţei îi scrie ambasadorului de la Petrograd că o
colaborare a României prezintă o importanţă sporită din punct de vedere
al ofensivei generale aliate. De asemenea, se subliniază în scrisoare, un
eventual acord al României cu inamicii Antantei., parafat în urma
ameninţărilor proferate de către germani ar risca să aibă grave
repercusiuni :”Nu este de conceput ca simple divergenţe de opinii între
statele majore român şi rus să compromită o dată în plus înţelegerea cu
România”29).

174
Briand reiterează o idee expusă anterior şi de către generalul Joffre.
Prin urmare, se propunea ca armata română să acţioneze cu cea mai mare
parte a trupelor sale în Transilvania şi în Bucovina, în vreme ce armata
rusă să desfăşoare operaţiuni în principal împotriva Bulgariei. Briand
socoteşte că este imperios necesar să-şi înteţească demersurile pe lângă
omologul său rus pentru a-i indica :”cât de important este să se arate mai
binevoitor şi mai conciliant cu oficialităţile române, cărora trebuie să le
risipească neîncrederea, să le menajeze susceptibilităţile pentru ca ele să
îşi ofere definitiv şi cu rapiditate concursul”30).
O reacţie a premierului Brătianu în faţa ataşatului militar rus la
Bucureşti a produs îngrijorare ministrului Paléologue. Primul ministru
român ar fi declarat :”România nu va părăsi neutralitatea decât în ziua în
care Aliaţii vor angaja ofensiva generală”31). Dealtfel, Brătianu se menţine
pe poziţia sa anterioară, neintenţionând să implice ţara într-un conflict
major, expunând-o la sacrificii enorme şi probabil inutile, în conjunctura
existentă în acel moment.
La 2 martie 1916, generalul Joffre face cunoscut preşedintelui
Consiliului de Miniştrii al Franţei următoarele informaţii : 1) Rusia nu
este în măsură să asigure fabricarea muniţiilor necesare României; 2) ea
este însă capabilă să asigure tranzitul muniţiilor fabricate în Franţa, cu
destinaţia România; 3) Rusia acceptă constituirea unor depozite de
muniţii pe teritoriul său, muniţii ce urmau a fi livrate armatei române
atunci când aceasta va intra în război de partea Antantei32). În atare
condiţii, comandantul-şef al armatelor franceze propune să se comunice
României următoarele : 1) Materialul de orice natură, de care este posibil
să aibă imediată nevoie pentru desfăşurarea operaţiunilor sale, îi va fi
livrat din momentul în care tranzitul prin Rusia va fi posibil odată cu
deschiderea portului Arhanghelsk; 2) Necesitatea acestui material se face
simţită mai puţin, întrucât România deţine deja stocuri importante; 3)

175
Deschiderea portului Arhanghelsk nu se va produce decât la sfârşitul lui
aprilie, dar această realitate nu trebuie nicidecum să fie invocată de către
armata română pentru a amâna intrarea sa în campanie. Joffre urma să
poarte o discuţie definitivă cu Înaltul Comandament Rus. Discuţia avea
menirea de a reglementa condiţiile de transport pentru materialul de
război pe teritoriul Rusiei, precum şi organizarea în această ţară a unor
depozite de muniţii, destinate României.
În telegrama din 4 martie 1916, expediată de către Briand, (care
între timp luase cunoştinţă de comunicările lui Joffre) către ministrul
Franţei de la Bucureşti şi ambasadorul de la Petrograd a fost reiterată
ideea conform căreia Rusia era pregătită să asigure transportul muniţiilor
fabricate în Franţa către România. De asemenea, Rusia consimţea şi la
crearea de depozite de muniţii destinate armatei române, din momentul în
care ea va intra în război de partea Antantei. Se vorbeşte şi de necesitatea
de a se insista pe lângă Brătianu şi Statul Major Român. Dacă vor
întâmpina obiecţii care să invoce că deschiderea portului Arhanghelsk va
avea loc abia la sfârşitul lui aprilie, cei doi diplomaţi erau însărcinaţi să
semnaleze că acest fapt nu poate influenţa data intrării în campanie a
armatei române33).
Aflat în vizită în Rusia, N. Filipescu, liderul “Acţiunii Naţionale”
s-a întâlnit cu ambasadorul Franţei, M. Paléologue. Cel dintâi a afirmat
sentimentele sale de amiciţie faţă de Franţa şi dorinţa sa fermă de a vedea
armata română intrând curând în campanie :”Nu sunt un prieten politic al
d-lui Brătianu. Sunt mai degrabă printre adversarii săi, dar îl aprob
fiindcă nu a dorit să angajeze ţara în război înainte ca ceasul ofensivei
generale să fi sunat pentru Aliaţi şi înainte ca o armată rusă să fie
pregătită a intra în Dobrogea [...]. De îndată ce aceste condiţii vor fi
realizate, noi vom intra în Transilvania, dar mă îndoiesc că guvernul şi
Statul Major Rus se vor ralia ideilor noastre”34). Într-un mod sincer,

176
Filipescu a evidenţiat avantajele politicii promovate de către preşedintele
Consiliului de Miniştrii al României, declarând că este de acord cu
condiţiile pe care Brătianu le-a pus Antantei în schimbul asigurării
concursului său. Filipescu a fost întrebat ce crede despre faptul că
Brătianu se sustrăgea de la orice negocieri şi a răspuns: ”Pentru că duce o
politică de cămătar. El nu găseşte niciodată implicarea destul de
avantajoasă, lăsând astfel să treacă toate ocaziile. Datorită amânării
deciziei pe care toată România o solicită, el face din noi vasalii
Germaniei”35). Aşadar, şeful “Acţiunii Naţionale” nu se sfieşte să critice
deschis tergiversările continue ale premierului, dezaprobând vehement
intransigenţa sa în discuţiile cu reprezentanţii Antantei. El îl atacă pe
Brătianu şi datorită faptului că nu se grăbeşte pentru a ajunge la un acord
clar cu Franţa şi cu Quadrupla Înţelegere. Parafarea unui astfel de acord
ar fi determinat intervenţia rapidă a României. Paléologue a continuat:
”Ora decisivă este posibil să vină mult mai devreme decât poate să-şi
imagineze d-l Brătianu. Ori, negocierea unei convenţii militare durează
totdeauna mult timp, cel puţin două - trei săptămâni, după care trebuie
pregătită executarea acesteia. Dacă mâine Germania va remite un
ultimatum României, d-l Brătianu va fi în flagrant delict de imprudenţă şi
neglijenţă”36). În atare condiţii, diplomatul francez îşi exprima speranţa că
primul ministru român se va obliga să intre în campanie într-un termen
determinat. Tonul lui Paléologue poate fi considerat chiar ameninţător. El
avertizează într-un mod dur guvernul de la Bucureşti asupra consecinţelor
nefaste pe care le-ar avea asupra României nesemnarea în timp util a unei
convenţii militare. România risca să cadă pradă presiunilor germane şi să
piardă posibilitatea alăturării la statul naţional a provinciilor româneşti
din monarhia dualistă austro - ungară.
Ministrul de război al Franţei era de părere că, în scopul asigurării
intervenţiei româneşti de partea Antantei, se impunea ca aceasta să ofere

177
satisfacţie maximă României în ceea ce priveşte cererile de material de
război. De aceea, el nu vedea decât avantaje în livrarea mitralierelor
“Lewis” către România37). Pe de altă parte, la jumătatea lunii martie 1916,
ministrul Marinei franceze făcea cunoscut faptul că, la solicitarea
Comisiei Militare Române de Aprovizionare cu material de război, a emis
un permis de liberă trecere navei româneşti “Bucureşti”, care transporta
de la Toulon la Vladivostok materialul de război destinat guvernului
român38). Prin intermediul ambasadorului Rusiei la Paris, Isvolski, ţarul
Rusiei, Nicolae al II-lea îl asigura pe preşedintele republicii franceze, R.
Poincaré asupra faptului că Rusia a întreprins şi continuă să întreprindă
tot ce îi stă în putinţă pentru a îndepărta dificultăţile ce împiedică
elaborarea acordului militar cu România. Ţarul aprecia că nu se considera
vinovat dacă România se abţinea încă de la acţiune39).
Asigurările date de ţar veneau însă în contradicţie cu ceea ce credea
ministrul Franţei la Bucureşti, Blondel. Acesta afirma că Rusia nu părea
încântată de perspectiva fixării unei înţelegeri cu România. România ar fi
constituit astfel un obstacol în calea ambiţiilor expansioniste ale
Imperiului Rus, care ar vedea “fără prea mult regret România intrând în
acţiune numai în ultimul moment. Acest lucru ar furniza guvernului de la
Petrograd un pretext pentru a discuta din nou concesiile consimţite prin
viu grai sau în scris de către Rusia şi Antanta pentru d-l Brătianu. Când
românii îmi vor împărtăşi neliniştile lor în această privinţă, mă angajez să
le înlătur, afirmându-le că Antanta îşi va ţine cuvântul, dar trebuie să
adaug că România, la rândul său trebuie să contribuie în mod eficace la
victorie, dacă vrea să recolteze fără putinţă de tăgadă roadele acesteia” 40).
Ministrul francez promite sprijinul ţării sale pentru România, în cazul în
care ruşii vor încerca să eludeze angajamentele lor anterioare referitoare
la recunoaşterea revendicărilor naţionale româneşti. În schimbul acestei
promisiuni, Blondel insistă asupra unei intervenţii decise a României,

178
care să îi dea dreptul de a emite pretenţii la sfârşitul războiului. Blondel a
încheiat raportul său din 10 martie 1916, atacând politica promovată de
către I.I.C. Brătianu pe care o considera duplicitară: ”Ezitările d-lui
Brătianu sunt evident supărătoare, ele s-au petrecut mai ales în trecut. În
ciuda acestora, continui să cred că, interesul nostru pentru prezent şi
pentru viitor fiind acela de a ne ralia o Românie Mare, nu trebuie să
precupeţim nimic pentru a-i inspira încredere”41). Într-adevăr Antanta avea
nevoie de sprijinul militar al armatei române pentru a tranşa în favoarea
sa războiul în regiunea balcanică.
Atitudinea unor autorităţi militare române genera îngrijorare şi
motive de reflecţii în rândul diplomaţiei franceze. Astfel, Paléologue
raporta că ataşatul militar rus la Bucureşti, colonelul Tatarinov a constatat
la generalul Iliescu tendinţa de a se sustrage întrebărilor42).
Şeful Statului Major al Armatei ruse a avut o întrevedere cu
ataşatul militar francez, informându-l pe acesta că în conformitate cu
informaţiile pe care le deţinea, armata română era bine echipată, iar din
punct de vedere al aprovizionării, ea se prezenta chiar mai bine decât
majoritatea armatelor aliate la începutul ostilităţilor. Rusia se arăta
pregătită să distribuie României întregul material de război, pe care era în
măsură să îl furnizeze. Şeful Statului Major Român aprecia însă că
modalitatea livrării materialelor nu trebuie să exercite o influenţă directă
asupra momentului intervenţiei României 43). Opinia potrivit căreia
România dispunea în acel moment de o aprovizionare şi o echipare a
armatei la standarde ridicate este, cu siguranţă, fantezistă. Ea avea
menirea de a nu mai permite României să invoce un motiv serios în
sprijinul rămânerii sale în expectativă.
La 18 martie 1916, primul ministru Brătianu se arată a fi mai
conciliant, afirmând că, în cazul în care ruşii îi promit un ajutor militar
rapid şi masiv în Dobrogea, el va fi dispus să răspundă energic la orice

179
ameninţare bulgară. Premierul României s-ar simţi şi mai mult încurajat
în demersul său, dacă, în eventualitatea unui atac bulgar trupele franco-
engleze de la Salonic nu vor ezita să declanşeze o ofensivă. În acelaşi
timp armata română urma să facă faţă armatelor bulgaro-germane pe
Dunăre44).
Paléologue continuă să susţină punctul de vedere al Rusiei,
atacându-l într-o manieră voalată pe şeful cabinetului de la Bucureşti:
”Împăratul [ţarul] şi guvernul rus încep să se enerveze din pricina
neîncrederii pe care d-l Brătianu o manifestă faţă de Rusia, care nu
constituie pentru el decât un subterfugiu, în care dacă ne-am lăsa prinşi,
am fi într-adevăr naivi”. Paléologue sugerează ca guvernul său şi cel
britanic, invocând declaraţiile exprese ale guvernului imperial, să
semnaleze cabinetului Ion I. C. Brătianu că ele sunt pregătite să faciliteze
“încheierea imediată a unei convenţii militare între Rusia şi România” 45).
Cu alte cuvinte, Paléologue propunea ca Franţa să-şi asume rolul de
mediator între guvernele rus şi român pentru ca ele să se pună de acord,
ajungând la un consens.
Întrucât Bulgaria a concentrat trupe la frontiera cu România,
posibilitatea unui atac îndreptat împotriva României era tot mai probabil,
sporind îngrijorarea autorităţilor de la Bucureşti. De aceea, Franţa i-a
oferit asigurări lui Brătianu că dacă ameninţarea bulgară se va concretiza
într-un atac, trupele franco-engleze de la Salonic nu vor ezita să treacă la
ofensivă. Brătianu a primit cu bucurie aceste garanţii din partea Franţei,
însă se arăta sceptic în legătură cu posibilitatea unei mobilizări de
amploare. Conform informaţiilor de care dispunea Brătianu, generalul
Sarrail nu avea la dispoziţie decât un efectiv de aproximativ 150.000 de
combatanţi, în vreme ce austro - germanii şi bulgarii se bazau pe 350.000
de oameni: ”Dacă aceste cifre sunt exacte, trebuie să vă mărginiţi mult
timp la defensivă, iar în cazul unei acţiuni bulgare împotriva noastră,

180
trebuie să ne sprijinim exclusiv pe ajutorul Rusiei, pentru ca mica noastră
armată să nu fie împărţită în două şi pentru a putea face faţă eficient
austriecilor”46). România intenţiona să evite cu orice preţ ducerea
războiului pe două fronturi. Tocmai de aceea guvernul insista cu hotărâre
ca franco-englezii sau ruşii să îi stopeze pe bulgari. În acest timp,
România urma să-şi îndrepte forţele sale contra Austro - Ungariei.
În 27 martie 1916, Paléologue considera că Rusia deţinea toate
argumentele necesare care să demonstreze că aceasta va veni în sprijinul
României, atacând Bulgaria. Argumentele invocate de ministrul francez
erau: telegrama ţarului către preşedintele republicii franceze; declaraţia
ministrului de externe Sazonov, făcută ambasadorilor Franţei şi Angliei la
Petrograd, precum şi miniştrilor României şi lui N. Filipescu cu prilejul
vizitei acestuia; misiunea colonelului Tatarinov la Bucureşti, investit fiind
cu competenţe depline pentru a negocia o convenţie militară cu România;
cedarea către guvernul român a 5.400 de cai precum şi a unor provizii
multiple; insistenţa ţarului Rusiei ca un contingent rus trimis de la
Vladivostok să fie debarcat la Salonic pentru a lupta fără întârziere cu
armata bulgară47). Era firesc ca Rusia să îşi dorească cooperarea militară a
României. Însă dorinţa Rusiei de colaborare cu România şi ajutorul pe
care se arăta dispusă să i-l acorde nu constituie semne ale bunăvoinţei sau
ale simpatiei Rusiei faţă de România. Rusia urmărea să se folosească de
România ca de un instrument prin intermediul căruia să-şi satisfacă
propriile interese militare şi teritoriale.
Ministrul Blondel încearcă să-şi exercite influenţa asupra lui
Brătianu pentru ca acesta să confere o formă concretă convorbirilor dintre
statele majore român şi rus. Negocierile aveau să stea la baza unui acord
militar definitiv48).
La începutul lui aprilie, Aristide Briand solicită reprezentantului
guvernului său în capitala României să ofere informaţii precise în legătură

181
cu starea de spirit din acel moment a lui Ion I.C. Brătianu, a lui N.
Filipescu şi a lui Take Ionescu. Practic, era vorba de atitudinea
executivului şi a opoziţiei. Blondel era rugat să se intereseze şi asupra
condiţiilor în care primul ministru s-ar fi decis să participe la o acţiune
generală viitoare: ”Informaţi-vă cu discreţie, având grijă să nu faceţi nici
propuneri, nici sugestii, afirmând că ajutorul Rusiei este sigur, dar că nu
poate fi subordonat unei decizii a României, întrucât nu se pot masa trupe
la frontiera română, riscând ca ele să rămână nefolosite, şi confirmând o
dată în plus că trupele franco-engleze [...] trebuie să-i reţină pe bulgari pe
frontiera meridională. Ele sunt gata să acţioneze ofensiv din clipa în care
ameninţarea bulgară se va contura împotriva României. În cazul în care
guvernul său nu se va decide, el nu va putea participa la ofensiva
concertată [...]”49). Practic, avem de-a face cu noi tatonări ale diplomaţiei
franceze în tendinţa sa de a atrage România în război. Antanta era dispusă
să ajute militar România numai începând din momentul concretizării
pericolului bulgar.
În 7 aprilie 1916, Brătianu a condiţionat intrarea României în
război de ofensiva generală a Antantei, mai ales de ofensiva Rusiei. El
dorea să i se precizeze perioada în care muniţiile comandate în Occident
vor ajunge în România. Dealtfel, portul Arhanghelsk era pe punctul de a
deveni accesibil navigaţiei, iar transporturile destinate României puteau fi
reluate imediat. Se vorbea de o proiectată plecare din porturile
occidentale a 3 vapoare încărcate cu materiale de război. După toate
probabilităţile, stocul anunţat va putea fi constituit începând cu sfârşitul
lunii mai în sudul Rusiei şi va fi întreţinut în mod regulat. Preşedintele
Consiliului de Miniştrii al României a indicat că armata română nu va
întra în acţiune decât atunci când trupele de ajutor promise de către Rusia
vor începe operaţiunile împotriva Bulgariei. Franţa nu concepea ca Rusia
să se angajeze în lupta cu Bulgaria, iar România să nu participe la atac. Pe

182
de altă parte, forţele ruse nu puteau ajunge la frontiera bulgară decât
pătrunzând prin România. Factorii de decizie francezi estimau că reunirea
unei armate ruse în Dobrogea va marca deschiderea ostilităţilor şi opinau
că armata rusă de sprijin trebuia să aibă certitudinea absolută a
concursului militar al României50). În altă ordine de idei, premierul A.
Briand sugera că, pentru a conferi încredere României, era avantajos să se
întrunească o armată rusă la frontiera ruso-română. Acest lucru era de
conceput doar în condiţiile în care, România se obliga să participe la
operaţiuni, semnând o convenţie militară51).
La mijlocul lunii aprilie 1916, cercurile politice şi militare franceze
nu mai manifestau aceeaşi bunăvoinţă faţă de intenţiile politice ale
primului ministru român precum în luna anterioară. Joffre considera
condiţiile de ordin militar cerute de România, anume ofensiva rusă în
Bucovina şi acţiunea unei armate ruse în Dobrogea drept exagerate. Şi
primul ministru, Briand aprecia că o acţiune ofensivă a armatei aliate de
la Salonic era posibilă doar în cazul în care România s-ar hotărî să intre în
război alături de Antanta52).
Reticenţele lui Brătianu manifestate în legătură cu intrarea în
acţiune a României ar putea fi explicate şi dacă ţinem seama de unele
informaţii, care i-ar fi parvenit dintr-o sursă cu caracter secret, sursă pe
care nu a divulgat-o vreodată. Conform informaţiilor furnizate de
respectiva sursă, ofensiva generală a Aliaţilor era posibil să se producă
numai în august53). Din punctul meu de vedere, respectiva sursă ar trebui
privită cu circumspecţie şi cu anumite rezerve.
În opinia guvernului francez, era imposibil de sesizat dacă primul
ministru al României subordona implicarea ţării sale în război ofensivei
ruse sau ofensivei aliate generale. Pe de altă parte, cabinetul francez
vedea ca imposibilă reunirea unei armate ruse în preajma frontierei

183
române, întrucât eforturile ruse erau acum direcţionate spre nord, către
Galiţia54).
Sub presiunea Germaniei, România a fost nevoită să facă unele
concesii comerciale Germaniei, în ce priveşte livrarea de grâne.
Respectivele concesii au generat tensionarea raporturilor între România şi
Antantă. Astfel, Briand l-a chestionat pe Lahovari în legătură cu sensul
acordurilor comerciale semnate cu Germania. Aceste acorduri au produs o
puternică stare de nemulţumire la Paris. Brătianu a trimis o telegramă în
capitala Franţei. El a solicitat guvernului Briand să-i acorde în continuare
încredere deplină prezentând acordul comercial cu Germania drept o
necesitate politică şi economică55). Premierul român trebuia să tempereze
presiunile şi ameninţările germane.
La 1 mai 1916, generalul Joffre, comandantul şef al armatelor
franceze a comunicat într-un raport premierului Briand condiţiile în care
România ar fi dispusă să asigure concursul său militar armatelor Antantei.
Aceste condiţii transpar dintr-o notă a generalului Alekseev. În virtutea
acestui document, contribuţia românească era limitată la simpla ocupare a
teritoriilor cucerite de către armata rusă. Armata rusă era însărcinată să
desfăşoare toate operaţiunile, în sud la Rusciuk şi respectiv în nord, unde
urma să cucerească în prealabil toată Bucovina. Joffre însă era de părere
că Aliaţii trebuiau să se limiteze la adoptarea măsurilor necesare pentru
asigurarea completă a securităţii României la frontiera sa sudică. Această
asigurare a securităţii implică pe de o parte atacul armatei de la Salonic,
care astfel va atrage către ea o parte însemnată a forţelor bulgare şi pe de
altă parte, intervenţia forţelor ruse în Dobrogea. Se impunea ca aceste
forţe ruse să fie suficient de numeroase pentru a neutraliza restul armatei
bulgare. În aceste condiţii, armata română va ataca cu toate forţele reunite
în Transilvania şi în Bucovina, fiind în legătură cu aripa stângă a
armatelor ruse. Armata română nu trebuia să aştepte, pentru a intra în

184
campanie, ca trupele ruse să obţină singure victoria şi să ocupe trecătorile
Carpaţilor. Din punctul de vedere al Franţei, dacă concursul armatei
române va îmbrăca această ultimă formă, el va fi cu atât mai util Aliaţilor.
Dimpotrivă, dacă sprijinul armatei române îmbracă forma dorită de
guvernul şi Statul Major Român, el nu prezenta valoare din punctul de
vedere al Franţei. Autorităţile militare franceze recomandau "să
comunice României faptul că sprijinul său, deşi de dorit, fără îndoială, nu
este chiar indispensabil şi că această ţară, dacă ulterior doreşte
compensaţii, trebuie să se decidă să asigure efectivelor aliate concursul
efectiv al armatei sale, în forma în care Aliaţii îi vor solicita” 56). Din acest
punct de vedere, Franţa încearcă să impună României propria atitudine,
recurgând chiar şi la ameninţări voalate.
Din discuţiile generalului Alekseev cu diplomaţii francezi reiese că
Brătianu persista în tergiversările sale. Pentru a nu fi nevoit să recurgă la
sacrificii inutile, el continua să anunţe angajarea României în război
numai la momentul care i se va părea oportun şi favorabil. Primul
ministru român punea următoarele condiţii pentru a angaja ţara în
conflagraţie : 1) Armata română consideră posibilă alăturarea la tabăra
Aliaţilor şi începerea operaţiunilor în Transilvania, atunci când ruşii vor
asigura în mod efectiv superioritatea românilor ocupând masiv linia Criş -
-Bezo - Cârlibaba - Dorna - Vatra; 2) Dobrogea trebuie supravegheată în
mod atent de către ruşi, astfel încât să elibereze cea mai mare parte a
forţelor româneşti care se găsesc aici; 3) ruşii trebuie să coopereze cât
mai strâns posibil, prin forţele lor navale, la apărarea Dunării; 4) ruşii
urmau să se înstăpânească în regiunea Rusciuk, pentru că doar atunci
românii vor putea considera ca asigurată protecţia flancului lor stâng.
Reprezentanţii diplomaţiei franceze erau de părere că acceptarea acestor
noi pretenţii de către Aliaţi ar deplasa centrul de greutate al operaţiunilor
militare către sud. Ei erau convinşi că românii, urmându-şi obiceiul, vor

185
ridica o nouă pretenţie în scopul câştigării de timp până la momentul în
care vor fi siguri că vor obţine fără eforturi rezultatele pe care şi le-au
propus57). România urmărea în principal să îşi asigure securitatea la
frontiera sa sudică, precum şi în aceste regiuni pentru a fi în măsură să-şi
concentreze eforturile militare asupra Transilvaniei.
Având o întrevedere cu Blondel la 4 mai 1916, Brătianu afirma că a
întrevăzut dintotdeauna posibilitatea intrării sale în acţiune de îndată ce
împrejurările îi vor permite acest lucru. Premierul se referea la livrarea
muniţiilor indispensabile şi la asigurarea protecţiei în faţa unui atac
bulgar de către ruşi şi anglo - francezi.
Brătianu a dat asigurări ambasadorului Franţei, convins fiind că va
alege într-un mod favorabil pentru ţara sa momentul angajării :”Fiţi sigur
că nu voi pierde trenul”. Primul ministru al României şi-a reînnoit dorinţa
de a se alătura Quadruplei Înţelegeri, solicitând clemenţă şi încredere din
partea Franţei şi a aliaţilor acesteia. În susţinerea poziţiei sale de
expectativă, Brătianu aducea un argument foarte plauzibil : datorită
poziţiei geografice a României, el era obligat să procedeze la adoptarea
tuturor măsurilor de precauţie posibile înainte de a decide intervenţia 58).
Primul ministru şi oficialităţile române nu aveau nici un dubiu asupra
taberei cu care trebuia să se alieze România pentru a-şi îndeplini
obiectivele fundamentale de politică externă. Toţi factorii de decizie
intenţionau să ralieze România Antantei. Cu toate acestea, nu se cunoştea
momentul în care intrarea sa în acţiune putea să-i aducă beneficii
maxime.
În mai 1916 se întreprind demersuri şi au loc contacte în chestiunea
furnizării de armament şi muniţii către România. La începutul acestei
luni, A. Briand telegrafia ambasadorului francez la Londra, P. Cambon,
informându-l despre solicitarea Angliei ca navele ce transportau muniţii
româneşti să nu demareze către Arhanghelsk, ci către Vladivostok. Având

186
în vedere acest lucru, ministrul de externe francez socotea că modificarea
de traseu ar pute duce la perturbări şi la întârzieri în ce priveşte sosirea
muniţiilor româneşti. Autorităţile franceze se temeau ca nu cumva
inerentele întârzieri, care ar fi intervenit în împrejurările de mai sus, să fie
invocate de I.I.C. Brătianu spre a motiva ezitările sale în legătură cu
intrarea în război. Ţinând cont de aceste posibile consecinţe, Briand îl
roagă pe P. Cambon să le facă cunoscute Foreign Office-ului ţi totodată să
evidenţieze raţiunile care indicau expedierea muniţiilor româneşti prin
Arhanghelsk59).
În 7 mai 1916, Brătianu intenţiona să afle dacă navele încărcate cu
muniţii, cu destinaţia România, trebuiau să fie trimise la Arhanghelsk sau
la Vladivostok. El se temea că vasele ce porniseră către primul dintre
aceste porturi nu vor putea fi descărcate înainte de venirea iernii.
România dispunea de 3 vapoare pentru transportul muniţiilor. Unul dintre
ele plecase spre Vladivostok, la 8 aprilie, în vreme ce celelalte două erau
pe punctul de a pleca. Prin telegrama sa din 17 aprilie 1916, comandantul
misiunii militare franceze în Rusia a înştiinţat Bucureştiul că ultimele
două vase pot fi îndreptate către Arhanghelsk. Pe de altă parte, el a făcut
cunoscută surprinderea autorităţilor ruse generată de trimiterea celui
dintâi vas către Vladivostok. Autorităţile ruse şi-au asumat
responsabilitatea debarcării şi a transportului muniţiilor româneşti. Ele
erau dispuse să livreze României 70 de vagoane pe săptămână 60). La 10
mai 1916, Cambon a comunicat că vasele româneşti “Jiul” şi “Bucureşti”
erau autorizate să plece către Arhanghelsk, însă aglomeraţia din acest port
nu permite efectuarea unei debarcări imediate61).
La 15 mai 1916, vaporul “Bucureşti” a plecat deja spre
Vladivostok, iar autorităţile britanice au declarat că nu vedeau nici un
inconvenient în plecarea celorlalte două nave, anume “Jiul” şi “Bistriţa”
spre Arhanghelsk. Colonelul Vasile Rudeanu a dispus urgentarea

187
încărcării acestor două vase şi trimiterea lor grabnică către Arhanghelsk,
pentru a profita cât mai curând posibil de mijloacele de transport puse la
dispoziţie de către guvernul rus. Vasul “Bistriţa” urma să părăsească
portul Bordeaux în câteva zile. Generalul Joffre a atras atenţia asupra
interesului ca expedierea materialului de război şi muniţiilor destinate
armatei române să se producă în timp util. Joffre cerea ca ambasadorul
francez la Londra să insiste pe lângă guvernul britanic pentru a da curs
tuturor doleanţelor colonelului Rudeanu62).
În urma unor avize primite din partea Ministerului Afacerilor
Externe al Franţei, Societatea “Creditul francez” şi-a asumat
angajamentele faţă de guvernul român, prin care se obliga la fabricarea de
obuze, tip 75, de cartuşe, laminoare, precum şi la fondarea de turnătorii
de aramă. “Creditul francez” solicita guvernului republicii să desemneze
un controlor, însărcinat cu supravegherea acestor lucrări, precum şi a
angajamentelor contractuale acceptate reciproc63). La 28 mai 1916,
ministrul de război francez considera că fabricarea şi transportul
materialului de război util României trebuia să se producă imediat, după
care acest material să fie dirijat spre depozitele din sudul Rusiei. Briand
acordă o mare importanţă obţinerii consimţământului din partea
guvernului rus pentru trimiterea unui tren cu muniţii zilnic. Aceste trenuri
urmau să plece din Arhanghelsk şi să efectueze transporturi destinate
armatei române64).
Problema aprovizionării armatei române cu armament şi muniţii a
preocupat diplomaţia franceză şi în cursul lunii iunie a anului 1916.
Astfel, generalul Joffre a trimis o telegramă lui Ion I. C. Brătianu, în care
îl anunţa asupra punerii la dispoziţia României a unei importante cantităţi
de material de război, în principal proiectile. Comandantul armatelor
franceze furniza indicaţii utile asupra resurselor de care România va
trebui să dispună în ziua intrării sale în acţiune65). La 9 iunie 1916,

188
ministrul francez de război a făcut cunoscut faptul că ministrul de externe
al Rusiei a consimţit să rezerve mijlocele de transport necesare pentru a
asigura României un debit zilnic de 300 de tone de muniţii, ceea ce
echivala cu 18-20 de vagoane pe zi. Se preciza că expedierile vor fi
efectuate de către trenuri complete de aproximativ 40 de vagoane.
Acestea urmau să plece din Arhanghelsk la fiecare 2 zile. În altă ordine de
idei, au fost luate măsuri pentru ca vasul românesc “Jiul”, care putea
transporta cantităţi de aproximativ 4000 de tone, să preia materialul din
portul Brest. Se prognoza că livrările materialului solicitat de către
România vor debuta la 1 iulie66).
Joffre i-a solicitat ulterior generalului Alekseev ca primul tren
transportând încărcătura vasului “Melbourne” să fie îndreptat direct
înspre Iaşi. Din momentul în care guvernul român se va decide să
intervină în război, Rusia urma să transporte direct către România
întregul material, care era depozitat în mod provizoriu pe teritoriu
Rusiei67). La 27 iunie, şeful diplomaţiei franceze, Briand îi comunica lui
Paléologue că vasul cu muniţii “Bucureşti” a sosit încă din 19 iunie la
Vladivostok. El însă nu se afla în posibilitatea de a-şi descărca materialul,
întrucât autorităţile ruse nu au permis delegatului român nici să intre în
posesia livrării, nici să împuternicească banca rusă cu primirea şi
transportul materialului68). Aşadar aprovizionarea armatei române cu
muniţii şi material de război întâmpina dificultăţi şi din pricina rigidităţii
Rusiei. În loc să înlesnească livrarea muniţiilor către România, Rusia
îngreuna această operaţiune, confirmând încă o dată reticenţele şi
neîncrederea guvernului de la Bucureşti în ceea ce o priveşte.
O însemnătate aparte în evoluţia raporturilor militare româno -
franceze o prezintă întrevederea dintre Joffre şi generalul Iliescu de la
sfârşitul lunii iulie 1916. Generalul român a declarat cu acest prilej :”Sunt
gata să fixez imediat data primei zile a mobilizării cu 40 de zile înainte de

189
data garantată pentru sosirea primului tren cu muniţii la Iaşi [...] Nu e
nevoie să mă consult cu d-l Brătianu pentru a vă da această asigurare,
suntem perfect de acord şi răspund în faţa regelui”. Joffre aprecia că cea
dintâi tranşă de arme şi muniţii, încărcată pe vasul “Melbourne” în 22
iunie, va ajunge la Arharghelesk în jurul zilei de 1 iulie 1916 69).
Autorităţile militare române, ca şi cele politice, impuneau ca şi condiţie
sine qua non pentru intrarea României în război de partea Antantei
aprovizionarea cu armament şi muniţii. În această chestiune există o
perfectă concordanţă de idei între guvernul şi Statul Major Român.
Şeful Statului Major, generalul Iliescu oferă însă informaţii
concrete în legătură cu decretarea mobilizării. Totuşi, mobilizarea era
condiţionată de aceeaşi problematică spinoasă a aprovizionării.
Cu prilejul unei întâlniri particulare cu ministrul (plenipotenţiar) al
Germaniei la Bucureşti, von Bussche, liderul conservator român, Al.
Marghiloman a aflat de la diplomatul german că Antanta ar fi transmis
premierului Brătianu o notă potrivit căreia, dacă România nu va adopta o
decizie fermă, ea nu va mai beneficia de sprijinul Quadruplei Înţelegeri,
la conferinţa de pace. Informaţia deţinută de von Bussche ar fi provenit
dintr-o sursă secretă. Primul ministru a convocat Consiliul de Miniştrii,
toţi membrii acestuia, cu excepţia lui Emil Costinescu fiind de părere că
România nu era în măsură să intre în acţiune70).
La sfârşitul anului 1915 şi în primele luni ale lui 1916,
evenimentele militare se succedau cu o mare rapiditate. Conform hotărârii
de la Chantilly din decembrie 1915, acţiunea strategică conjugată a
Antantei împotriva Puterilor Centrale urma să debuteze printr-o ofensivă
rusă, proiectată pentru sfârşitul lui iunie, începutul lui iulie 1916.
Ofensiva rusă trebuia să preceadă operaţiunea anglo - franceză pe
Somme. Atacul german asupra Verdunului declanşat, după cum precizam
anterior, la 21 februarie 1916, precum şi acţiunea ofensivă austro - ungară

190
în Tirolul de sud, au zădărnicit planul ofensiv aliat proiectat la Chantilly.
Utilizând tactica atacului în valuri succesive, Brusilov a declanşat la 4
iunie 1916 o ofensivă pe întregul front de sud-vest de la Stryj, până la
Cernăuţi.
Treptat este cucerită întreaga Bucovină. La 5/18 iunie a fost ocupat
Cernăuţi, asigurându-se accesul trupelor ruse spre Lvov şi spre Carpaţi.
“Ofensiva Brusilov” a avut atât o însemnătate militară cât şi una politică
pentru ofensiva strategică a Antantei. Ea a permis francezilor şi englezilor
să reziste atacurilor germane asupra Verdunului şi totodată să
contracareze încercările Puterilor Centrale de a angaja acţiuni ofensive pe
Somme şi pe frontul italian. În acelaşi timp, ofensiva rusă a generalului
Brusilov a determinat intensificarea presiunilor interne asupra guvernului
spre a-l decide să angajeze România în război. Ziarul “Adevărul”,
precum şi organizaţiile unioniste “Acţiunea Naţională” şi “Federaţia
unionistă” reclamau intervenţia imediată alături de Franţa şi Antantă
precum şi înlocuirea imediată a cabinetului liberal condus de I.I.C.
Brătianu cu un guvern naţional71. La 11 iunie 1916, incidentul de la
Marmoniţa a venit să amplifice neîncrederile şi tensiunile persistente între
România şi Rusia. În urmărirea armatei austro - ungare în Bucovina,
trupele ruse au pătruns până pe teritoriul României, provocând reacţia
vehementă a autorităţilor de la Bucureşti.
Ministrul Blondel a intensificat demersurile insistente pe lângă
guvernul Brătianu, astfel încât un diplomat român aprecia că presiunea
franceză :” nu ne dă răgaz nici măcar pentru o zi”. În opinia lui Joffre, la
începutul verii anului 1916, împrejurările militare erau favorabile
intervenţiei României. Comandantul şef al armatelor franceze stabilea
următoarele etape până la implicarea militară a României alături de
Franţa : 1) Rusia, victorioasă în Galiţia şi Bucovina urma să pornească
la atac împotriva austriecilor în Carpaţi; 2) Ofensiva Antantei se va

191
desfăşura cu vigoare pe toate fronturile pentru a face imposibilă pentru
Puterile Centrale deschiderea unui nou front împotriva României; 3)
Armata bulgară avea să fie blocată în mare parte la Salonic; 4) Lăsând
100.000 de soldaţi pe frontiera sa sudică, România ar avea la dispoziţie
300.000 de oameni pentru a ocupa Transilvania, fără a risca faptul ca
austriecii să aibă trupe disponibile pentru apărare; 5) Aprovizionarea
României urma să fie asigurată de către Franţa, prin intermediul Rusiei.
Joffre i-a rugat pe omologii săi rus, britanic şi italian să trimită telegrame
de încurajare la Bucureşti72). La rândul său, primul ministru român, Ion I.
C. Brătianu s-a ghidat după câteva principii directoare. Astfel, el a căutat
să evite transformarea teritoriului ţării în teatru de operaţiuni militare,
precum şi ducerea unui război cu Bulgaria. Pe de altă parte, el era hotărât
să nu intre în război, înainte de a avea la dispoziţie muniţiile necesare şi
înainte de trimiterea trupelor ruse în Dobrogea. Acestea erau imperios
necesare pentru a asigura protecţia frontierei române în faţa unei
eventuale agresiuni bulgare73).
La 16 iunie 1916 are loc o întrevedere între Aristide Briand şi
ministrul României la Paris Al. Em. Lahovari. Lahovari este sfătuit să
atragă atenţia lui Brătianu că, dată fiind situaţia prezentă, nu mai putea
amâna intrarea în acţiune :”Interesul României este acela de a nu scăpa
ocazia oferită de a interveni cu eficacitate de partea Aliaţilor”. Lahovari a
precizat între alte că, adevăratul duşman al României este Austria întrucât
Germania nu a acţionat niciodată împotriva sa. În schimb, Briand a
catalogat această distincţie operată de Lahovari drept nedemnă şi
neconformă cu interesele României. Ministrul de externe al Franţei îşi
argumenta poziţia în felul următor : dacă războiul era declarat doar
Austriei, această realitate nu ar împiedica Germania să declare război
României. Dealtfel, şeful diplomaţiei franceze nu se îndoia de o asemenea
probabilitate. De aceea, el reclamă din partea României :”o colaborare

192
completă cu Aliaţii pentru a avea dreptul de a dispune de roadele
victoriei”. Se pare că punctul de vedere al lui Briand a produs o impresie
puternică asupra lui Lahovari, întrucât la sfârşitul conversaţiei, ultimul a
promis că va susţine pe lângă Brătianu observaţiile lui Briand. El a
adăugat că şeful guvernului român acordă o importanţă specială opiniilor
lui Briand, acesta exercitând asupra lui Brătianu o puternică influenţă 74).
Temeinicia argumentaţiei lui Briand asupra oportunităţii intervenţiei
române este evidentă, dacă ne gândim că situaţia militară a Antantei se
ameliorase. În viziunea sa, în acel moment intrarea României în acţiune
era recomandabilă şi de mare ajutor pentru Antantă. Graţie succeselor
sale din ultima vreme Antanta ar fi fost în măsură să-şi onoreze
angajamentele faţă de România. Guvernul român nu mai trebuia aşadar să
lase să-i scape încă un prilej favorabil pentru intervenţie. Dealtfel,
solicitarea ministrului de externe al Franţei se manifestă şi în demersurile
sale ulterioare. În 22 iunie 1916, el telegrafiază ambasadorului său la
Petrograd, subliniind că ţara sa a depus şi continuă să depună toate
eforturile posibile pentru a asigura României materialul şi muniţiile de
care avea nevoie75).
Ambasadorul Franţei la Petrograd caută să determine încheierea
unei convenţii militare româno - ruse. În raportul său din 24 iunie,
Paléologue susţine că s-a străduit să demonstreze omologului său român,
Diamandi, câştigurile pe care le-ar dobândi România prin semnarea
convenţiei militare: ”Puteţi să stipulaţi în această convenţie posibilitatea
ca armata română să nu intre în campanie decât după ce a primit muniţiile
necesare”76).
Concomitent, la Bucureşti, ataşatul militar al Angliei, colonelul
Thompson a solicitat ministrului de război român o întrevedere cu un
ofiţer român, care să se bucure de încrederea regelui şi a preşedintelui
Consiliului de miniştrii. Din contactele avute, Thompson a căpătat

193
convingerea că guvernul român dorea ca guvernul francez şi cel britanic
să îi garanteze trimiterea muniţiilor. În acelaşi timp, el a observat că
autorităţile de la Bucureşti nu credeau în posibilitatea continuării
ofensivei ruse din Galiţia. Prin urmare, nu va renunţa la neutralitate până
ce: ”ofensiva generală a tuturor aliaţilor nu va fi angajată complet”. O
altă convingere a ataşatului militar englez era aceea că regele şi primul
ministru nu se vor decide pentru război decât în ziua în care România nu
va mai întâmpina riscuri77).
Statul Major Român manifesta o preocupare firească în ceea ce
priveşte primirea muniţiilor necesare declanşării operaţiunilor militare.
Pe de altă parte, interesul imediat al Statului Major Rus reclama folosirea
căilor ferate ale Rusiei spre satisfacerea propriilor necesităţi. Nu erau
deloc de neglijat neîncrederea şi reticenţele reciproce româno-ruse. Având
în vedere aceste aspecte, colonelul Thompson a propus ca guvernele de la
Paris şi de la Londra să sugereze cabinetelor rus şi român reglementarea
chestiunii muniţiilor într-un articol special al convenţiei militare. Statele
majore francez şi englez urmau să se implice în redactarea respectivului
articol78).
Această idee a fost reluată şi de Paléologue. El considera că cea
mai bună soluţie consta în stipularea datelor şi în consacrarea însemnătăţii
transporturilor de materiale de război şi muniţii, printr-o clauză specială a
convenţiei militare. În aceste condiţii, Paléologue nu îşi imagina un motiv
serios pe care Brătianu putea să îl invoce pentru a refuza semnarea
respectivului acord. În baza acestuia, Rusia se obliga să pună la dispoziţia
României o anumită cantitate de muniţii, în anumite condiţii. Imediat ce
Statul Major Român va primi muniţiile solicitate, armata română va fi
pregătită să intre în campanie79).

194
Primul ministru Brătianu a răspuns, prin intermediul
reprezentantului său la Paris, Al. Em. Lahovari, unor sugestii venite din
partea lui Briand, de care am pomenit anterior.
Brătianu îşi exprima recunoştinţa pentru încrederea ce îi era
acordată şi se declara pregătit să urmeze sfaturile franceze. El întrevedea
aproprierea momentului în care ţara sa va trebui să acţioneze pentru
realizarea aspiraţiilor naţionale. Pe de altă parte, Brătianu considera
necesar ca Franţa să facă tot posibilul pentru a îndepărta piedicile care în
Rusia îngreunau tranzitul intens şi regulat al muniţiilor indispensabile
pentru armata română. Totodată, Brătianu roagă guvernul francez, prin
vocea ambasadorului său, să insiste pe lângă englezi pentru ca împreună
să declanşeze o ofensivă decisă la Salonic80).
Ambasadorul Franţei la Petrograd îşi continuă insistenţele pe lângă
oficialităţile ruse, subliniind semnificaţia deosebită pe care guvernul şi
Înaltul Comandament Francez o acordă intervenţiei României. Însă
dificultăţile constituirii rezervei de muniţii necesare pe teritoriul Rusiei
furnizau lui Brătianu un argument special pentru a-şi justifica ezitările. Se
apreciază că succesele armatei ruse în Galiţia au produs asupra lui
Brătianu însuşi o foarte puternică impresie, de care Aliaţii ar trebui să
profite fără întârziere: ”Aţi contribui şi dvs. [Sazonov, ministrul de
externe rus - n. n. ] mult la amplificarea efectului persuasiv asupra
guvernului român dacă aţi pune guvernul republicii în măsură să afirme
guvernului român că guvernul imperial a luat toate măsurile pentru a
asigura în timpul cel mai scurt posibil transportul muniţiilor destinate
armatei române”. În scrisoarea adresată lui Sazonov, Paléologue mai
precizează că primul ministru Briand îşi continua demersurile pe lângă
guvernul Brătianu81). Drept răspuns, Sazonov îi comunică lui Paléologue
că va întreprinde tot ce îi va sta în putinţă pentru a obţine concursul

195
armatei române şi că acţiunea Aliaţilor trebuie să se concentreze în
principal la Bucureşti82).
La 28 iunie 1916, cu prilejul unei întâlniri cu Blondel, premierul
I.I.C. Brătianu îşi exprimă scepticismul în ceea ce priveşte posibilitatea
continuării ofensivei ruse. El subliniază că muniţiile îi sunt indispensabile
şi evidenţiază bunăvoinţa guvernului francez ce a manifestat solicitudine
în punerea la dispoziţia României a întregului material necesar. Nu
aceeaşi bunăvoinţă se constată din partea Rusiei :”De ceva vreme, Rusia,
întărită de succesele sale, ar fi gata să considere concursul României drept
nesemnificativ şi ar căuta astfel să se sustragă de la îndeplinirea
obligaţiilor ce decurg din acordul din septembrie 1914 [...]”.
Brătianu explică orientarea politicii externe a României către
Franţa, reliefând simpatiile opiniei publice interne. El îşi exprimă totodată
speranţa că puterile occidentale erau interesate în constituirea unui stat
român unitar. Primul ministru face referire şi la o “politică comună”, ceea
ce înseamnă, implicit, alăturarea ulterioară la Antantă. Franţa este
îndemnată să îşi adapteze politica în aşa manieră încât Rusia să nu aibă
posibilitatea de a include România în orbita sa de influenţă. Primul nostru
ministru se apără respingând acuzaţiile potrivit cărora ar intenţiona să
păstreze o neutralitate perpetuă: ”Dacă aţi avea dreptate acuzându-mă că
vreau să rămân în neutralitate până la capăt, aş putea azi să primesc, în
schimbul acestei neutralităţi, ofertele tot mai ademenitoare ale inamicilor
dvs”83). Cu acest prilej, Brătianu i-a părut lui Blondel mai puţin afirmativ
în ce priveşte durata expectativei sale. Premierul României încearcă să
întrevadă evenimentele ulterioare 84).
Înainte de a proceda la o acţiune angajată, guvernul de la Bucureşti
voia să observe mersul operaţiunilor militare şi să se asigure că forţele
Antantei vor dobândi întâietatea pe fronturi. Orice angajare în lipsa unei
asigurări prealabile ar fi comportat riscuri considerabile pentru România.

196
La 29 iunie, Blondel îl înştiinţează pe Brătianu asupra conţinutului
unei telegrame adresată de către Joffre. Aceasta făcea referire la
ofensivele generale, la situaţia militară a Puterilor Centrale şi la
aprovizionarea României cu muniţii. Între Brătianu şi Antantă exista o
diferenţă de opinii în privinţa duratei operaţiunilor militare. Însă, în
concordanţă cu punctele de vedere exprimate de către Joffre şi Blondel,
I.I.C. Brătianu era conştient că interesele fundamentale ale României
reclamau acţiunea militară alături de Antantă. Dealtfel, el împărtăşea şi
opinia conform căreia evoluţia evenimentelor trebuia să grăbească
participarea ţării sale la război: ”nu doresc să treacă prilejul care ni se
oferă. [...] Apreciez valoarea indicaţiilor pe care mi le oferă comandantul
dvs. şef, le consider expresia veritabilă a adevărului. Lăsaţi-mi totuşi 48
de ore pentru a mă consulta cu statul meu major şi a vă face cunoscută
opinia mea”85).
Într-o scrisoare din 1 iulie 1916 către premierul Briand, P. Cambon
afirma că, preşedintele Consiliului de Miniştrii al României se arată în
acel moment plin de neîncredere faţă de Rusia după ce anterior şi-a
multiplicat diversele cereri pe lângă aceasta. Ambasadorul Franţei la
Londra îl incrimina pe Brătianu de oportunism, susţinând că acesta
aştepta momentul în care norocul pe front va surâde definitiv Rusiei şi în
atare condiţii: ”armata română va face o plimbare în Bucovina şi în
Transilvania, aşa cum a făcut în Bulgaria în 1913. Brătianu va reclama
preţul acestei inutile demonstraţii [...] Prin ezitările sale, riscă să piardă
beneficiul avantajelor deosebite ce i-au fost promise în schimbul unei
intervenţii româneşti”86). Cambon adăuga că Brătianu căuta, în mod
evident, să obţină garanţii din partea Franţei şi Angliei în faţa unei
eventual refuz al Rusiei de a-i lăsa, împreună cu Transilvania, întreaga
Bucovină şi Banatul Timişoarei87).

197
Potrivit opiniei diplomaţiei franceze, Rusia era singura în măsură
să acţioneze la Bucureşti pentru a-l determina pe Brătianu să intervină în
război: ”...dacă doreşte să-şi atingă obiectivele, momentul pentru a se
pronunţa a sosit, ocupând Bucovina”88). Totuşi diplomaţii francezi se
arătau pesimişti în legătură cu intenţiile premierului român, arătând că
negocierile îndelungate cu acesta nu făceau decât să supradimensioneze
însemnătatea concursului militar al României89).
Dar Brătianu se dovedea tot mai interesat de cooperarea cu
Antanta, pe dată ce a declarat că numai chestiunea nesoluţionată a
muniţiilor poate să întârzie luarea unei decizii. El o va adopta cu
siguranţă atunci când primele trenuri vor fi în drum către frontiera
română :”putând conta pe descărcarea materialelor de război la data
stabilită”. Se părea că o garanţie colectivă a guvernelor francez şi rus
asupra acestei condiţii îi va da satisfacţie90).
Şeful guvernului de la Bucureşti şi-a exprimat dorinţa de a i se
aduce la cunoştinţă formulele utilizate în timpul tratativelor care au dus la
intrarea în acţiune a Italiei în 1915. De fapt el intenţiona să semneze o
convenţie asemănătoare cu cea încheiată de Italia, care să fie semnată de
către Franţa şi Rusia. Primul ministru a reclamat “un angajament formal
din partea Franţei asupra faptului că secretul păstrat asupra negocierilor
va fi absolut”91).
La 3 iulie 1916, guvernul francez se raliază conţinutului notei
înaintate de către şeful Statului Major Rus, generalul Alekseev. În
conţinutul notei respective se spunea că circumstanţele impun ralierea
României la Antantă: ”acum ori niciodată”. Se exprima opinia conform
căreia, în viitor era dificil de prevăzut o conjunctură mai favorabilă
intrării României în război. Armata austriacă era capabilă doar să se
mărginească la defensivă, dezorganizarea sa nepermiţându-i însă să
procedeze la acţiuni ofensive energice. Germanii, fiind ei înşişi atacaţi

198
vor fi în incapacitatea de a veni în ajutorul austriecilor. În condiţiile în
care trupele cantonate în Balcani se părea că vor fi retrase, bulgarii ar fi
rămas singurii care urmau să lupte împotriva armatei franco - engleze de
la Salonic. În cazul în care România ar fi luat o decizie irevocabilă şi
imediată, Rusia se angaja să efectueze fără întrerupere transportul
muniţiilor destinate armatei române. Se aprecia că “intrarea în linie a
României în momentul actual va avea o valoare deosebită în dezvoltarea
generală a efortului puterilor aliate, ceea ce nu s-ar mai putea spune în
cazul în care decizia sa va fi luată la o dată nedeterminată [...]”92).
Între Brătianu şi ministrul de finanţe, Emil Costinescu, a avut loc o
puternică dispută de idei, pe tema intrării României în război alături de
Antanta.
Reproşând primului ministru noile ezitări în condiţiile situaţiei
militare generale şi susţinând că ora potrivită pentru intervenţia României
a sosit, Costinescu era de părere că aceasta era ultima ocazie favorabilă.
Brătianu a recunoscut bunăvoinţa guvernului francez şi a generalului
Joffre în ce priveşte trimiterea muniţiilor, însă se temea de întârzieri din
partea autorităţilor ruse în transportul acestor muniţii. De aceea, el a
declarat că nu s-ar simţi asigurat decât atunci când cel dintâi tren încărcat
cu muniţii va sosi în România. Guvernul Franţei l-a invitat pe Blondel să-
şi multiplice eforturile pentru a-l convinge pe Brătianu că circumstanţele
actuale şi succesele armatelor aliate îi impun să nu piardă ocazia prielnică
pentru angajarea României în acţiune93).

2. Tratativele premergătoare şi Convenţiile politică şi militară


cu Antanta.

Datorită adevăratului “asediu” la care a fost supus din partea


diplomaţiei franceze, a opoziţiei şi a miniştrilor săi antantofili, primul

199
ministru Brătianu se declară la 4 iulie 1916 pregătit să semneze imediat o
convenţie militară cu Antanta, ale cărei detalii urmau a fi dezbătute
ulterior, dar al cărei sens general era următorul: 1) Guvernul român se
obligă să înceapă mobilizarea atunci când primul tren cu muniţii va sosi
la frontiera română, Franţa şi Rusia garantându-i executarea acestei
cereri, precum şi continuarea aprovizionării în timpul derulării campaniei
prin asigurarea a 300 tone de muniţii pe zi, atât prin intermediul liniilor
ferate cât şi al vapoarelor; 2) Ofensiva generală în momentul respectiv
urma să fie în curs de desfăşurare; 3) Situaţia ruşilor în Bucovina şi în
Galiţia trebuia să fie menţinută măcar la stadiul în care era în momentul
respectiv; 4) România urma să fie protejată împotriva ofensivei bulgare
prin declanşarea unui atac al armatei de la Salonic.
Blondel l-a atenţionat pe Brătianu că aceste condiţii, mai ales
ultimele trei, ridicau serioase obiecţii şi se arăta sceptic în privinţa
posibilităţii îndeplinirii lor94).
Aşa după cum aprecia V. Vesa, rolul Franţei în angajarea României
a fost unul primordial. Tatonările de până la angajarea de fapt se explică
prin dificultăţi de ordin militar şi politic, care au survenit în timpul
perfectării convenţiei95).
Cu toate că instrucţiunile primite din partea premierului Briand
erau ferme, Blondel aprecia că era preferabil să se aştepte sosirea
primului tren cu muniţii şi să fie acceptate condiţiile expuse de Brătianu,
în locul unor măsuri care să forţeze mâna premierului român.
Poziţia lui Blondel a fost socotită de Paris ca fiind lipsită de
energie, ceea ce a determinat Quai d’Orsay-ul să pună la cale înlocuirea
sa. Deşi Charles de Saint – Aulaire va semna în august actele prin care
România se angaja în război, meritele lui Blondel în obţinerea acestui
succes rămân remarcabile96).

200
La 7 iulie, Parisul s-a declarat de acord cu aducerea la cunoştinţa
guvernului român, aşa cum acesta îşi exprimase dorinţa, a textului
convenţiei încheiate între Antantă şi Italia în aprilie 1915. Cabinetul
Briand aprecia ca inoportună eventuala aderare a României la declaraţia
de la Londra din 5 septembrie 1914, privind condiţiile şi modalităţile
încheierii păcii. Totodată, premierul Brătianu solicita ca guvernele
Antantei să păstreze secretul în legătură cu convenţia militară pe care
România urma s-o semneze, până în momentul mobilizării armatei
române97). Pe de altă parte, comandantul – şef al armatelor franceze,
generalul Joffre, considera că nu vede decât avantaje în a exercita
presiuni pe lângă preşedintele Consiliului de Miniştri al României, în
scopul decretării imediate a mobilizării. Aceasta ar avea drept rezultat
compromiterea definitivă a României în ochii Puterilor Centrale. Pe de
altă parte, Joffre opina că din moment ce mobilizarea va fi decretată, vor
fi înfrânte ultimele ezitări ale guvernului român98).
Şi în opinia ministrului de externe Briand, mobilizarea armatei
române şi atacarea energică a trupelor austriece decimate şi în retragere,
constituia o misiune relativ facilă pentru România şi extrem de utilă
Aliaţilor: “Această intervenţie ar descumpăni definitiv un adversar aflat
deja în derută şi ar permite Rusiei să-şi concentreze toate forţele asupra
Germaniei, conferind ofensivei sale maximum de eficacitate”.
România ar adera astfel la coaliţie într-un moment psihologic şi ar
izbuti să-şi asigure în mod legitim îndeplinirea aspiraţiilor sale naţionale.
Precipitarea Franţei nu poate fi pusă la îndoială la începutul lunii iulie
1916: “Echivocul nu mai este permis: dacă România pierde momentul
favorabil, nu va mai regăsi posibilitatea de a deveni un mare popor prin
înfăptuirea unirii tuturor fiilor săi”99).
Clipa respectivă era considerată crucială de către diplomaţii
francezi atât în ceea ce îi privea, cât şi în privinţa dobândirii aportului

201
militar al României. Referindu-se la potenţiala primejdie a unei
intervenţii bulgare asupra României, Joffre l-a încredinţat pe Brătianu că
diviziile franceze şi cele sârbe îi vor ataca pe bulgari şi, după cum a fost
informat de către Eduard Grey, ministrul de externe englez, englezii vor
putea să ia parte la acest atac100).
La 8 iulie 1916, ambasadorul francez la Londra, P. Cambon, vedea
ca inoportună înlocuirea colegului său de la Bucureşti în momentul
actual, întrucât în cazul în care primul ministru al României prelungea
discuţiile în vederea semnării unui acord, schimbarea negociatorului de
către Franţa îi va furniza un pretext pentru a amâna semnarea convenţiei:
“Dacă negocierile eşuează în momentul în care totul va evolua către o
soluţie favorabilă, se va arunca responsabilitatea acestei nereuşite asupra
ministrului nostru de externe, care fără vreun motiv, a procedat la o
schimbare inoportună”. Prin urmare, P. Cambon consideră prudent ca
Saint Aulaire să-şi amâne plecarea pentru ocuparea postului său la
Bucureşti101). Ambasadorul Franţei de la Petrograd raporta în 10 iulie că
Sazonov nu avea nici o obiecţie ca încheierea unei convenţii între
România şi Antanta să nu fie divulgată înainte de mobilizarea armatei
române şi, mai ales, înainte de data care va fi stipulată. În concepţia
Rusiei, drepturile României la achiziţii teritoriale trebuiau garantate prin
înscrierea în convenţie a unei clauze care să precizeze că viitorul tratat de
pace îi va asigura teritoriile austro – ungare care vor fi cucerite de către
armata română, în limitele stabilite prin negocierile anterioare cu
România. Stabilirea precisă a drepturilor teritoriale ale României urma să
se facă în chiar textul convenţiei respective. În afară de aceste chestiuni,
Sazonov considera necesară înscrierea în convenţia cu România a
următoarelor alte 5 condiţii: 1) Angajamentul României de a declara
concomitent război tuturor puterilor care se găseau în stare de război cu
Antanta, precum şi încetarea tuturor relaţiilor economice cu acestea; 2)

202
Trecerea la acţiune a tuturor forţelor armate române, în vederea
desfăşurării luptei cu toţi duşmanii Antantei; 3) Încheierea unei convenţii
militare între statele majore rus şi român, în care să fie specificată
inclusiv chestiunea armistiţiului; 4) Libera trecere prin România a
trupelor ruse şi libera lor aprovizionare pe teritoriul românesc; 5)
Intervalul dintre semnarea convenţiei militare şi intrarea în acţiune a
României trebuia să fie cât mai scurt posibil şi să depindă doar de
considerente de ordin tehnic. De aceea, în mod normal, acest interval nu
va trebui să depăşească 2 săptămâni. Rusia dorea să afle punctul de
vedere al Franţei asupra acestor condiţii102).
Dacă celelalte condiţii erau oarecum acceptabile, clauza cu privire
la trecerea liberă a trupelor ruse peste teritoriul românesc şi la libera lor
aprovizionare, putea avea grave repercusiuni asupra suveranităţii
naţionale şi integrităţii teritoriale a statului român. Excesele posibile ale
trupelor ruse trebuiau luate în calcul de către autorităţile de la Bucureşti.
Şi cu alte prilejuri, armata rusă acţionase în România ca şi cum ar fi fost
armată de ocupaţie, nu armată aliată. Franţa nu a fost de acord să dea
asigurări României că va relua discutarea unei convenţii în condiţiile în
care guvernul român refuza iniţial să o semneze. Briand opina că o
asemenea declaraţie era de natură să încurajeze ezitările premierului
României103).
În mod concomitent, România desfăşoară tratative cu Franţa
referitoare la aprovizionarea cu muniţii, precum şi la ofensiva armatei
franco – engleze de la Salonic.
Astfel, încă din 3 iulie, autorităţile franceze anunţau că erau
dispuse să furnizeze României material şi muniţii în cantităţi
considerabile, în conformitate cu un program care comportă revitalizarea
constantă a armatei române. Două zile mai târziu, comandantul – şef al
armatelor franceze comunica ministrului de război că materialul

203
provenind din convenţiile anterioare va fi predat direct României. În
schimb, materialul provenind din cedările recente va fi înmagazinat
provizoriu în Rusia şi livrat ulterior României 104). Armamentul şi
muniţiile încărcate pe vasul românesc Bucureşti, în drum spre portul
Vladivostok consta în ţevi de puşcă, mitraliere, cartuşe şi obuze.
Materialul încărcat pe vasele româneşti “Jiul” şi “Bistriţa”, aflat în
drum de la Bordeaux către Arhanghelsk cuprindea: puşti, cartuşe, obuze,
explozibil şi maşini. În fine, pacheboturile franceze cu destinaţia
Arhanghelsk transportau 6 aeroplane şi 200 de tone sârmă105).
Ulterior, generalul Joffre vorbeşte despre dorinţa Franţei de a
încheia cu Rusia o convenţie militară menită a reglementa toate
chestiunile referitoare la transportul muniţiilor româneşti. Convenţia urma
să fie încheiată pe următoarele baze: expedierea de la Brest la
Arhanghelsk a 11.000 tone de muniţii pe lună; orientarea directă către
România a materialelor a căror livrare era ferm prevăzută; orientarea
către depozitele din Rusia a materialelor franceze106). Colonelul Ducastel
face cunoscută informaţia potrivit căreia un prim tren special, cuprinzând
27 vagoane încărcate cu material de război românesc, provenind de pe
vasul “Melbourne” a plecat din Arhanghelsk în 8 iulie. Destinaţia trenului
era localitatea Ungheni, gară situată la frontiera ruso – română. Durata
traseului se estima a fi de 10 zile. Materialul de război socotit mai puţin
urgent urma a fi depozitat pentru o perioadă provizorie la Karacev, în
Rusia, în conformitate cu acordurile precedente 107). Ataşaţii militari
francezi la Petrograd şi la Bucureşti au fost înştiinţaţi direct de către
Marele Cartier general al României asupra plecării vaselor româneşti
“Jiul” şi “Bistriţa” încărcate cu materiale şi muniţii în 10 şi respectiv 14
iulie. La 19 iulie 1916 s-a pus în discuţie chestiunea referitoare la
trimiterea în România a inginerului francez Charles Jaques, care să
realizeze un proiect vizând construirea unei fabrici de muniţii în

204
România. Acest proiect venea în întâmpinarea doleanţelor guvernului
român. Briand estima în 20 iulie 1916 că nevoile armatei române pot fi
acoperite prin furnizarea a 300 tone de material de război zilnic108).
În cadrul întrevederii sale cu ministrul rus Poklevski, Brătianu s-a
arătat dispus să negocieze o convenţie militară, care să fixeze data la care
armata română urma să intre în campanie.
Poklevski i-a reamintit premierului român că, în conformitate cu o
declaraţie recentă a generalului Iliescu, mobilizarea armatei române va fi
ordonată imediat ce primul tren cu muniţii va ajunge la frontiera română.
Însă, primul ministru a replicat că această primă expediere de materiale
de război nu va avea nici un efect asupra ordinului de mobilizare a
armatei române109).
La 13/26 iulie 1916, ataşatul militar al Franţei, Pichon, a raportat
ministrului de război că o convenţie politică, care să reglementeze
principiul intervenţiei române şi preţul acesteia, se afla în curs de
discutare. Această convenţie va fi semnată cu toate puterile Antantei. Pe
de altă parte, România va semna o convenţie militară cu Rusia. Ultima
trebuia să reglementeze pe de o parte colaborarea pe principalul teatru de
operaţiuni, anume Carpaţii. Această convenţie reglementa şi cooperarea
Rusiei la operaţiile din Dobrogea. În al treilea rând, se făcea vorbire de o
convenţie franco – anglo – sârbo – română, care să discute problema
ofensivei armatei de la Salonic. Toate trei convenţiile erau socotite
indispensabile, neavând valoare decât luate împreună. Se preciza că în 10
– 12 zile, armata lui Sarrail de la Salonic va trebui să declanşeze ofensiva,
iar în 3 săptămâni armata română urma să treacă Carpaţii. În ce priveşte
redactarea acestor 3 convenţii, Legaţia franceză va interveni direct doar în
cazul convenţiei politice.
Pichon estima, în încheierea raportului său, că Brătianu va semna
acordul cu Antanta în 15/28 iulie sau în 19 iulie/1 august 1916 şi îşi

205
exprima speranţa că nu-şi va părăsi postul până ce nu va vedea punerea în
mişcare a trupelor române110). În cursul lunii iulie, maiorul Pichon a fost,
dealtfel, înlocuit cu colonelul Desprès din funcţia de ataşat militar la
Bucureşti.
Chestiunea ofensivei armatei aliate de la Salonic a fost discutată la
Paris din partea României de către colonelul V. Rudeanu. Generalul Pellé
l-a rugat pe reprezentantul României să examineze împreună cu ofiţerii
Statului Major Francez planul de război al armatei române în legătură cu
acţiunea armatelor aliate de la Salonic. Prin urmare, în Franţa s-a elaborat
primul plan comun de cooperare între România şi Antantă.
Acesta comporta o ofensă a României spre sud cu maximum de
forţe disponibile în strânsă legătură cu ofensiva aliată de la Salonic.
Iniţial, pe Carpaţi urma să se asigure o puternică defensivă. Aprobat de
către generalul Joffre, acest plan a fost transmis la 17 iulie la Bucureşti,
precum şi Înaltului Comandament Rus şi generalului Sarrail, la Salonic.
Însă doar o zi mai târziu, în 5/18 iulie, Brătianu transmitea colonelului
Rudeanu că nu existau raţiuni pentru un atac îndreptat împotriva
Bulgariei. Premierul român sublinia că obiectivul intrării în război al
României trebuie să fie eliberarea teritoriilor locuite de o populaţie
majoritară românească111). Această comunicare a stârnit însă, oarecum
paradoxal, reacţii de nervozitate la Paris, Londra şi Petrograd. Se
pregăteau chiar măsuri de blocare a transporturilor de armament şi
muniţii destinate armatei române. Însă situaţia grea a Franţei, pierderile
mari suferite pe frontul de vest, impuneau din punctul de vedere al
diplomaţiei acesteia, intrarea României în acţiune. Intervenţia României
ar fi slăbit presiunea exercitată de forţele Puterilor Centrale în Apus,
atrăgând pe frontul răsăritean un număr însemnat de forţe austro –
ungare112). În acord cu opinia exprimată de către Statul Major General
Francez, colonelul Rudeanu expedia, la 6/19 iulie, o telegramă

206
preşedintelui Consiliului de Miniştri, Brătianu, cu titlu strict confidenţial.
În telegramă se exprima teama unui atac prin surprindere al bulgarilor,
imediat ce România ar fi declanşat ofensiva spre nord. Rudeanu se arăta
sceptic în legătură cu păstrarea expectativei bulgare în cazul în care
România ar porni la acţiune în Transilvania, întrucât Bulgaria era aliata
Austro – Ungariei. În această ordine de idei, colonelul Rudeanu considera
că cea mai raţională strategie impunea ofensiva armatei româneşti la sud
de Dunăre, în strânsă legătură cu ofensiva armatelor aliate de la Salonic,
precum şi realizarea joncţiunii celor două armate în cel mai scurt timp.
După înfăptuirea joncţiunii, cele două armate reunite urmau să purceadă
la ofensivă în Transilvania. Premierul român a răspuns că ar accepta să
declare război Bulgariei, sub rezerva de a lăsa să treacă 10 zile între
această declaraţie şi ofensiva română contra Austro – Ungariei, cu
excepţia cazului în care Bulgaria s-ar deda la acte ostile împotriva
trupelor româneşti sau ruse113). Argumentaţia lui Rudeanu nu era lipsită de
temei în condiţiile adversităţii bulgarilor faţă de România. Lupta
împotriva bulgarilor în sud nu se bucura însă de asentimentul majorităţii
clasei politice şi al opiniei publice interne. Se dorea aproape în
unanimitate o acţiune împotriva Austro – Ungariei în Transilvania. Invitat
să participe la conferinţa militară interaliată de la Paris din 23 iulie 1916,
Rudeanu a fost chemat în seara premergătoare conferinţei de către
premierul Briand pentru o discuţie confidenţială. Reprezentantul român a
fost sfătuit să susţină în cadrul conferinţei ideea unei ofensive româneşti
spre sud, în legătură cu armatele aliate de la Salonic.
Dealtfel, la 17 iulie, generalul Joffre îl anunţa pe comandantul
Armatei Orientului, generalul Sarrail, că forţele aliate de la Salonic şi cele
ruso – române de la Dunăre ar avea ca obiectiv distrugerea forţelor
inamice şi realizarea joncţiunii lor în cel mai scurt interval posibil,
aprobând totodată proiectul planului de operaţii, ce prevedea declanşarea

207
atacului pentru ziua de 4 august. Ulterior, el va fi înmânat până la 20
august114).
Conferinţa interaliată de la Paris din 23 iulie 1916 a avut drept
principal obiectiv dezbaterea şi semnarea proiectului convenţiei privind
participarea armatei române la operaţiunile Quadruplei Înţelegeri. Actul
care s-a elaborat cu acest prilej poartă denumirea de “Convenţia
Rudeanu”, întrucât colonelul Rudeanu a fost reprezentantul României la
tratative. La dezbateri a participat din partea Franţei generalul Joffre, iar
din partea Angliei colonelul Robertson. Anteproiectul de convenţie
militară semnat la încheierea lucrărilor conferinţei ţinea seama atât de
textul avansat de ruşi, cât şi de observaţiile făcute anterior de către partea
română. El însă evidenţia punctul de vedere al Franţei. Potrivit
“convenţiei Rudeanu”, guvernul român se angajează să înceapă
operaţiunile sale militare la 25 iulie/7 august. Puterile aliate recunoşteau
necesitatea de a asigura acoperirea mobilizării şi concentrării armatei
române, ca şi acţiunea sa îndreptată împotriva Austro – Ungariei, în cazul
unei ofensive inamice asupra frontierei sale sudice. Franco – englezii
urmau să declanşeze cu toate forţele de la Salonic, începând cu 18/31
iulie, operaţiuni ofensive decise în direcţia nord – nord – vest pentru a
anihila libertatea de mişcare a trupelor bulgare. La rândul său, România
îşi fixa la 150.000 de oameni efectivele folosite pe frontul de sud,
obligându-se să ducă acţiuni ofensive împotriva formaţiunilor inamice
chiar din 25 iulie/7 august. Obiectivul principal al atacurilor forţelor
aliate ruso – române şi, respectiv, franco – sârbo –britanice îl reprezenta
distrugerea forţelor inamice şi realizarea joncţiunii lor efective în cel mai
scurt interval de timp. Pentru îndeplinirea acestei misiuni,
comandamentele celor două fronturi aliate urmau să-şi pună de acord
planurile de operaţii, să-şi coordoneze informaţiile, repartiţia trupelor şi
marşurile lor operative. Pe lângă Marele Cartier General Român urmau să

208
fie acreditate misiuni militare aliate, iar la rândul lor, delegaţi autorizaţi ai
Comandamentului Român urmau să fie prezenţi în statele Antantei.
Părţile contractante (Franţa, Anglia, Rusia, Italia şi Serbia) se obligau să
nu încheie nici un armistiţiu în regiune fără consimţământul lor comun.
Guvernele francez şi britanic se angajau, în conformitate cu acordurile
intervenite anterior prin intermediul colonelului Rudeanu, să asigure
armatei române furniturile de război necesare, ca şi transportul lor
regulat la destinaţie. Ultimul articol al acestui proiect preciza că textul va
fi inclus în convenţia militară definitivă, ce urma a fi semnată la
Bucureşti, între guvernul român şi Antantă. Ea trebuia să intre în vigoare
în momentul în care era semnată şi convenţia politică dintre cele două
părţi115).
Primul ministru I.I.C. Brătianu a respins “Convenţia Rudeanu” şi a
afirmat că nu intenţionează să declare război Bulgariei sau să desfăşoare
acţiuni ofensive împotriva ei, până ce Rusia nu va trimite un ajutor de
200.000 de soldaţi116).
În 14/27 iulie, şeful misiunii militare franceze în Rusia, generalul
Janin, îl informa pe ministrul său de război şi pe generalul Joffre asupra
proiectului generalului rus Alekseev referitor la o convenţie militară între
Rusia şi România. Proiectul a fost transmis ataşatului militar francez în
România.
Proiectul cuprindea nu mai puţin de 16 puncte: 1) În vederea
îndeplinirii obiectivelor sale naţionale, armata română urmează să îşi
coordoneze acţiunile cu cele ale forţelor armate, aparţinând Quadruplei
Înţelegeri; 2) Prin urmare, România va declara război Germaniei, Austro-
-Ungariei, Bulgariei şi Turciei, sau cel puţin Austro – Ungariei, Bulgariei
şi Turciei, dacă din raţiuni politice, guvernul român nu poate declara
război şi Germaniei; 3) România va recunoaşte drept indispensabilă
valorificarea situaţiei militare favorabile actuale; ea se angajează să-şi

209
mobilizeze imediat armata în totalitate şi să declanşeze operaţiuni militare
în 20 sau cel mai târziu în 25 iulie (stil vechi); 4) Guvernul rus se
angajează să transporte materialele de război trimise României de către
Franţa şi Anglia, care au sosit deja la Arhanghelsk şi la Vladivostok; 5)
Comandantul şef al armatei române va decide direcţia operaţiunilor,
bazându-se pe ofertele politice şi militare generale.
Efortul principal al armatei române urma să fie îndreptat către
Transilvania şi, de acolo, înspre Budapesta. În ce priveşte Bulgaria, va fi
rezervat doar numărul de trupe strict necesar pentru a asigura libertatea
operaţiunilor armatei principale române în Transilvania. Însă, în vederea
atingerii scopului general al războiului cât mai curând posibil,
comandantul – şef al armatei române va conferi operaţiunilor militare
româneşti o direcţie care să corespundă cel mai bine obiectivului general
urmărit de întreaga coaliţie; 6) Linia de demarcaţie între armata română şi
cea rusă va fi linia Dorna – Vatra, pe râul Bistriţa, trecând prin văile
râurilor Sajo şi Someş; 7) În vederea coordonării operaţiunilor armatelor
aliate rusă şi română şi, pentru a le permite să-şi îndeplinească în cele mai
bune condiţii obiectivele militare, un reprezentant al armatei române se
va găsi la Cartierul General Rus, în momentul în care se vor deschide
operaţiunile acestei armate. De asemenea, un reprezentant al armatei ruse
va trebui să se afle la Cartierul General Român; 8) Cele două cartiere
generale vor trebui să se informeze reciproc în timp util asupra
repartizării trupelor, evoluţiei operaţiunilor, ca şi asupra aprovizionărilor
militare; 9) Linia de demarcaţie stabilită va putea fi trecută fără vreun
obstacol de către soldaţii uneia sau alteia din cele două armate, în cazul în
care evoluţia operaţiunilor reclama acest lucru; 10) Trupele ruse vor
trebui să-şi menţină în Bucovina poziţia ocupată în prezent; 11) Ralierea
armatei române la Quadrupla Înţelegere în termenul indicat va putea servi
drept motiv armatei ruse pentru a-şi consolida forţele, ce acţionează în

210
direcţia Sighet – Muncaci; 12) În vederea consolidării forţelor româneşti
ce operau în Dobrogea, comandantul – şef al armatelor ruse va trimite în
această regiune o divizie de infanterie şi una de cavalerie; 13) Flota rusă
din Marea Neagră va acorda întregul său sprijin armatei române. La
rândul său, România va acorda flotei ruse dreptul de a utiliza portul
Constanţa; 14) Flota rusă de război dispunea de dreptul de a folosi
Dunărea; ea poate colabora cu armata şi cu flota română; 15) Orice
modificări, adaosuri şi explicaţii aduse proiectului, decurgând din
necesităţile impuse de situaţie sau de evoluţia operaţiunilor militare vor fi
fixate prin înţelegere între cartierul general rus şi cel român; 16) Părţile
contractante trebuiau să se pună de acord asupra planului operaţiunilor
militare, în vederea adoptării în timp util a măsurilor pregătitoare pentru
declanşarea operaţiunilor militare de către armata română 117). Observăm
în principal diferenţa între cele stabilite la Paris şi prevederile acestui
proiect de convenţie militară. Dacă în “Convenţia Rudeanu” s-a prevăzut
ca armata română să-şi îndrepte atacul principal înspre sud, contra
bulgarilor, proiectul înaintat de Alekseev prevedea intervenţia României
în Transilvania împotriva Austro – Ungariei.
La 24 iulie 1916, noul ministru (plenipotenţiar) al Franţei, Saint –
Aulaire, sosea la Bucureşti. Aici nu va prelua imediat postul său. În
aceeaşi zi, prin intermediul lui Blondel, Saint – Aulaire transmitea la
Paris o telegramă în care arăta că, întrucât acordurile cu România erau în
fază de definitivare, el lăsa cu plăcere sarcina de a le semna
predecesorului său, căruia din punctul de vedere al rolului pe care l-a
jucat legaţia franceză în această chestiune, îi revenea întregul merit. Saint
– Aulaire solicită totuşi să i se specifice data la care îşi va lua postul în
primire. La 26 iulie, Briand îi transmitea să-şi ocupe postul imediat,
autorizându-l pe Blondel să semneze împreună cu el tratatele cu

211
România. Ca urmare, la 28 iulie 1916, Saint – Aulaire îşi începe oficial
activitatea la Bucureşti118).
La finele lui iulie 1916, Brătianu i-a declarat noului ministru al
Franţei la Bucureşti: “Cred că a sosit momentul ca România să ridice
armele alături de voi”, insistând asupra posibilităţii participării la un
război în care România se afla înconjurată din trei părţi de viitoare forţe
duşmane. În continuare, premierul nostru aprecia: “După mine intrăm în
faza hotărâtoare a războiului, dar prin fază hotărâtoare, eu nu înţeleg faza
finală. Faza este hotărâtoare, pentru că de acum încolo victoria Aliaţilor
nu mai este îndoielnică. Dar această victorie poate să se lase aşteptată
mult timp şi să coste încă multă vărsare de sânge. Voi lupta cu voi timp de
săptămâni, de luni, de ani dacă va trebui. Am amânat hotărârea mea până
la momentul când nu mai prezintă nici un risc pentru România, fie dacă
se înţelege prin aceasta că hotărârea ar fi fost un act de nebunie, atâta
timp cât ar fi expus ţara mea la pieire fără nici un folos pentru Aliaţi.
Acest risc nu-l puteam primi. Dar azi, socotindu-l îndepărtat, accept toate
sacrificiile”119).
În cele din urmă, politica fermă promovată de Brătianu a fost
încununată de succes. Datorită necesităţii aportului militar al României,
statele Antantei vor accepta şi ultimele condiţii enunţate de către primul
ministru român în schimbul oferirii concursului său. La 28 iulie 1916,
Briand a adresat lui Saint – Aulaire o copie a unui raport din partea
consulului francez la Vladivostok. Acesta a insistat în favoarea înlesnirii
operaţiunilor de debarcare a încărcăturii vasului românesc “Bucureşti”120).
Brătianu a depus eforturi pe lângă guvernul francez pentru
acceptarea principiului egalităţii de tratament între partenerii coaliţiei 121).
La 3 august, după întrevederea cu premierul României, Saint – Aulaire
raporta la Quai d’Orsay: “Dacă se menţin pretenţii considerate ca
inacceptabile cu interesele esenţiale ale demnităţii României, guvernul

212
român le va respinge, făcând din ţară judecătorul atitudinii sale“ 122).
Înainte de a angaja ţara sa în conflictul militar, primul ministru voia să se
asigure că va obţine maximum de beneficii şi avantaje în urma
participării la război. El este decis să respingă orice propuneri venite din
partea Antantei, care ar fi fost contrare intereselor ţării.
Într-o telegramă expediată de la Paris de către generalul Jelinski,
şeful Statului Major Rus era informat că Joffre prezentase premierului
Aristide Briand o notă secretă în legătură cu intervenţia României. În
această notă se sublinia tocmai necesitatea imperioasă a intrării imediate
în scenă a României. În acest scop, se cerea să fie depuse toate eforturile
pentru depăşirea oricărui obstacol ce încă împiedica realizarea acordului
dintre România şi Antanta. Totodată, nota mai preciza: dacă românii
consideră că, prin acceptarea de către Aliaţi a hotărârii de a nu declara
război Bulgariei, securitatea frontierei lor sudice ar fi asigurată, atunci
Armata de Orient cantonată la Salonic ar fi absolvită de obligaţia
executării acţiunii ofensive. Pe de altă parte, dacă armata bulgară ar
ameninţa linia Dunării şi Dobrogea, o astfel de operaţie ofensivă nu putea
fi întreprinsă decât prin concentrarea unui mare număr de unităţi pe
frontiera elenă. În acest caz, Antanta putea prelua iniţiativa pe frontul
balcanic, accelerând şi intrarea României în război123).
Convins fiind că numai prin perseverenţă demersurile Franţei
aveau să depăşească opoziţia factorilor de decizie din Rusia faţă de
ultimele cerinţe formulate de către guvernul de la Bucureşti, comandantul
Joffre telegrafia la 23 iulie/5 august ataşatului militar francez, colonelul
Desprès, însărcinându-l să semneze convenţia militară cu România.
Informându-l şi asupra acceptării de către Comandamentul Francez a
solicitărilor părţii române, Joffre îi atrăgea atenţia ca, în discuţiile pe care
le va avea cu Statul Major Român, să nu insiste prea mult în privinţa
ofensivei ruso – române la sud de Dunăre124). În 24 iulie/6 august,

213
ambasadorul Franţei la Petrograd, Paléologue remitea noului ministru de
externe al Rusiei, Stürmer textul mesajului din ziua anterioară al lui R.
Poincaré, prin care se solicita intervenţia personală a ţarului Nicolae al II-
lea pentru parafarea cât mai grabnică a unei înţelegeri cu România124a).
În aceeaşi zi, Brătianu s-a întâlnit cu Saint – Aulaire pentru a
exprima intenţia de a suspenda “mişcările de trupe pregătitoare în vederea
angajării armatei la 14 august”. Totodată, Brătianu a insistat pentru
rezolvarea celor două solicitări ale sale, privind angajamentul Antantei de
a nu încheia pace cu Puterile Centrale decât după alipirea la România a
provinciilor revendicate şi admiterea delegaţiei române la viitoarea
conferinţă de pace pe picior de egalitate cu ceilalţi aliaţi 126). Consemnând
punctul de vedere al premierului Brătianu, ministrul Franţei la Bucureşti
ţinea să sublinieze în telegrama expediată la Quai d’Orsay: Totul este să
se aprecieze dacă preţul pe care noi îl atribuim concursului României la o
dată precisă şi foarte curând, este superior sau inferior cererilor sale 127).
Fără îndoială că Parisul dorea enorm să-şi asigure acest concurs, pentru
dobândirea căruia depusese eforturi diplomatice semnificative atât la
Bucureşti, cât şi la Petrograd pentru acceptarea revendicărilor formulate
de către guvernul român. Brătianu afirma la 28 iulie, în faţa ministrului
Franţei că România nu va intra în război dacă realizarea idealului său
naţional nu îi este garantată în termenii pe care el i-a cerut 128). Pentru a
nu-şi aliena România tocmai în acest moment foarte avansat al
tratativelor de aderare activă la Antantă, guvernul francez şi-a dat
consimţământul şi asupra acestei probleme. Brătianu a propus ca
guvernului său să îi fie acordat un interval de 4 zile pentru a se decide să
semneze cele două documente negociate, anume convenţia politică şi
convenţia militară. Cu prilejul tratativelor din 29 iulie/11 august dintre
Franţa şi Rusia, s-a încheiat o înţelegere secretă cu privire la concertarea
poziţiilor lor în aplicarea clauzelor ce urmau să fie acceptate în textul

214
convenţiei politice cu România. Era vorba de admiterea acesteia pe picior
de egalitate la tratativele de pace, de întinderea teritoriilor revendicate,
inclusiv de chestiunea Banatului.
La 11 august, premierul Briand declara că, în cazul victoriei
Antantei, Franţa nu va ezita să-şi onoreze angajamentele luate. Brătianu
era îngrijorat din pricina unor informaţii care semnalau importante
mişcări de trupe bulgare şi concentrarea lor spre Dobrogea. Purtarea unui
război pe două fronturi îi provoca nelinişti, iar un puternic atac dinspre
sud putea influenţa negativ ofensiva din Transilvania 129). La 30 iulie/12
august, după o nouă intervenţie a Parisului, autorităţile de la Petrograd
acceptau ultima propunere a lui Brătianu ca România, pe de o parte,
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia, pe de alta, să se angajeze să nu
încheie pace separată decât de comun acord şi simultan. De asemenea, cu
prilejul tratativelor de pace, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia se
obligau să recunoască alăturarea la România a teritoriilor din Austro –
Ungaria locuite de români. După o nouă intervenţie a Parisului la
Petrograd, Rusia a acceptat aceste condiţii130).
Convenţiile politică şi militară semnate cu Antanta la 4/17 august
1916 marchează finalizarea tratativelor dintre guvernul român şi
guvernele Antantei, precum şi dintre Înaltele Comandamente Militare.
Tratativele care au durat 2 ani au condus la angajarea României şi a
armatei române în primul război mondial, alături de Franţa şi Antanta.
Pentru o mai bună păstrare a secretului conţinutului şi al datei, cele 5
exemplare din fiecare document au fost scrise de mână de chiar
reprezentanţii părţilor contractante şi semnate pe rând, mai întâi de
miniştrii Franţei, Marii Britanii şi Italiei, precum şi de toţi ataşaţii militari
ai Antantei. La semnarea acestor acte de o importanţă fundamentală au
luat parte Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Constantin Diamandi, I.G.
Duca, precum şi ministrul plenipotenţiar rus, Poklevski. Brătianu a fost

215
ultimul care a semnat respectivele documente, el acţionând şi ca
principial negociator de-a lungul perioadei tratativelor. El era convins că
această soluţie era singura care putea conduce la realizarea României
Mari şi la recunoaşterea internaţională a acesteia, indiferent de obstacole
şi de sacrificiile pe care un asemenea război le impunea131).
Conform convenţiei politice, Franţa, Anglia, Rusia şi Italia
garantau integritatea teritorială a României: “în toată întinderea
frontierelor sale actuale” şi îi recunoşteau dreptul de a-şi alătura
provinciile aflate sub stăpânire austro – ungară, fixându-se totodată şi
traseul viitoarei sale frontiere de nord şi de vest: Prutul – cursul Tisei,
apoi către sud spre un punct situat la 6 kilometri est de Debrecen. Apoi,
graniţa atingea Crişul, urma din nou talvegul Tisei şi continua pe talvegul
Dunării până la vechea frontieră româno – bulgară. Era vorba de un
teritoriu de peste 9.000 km2.Totodată, România se obliga să nu fortifice o
zonă determinată, situată în faţa Belgradului. Ea trebuia să menţină în
această zonă numai forţele necesare serviciului de poliţie. Populaţia de
naţionalitate sârbă, care dorea să părăsească Banatul, urma să primească
despăgubiri după 2 ani de la încheierea păcii (articolul 4).
De asemenea, părţile contractante se obligau: “să nu încheie pace
separată sau pacea generală decât împreună şi în acelaşi timp” (articolul
5). Prin articolul 6, se accepta principiul egalităţii în drepturi între
partenerii din coaliţie, atât pe timpul preliminariilor, cât şi al viitoarei
conferinţe de pace132).
Convenţia militară preciza angajamentul României de a declara
război Austro – Ungariei şi de a mobiliza în acest sens toate forţele sale
terestre şi maritime cel mai târziu la 15/28 august 1916. Cu 8 zile mai
devreme, armata aliată de la Salonic urma să declanşeze ofensiva
proiectată împotriva forţelor inamice din Balcani (articolul 1). În ce
priveşte modalităţile de cooperare militară, care nu implica

216
“subordonarea vreuneia din părţile contractante celeilalte”, în articolul 2
se preciza obligaţia armatei ruse de a acţiona energic pe frontul austro –
ungar în scopul sprijinirii operaţiunilor româneşti menţionate mai sus.
Această acţiune va fi ofensivă şi viguroasă în Bucovina, unde efectivele
militare ruse vor trebui cel puţin să-şi păstreze poziţia, ca şi efectivele lor
actuale. Din 12/25 august, Rusia se obliga să asigure, prin intermediul
flotei sale, securitatea portului Constanţa, a litoralului maritim românesc
şi a gurilor Dunării. Rusia urma să acorde ajutor armatei şi flotei fluviale
române, navele ruseşti de pe Dunăre operând sub ordinele
Comandamentului Român. Potrivit articolului 3, Rusia se obliga ca, în
momentul mobilizării armatei române, să trimită în Dobrogea 2 divizii de
infanterie şi una de cavalerie pentru a coopera cu armata română contra
celei bulgare. Articolul 4 menţiona obligaţia asumată de Aliaţi de a
furniza muniţii şi material de război, a căror livrare să fie cât mai
regulată, anume minimum 300 tone pe zi, pe parcursul unei luni de
transporturi. Pentru o mai eficientă coordonare a acţiunilor lor militare, s-
a stabilit ca pe lângă fiecare cartier general aliat, să fie ataşat câte un
ofiţer superior din armatele respective. Toate modificările survenite ca
urmare a evoluţiei operaţiunilor, inclusiv chestiunea încheierii unui
armistiţiu, trebuiau aduse la cunoştinţa reciprocă a cartierelor generale.
Deciziile ulterioare urmau să fie luate numai de comun acord133).
La 14/27 august 1916, regele Ferdinand a convocat Consiliul de
Coroană, care s-a întrunit la Bucureşti – Cotroceni. Au participat
premierul Ion I.C. Brătianu, preşedintele Camerei Deputaţilor, Mihai
Pherekide, vicepreşedintele Senatului C.F. Robescu, foştii prim – miniştri
P.P. Carp, Th. Rosetti şi Titu Maiorescu, precum şi foştii preşedinţi au
Camerei Deputaţilor C. Olănescu şi C. Cantacuzino – Paşcanu134).
După cum just observa I.G. Duca, regele a convocat acest consiliu
nu pentru a lua o hotărâre, în sensul intrării în război sau al rămânerii în

217
neutralitate. Cei prezenţi aveau misiunea de a se ralia unei decizii care
deja fusese luată la 4/17 august135).
Cu excepţia lui P.P. Carp, a lui T. Maiorescu şi a lui Marghiloman,
cei prezenţi au susţinut intrarea României în război alături de Antanta.
Drept urmare a deciziei Consiliului de Coroană, România a declarat
război Austro – Ungariei la 15/28 august 1916.
Intrarea României în război era de natură să uşureze în mod
substanţial efortul de război al Franţei şi al celorlalte puteri ale Antantei.
Contribuţia umană şi materială a României înlesnea desfăşurarea
operaţiunilor de către statele Antantei.
Din punctul de vedere al Franţei, dobândirea alianţei României se
producea în contextul presiunilor germane de la Verdun şi era cu atât mai
preţioasă. Angajarea României de partea Antantei a adus şi un plus de
prospeţime în plan militar, trupele române nefiind istovite de campanii.
Antanta a repurtat totodată o importantă victorie morală, reuşind în
decurs de numai 2 ani să-şi atragă un fost aliat al taberei adverse. În
această raliere a României la Quadrupla Înţelegere, rolul primordial a
revenit diplomaţiei franceze. Prin intervenţiile sale directe la Bucureşti,
precum şi la Petrograd pentru înlăturarea asperităţilor ce împiedicau
realizarea unei înţelegeri româno – ruse, Franţa a izbutit să-şi asigure
colaborarea României.
Declaraţia de război a României s-a bucurat de un puternic ecou în
Franţa. Astfel, în telegrama din 15/28 august a preşedintelui Consiliului
de Miniştrii, se spunea: “Naţiunea franceză în întregime aplaudă decizia
prin care România îşi ia cu curaj locul printre apărătorii cauzei dreptului
şi civilizaţiei. Eu sunt fericit de a fi interpretul său şi al guvernului
republicii pentru a vă adresa cele mai călduroase felicitări” 136). De
asemenea, în numele Marelui Cartier General al armatei franceze,
generalul Joffre transmitea, la rândul său, în 16/29 august: “urările sale

218
cele mai călduroase, ca şi expresia sentimentelor noastre de cordială
cofraternitate de arme. Nu mă îndoiesc că în această luptă pentru
eliberarea fraţilor săi de neam, armata română va reînnoi faptele de arme
care, deja în trecut, i-au făcut gloria”137).

3. Iniţiative politico-diplomatice şi militare după înfrângerile


armatei române. Începutul misiunii Berthelot.

Începutul campaniei armatei române a fost destul de promiţător,


întrucât iniţial ea a înaintat fără a întâmpina rezistenţă. Astfel, la 16/29
august a fost ocupat Braşovul. Succesele repurtate în Transilvania au fost
însă umbrite de înfrângerea în faţa bulgarilor la Turtucaia în 24 august/6
septembrie. Pentru a atenua efectele dezastrului de la Turtucaia, generalul
Averescu a pregătit aşa numita “operaţiune Flămânda”. El a proiectat
trecerea Dunării pe teritoriul bulgar şi încercuirea trupelor inamice printr-
un atac conjugat desfăşurat de către trupele transferate de la sud de
Dunăre şi de către cele române din Dobrogea. Situaţia meteorologică
defavorabilă a determinat însă eşecul operaţiunii. Complicarea situaţiei pe
frontul transilvan, unde forţele germano – austro – ungare conduse de
către generalul von Falkenhayn au trecut la ofensivă a influenţat negativ
şi situaţia din sud pentru armata română. Astfel, la 24 septembrie/5
octombrie, “operaţiunea Flămânda” a fost întreruptă, iar trupele readuse
în nordul Dunării137a).
Între timp, în Transilvania, efectivele inamice câştigau teren. După
o rezistenţă dârză din partea românilor la trecători, forţele austro – ungaro
– germane reuşesc să pătrunsă în Valea Jiului, cucerind Tg-Jiu la 2/15
noiembrie. Apoi, trupele Puterilor Centrale ocupă întreaga Oltenie şi
pătrund în Muntenia la mijlocul lunii noiembrie. În paralel, în sud,
efectivele germano – bulgare, conduse de generalul Mackensen au trecut

219
Dunărea pe la Zimnicea. În atare condiţii, situaţia României a devenit
critică. Bătălia decisivă pentru apărarea Carpaţilor, purtată pe râurile
Neajlov şi Argeş a fost, în cele din urmă pierdută, înfrângerea având
consecinţe catastrofale. Autorităţile şi populaţia civilă au fost constrânse
să părăsească Bucureştiul şi să se retragă la Iaşi. Trupele Puterilor
Centrale au intrat în Bucureşti la 23 noiembrie/6 decembrie137b).
După intrarea României în război alături de Antanta la 15/28
august 1916, discuţiile dintre factorii de decizie de la Bucureşti şi cei de
la Paris s-au purtat în principal, în legătură cu ofensiva aliată de la
Salonic şi cu înzestrarea armatei române cu materialele şi muniţiile
necesare efortului de război. La 21 august/3 septembrie 1916, premierul
României exprima ministrului francez la Bucureşti neliniştile sale,
datorate; “… mediocrităţii rezultatelor ofensive de la Salonic, Prin
expresia «offensive affirmée» ce figurează în convenţia militară,
înţelegem, a spus Brătianu, o acţiune destul de energică şi prelungită,
dacă nu pentru a rupe imediat frontul bulgar, cel puţin pentru a respinge şi
a obliga inamicul să se retragă din regiunea Dunării, unde, dimpotrivă,
trimite zi de zi, noi întăriri. Îmi reproşez acum că nu am perseverat în
intenţia mea de a subordona intrarea în campanie a României de ocuparea
prealabilă de către generalul Sarrail a anumitor puncte hotărâte…” 138).
Întrucât Aliaţii nu îşi onorau obligaţiile legate de ofensiva de la Salonic,
Brătianu a telegrafiat la Paris, atât ambasadorului Al. Em. Lahovari, cât şi
colonelului Rudeanu, cerându-le să intervină pe lângă oficialităţile
franceze pentru a determina un atac susţinut al generalului Sarrail. Înaltul
Comandament francez a căutat să reducă îngrijorările guvernului Brătianu
şi la 24 august/6 septembrie, generalul Joffre ordona ataşatului militar la
Bucureşti să depună toate eforturile pentru a risipi neliniştile Înaltului
Comandament Român, arătând că, în pofida devansării cu 48 de ore a
ofensivei sale, Sarrail a pregătit o puternică contraofensivă cu 3 divizii

220
franceze şi 4 sârbe, urmând ca, după realizarea concentrării tuturor
trupelor sale, să declanşeze, în câteva zile, atacul hotărâtor contra forţelor
inamice139). Şi generalul Joffre adăuga: “Ofensivele concordante ale
Armatei de la Salonic şi ale forţelor ruso – române vor priva inamicul de
libertatea sa de acţiune şi ne vor asigura succesul. El a insistat ca aceste
idei să fie avansate în discuţiile ataşatului militar cu autorităţile
române140). Ofensiva de la Salonic, declanşată după 16 zile de la intrarea
în campanie a armatei române, şi nu cu 8 zile înainte, aşa după cum s-a
stipulat în convenţia militară, nu a fost în măsură să aducă rezultatele
scontate, în principal întrucât efectivele şi mijloacele materiale puse la
dispoziţia generalului Sarrail erau cu mult inferioare obiectivului urmărit,
anume reţinerea forţelor inamice.
Pentru a-şi desfăşura într-o manieră eficientă operaţiunile sale
militare, România solicită Franţei să-i pună la dispoziţie nu numai
armamente şi muniţii, ci şi un personal competent. La 30 august 1916,
autorităţile de la Paris satisfac cererea ambasadorului român, Lahovari, în
ce priveşte punerea la dispoziţia guvernului său a pilotului aviator
Foulques de Lareinty Tholozan. Acesta s-a prezentat la Ambasada
Română de la Paris şi urma să plece către Bucureşti 141). La începutul lui
septembrie, Saint Aulaire a subliniat necesitatea livrării către noii aliaţi ai
Antantei a 12 baterii grele în cel mai scurt timp, precum şi a 48 de ţevi de
puşcă. Joffre îl ruga pe Briand să-i facă cunoscut imediat punctul său de
vedere asupra propunerii. Generalul comandant – şef trebuia apoi să-l
informeze urgent pe colonelul Desprès: “asupra unei veşti care era
aşteptată cu nerăbdare la Bucureşti”142). Întâlnindu-se cu Brătianu la 9
septembrie 1916, Saint – Aulaire a sesizat că premierul român acorda o
mare importanţă recepţionării, cât mai curând posibil, a materialului de
artilerie grea solicitat. Brătianu a insistat ca Franţa să intervină pe lângă
Rusia pentru ca aceasta să furnizeze imediat acest material 143). În

221
conformitate cu informaţiile deţinute de către comandantul şef şi cu ştirile
furnizate de către şeful misiunii franceze în Rusia, Janin, aprovizionarea
frontului românesc cu muniţii putea fi asigurată pe timpul iernii prin
intermediul porturilor din nord, Arhanghelsk şi Vladivostok, şi fără
întreruperi grave, în cazul în care Rusia doreşte cu adevărat să acorde
facilităţile necesare. Facilităţile vizau transporturile maritime şi pe cale
ferată. Pe de altă parte, trebuia atrasă atenţia generalului Alekseev asupra
importanţei capitale, din punct de vedere moral şi material, a revigorării
militare promise României144). La 18 septembrie 1916, generalul Joffre l-a
împuternicit pe generalul Janin să-i atragă atenţia lui Alekseev asupra
necesităţii de a rezerva un anumit număr de vagoane pe linia Kola.
Acestea urmau să transporte materialul de război destinat României odată
cu deschiderea respectivei linii. Pe de altă parte, se intenţiona şi
efectuarea unui demers pe lângă guvernul imperial rus145). La 25
septembrie 1916, guvernul român îşi exprima nemulţumirea faţă de
modul în care se efectua transportul prin Rusia al materialelor de război
destinate României. România primea zilnic în jur de 40 – 50 de tone, în
loc de 300 de tone146). Premierul Brătianu insista foarte mult asupra
furnizării materialelor de artilerie grea din partea Franţei, deoarece
trupele româno – ruse din Dobrogea, deşi mai numeroase decât cele
inamice, erau incapabile să progreseze din pricina relativei inferiorităţi în
artilerie grea147).
Totodată, primul ministru român se plângea lui Saint – Aulaire că
avioanele de vânătoare comandate în Franţa au sosit fără mitraliere.
Ultimele bombardamente aviatice au produs la Bucureşti un mare număr
de victime. Pentru remedierea situaţiei, Saint – Aulaire propunea: 1) – să
se dea de înţeles serviciilor interesate că România nu trebuie tratată
precum un client iar ele să fie invitate să răspundă în mod metodic şi cât
mai rapid cu putinţă nevoilor româneşti; 2) – să se trimită de urgenţă o

222
escadrilă completă, retrasă de curând de pe front, cuprinzând piloţi,
medici, avioane şi maşini; (Avioanele Newport sunt considerate în acest
sens singurele în măsură să combată cu eficacitate aparatele inamice); 3)
– să se trimită grabnic un lot de 100 de mecanici148).
Aprovizionarea armatei române cunoaşte progrese din moment ce,
la 1 octombrie 1916, colonelul Rudeanu telegrafiază lui Brătianu,
aducându-i la cunoştinţă faptul că a obţinut furnizarea a 20 de aeroplane
din partea Franţei. Guvernul român îşi exprima dorinţa ca, pentru a se
evita lentoarea aprovizionării prin Arhanghelsk, o parte din aceste
expedieri să se facă pe ruta Marsilia – Salonic. De asemenea, în scopul
apărării Bucureştiului, guvernul român a reclamat din partea generalului
Sarrail trimiterea unora dintre aeroplanele sale. Ele urmau a fi înlocuite la
câteva zile după aceea de aparatele expediate de la Marsilia 149). La 3
octombrie 1916, Briand îi scrie lui Saint – Aulaire, referindu-se, între
altele, la avioanele de vânătoare cedate României, care erau de acelaşi tip
ca şi cele trimise Armatei Orientului, precum şi la artileria grea destinată
României. Guvernul României informa autorităţile franceze, la 12
octombrie 1916, că avea nevoie de următoarele materiale de război pentru
iarnă: 200.000 de echipamente pe care Rusia a promis că le va furniza;
250.000 de puşti solicitate în Franţa şi în Anglia; 960 de mitraliere cu
60.000.000 cartuşe; 3 baterii grele, 50.000 de cai de artilerie şi de
cavalerie; bucătării de campanie, instrumente portabile; material sanitar;
telefoane; automobile blindate; avioane, etc. Problema livrărilor acestor
materiale avea să se pună la Conferinţa din 15 noiembrie 150). În 29
octombrie 1916, comandantul şef al armatelor franceze îl ruga pe
ministrul francez al comerţului să îl informeze dacă departamentul său era
în măsură să asigure în viitor toate transporturile de material destinate
României. Se estima că volumul acestor transporturi urma să se ridice la
20.000 de tone pe lună151).

223
Un rol important în consolidarea relaţiilor militare româno –
franceze l-a avut misiunea generalului Berthelot, care a ajuns în România
în octombrie 1916. Chestiunea unei misiuni militare franceze, care să
contribuie la organizarea şi instruirea armatei române s-a pus însă din
prima jumătate a anului 1916. Astfel, în mai 1916, Franţa a propus
României trimiterea la Bucureşti a unui general francez pentru a
superviza evoluţia programului de sprijinire a armatei române. Însă, în
acel moment, executivul român a ezitat să accepte propunerea întrucât se
temea de compromiterea situaţiei sale de neutralitate. Ulterior, după
intrarea în război a României de partea Antantei, guvernul român a
solicitat Franţei să îi trimită un consilier militar, astfel încât Înaltul
Comandament român să dispună de informaţii privind operaţiunile
militare de pe frontul de Vest. Brătianu spera ca prezenţa unei misiuni
militare franceze la Bucureşti să faciliteze declanşarea ofensivei armatei
anglo – franceze a Orientului, condusă de generalul Sarrail. Primul
ministru român nădăjduia totodată că prezenţa misiunii franceze va servi
drept contrapondere la prezenţa trupelor ruse, care trebuiau să intervină în
România152). Situaţia militară pe frontul de la Salonic reclama desemnarea
unei personalităţi cu o înaltă competenţă în fruntea misiunii militare ce
trebuia trimisă în România.
Alături de numele lui Henri Mathias Berthelot, au fost vehiculate şi
cele ale lui Langle de Cary şi Maud’hui153). Ţinând însă cont de calităţile
de organizator şi de tactul lui Berthelot, generalul Joffre l-a desemnat
pentru a exercita funcţia de consilier al armatei române, în condiţiile
intrării acesteia în război şi ale desfăşurării campaniei din Transilvania.
Cu prilejul întrevederii dintre Saint – Aulaire şi Brătianu din 9
septembrie 1916, a fost abordată şi problema trimiterii ofiţerilor francezi.
Ambasadorul Franţei l-a anunţat pe Brătianu că guvernul său va pune la
dispoziţia României 20 de ofiţeri aleşi cu o grijă deosebită. Brătianu a

224
insistat pentru plecarea acestora cât mai curând posibil. Ataşatul militar,
Desprès urma să stabilească ziua respectivă de comun acord cu ministrul
de război, precum şi lista armelor şi specialităţilor cărora vor aparţine
ofiţerii. Apoi lista va fi trimisă Statului Major francez 154). Generalul
Berthelot a fost informat în 9 septembrie asupra numirii sale ca şef al
misiunii militare în România de către superiorul său, generalul Fayolle.
Aşadar, în cele din urmă, Berthelot a fost preferat celorlalţi pretendenţi.
În această privinţă Saint – Aulaire aprecia că un consilier al Statului
Major Român trebuie să fie înzestrat cu inteligenţă pentru a concepe un
plan de operaţiuni pe două fronturi diferite şi, în acelaşi timp, cu tact şi
supleţe pentru a dirija cu discreţie operaţiunile. Discreţia era necesară
pentru a se menaja susceptibilităţile Statului Major Român.
Berthelot a fost preferat întrucât era considerat mult mai bine
pregătit decât generalul Mand’hui. La 10 septembrie, generalul
comandant – şef al armatelor franceze, Joffre l-a primit pe Berthelot la
Chantilly şi i-a dat instrucţiunile sale. Generalul Berthelot urma să
asigure legătura nu numai între Paris şi Bucureşti, dar şi între Bucureşti şi
Marele Cartier General Rus. Pe de altă parte, Berthelot va fi consilier pe
lângă Înaltul Comandament Român, fiind ataşat pe lângă regele României
şi dispunând de un stat major independent155).
La 1 octombrie 1916, generalul Berthelot părăseşte Parisul,
primind un ordin de misiune, câteva directive şi o notă referitoare la rolul
noului ataşat militar la legaţia franceză din România. Însoţit de câţiva
ofiţeri francezi, Berthelot pleacă la Petrograd, unde se întâlneşte cu
ministrul de externe rus, Stürmer. Aici, el află că trupele române ce
pătrunseseră în Transilvania au fost treptat respinse şi s-au retras pe linia
Carpaţilor. Totodată, Berthelot a fost informat şi despre celelalte
insuccese ale armatei române, de pe frontul de sud. La 12 octombrie a
avut o întrevedere la Marele Cartier General Rus cu generalul Alekseev,

225
care a propus ca, în contextul înfrângerilor suferite, forţele române să se
retragă pe linia Siretului156). La 3 octombrie 1916, chiar în ziua în care
generalul Berthelot a ajuns în România, Aristide Briand îi scria lui Saint –
Aulaire cerând ca întreaga corespondenţă a generalului Berthelot
referitoare la operaţiunile militare: “să fie adresată direct generalului
Joffre”. Ca ofiţer de legătură era trimis Henri Martin, întrucât el inspira
toată încrederea generalului Berthelor care l-a avut în statul său major 157).
După opinia lui Berthelot, cel mai bun mijloc de a ieşi dintr-o situaţie
defensivă mediocră era atacarea cu maximum de forţe posibil fie a
Bulgariei, fie a Austro – Ungariei. Cu prilejul unui dejun, Berthelot are o
convorbire şi cu primul ministru Brătianu. Acesta l-a acuzat categoric pe
generalul Sarrail întrucât nu a întreprins nimic pentru a susţine intrarea în
război a României, nedeclanşând o ofensivă puternică la Salonic158).
Începând cu octombrie 1916, operaţiunile de pe frontul românesc
preocupă tot mai mult diplomaţia Antantei şi oficialităţile militare ale
acesteia.
Într-o notă a Marelui Cartier General Francez de la începuturile lui
octombrie 1916 se arată : ”Pentru a para manevra lui Falkenhayn,
generalii – şefi ai armatelor aliate par a fi de acord : coaliţia trebuie să
încerce totul pentru a evita înfrângerea României şi, deci trebuie să
stabilească de comun acord şi urgent un plan de acţiune159). S-a vehiculat
chiar ideea să se propună României renunţarea la planul ei iniţial şi
atacarea cu toate forţele a Bulgariei, care înfrântă, să fie scoasă din
luptă160).
Situaţia militară deosebit de dificilă a armatei române în octombrie
1916 a determinat-o să se retragă şi să-şi organizeze defensiva pe
aliniamentul Carpaţilor. Conferinţa interguvernamentală aliată din 20
octombrie 1916 de la Boulogne, care a dezbătut situaţia de pe frontul
balcanic şi măsurile care urmau a fi luate pentru sporirea aportului

226
armatei de la Salonic, avea să releve prin cuvântarea rostită de către
Briand, necesitatea urgentării acţiunilor vizând o susţinere mai
substanţială a frontului românesc161).
La 19 octombrie 1016, generalul Berthelot îşi prezintă punctul său
de vedere oficial în legătură cu acţiunile pe care va trebui să le întreprindă
armata română pentru a-şi ameliora situaţia: “În circumstanţele actuale,
trebuie înainte de toate să respingem prin controfensive energice inamicul
în afara teritoriului naţional şi să ne asigurăm stăpânirea definitivă a
trecătorilor [...] În acelaşi timp, trebuie finalizată organizarea liniilor în
Dobrogea. După terminarea efectuării transporturilor şi după anunţarea
concentrării trupelor ruse, trebuie să se treacă la o ofensivă limitată în
Transilvania, vizând crearea unei zone de securitate indispensabilă prin
ocuparea Braşovului şi a Văii Oltului”162). Totodată, putem observa că
generalul francez insistă, asupra transportului grabnic al materialului de
război de către Rusia. Aceasta trebuia să ofere şi ajutorul militar promis.
Însă, cooperarea militară ruso - română n-a funcţionat niciodată la
parametrii optimi, ba chiar dimpotrivă. Astfel se explică unele dintre
înfrângerile militare ale României, amintite anterior. Generalul Berthelot
a stabilit de comun acord cu şeful Statului Major al Misiunii franceze,
colonelul Pétin repartizarea ofiţerilor misiunii pe arme precum şi
organizarea şcolilor de specialitate. Pe de altă parte, a obţinut informaţii
despre “operaţiunea Flamanda”, proiectată de către generalul Averescu,
care eşuase lamentabil. Berthelot are şi o discuţie cu Brătianu (20
octombrie), în cursul căreia premierul român îi împărtăşeşte puternica
impresie pe care au produs-o asupra sa veştile proaste de pe front şi, mai
ales, reculul trupelor ruse în Dobrogea. A reamintit, de asemeni carenţa
armatei de la Salonic163). O zi mai târziu, Berthelot preciza că: “ofiţerii de
legătură, prin conversaţiile lor, prin exemplele şi amintirile datorate
experienţei lor, vor găsi prilejul de a exalta moralul soldaţilor şi ofiţerilor

227
români”. Rolul misiunii militare franceze va fi important. Ea va permite
trupelor române să se refacă după dezastrul de la Turtucaia şi după
înfrângerile din Transilvania şi de la Flămânda.
Misiunea Berthelot era compusă din 9 ofiţeri de infanterie, unul de
cavalerie, 5 de artilerie. Toţi exercitaseră o comandă pe front. La aceştia
se adaugă 4 ofiţeri de stat-major, între care 2 specialişti în drumuri de
fier164). Berthelot a întocmit un raport prin care îl anunţa pe regele
Ferdinand în legătură cu plecarea în diferite puncte ale frontului a mai
multor ofiţeri din misiunea sa. A prezentat rolul acestor ofiţeri şi solicitat
regelui să dispună constituirea de rezerve puternice, condiţie sine qua non
pentru Comandamentul superior în exercitarea acţiunilor sale. Regele a
răspuns că a dat ordine în acest sens statului major. Pe de altă parte,
datorită situaţiei dificile din Dobrogea se aşteptau întăriri din partea
Rusiei. La 23 octombrie, Averescu, Prezan şi directorul căilor ferate au
luat în calcul posibilitatea evacuării Munteniei. Comandantul Joffre a
primit o telegramă din partea şefului misiunii franceze, în care era rugat
să intervină pe lângă ţar pentru ca acesta să trimită trupele strict necesare
în Dobrogea, precum şi în Moldova. Armata din Dobrogea a pierdut, în
favoarea germano-bulgarilor Constanţa şi Medgidia. În aceste
împrejurări, Berthelot a evidenţiat lipsa de pregătire a românilor pentru
război, marea slăbiciune a comandamentului165). Generalul francez se
înşela însă atunci când socotea că, după înfrângerea de la Jiu şi după
rezistenţa opusă de trupele române în trecători, generalul Falhenhayn nu
va fi în măsură să întreprindă o serioasă spargere a frontului până la
venirea zăpezilor. S-a înşelat încă şi mai mult atunci când considera drept
puţin probabilă trecerea Dunării de către forţele generalului Mackensen.
Decizia Franţei de a întări misiunea militară din România, prin
trimiterea a 200 de ofiţeri a fost primită cu bucurie şi emoţie de către
rege166).

228
Între generalul Averescu şi generalul Berthelot au existat disensiuni
şi divergenţe. Astfel, Averescu a solicitat artilerie şi o divizie nouă, care
să purceadă la un atac la Câmpulung. La rândul său Berthelot a cerut,
motivând lipsa rezervelor, ca generalul român să retragă de pe front
unităţile cele mai obosite, care urmau să fie recompletate şi odihnite
câteva zile pentru ca apoi să fie restituite în bună stare. Averescu însă a
răspuns că acest lucru este imposibil şi că nu este în măsură să retragă
nici un efectiv de pe front. Dealtfel, Berthelot l-a prezentat într-o lumină
defavorabilă pe Averescu şi în convorbirile sale cu Brătianu, susţinând că
reprezenta un pericol pentru România, iar primul ministru a împărtăşit
această opinie167).
În contextul evoluţiei raportului de forţe din Europa, conferinţa
interaliată de la Chantilly din 2/15-3/16 noiembrie a manifestat o
consideraţie sporită faţă de frontul românesc, luând decizia de a continua
susţinerea militară a României prin intensificarea cooperării armatei ruse
şi prin consolidarea substanţială a armatei de la Salonic. În consecinţă, s-a
stabilit adoptarea unei serii de măsuri privind aprovizionarea armatei
române, trimiterea unui prim lot fiind prevăzută până la 27 noiembrie/10
decembrie168). Rapoartele şefului misiunii militare franceze dezvăluie
adevărata stare de spirit în care acţionau armatele aliate rusă şi română:
“În fond, neîncredere reciprocă. [...] Este cert că ruşii au lăsat să fie
zdrobită România prin inerţie, prin rea voinţă sau prin dorinţa de a se
elibera pentru viitor de convenţia politică [...]”169). În ce mă priveşte înclin
să cred în această ultimă posibilitate, deoarece Rusia nu putea tolera
ideea unui stat românesc puternic şi unitar în vecinătatea sa. După
ocuparea Olteniei în noiembrie 1916, Berthelot aprecia în raportul său din
26 noiembrie că frontul nu va mai putea fi susţinut, pe de o parte datorită
superiorităţii inamicului în artilerie grea, pe de altă parte datorită
antipatiei ruso-române. Anterior, şeful misiunii militare franceze susţinea

229
ideea unei ofensive pe Olt în scopul menţinerii unui moral ridicat în
rândul armatei române, precum şi pentru a evita o catastrofă militară
similară celei de pe Jiu170). Berthelot preconiza ca şi autorităţile militare
române, angajarea unei bătălii decisive pentru salvarea Bucureştiului, a
regiunii petroliere şi a Munteniei. Rapiditatea derulării acţiunilor de către
forţele Puterilor Centrale au zădărnicit, din nefericire, planurile
comandamentului român şi ale generalului francez. Pierderea bătăliei de
pe Neajlov şi Argeş a însemnat ocuparea Bucureştiului de către trupele
inamice. Berthelot va proceda, în aceste condiţii, la măsuri pentru
distrugerea zăcămintelor de petrol171). La 5 decembrie, Brătianu a primit
un mesaj din partea lui Briand, care îl asigura de întregul sprijin al Franţei
în acele nefavorabile zile. Totodată, regele Ferdinand i-a transmis lui
Berthelot, prin intermediul lui Robert de Flers, că nu regretă nimic şi că
va lupta până la capăt172).
Generalul Berthelot a trimis o telegramă colegului său din Rusia,
Janin, solicitând ca Rusia să concedeze României o parte a producţiei de
petrol de la Baku pentru a compensa distrugerea zăcămintelor româneşti.
Berthelot afirma că recursese la această măsură în interesul general al
Aliaţilor. În continuare, se punea problema comandei forţelor aliate în
România. Într-o telegramă către Joffre, adusă la cunoştinţă lui Janin,
liderul misiunii militare franceze din România a insistat ca regele să
dispună de comanda supremă pe frontul românesc, asistat de un general
rus adjunct. Ultimul, urma să conducă ansamblul trupelor ruse care luptau
în România173). Odată cu retragerea armatei române şi a autorităţilor în
Moldova, a sosit din Franţa şi medicul Coullaud, care a luat direcţia
corpului medical al misiunii.
Frontul românesc s-a stabilizat pe linia Şuşiţa - Putna - Siret. În
decembrie, Berthelot a recepţionat o telegramă din partea lui Janin, o
telegramă în care se afirma, în mod ciudat, că situaţia celui dintâi pe

230
lângă rege şi Cartierul General Român inspira nelinişte ruşilor. De aceea
Berthelot îşi exprima nedumerirea întrucât socotea că atât francezii cât şi
ruşii luptau pentru o cauză comună. La sfârşitul lunii decembrie 1916,
guvernul României, sfătuit de către generalul Berthelot refuză proiectul
rus ce viza retragerea armatei române în Rusia, între Nipru şi Bug, pentru
reorganizare. Pe de altă parte, Berthelot a reclamat din partea Marelui
Cartier General Rus o atitudine ofensivă, sau măcar, o defensivă activă şi
viguroasă. Tot la sfârşitul anului 1916, Berthelot a discutat cu generalii
Prezan şi Cristescu chestiunea organizării şi instruirii artileriei grele. În
scopul consolidării misiunii militare, la 31 decembrie a sosit la Iaşi
colonelul Ungerer, însoţit de 40 de ofiţeri. Aceşti ofiţeri urmau a fi
repartizaţi între regimente, state majore, servicii şi şcoli174).
Aşadar, anul 1916 a adus Franţei mult aşteptata cooperare a
României. România s-a angajat în război având drept principal obiectiv
alăturarea la statul naţional a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei.
Evoluţia operaţiunilor militare după intrarea armatei române în
campanie a evidenţiat faptul că politica de tatonări a primului-ministru
I.I.C. Brătianu a fost bine gândită. Intervenţia armatei române s-a produs
într-un moment important pentru Franţa, contribuind la slăbirea
intensităţii presiunii germane pe frontul de vest.
După câteva succese temporare, armata română s-a văzut însă
copleşită în faţa superiorităţii tehnice, numerice şi de organizare a forţelor
Puterilor Centrale. Franţa a căutat să sprijine România aflată în mare
dificultate prin trimiterea misiunii Berthelot. Aportul acesteia la refacerea
capacităţii combative a armatei române, după grelele încercări pe care
aceasta le suferise la finele anului 1916, a fost semnificativ.
Preţul plătit pentru intrarea României în război a fost teribil:
pierderea unei mari părţi din teritoriul naţional, incluzând şi capitala

231
Bucureşti. La aceasta se adaugă numeroasele sacrificii umane şi imensele
pagube materiale.

NOTE

1. V. Vesa, “România şi Franţa la începutul secolului XX”, Editura


Dacia, Cluj – Napoca, 1975, p. 150
2. Ibidem
3. Direcţia Generală a Arhivelor ( în continuare D. G. A.) , Colecţia
Microfilme, Franţa, R 102, c. 7
4. Ibidem, c. 8
5. Ibidem, R. 105, p. I, F 151, F 156
6. V. Vesa, op. cit., p. 151
7. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 102, c. 10
8. Mircea Muşat, “La Roumanie pendant la période de la neutralité 1914
– 1916”, în “Roumanie, pages d’histoire”, 1986, XI, nr. 2 – 3, p. 181
9. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 102, c. 12
10. Ibidem, c. 13
11. Ibidem, c. 16
12. Ibidem, c. 22
13. Ibidem, c. 23
14. V. Vesa, op. cit., p. 153
15. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 102, c. 25
16. Ibidem, c. 26 – 27
17. Ibidem
18. Ibidem, c. 29
19. Ibidem, c. 30
20. Ibidem, c. 42 – 43

232
21. Ibidem, c. 62
22. Ibidem, c. 63 – 64
23. Ibidem, c. 48
24. Ibidem, c. 52
25. Ibidem, c. 54
26. Ibidem, c. 59, c. 61
27. Constantin Nuţu, “România în anii neutralităţii 1914 - 1916”,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 260
28. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 105, p. I, F 174, F 176
29. Ibidem, R 102, c. 64
30. Ibidem, c. 65 - 66
31. Ibidem, c. 67
32. Ibidem, c. 70
33. Ibidem, c. 71
34. Ibidem, c. 74
35. Ibidem, c. 75
36. Ibidem, c. 76
37. Ibidem, R 105, p. I, F 189
38. Ibidem, F 193
39. Ibidem, R 102, c. 79
40. Ibidem, c. 80
41. Ibidem, c. 81
42. Ibidem, c. 82
43. Ibidem, c. 83
44. Ibidem, c. 87
45. Ibidem
46. Ibidem, c. 90 – 91
47. Ibidem, c. 91
48. Ibidem, c. 93

233
49. Ibidem, c. 97
50. Ibidem, c. 99
51. Ibidem, c. 98
52. V. Vesa, op. cit., p. 159, p. 159
53. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 102, c. 100
54. Ibidem, c. 101
55. Eliza Campus, “Din politica externă a României”, Editura Politică,
Bucureşti, 1980, p. 114
56. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 102, c. 104
57. Ibidem, c. 105
58. Ibidem, c. 108
59. Ibidem, R 105, p. I, F 223
60. Ibidem, F 221
61. Ibidem, F 225
62. Ibidem, F 231
63. Ibidem, F 244
64. Ibidem, F 261
65. Ibidem, F 274
66. Ibidem, F 280
67. Ibidem, F 297
68. Ibidem, F 298
69. Ibidem, F 299
70. Al. Marghiloman, “Note politice”, Editura Scripta, Bucureşti, 1993,
vol. I, pp. 414 – 415
71. Glen Forrey, “Romania’s Decision to Enter the War”, în “Romania
and World War I”, Iaşi, Oxford, Portland, 1999, p. 110; Vezi şi C.
Nuţu, op. cit., p. 289
72. Ibidem, pp. 104 – 105
73. V. Vesa, op. cit., p. 167

234
74. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 102, c. 110 – 111
75. Ibidem, c. 112
76. Ibidem, c. 113
77. Ibidem, c. 114 – 115
78. Ibidem, c. 116
79. Ibidem, c. 118
80. Ibidem, c. 117
81. Ibidem, c. 119
82. Ibidem, c. 121
83. Ibidem, c. 125 – 126
84. Ibidem, c. 127
85. Ibidem, c. 131
86. Ibidem, c. 133
87. Ibidem, c. 134
88. Ibidem, c. 135
89. Ibidem, c. 136
90. Ibidem, c. 141
91. Ibidem, c. 142
92. Ibidem, c. 143 – 144
93. Ibidem, c. 153
94. Ibidem, c. 155 – 156
95. V. Vesa, op. cit., p. 181
96. Dumitru Preda, “România şi Antanta 1916 – 1917”, Institutul
European, 1998, p. 33
97. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 102, c. 162
98. Ibidem, c. 163 – 164
99. Ibidem, c. 169
100. Ibidem, c. 171
101. Ibidem, c. 175

235
102. Ibidem, c. 183 – 184 – 185
103. Ibidem, c. 206
104. Ibidem, R 105, p. II, F 14, F 39
105. Ibidem, F 43
106. Ibidem, F 62
107. Ibidem, F 70, F 74
108. Ibidem, F 87, F 98, F 105
109. Ibidem, R 102, c. 210
110. Ibidem, c. 214 – 215
111. General Vasile Rudeanu, “Memorii din timp de pace şi război”,
Editura Politică, Bucureşti, 1985, p. 253
112. D Preda, op. cit., p. 43
113. General V. Rudeanu, op. cit., p. 254
114. V. Vesa, “Le front de Salonique et l’entrée de la Roumanie dans la
première guerre mondiale”, în “Revue Roumanie d’Histoire”, tome
XII, nr. 2, 1973, pp. 251 – 278
115. General V. Rudeanu, op. cit., pp. 269 – 270
116. Glenn E. Torrey, op. cit., p. 130
117. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 102, c. 219 – 220 – 221
118. V. Vesa, “Numirea lui Saint – Aulaire ca ministru plenipotenţiar la
Bucureşti (1916)”, în “Studia Universitatis Babeş –Bolyai Historiae”,
1972, XVII, fasc. 2, p. 116
119. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R. 78, c. 874
120. Ibidem, R 105, p. II, F 123
121. V. Vesa, “România şi Franţa la începutul secolului XX”, Editura
Dacia, Cluj – Napoca, 1975, p. 191
122. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R. 88, c. 59
123. D. Preda, op. cit, p. 72
124. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R. 177, c. 15 – 17

236
124a. Ibidem
125. Ibidem, R 88, c. 62 – 63
126. V. Vesa, op. cit., p. 192
127. Ibidem
128. Ibidem, p. 193
129. D. Preda, op. cit., pp. 78 – 79
130. V. Vesa, op. cit., p. 193
131. I.G. Duca, “Memorii”, Editura Helicon, Timişoara, 1994, vol. II,
pp. 143 – 146
132. “1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional – statale a
poporului român”, Ediţie de documente, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. I, pp. 763 – 767
133. Ibidem, pp. 767 – 774
134. Ştefan Pascu, “Tratatul de alianţă cu Antanta şi Consiliul de
Coroană din 27 august 1916”, în “Tribuna”, 1988, XXXII, nr. 37, p. 2
135. I.G. Duca, op. cit., p. 159
136. V. Vesa, op. cit., p. 195
137. D. Preda, op. cit., p. 88
137a. Ibidem, p. 89
137b. Ibidem
138. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 88, p. II, c. 30
139. Ibidem, R 177, c. 61 – 62
140. Ibidem, c. 63 – 64
141. Ibidem, R 105, p. II, F 169
142. Ibidem, F 174
143. Ibidem, F 184
144. Ibidem, F 190
145. Ibidem, F 204
146. Ibidem, F 209

237
147. Ibidem, F 210
148. Ibidem, F 211 – 212
149. Ibidem, F 221
150. Ibidem, F 225, F 237
151. Ibidem, F 266
152. Jean Nouzille, “Le Général Berthelot et la Mission Militaire
Française en Roumanie 1916 – 1918”, în “La présence française en
Roumanie pendant la Grande Guerre”, Presa Universitară Clujeană,
1997, p. 25
153. George Cipăianu, “Considérations sur les Débuts de la Mission
Militaire Française en Roumanie”, în “Transylvanian Review”, vol.
VI, 1997, nr.3, p. 128
154. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 105, p. II, F 184
155. J. Nouzille, op. cit., pp. 26 – 27
156. Glenn Torrey, General Henri Berthelot and Romania. Mémoires et
Correspondance 1916 – 1919, Columbia University Press, New York,
1987, pp. 3 – 4
157. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R 105, p. II, F 225
158. Glenn Torrey, op. cit., p. 8
159. D. G. A., Colecţia Microfilme, Franţa, R 17, c. 92
160. Ibidem, c. 93
161. V. Vesa, “Le front de Salonique et l’entrée de la Roumanie dans la
première guerre mondiale”, în “Revue Roumaine d’Histoire”, XII,
1973, nr. 2, p. 276
162. J. Nouzille, art. cit., p. 30
163. G. Torrey, op. cit., p. 11
164. J, Nouzille, art. cit., p. 31
165. G. Torrey, op. cit., pp. 12 – 13
166. Ibidem, p. 16

238
167. Ibidem, p. 15, p. 18
168. General V. Rudeanu, op. cit., pp. 335 – 336
169. D. G. A. , Colecţia Microfilme, Franţa, R. 177, c. 398
170. J. Nouzille, art.. cit., p. 31
171. G. Torrey, op. cit., p. 23
172. I.G. Duca, op. cit., p. 102
173. G. Torrey, op. cit., p. 26
174. Ibidem, p. 32, p. 35

CONCLUZII

În decursul anilor 1914 – 1916, raporturile româno – franceze au


evoluat progresiv. Parafarea acordurilor politic şi militar dintre România
şi Antantă în vara anului 1916 este consecinţa firească a unui proces
evolutiv. Dezvoltarea relaţiilor dintre România pe de o parte şi Franţa şi
Antantă pe de altă parte a fost încununată prin semnarea celor două
convenţii de cooperare din 4/17 august 1916.
Sarcina Franţei de atragere a României de partea Antantei nu a fost
deloc facilă. România era încă legată de Puterile Centrale prin tratatul din
1883. În repetatele sale tentative de raliere a României la Antantă,
diplomaţia franceză s-a ciocnit de tergiversările şi temporizările
guvernului I.I.C. Brătianu. Chiar dacă primul ministru al României era
conştient că interesele naţionale ale României impuneau alăturarea la
Antantă, el a amânat cât de mult i-a stat în putinţă clipa implicării militare
a ţării. Cu siguranţă, au existat raţiuni serioase care l-au determinat pe
Brătianu să acţioneze într-o asemenea manieră. După cum mai
menţionam pe parcursul acestei lucrări, el dorea să capete certitudinea că
Franţa îşi va onora promisiunile în ce priveşte satisfacerea revendicărilor
teritoriale ale României. În plus, guvernul de la Bucureşti a căutat să

239
impună Antantei propriul punct de vedere în legătură cu frontierele
statului român. De aceea, autorităţile române au pornit la acţiune doar
atunci când Franţa şi Antanta au fost în măsură să ofere garanţii.
Misiunea diplomaţilor francezi a fost dificilă şi întrucât Puterile
Centrale ţineau cu tot dinadinsul să păstreze alianţa cu România şi s-o
concretizeze printr-o cooperare militară. Din fericire pentru Franţa şi
pentru celelalte state ale Antantei, tratatul de alianţă româno – austro –
ungar din 1883 a fost sortit să rămână literă moartă. Prin urmare, până la
intrarea sa în război alături de Quadrupla Înţelegere, România a fost în
permanenţă doar un aliat formal al Puterilor Centrale. Dealtfel, guvernul
de la Bucureşti a întreţinut contacte secrete cu diplomaţii Antantei pe
întreaga durată a neutralităţii. Deşi s-a încercat păstrarea caracterului
strict secret al negocierilor între România şi Franţa şi între România şi
Antanta, unele informaţii referitoare la tratative au fost recepţionate de
către agenţii diplomatici ai Puterilor Centrale. În atare condiţii, Germania
şi Austro – Ungaria au amplificat presiunile la Bucureşti spre a-şi asigura
concursul efectiv al României.
Chiar dacă la nivelul opiniei publice constatăm manifestaţii de
simpatie, interesele similare au adus, în ultimă instanţă, România şi
Franţa în aceeaşi tabără. Oficialităţile române aveau nevoie de sprijinul
Franţei în scopul redobândirii Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei şi, la
rândul său, Franţei îi era util aportul României pentru a-şi consolida
potenţialul militar şi a ieşi din situaţia dificilă.
Pe de altă parte, România a întârziat deliberat momentul ralierii la
Antantă şi al intrării în acţiune întrucât nu îşi desăvârşise pregătirea
militară a armatei .
Din punctul meu de vedere, politica dusă de guvernul Brătianu
între anii 1914 – 1916 a fost cât se poate de justă. În clipele dificile de

240
atunci, o decizie luată în pripă ar fi putut compromite definitiv idealul
României de întregire.
Esenţa lucrării de faţă o constituie raporturile româno – franceze în
plan diplomatic şi politico – militar, deoarece raporturile de această
natură au dominat ansamblul relaţiilor dintre România şi Franţa. De
asemenea, elocvente pentru reconstituirea relaţiilor româno – franceze
sunt demonstraţiile de simpatie în favoarea Antantei, ca şi contactele la
nivel academic. Acestea constituie dovezi peremptorii ale apropierii
româno – franceze şi totodată preludii ale unor relaţii oficiale strânse.
În cele din urmă, ralierea României la tabăra Antantei apare drept
consecinţă a unei procesualităţi fireşti. De îndată ce autorităţile franceze
au dat curs tuturor cererilor guvernului Brătianu, nici un obstacol n-a mai
stat în calea înfăptuirii unei înţelegeri între cele două părţi. Dintre
diplomaţiile puterilor Antantei, diplomaţia franceză a jucat rolul principal
în demersurile pentru obţinerea ajutorului României. Diplomaţii francezi
au negociat direct cu guvernul de la Bucureşti, dar şi-au asumat şi rolul de
mediatori în ce priveşte tratativele dintre guvernul român şi cel rus.
În încheiere, ţin să subliniez că relaţiile româno – franceze, în
perioada de care m-am ocupat, nu au urmat un curs linear, existând atât
momente marcate de relansarea respectivelor raporturi cât şi momente
caracterizate de sinuozităţi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Izvoare

241
Izvoare inedite:
Fonduri arhivistice
Direcţia Generală a Arhivelor, Colecţia Microfilme, Franţa, rolele:
140, 88, 101, 102, 105,177

Izvoare edite:
Colecţii de documente:
“1918 la români – Desăvârşirea unităţii naţional – statale a
poporului român”, Bucureşti, 1983,

Memorii:
1. Argetoianu, C., “Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de
ieri”, Bucureşti, 1991
2. Duca, I.G., “Memorii”, Bucureşti, 1994
3. Marghiloman, Al., “Note politice”, Bucureşti, 1993
4. Rosetti, R., “Mărturisiri (1914 – 1919)”, Bucureşti, 1997
5. Rudeanu, V., “Memorii din timp de pace şi război”, Bucureşti, 1985

Lucrări generale:
1. Alexandrescu, V., “Romania in the World War I”, Bucureşti, 1985
2. Atanasiu, V. coord., “România în primul război mondial. Studii”,
Bucureşti, 1979
3. Brătianu, Gh.I., “Originile şi formarea unităţii româneşti”, Iaşi, 1998
4. Bulei, I., “Arcul aşteptării 1914 – 1915 – 1916”, Bucureşti, 1981
5. Bulei, I., “1916 – zile de vară. Reportaj istoric despre intrarea
României în primul război mondial”, Bucureşti, 1978
6. Buzatu, Gh., coord., “România şi primul război mondial”, Bucureşti,
1994
7. Campus, Eliza, “Din politica externă a României”, Bucureşti, 1980

242
8. Constantiniu, F, “O istorie sinceră a poporului român”, Bucureşti,
1999
9. Durandin, Catherine, “Istoria românilor”, Iaşi, 1998
10. Eliade, P., “De l’influence française sur l’esprit public en
Roumanie”, Paris, 1898
11. Georgescu, V., “Istoria românilor”, Bucureşti, 1990
12. Haneş, V., “Formarea opiniunii franceze asupra României în secolul
al XIX-lea”, Bucureşti, 1921
13. Hitchins, Keith, “România 1866 – 1947”, Bucureşti, 1996
14. Ionescu, T., “La politique etrangère de la Roumanie”, Bucureşti,
1891
15. Kiriţescu, C., “Istoria războiului pentru întregirea României”,
Bucureşti, 1989
16. Nuţu, C., “România în anii neutralităţii (1914 – 1916)”, Bucureşti,
1972
17. Popa, M.N., “Primul război mondial 1914 – 1918”, Bucureşti, 1979
18. Preda, D., coord., “România în timpul primului război mondial.
Mărturii documentare”, Bucureşti, 1996
19. Preda D., “România şi Antanta 1916-1917”, Iaşi, 1998
20. Şeicaru, P., “România în marele război”, Bucureşti, 1994
21. Torrey, E. Glenn, “Romania and World War I”, Iaşi, Oxford,
Portland, 1999
22. Vulcănescu, M., “Războiul pentru întregirea neamului”, Cluj-
Napoca, 1991

Lucrări speciale:
1. Agrigoroaiei, I., “Consiliul de Coroană de la Cotroceni (14/27 august
1916). Semnificaţia unei hotărâri istorice”, în “Istoria ca lectură a
lumii”, Iaşi, 1994

243
2. Bold, E., “La politique de la neutralité active (1914 – 1916)”, în
“Roumanie, pages d’histoire”, 1987, XII, nr. 4
3. Bantea, E., “Misiunea Berthelot şi unghiurile ei de vedere asupra
relaţiilor franco – române”, în “Românii în istoria universală”, vol.
II/1, Iaşi, 1987
4. Bulei, I., “Arcul aşteptării 1914 – 1915 – 1916”, Bucureşti, 1981
5. Campus, Eliza, “Din politica externă a României în anii 1914 – 1915”,
în “Revista română de studii internaţionale”, 1971, V, nr. 2
6. Campus, E., “Problema reîntregirii ţării şi politica diplomatică a
României între 1914 – 1916”, în “Revista română de studii
internaţionale”, 1984, XVIII, nr. 2
7. Căpuşan, A., “Marcel Fontaine: «Am făcut parte din misiunea
generalului Berthelot»”, în “Revista de istorie militară”, 1997, nr. 3 –
4–5
8. Cipăianu, G., “Considérations sur les débuts de la mission militaire
française en Roumanie”, în “Transylvanian Review”, 1997, VI, nr. 3
9. Cipăianu, G., Vesa, V., “La présence française en Roumanie pendant
la Grande Guerre”, Cluj – Napoca, 1997
10. Constantiniu, F., “România în primul război mondial”, în “Lupta
întregului popor”, 1987, nr. special
11. Cristian, V., “Romania’s Position in the First World Conflagration”, în
“Analele Ştiinţifice ale Universităţii Iaşi”, 1982, nr. 1
12. Fotescu, Diana, “Variante şi soluţii în anii primului război mondial”,
în “Muzeul naţional”, Bucureşti, 1994, VIII
13. Fotino, N., Cernatoni, Al., “Factor diplomatic şi factor militar în
prima fază a participării României la primul război mondial”, în “File
din istoria militară a poporului român. Studii”, vol. VII, Bucureşti,
1980

244
14. Georgescu, Maria, “România şi primul război mondial”, în “Dosarele
istoriei”, 1999, IV, nr. 2
15. Georgescu, T., “Marile puteri şi ţările mici în contextul primului

război mondial şi al urmărilor sale imediate”, în “Revista de istorie”,

1976, XXIX, nr. 7

16. Ionescu, M.E., “Războiul eliberării şi reîntregirii naţionale 1916 –

1918”, în “1918. Triumful marelui ideal. Făurirea statului naţional

român”, Bucureşti, 1988

17. Iordache, A., “Începuturile reorientării politicii externe româneşti

înaintea izbucnirii primului război mondial”, în “Revista română de

studii internaţionale”, 1971, V, nr. 3

18.Iordache, A., “La déclaration de neutralité de la Roumanie au

commencement de la première guerre mondiale”, în “Revue roumaine

d’histoire”, 1974, XII, nr. 1

19. Iordache, A., “La Traité d’alliance avec l’Entente [4/17 août 1916], în

“Roumanie, pages d’histoire”, 1987, XII, nr. 4

20. Iorga, N, “Histoire des relations entre la France et les Roumains”,

Paris, 1918

21. Kiriţescu, C., “Preludiile diplomatice ale războiului de reîntregire”,

Bucureşti, 1940

22. Lache, Şt., “Diplomaţia întregirii României 1914 – 1916”, în

“Analele Universităţii Spiru Haret”, 1998, nr. 1

245
23. Lăzărescu, D., “«La Revue des Deux Mondes» et l’entrée de la

Roumanie dans la guerre (1916) ”, în “Revue roumaine d’histoire”,

1989, XXVIII, nr. 3

24. Maciu, V., “La Roumanie et la politique des grandes puissances à la

veille de la Première Guerre Mondiale (octobre 1912 – août 1914), în

“Revue roumaine d’histoire”, 1976, XV, nr. 4

25. Moisuc, Viorica, “România în anii primului război mondial”, în

“Anale”, 1977, XXIII, nr. 1

26. Muşat, M., “La Roumanie pendant la période de la neutralité 1914 -

1916”, în “Roumanie, pages d’histoire”, 1986, XI, nr. 2 – 3

27. Nastovici, Ema, “Intensificarea acţiunilor diplomatice pentru

atragerea Bulgariei şi României după intrarea Italiei în război alături

de Antantă”, în “Analele Universităţii Bucureşti”, 1976, XXV

28. Nuţu, C., “România în anii neutralităţii (1914 – 19166)”, Bucureşti,

1972

29. Oprescu, P., “Problema naţională în politica externă a României din

preajma primului război mondial”, în “Revista de istorie”, 1983,

XXXVI, nr. 11

30. Pascu, Şt., “Consiliul de Coroană din 3 august 1914”, în “Tribuna”,

1988, XXXII, nr. 36

31. Pascu, Şt., “Două hotărâri istorice pentru români: 21 iulie/3 august şi

14/27 august 1916”, în “Lupta întregului popor”, 1987, nr. special

246
32. Pascu, Şt., “Tratatul de alianţă cu Antanta şi Consiliul de Coroană din

27 august 1916”, în “Tribuna”, 1988, XXXII, nr. 37

33. Popa, M.N., “Contributions concernant les relations franco –

roumaines entre 1900 – 1914”, în “Revue roumaine d’histoire”, 1979,

XVIII, nr. 3

34. Popa, M.N., “Contribuţii privind relaţiile româno – franceze în anul

1914”, în “Analele Universităţii Bucureşti”, 1969, XVIII, nr. 2

35. Popa. M.N., “L’Entrée de la Roumanie dans la première guerre

mondiale (1916) ”, în “Analele Universităţii Bucureşti”, 1979,

XXVIII

36. Popa, M.N., “Les conditions internes et internationales de l’entrée de

la Roumanie dans la première guerre mondiale”, în “Revue roumaine

d’histoire”, 1982, XXI, nr. 3 – 4

37. Popa, M.N., Bădulescu, Lucia, “Contribuţii privind relaţiile româno –

franceze în perioada neutralităţii 1915 - 1916”, în “Analele

Universităţii Bucureşti”, 1974, XXIII

38. Popa, V., “Miza României în jocurile Aliaţilor”, în “Document”,

1999, II, nr. 1

39. Preda, D., “România şi Antanta 1916 – 1917”, Iaşi, 1998

40. Preda, D., “1916 – misiunea colonelului Rudeanu la Paris (înzestrarea

armatei române cu muniţii şi materiale de război) ”, în “Magazin

istoric”, 1983, XVII, nr. 8

247
41. Protopopescu, G., “Tratativele dintre guvernul român şi grupările

beligerante în perioada 1914 – 1916”, în “Acta Musei Napocensis”,

1976, XIII

42. Sfinţescu, Rodica, “1916. Ecouri franceze la intrarea României în

război”, în “Magazin istoric”, 1996, XXX, nr. 8

43. Torrey, E. Glenn, “General Berthelot and Romania. Mémoires et

correspondance 1916 – 1919”, New York, 1997

44. Vesa, V., “Din activitatea diplomatică a Antantei şi Puterilor Centrale

în România în cursul anului 1914”, în “Studia Universitatis Babeş -

Bolyai Historiae”, 1971, XVI, fasc. 1

45. Vesa, V., “Franţa şi decizia României de a intra în primul război

mondial”, în “Sub semnul lui Clio. Omagiu academicianului profesor

Şt. Pascu”, Cluj – Napoca, 1974

46. Vesa, V., “Le front de Salonique et l’entrée de la Roumanie dans la

première guerre mondiale”, în “Revue roumaine d’histoire”, 1973,

XII, nr. 2

47. Vesa, V., “Numirea lui Saint – Aulaire ca ministru plenipotenţiar la

Bucureşti (1916)”, în “Studia Universitatis Babeş – Bolyai

Historiae”, 1972, XVII, fasc. 2

48.Vesa, V., “ Relaţiile politice româno – franceze în perioada 1910 –

1914 în lumina corespondenţei diplomatice franceze”, în “Studia

Universitatis Babeş Bolyai Historiae”, 1970, XV, fasc. 2

248
49. Vesa, V., “România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea 1900 –

1916”, Cluj – Napoca, 1975

50. Voinea, R., “Semnificaţia participării României la primul război

mondial”, în “Memoriile Secţiei istorice a Academiei”, 1987, XII

*Am consultat şi colecţiile ziarelor “Universul" şi, parţial,

“Adevărul” pentru anii 1914 - 1915

CUPRINS

Introducere………………………………………………………p. 1

Capitolul I: Scurt istoric al relaţiilor româno – franceze la începutul

secolului al XX-lea. Evoluţia raporturilor în cursul anului 1914.

1. Relaţiile româno franceze până la 1914. ……………………….p. 16

2. Contacte înainte de declanşarea războiului……………………….p. 28

3. Reacţii franceze la declaraţia română de neutralitate. Simpatia pentru

Franţa reflectată în manifestaţii, relatări de presă, relaţii culturale şi

academice………………………………………………………….p.40

4. Apropierea româno - franceză: relaţii oficiale…………………..p. 58

Note…………………………………………………………………p. 82

249
Capitolul II: România şi Franţa în 1915.

1. Chestiunea aprovizionării armatei române. " Imaginea celuilalt" :

atitudinea opiniei publice şi a presei din cele două ţări; relaţii

culturale………………………………………………………p. 90

2. Pledoarii pentru recunoaşterea revendicărilor naţionale ale

României………………………………………………………p. 103

3. Demersuri ale diplomaţiei franceze pentru atragerea României;

progrese obţinute în aprovizionare; noi dovezi de simpatie pentru

Franţa în opinia publică din România şi în presă………………p. 131

Note………………………………………………………………..p. 155

Capitolul III: Relaţiile româno - franceze în 1916.

1. " Acum ori niciodată"…………………………………………p.163

2. Tratativele premergătoare şi Convenţiile politică şi militară cu

Antanta……………………………………………………….p. 200

3. Iniţiative politico – diplomatice şi militare după înfrângerile

armatei române. Începutul misiunii Berthelot………………p. 219

Note……………………………………………………………p. 232

Concluzii ……………………………………………………. p. 240

4. Bibliografie selectivă: izvoare; memorii; lucrări generale; lucrări

speciale ……………………………………………………... p. 242

250
251