Sunteți pe pagina 1din 362

Şef lucr. dr. Marinela Stroe Facultatea de Horticultură Bucureşti

Ampelografie

Bucureşti, 2012

INTRODUCERE

Ampelografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice, agrotehnice şi tehnologice ale soiurilor de viţă-de-vie în scopul cunoaşterii şi amplasării în condiţii ecopedoclimatice favorabile valorificării la cel mai înalt nivel a potenţialului productiv al acestora. Denumirea - Ampelografie - provine din limba greacă - ampelos - viţă şi graphos - descriere. Rezumându-se doar la descrierea botanică a viţei- de-vie, ampelografia avea, la început, un caracter pur descriptiv. După pătrunderea filoxerei în Europa şi distrugerea de către aceasta a plantaţiilor roditoare, oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat atenţia asupra familiei Vitaceae, orientând cercetările în direcţia însuşirilor agrobiologice şi tehnologice ale speciilor şi soiurilor de viţă-de-vie. Contextul actual, face ca una dintre principalele sarcini ale ampelografilor români să fie aceea de a fi întotdeauna la curent cu realizările amelioratorilor autohtoni şi străini, de a introduce în cultură noile soiuri obţinute, atât pe plan mondial cât şi local. La început, aceste soiuri să fie încercate în colecţii mici ampelografice şi mai apoi, cele care se dovedesc foarte valoroase şi care se adaptează uşor la condiţiile ecopedoclimatice din ţara noastră, să fie luate în cultură şi înmulţite. Abordând şi utilizând din plin aspectele morfoanatomice, în descrierea şi recunoaşterea soiurilor, precum şi cele de selecţie şi genetică, de fiziologie şi ecologie, de agrobiologie şi tehnologie, de repartiţie teritorială (zonare) şi de valoare cu circulaţie economică, cursul de ampelografie depăşeşte graniţele unui studiu ampelografic descriptiv de pură monografie. În acest context, lucrarea AMPELOGRAFIE structurată în două părţi, corespunzătoare celor două semestre de studiu este destinată studenţilor de la Departamentul de Învăţământ la Distanţă din cadrul Facultăţii de Horticultură Bucureşti şi se doreşte a fi o scurtă prezentare a următoarelor aspecte, conturate în 12 unităţi de învăţare: Noţiuni introductive (1), Sistematica Familiei Vitaceae (2), Originea soiurilor de viţă-de-vie din specia Vitis vinifera (3), Clasificarea soiurilor de viţă-de-vie (4), Metodologia de descriere şi recunoaştere a soiurilor de viţă-de-vie roditoare şi de portaltoi (5), Zonarea viticolă a României (6), Studiul portaltoilor (7) – PARTEA I şi Soiurile de struguri pentru masă şi particularităţile de cultură ale acestora (8, 9), Soiurile apirene şi particularităţile de cultură ale acestora (10), Soiurile de struguri pentru vin şi particularităţile de cultură ale acestora (11), Soiurile de hibrizi direct producători şi particularităţile de cultură ale acestora (12) PARTEA II.

Autoarea

CUPRINS

 

PARTEA I

 

INTRODUCERE

 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.1. Noţiuni introductive

7

1.1.

Obiectivele unităţii de învăţare nr.1

7

1.2.

Obiectul şi conţinutul Ampelografiei

7

1.3.

Evoluţia ampelografiei ca ştiinţă

8

1.4.

Comentarii şi răspunsuri la teste

15

1.5.

Lucrare de verificare nr.1

16

1.6.

Bibliografie minimală

16

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.2. Sistematica Familiei Vitaceae

17

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.2

17

2.2. Studierea familiei Vitaceae

17

2.3. Comentarii şi răspunsuri la teste

27

2.4. Lucrare de verificare nr.2

27

2.5. Bibliografie minimală

28

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3. Originea soiurilor de viţă-de-vie din specia Vitis vinifera

29

3.1.

Obiectivele unităţii de învăţare nr.3

29

3.2.

Soiul, biotipul, clona, ecotipul - definiţie şi formare

29

3.3.

Evoluţia soiurilor de viţă-devie

31

3.4.

Comentarii şi răspunsuri la teste

34

3.5.

Lucrare de verificare nr.3

34

3.6.

Bibliografie minimală

34

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4. Clasificarea soiurilor de viţă-de-vie

35

4.1.

Obiectivele unităţii de învăţare nr.4

35

4.2.

Clasificarea şi taxonomia viţei-de-vie

35

4.3.

Comentarii şi răspunsuri la teste

43

4.4.

Lucrare de verificare nr.4

43

4.5.

Bibliografie minimală

43

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.5. Metodologia de descriere şi recunoaştere a soiurilor de viţă-de-vie

44

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.5

44

5.2. Prezentarea metodelor ampelometrice şi ampelografice de caracterizare şi descriere

44

a soiurilor aparţinând speciei Vitis vinifera

5.2.1. Noţiuni de ampelometrie. Metoda ampelometrică

45

5.2.2. Utilizarea caracterelor morfologice în descrierea şi recunoaşterea soiurilor de viţă-de-vie

53

5.2.3.

Chei şi scheme de determinare a soiurilor viţă-de-vie

59

5.2.4.

Schemele ampelografice de descriere a soiurilor de viţă-de-vie roditoare şi de

60

portaltoi

5.2.5.

Utilizarea descriptorilor ampelografici în descrierea şi recunoaşterea soiurilor de

63

viţă-de vie

5.2.6.

Tehnici noi utilizate în descrierea soiurilor de viţă-de-vie

71

5.3. Comentarii şi răspunsuri la teste

76

5.4. Lucrare de verificare nr.5

78

5.5. Bibliografie minimală

78

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.6. Zonarea viticolă a României

79

6.1.

Obiectivele unităţii de învăţare nr.6

79

6.2.

Aspecte generale

79

6.3.

Patrimoniul viticol

80

6.4.

Scurtă prezentare a regiunilor viticole din ţara noastră

81

6.5.

Comentarii şi răspunsuri la teste

132

6.6.

Lucrare de verificare nr. 6

137

6.7.

Bibliografie minimală

138

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.7. Studiul portaltoilor

139

7.1.

Obiectivele unităţii de învăţare nr.7

139

7.2.

Necesitatea utilizării portaltoilor în viticultură

139

7.3.

Clasificarea viţelor portaltoi

140

7.4.

Principalele însuşiri biologice, agrobiologice şi productive ale soiurilor de

142

portaltoi

7.5.

Principalele soiuri de portaltoi utilizate în România şi particularităţile

151

agrobiologice şi productive ale acestora

7.5.1.

Portaltoi selecţii din specii pure

151

7.5.2.

Portaltoi hibrizi americo-americani

152

7.5.3.

Portaltoi hibrizi europeo-americani

161

7.5.4.

Portaltoi hibrizi complecşi

163

7.5.5.

Portaltoi obţinuţi din vitis vinifera

164

7.6. Zonarea culturii viţelor de portaltoi

166

7.7. Comentarii şi răspunsuri la teste

168

7.8. Lucrare de verificare nr.7

168

7.9. Bibliografie minimală

169

 

PARTEA II

 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.8. Soiurile de struguri pentru masă şi particularităţile de cultură ale acestora

170

8.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.8

170

8.2. Principalele caracteristici biologice şi tehnologice ale soiurilor de struguri pentru masă

170

8.3. Particularităţile de cultură ale soiurilor de struguri pentru masă

172

8.4. Conveierul varietal şi conveierul geografic al soiurilor de struguri pentru masă

176

8.5. Zonarea soiurilor de struguri pentru masă

177

8.6. Comentarii şi răspunsuri la teste

178

8.7. Lucrare de verificare nr.8

179

8.8. Bibliografie minimală

179

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.9. Studiul principalelor soiuri de struguri pentru masă şi particularităţile lor de cultură

 

9.1.

Obiectivele unităţii de învăţare nr.9

180

9.2. Particularităţile de cultură ale principalele soiuri de struguri pentru masă cu maturare timpurie, mijlocie, târzie

180

9.3.

Soiuri noi pentru struguri de masă obţinute în România şi particularităţile lor de

199

cultură

9.4. Comentarii şi răspunsuri la teste

217

9.5. Lucrare de verificare nr.9

 

9.6. Bibliografie minimală

 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.10. Soiurile apirene şi particularităţile de cultură ale acestora

220

10.1.Obiectivele unităţii de învăţare nr.10

220

10.2. Caracteristicile biologice şi particularităţile de cultură ale soiurilor de apirene

220

10.3. Clasificarea soiurilor apirene

222

10.4. Principalele soiuri apirene cultivate în România

222

10.5. Principalele soiuri apirene create şi cultivate în România

227

10.6. Comentarii şi răspunsuri la teste

231

10.7. Lucrare de verificare nr.10

231

10.8. Bibliografie minimală

232

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.11. Soiurile de struguri pentru vin şi particularităţile de cultură ale acestora

233

11.1.Obiectivele unităţii de învăţare nr.11

234

11.2.

Particularităţile biologice, tehnologice şi de cultură ale soiurilor de struguri

234

pentru vin

11.3.Soiuri autohtone pentru vinuri albe de masă şi particularităţi de cultură ale acestora

238

11.4.

Soiuri din sortimentul mondial pentru vinuri albe de masă şi particularităţile de

250

cultură ale acestora

11.5. Soiuri autohtone pentru vinuri albe de calitate superioară şi particularităţile de cultură ale acestora

253

11.6. Soiuri din sortimentul mondial pentru vinuri albe de calitate superioară şi particularităţile de cultură ale acestora

259

11.7. Soiuri autohtone pentru vinuri aromate şi particularităţile de cultură ale acestora

273

11.8. Soiuri din sortimentul mondial pentru vinuri albe aromate şi particularităţile de

275

cultură ale acestora

11.9.

Soiuri noi create în România pentru vinuri albe de masă şi vinuri albe

277

superioare

   

11.9.1.

Soiuri noi create în România pentru vinuri albe de masă

 

277

11.9.2.

Soiuri noi create în România pentru vinuri albe superioare

 

280

11.10.

Soiuri autohtone pentru vinuri roşii de masă şi particularităţile de cultură

 

288

ale acestora

 

11.11.

Soiuri din sortimentul mondial pentru vinuri roşii de masă şi particularităţile de

290

cultură ale acestora

 

11.12.

Soiuri din sortimentul mondial pentru vinuri roze de masă şi particularităţile de

295

cultură ale acestora

 

11.13.

Soiuri autohtone pentru vinuri roşii de calitate superioară şi particularităţile de

298

cultură ale acestora

 

11.14. Soiuri din sortimentul mondial pentru vinuri roşii de calitate superioară şi particularităţile de cultură ale acestora

300

11.15.

Soiuri

autohtone

pentru

vinuri

roze

aromate

de

calitate

superioară

şi

309

particularităţile de cultură ale acestora

 

11.16.

Soiuri noi create în România pentru vinuri roşii de masă şi roşii

 

311

superioare

 

11.16.1. Soiuri noi create în România pentru vinuri roşii de masă

 

311

11.16.2. Soiuri noi create în România pentru vinuri roşii superioare

 

316

11.17. Comentarii şi răspunsuri la teste

 

321

11.18. Lucrare de verificare nr. 11

 

324

11.19. Bibliografie minimală

 

324

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.12. Soiurile de hibrizi direct producători şi particularităţile de cultură ale acestora

 

12.1.

Obiectivele unităţii de învăţare 12

 

325

12.2. Generalităţi privind particularităţile agrobiologice, tehnologice şi de cultură ale hibrizilor direct producători (H.P.D.)

325

12.3.

Particularităţile agrobiologice, tehnologice şi de cultură ale principalelor soiuri cu

330

rezistenţă biologică obţinute în România

 

12.4. Comentarii şi răspunsuri la teste

 

337

12.5. Lucrare de verificare nr. 12

 

337

12.6. Bibliografie minimală

 

338

BIBLIOGRAFIE

 

339

Anexa 1

 

345

PARTEA I

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

CUPRINS

1.1.

Obiectivele unităţii de învăţare nr.1

7

1.2.

Obiectul şi conţinutul Ampelografiei

7

1.3.

Evoluţia ampelografiei ca ştiinţă

8

1.4.

Comentarii şi răspunsuri la teste

15

1.5.

Lucrare de verificare nr.1

16

1.6.

Bibliografie minimală

16

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1

Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:

► identifici terminologia utilizată în studierea ampelografiei; ►cunoşti principalele problemele teoretice pe care ampelografia îşi propune să le urmărească; ►defineşti etapele dezvoltării acestei ştiinţe; ►cunoşti rezultatele cercetării ampelografice în România.

1.2. Obiectul şi conţinutul Ampelografiei Ampelografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice, agrotehnice şi tehnologice ale soiurilor de viţă-de-vie în scopul cunoaşterii şi amplasării în condiţii ecopedoclimatice favorabile valorificării la cel mai înalt nivel a potenţialului productiv al acestora. Denumirea - Ampelografie - provine din limba greacă - ampelos - viţă şi graphos - descriere. Rezumându-se doar la descrierea botanică a viţei-de-vie, ampelografia avea, la început, un caracter pur descriptiv. După pătrunderea filoxerei în Europa şi distrugerea de către aceasta a plantaţiilor roditoare, oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat atenţia asupra familiei Vitaceae, orientând cercetările în direcţia însuşirilor agrobiologice şi tehnologice ale speciilor şi soiurilor de viţă-de-vie. Ca urmare, ampelografia a depăşit cadrul restrâns, pur descriptiv, devenind o ştiinţă practică, cu caracter aplicativ, cu o tematică şi o metodologie proprie de studiu. Contextul actual, face ca una dintre principalele sarcini ale ampelografilor români să fie aceea de a fi întotdeauna la curent cu realizările amelioratorilor autohtoni şi străini, de a introduce în cultură noile soiuri obţinute, atât pe plan mondial cât şi local. La început, aceste soiuri să fie încercate în colecţii mici ampelografice şi mai apoi, cele care se dovedesc foarte valoroase şi care se adaptează uşor la condiţiile ecopedoclimatice din ţara noastră, să fie luate în cultură.

De aici necesitatea ca, amelioratorii să fie totodată şi ampelografi, deoarece numai cunoscând foarte bine soiurile de viţă-de-vie sub toate aspectele pot fi aleşi genitorii adecvaţi în vederea atingerii scopului propus (soiuri cu atribute cantitative şi calitative deosebite). Abordând şi utilizând din plin aspectele morfoanatomice, în descrierea şi recunoaşterea soiurilor, precum şi cele de selecţie şi genetică, de fiziologie şi ecologie, de agrobiologie şi tehnologie, de repartiţie teritorială (zonare) şi valoare cu circulaţie economică, cursul de ampelografie depăşeşte graniţele unui studiu ampelografic descriptiv de pură monografie.

Dintre problemele teoretice pe care ampelografia îşi propune să le urmărească se numără:

Studierea fenomenelor care guvernează variabilitatea impresionantă a caracterelor morfologice în funcţie de condiţiile ecologo-geografice în care s-au format diferite soiuri, precum şi modul de adaptare la diferite ecosisteme;

Studierea şi cunoaşterea fenomenelor de variabilitate în interiorul soiurilor care duc la apariţia de biotipuri, genotipuri şi ecotipuri, ce reprezintă surse permanente de germoplasmă pentru obţinerea de noi selecţii clonale care au anumite însuşiri superioare populaţiei din care provin;

Elaborarea principiilor de clasificare şi a diferitelor metode pentru stabilirea sinonimiilor care contribuie la obţinerea ordinii în nomenclatura soiurilor şi evitarea confuziilor în mişcarea materialului săditor pe plan internaţional.

Pentru rezolvarea acestor aspecte sunt necesare, printre multe altele, mari colecţii ampelografice, schimburi de specialişti şi material biologic între ţările cu tradiţie vitivinicolă şi cu viticultură avansată.

1.3. Evoluţia ampelografiei ca ştiinţă Vestigiile descoperite cu ocazia cercetărilor arheologice atestă existenţa viţei-de-vie cu foarte mulţi ani înainte de apariţia omului. O lungă perioadă de timp, strugurii au fost utilizaţi exclusiv pentru consum în stare proaspătă, fiind consideraţi un dar de seamă al naturii. O dată cu descoperirea meşteşugului de prelucrare a vinului s-a produs o primă cotitură în istoria viticulturii şi din acel moment, viţa- de-vie a fost luată în cultură şi s-au făcut primele observaţii impuse de necesitatea de a deosebi şi alege formele de la care să se obţină struguri tot mai valoroşi pentru consum în stare proaspătă, dar şi cei care puteau să servească la prepararea vinului. Primele scrieri care se referă la descrierea soiurilor de viţă-de-vie sunt destul de numeroase însă, şi multe dintre acestea au fost elaborate în cadrul ştiinţelor naturii. Istoriografia ampelografiei arată că dezvoltarea acestei ştiinţe a trecut prin 3 perioade, şi anume: perioada antică, perioada evului mediu, perioada modernă şi contemporană.

În cadrul perioadei antice se disting 2 etape: etapa grecească şi etapa romană. Dintre autorii greci amintim pe Democrit 460-375 i.e.n., recunoscut ca fiind cel mai bun cunoscător a soiurilor din Grecia antică, care a emis ideea modificării caracterelor de recunoaştere o dată cu deplasarea soiurilor în alte condiţii de mediu decât cele de origine, considerând inutilă descrierea lor. Aristotel, 384-322 î.e.n. un observator atent al fenomenelor naturii este primul care pune în evidenţă existenţa soiurilor partenocarpice (soiurile la care boabele se formează fară să aibă loc procesul de fecundare), precum şi existenţa unor soiuri cultivate şi în zilele noastre, cum este soiul Pinot gris (Rülander). Teofrast 372-287 î.e.n., scoate cel dintâi în evidenţă necesitatea tăierii diferenţiate a soiurilor de viţă-de-vie în funcţie de particularităţile şi cerinţele acestora. El remarcă de asemenea, variabilitatea caracterelor morfologice la viţele obţinute din sămânţă, precum şi diferenţa dintre soiuri după epoca de maturare. Etapa ampelografiei romane este mai bogată în lucrări: Cato (234-149) care în De re rusticaface o descriere a unui anumit număr de soiuri ca: Apicius, Lucarnus, Duracina, etc. Virgiliu (71-19 î.e.n) în Georgice” susţine ideea variabilităţii caracterelor la soiurile de viţă-de-vie şi completează lista lui Cato cu soiuri noi, necunoscute de către acesta. Columella (2 î.e.n. - 65 e.n.), un mare cercetător al principalelor specii de plante cultivate în bazinul mediteranean şi Orientul mijlociu, a reuşit să descrie câteva zeci dintre acestea. Observaţiile făcute asupra fenomenelor din natură, i-au permis să emită ideea interacţiunii dintre soi şi mediu arătând că fiecare regiune şi plai are propriile sale soiur i, care mutate în altă parte îşi modifică mare parte din caractere. Perioada evului mediu. Principalele lucrări în domeniul ampelografiei apar în sec. al - XIV lea când, în Italia, Petrus de Crescentius în lucrarea Opus ruralium commodorumdescrie 40 de soiuri de viţă-de-vie cultivate în Italia, evident sub un al nume faţă de cum erau cunoscute în întreaga lume. Mai târziu, în sec. al XVI-lea semnalăm lucrările Obra de agricultura(1520) de Alonso de Herra în care sunt descrise soiurile de viţă-de-vie cultivate în Spania (atât soiuri albe, cât şi roşii) şi Maison rustique(1564) în care Charles Etienne şi Jean Liebault descriu o serie de soiuri franceze. Secolul al XVII - lea este dominat de către Philippe Iacob Sachs, socotit fondatorul acestei ştiinţe şi care foloseşte pentru prima dată termenul de ampelografie. Lucrări de ampelografie cu un caracter original şi cu o însemnătate practică deosebită apar abia la jumătatea sec. al XVIII-lea. Adamson (1758) întocmeşte un prim studiu de ecologie viticolă şi propune clasificarea soiurilor după suma gradelor de temperatură necesare desfăşurării spectrului fenologic. Abatele Rosier A. (1770) după ce reactualizează ideea lui Olivier de Serres privind problema sinonimiilor în ampelografie, a luat iniţiativa înfiinţării unei mari colecţii în care soiurile să poarte denumirile sub care circulau şi erau cunoscute în Franţa. Etapa colecţiilor a exercitat astfel, o influenţă pozitivă asupra dezvoltării ampelografiei. Cu această ocazie soiurile din diferite regiuni au fost grupate la un loc pentru a fi studiate, iar ca rezultat al acestor studii, au apărut o serie de lucrări de ampelografie şi cataloage cu soiuri, deosebit de utile. Studiile ampelografice au căpătat un caracter mai cuprinzător, încât pe lângă caracterele morfologice, au intrat în preocupări şi însuşirile agrobiologice, caracterele tehnologice şi chiar probleme de genetică şi ameliorare viticolă. De asemenea, se remarcă tendinţa de a scoate în evidenţă originea soiurilor, însuşirile culturale şi stabilitatea caracterelor în descendenţă, crearea unor noi soiuri şi sortimente, clasificarea soiurilor şi determinarea sinonimiilor, etc.

Perioada modernă reprezintă perioada colecţiilor ampelografice, perioadă în care ampelografia se dezvoltă foarte mult. Bazele stiinţifice ale ampelografiei moderne le pune Simon de Royas Clemente (1806) în lucrarea Studiul experimental al soiurilor din Andaluzia” considerată ca o primă ampelografie, în care autorul descrie aceste soiuri şi face o clasificare a soiurilor după pubescenţa (pufozitatea) frunzelor. În Franţa Henry Chaptal (1817) înfiinţează prima colecţie ampelografică naţională pe lângă grădina Luxemburg din Paris în care se găseau peste 2000 de soiuri de viţă-de-vie. O altă colecţie ampelografică situată în sudul Franţei este organizată de Odart C. (1841), care cuprindea aproximativ 1000 de soiuri, iar mai târziu publică lucrarea intitulată „L’Ampelographie universalle(1845), în care sunt descrise cele mai importante soiuri de viţă-de-vie din Europa, pe care le-a clasificat după epoca de maturare a strugurilor.

Ulterior, în descrierea soiurilor de viţă-de-vie, încep să fie menţionate şi alte caractere botanice la alte organe ale viţei-de-vie, printre care un loc central îl ocupă frunza, considerat mai târziu, principalul organ de descriere şi recunoaştere. Se pot menţiona o serie de ampelografi, cum ar fi: Edlen Von Vest, Stoetz J. C., Victor Rendu, care publică mai multe lucrări cu specific pur ampelografic. Invazia filoxerei pe continentul european, începând cu anul 1863 a propulsat ampelografia pe primul loc în preocuparea viticultorilor. Semnalăm contribuţia lui Pulliat V., care a publicat o serie de descrieri ale soiurilor din Bourgogne: „Mille variétes de vignes” în

1884 şi „Raisins précoces”, în anul 1897.

În anul 1873 la Congresul de la Viena ia fiinţă Comisia Internaţională de ampelografie care avea următoarele sarcini: să elaboreze bazele unei nomenclaturi unitare, să studieze şi să experimenteze noile soiuri, precizându-se valoarea lor economică, să întocmească un catalog ampelografic general, care urma să fie completat ulterior pe măsura studiilor intreprinse. Din acel moment, ampelografia a capătat o semnificaţie internaţională, iar lucrările pe aceste probleme, au trecut de la munca individuală, la munca unui grup coordonat, aceasta având ca rezultat apariţia de noi metode ampelografice de descriere şi identificare a soiurilor. Această comisie a reuşit să tipărească un dicţionar întocmit de către Goethe, care cuprinde 228 soiuri cu peste 1500 de sinonime. La sfârşitul sec. XX, asociaţia profesorilor de viticultură din Europa sub conducerea lui Pierre Vialla şi Victor Vermorel publică o amplă lucrare în 7 volume intitulată „L’Ampelographie universalle(1901-1910), care a mers pe linia concepţiei lui Pulliat V., conform căruia, soiurile să fie descrise în ţara de origine, presupunându-se astfel că se pot cunoaşte mai bine aptitudinile şi potenţialul productiv în arealul de cultură în care s-au format şi au evoluat. La această lucrare a colaborat, printre numeroasele personalităţi din lumea întreagă, şi Nicoleanu Gh. (România). Mai târziu, austriacul Herman Goethe atrage atenţia pentru prima dată asupra relaţiei matematice dintre forma frunzelor şi unghiurile pe care le fac nervurile principale între ele. Această idee a fost preluată de Ravaz Louis care a pus bazele ampelometriei, arătând principiile metodei, dar nereuşind să stabilească eventuale chei de determinare, având la bază doar raporturile matematice între principalele elemente măsurabile ale frunzei. Principiile ştiinţifice ale ampelografiei au fost iniţiate de Ravaz L. (1902), care a avut o contribuţie deosebită în problema descrierii, recunoaşterii şi identificării soiurilor de viţă- de-vie. În lucrările sale (1902, 1903, 1907, 1910) a subliniat că, pentru descrierea soiurilor de viţă-de-vie este necesar să se renunţe la caracterele de gen şi specie, care fiind comune tuturor soiurilor produc multe confuzii, (datorită plasticităţii ecologice a viţei-de-vie), şi să se pună

accent pe importanţa caracterelor distinctive, specifice fiecărui soi, denumite sugestiv „caractere tari”. El a impărţit aceste caractere distinctive, astfel: caractere calitative, care se schimbă mai puţin sub influenţa condiţiilor ecopedoclimatice şi caractere cantitative, care variază puternic în funcţie de condiţiile amintite mai sus. În anul 1902 Ravaz L. publică lucrarea Les vignes americanes, însă prima cheie de determinare a soiurilor de portaltoi a fost întocmită de Olivieri şi a fost publicată în anul 1936 în lucrarea Vitigni porta innesti americani. Anul 1924 a marcat înfiinţarea Oficiului Internaţional al Viei şi Vinului (O.I.V.) cu sediul la Paris, care reuneşte viticultorii din întreaga lume şi care are ca scop coordonarea activităţii tehnice, economice şi de legislaţie, precum şi a activităţii de cercetare. A fost pusă la punct o schemă O.I.V. de descriere a soiurilor, schemă ce a stat la baza întocmirii „Registrului ampelografic internaţionalce cuprinde descrierea a peste 500 de soiuri de viţă- de-vie. După această apariţie, numeroşi autori au publicat diferite lucrări privind originea şi genetica viţei-de-vie: Ravaz L. (1923), Branas J., (1930, 1937, 1943, 1956), Levadoux L. (1943, 1946), Rebour H. (1957). Înfiinţarea acestei organizaţii (O.I.V.) a dat un impuls cercetărilor efectuate asupra sortimentelor de soiuri din principalele ţări viticole, cercetări concretizate în ampelografii naţionale pentru diverse ţări europene. Ex: „L’Ampelographie helleniqueîn 3 volume de Krimbas B. (1943-1946), Ampelografia U.R.S.S.în 6 volume elaborate de un grup de cercetători de la Magaraci (1946-1956), cu precizarea că în 3 volume sunt studiate soiurile cu mai mică răspândire aflate în colecţiile ampelografice, Ampelografia Cehoslovaciei”, de Blaha J., (1952), Ampelografia soiurilor de Jerez şi Andaluzia occidentală(Spania) de Fernandez J., (1956), Ampelografia Ungarieide Csepregi P. şi Zilai J., (1955-1960), Cepages et vignobles de Franceîn 4 volume de Galet P., (1956-1965), Ampelografia Turcieide Oraman N., (1963). Pentru uniformizarea metodologiei de descriere a soiurilor O.I.V. a elaborat în anul 1984, după numeroase studii şi încercări, un codex pentru toate ţările, publicat în franceză, engleză, spaniolă şi germană, denumit: „Codul caracterelor descriptive a soiurilor şi speciilor de Vitis, în colaborare cu Uniunea Internaţională pentru Protecţia Creaţiilor vegetale (U.P.O.V.), după ce în anul 1983 fusese pus la punct Descriptors for grape, lucrare elaborată de Comitetul Internaţional pentru Resursele Genetice ale Plantelor (I.B.P.G.R.).

O altă nouă etapă s-a încheiat în anul 1987 când s-a înfiinţat în S.U.A., Societatea

Internaţională de Ampelografie care pune la dispoziţia viticultorilor, pe suport magnetic, o bază de date care permite identificarea a peste 150 de soiuri cu ajutorul ordinatorului făcând apel la doar 43 de caractere botanice. Începând cu anii ’70, dezvoltarea sectorului informatic a permis achiziţionarea de date şi efectuarea de calcule ce au avut ca rezultat o importantă reducere a timpului pentru efectuarea măsurătorilor dorite, precum şi uşurinţa în ceea ce priveşte gestionarea şi interpretarea datelor. Actual, cercetătorii ampelografi au constituit bănci de date simple, rapide şi utile pentru consultaţii la nivel mondial şi câteva instituţii de cercetare au dezvoltat mai multe sisteme automatizate de date biometrice, mai mult sau mai puţin complexe în funcţie de instrumentele disponibile, cost hardware şi software. Contribuţii la clasificarea ampelografică, ca urmare a utilizării metodologiilor multivariate, alături de cele descriptive, au adus şi cercetările realizate de către: Provasi şi colab., (1982); Bisson (1986, 1991); Calò A. şi colab., (1986,1990, 1991); Boselli şi colab.,

(1993); Antonacci şi Placco, (1993); Truel şi Boursiquot J. M., (1986); Cancellier şi Angeli,

(1993).

Boursiq uot J. M. , (1986); Cancellier şi Angeli, (1993). După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi: Istoriografia ampelografiei arată că dezvoltarea acestei

Istoriografia ampelografiei arată că dezvoltarea acestei ştiinţe a trecut prin 3 perioade şi anume:

Perioada antică Perioada evului mediu
Perioada antică
Perioada evului mediu
perioade şi anume: Perioada antică Perioada evului mediu etapa romană etapa grecească Perioada modernă şi
perioade şi anume: Perioada antică Perioada evului mediu etapa romană etapa grecească Perioada modernă şi
perioade şi anume: Perioada antică Perioada evului mediu etapa romană etapa grecească Perioada modernă şi
perioade şi anume: Perioada antică Perioada evului mediu etapa romană etapa grecească Perioada modernă şi
etapa romană
etapa romană
etapa grecească
etapa grecească

Perioada modernă şi contemporană (perioada colecţiilor ampelografice)

şi contemporană ( perioada colecţiilor ampelografice)  Bazele stiinţifice ale ampelografiei moderne le -a pus

Bazele stiinţifice ale ampelografiei moderne le-a pus Simon de Royas Clemente (1806) prin lucrarea Studiul experimental al soiurilor din Andaluzia” considerată ca o primă ampelografie;

Principiile ştiinţifice ale ampelografiei au fost iniţiate de Ravaz Luis (1902), care a avut o contribuţie deosebită în problema descrierii şi identificării soiurilor de viţă-de-vie, precum şi în ceea ce priveşte metoda ampelometrică, arătând principiile metodei, dar nereuşind să stabilească eventuale chei de determinare, utilizând doar raporturile matematice între principalele elemente măsurabile ale frunzei.

La noi în ţară primele însemnări asupra unor soiuri authtone ca: Braghină, Galbenă, Grasă, Coarnă, Tămâioasă apar în monografiile judeţelor Mehedinţi şi Putna redactate de Ion Ionescu De La Brad (1868-1869). În anul 1874 apare lucrarea lui Aurelian P.S. intitulată „Les essais ampelografiques. În anul 1880, Moga V.S. descrie în lucrarea sa întitulată „Micul manual de viticulturăcele mai importante soiuri de viţă-de-vie cultivate în ţara noastră (16 soiuri, omiţând soiul Fetească albă). Cercetările efectuate asupra soiurilor de viţă-de-vie au început să fie publicate începând cu anul 1896 în Revista viticolă şi horticolă”, care apărea pentru prima dată la Bucureşti. După invazia filoxerei, o serie de viticultori în frunte cu Brezeanu Gh. acordă o mare atenţie studiului soiurilor de viţă-de-vie.

12

Nicoleanu Gh. scrie în anul 1900 prima ampelografie românească „L’introduction a l’ampelographie roumaine, lucrare care a fost inclusă ulterior în Ampelografia universală a lui Vialla P. şi Vermorel V. El face o descriere botanică a soiurilor, prezintă date asupra condiţiilor de climă şi sol, asupra sistemelor de cultură şi a calităţii vinurilor din principalele podgorii ale ţării. Brezeanu V. S. în 1912 realizează prima clasificare a soiurilor în funcţie de calitatea acestora (soiuri pentru vin de calitate şi soiuri pentru vinuri de masă - româneşti şi străine). O nouă etapă în cunoaşterea soiurilor autohtone, dar şi străine, ca şi în orientarea generală a viticulturii româneşti postfiloxerică, a fost marcată de activitatea a 2 mari profesori: Teodorescu I.C. şi acad. Gherasim Constantinescu. În anul 1925 Teodorescu I.C. realizează prima colecţie ampelografică în Bucureşti, la Şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău. După acest an apar lucrările „Cele mai recomandabile specii şi varietăţi de viţă pentru România, Monografiile pentru principalele podgorii” şi altele. În perioada 1926-1928, încep studiile cu privire la însuşirile de productivitate ale soiurilor de viţă-de-vie. Printre primele lucrări de ampelografie ale academicianului Gherasim Constantinescu se numără „Tipul florilor la principalele varietăţi româneşti de viţă-de-vie”, iar în anul 1940 „Studiul comparativ al varietăţilor Braghină şi Negru vârtos” în condiţii diferite de climă şi sol. În primii ani, după cel de al doilea război mondial (1945-1950), au apărut puţine lucrări ştiinţifice cu caracter ampelografic. Abia în anul 1956 a fost reluată activitatea ampelografică din ţara noastră la O.I.V., întreruptă în perioada celui de al doilea război mondial. Tot în această perioadă, în cadrul Academiei române s-a format o secţie de ampelografie condusă de acad. Gherasim Constantinescu care a avut ca principal obiectiv redactarea lucrării „Ampelografia R.S.R, în 8 volume, (1958-1971). Primul volum cuprinde problemele generale ale ampelografiei, volumele 2 şi 3 - descrierea soiurilor zonate (raionate), volumele 4-7 descrierea soiurilor rar întâlnite în cultură şi a celor recent introduse în ţară, iar ultimul volum descrierea soiurile de portaltoi. Ca o apreciere a activităţii sale pe plan internaţional şi a şcolii de viticultură româneşti, acad. Gherasim Constantinescu a fost ales în anul 1968 preşedintele Oficiului Internaţional al Viei şi Vinului. În anii 1960-1970, intră în atenţia specialiştilor problema soiurilor de struguri pentru masă şi este studiată eşalonarea maturării acestora, în diferite zone de producţie, (Gherasim Constantinescu, Neagu M., Elena Negreanu, Poenaru I., 1966). În anul 1976 apare lucrarea Ampelologia soiurilor apirene(Constantinescu Gherasim, Indreaş Adriana). După anul 1980 se intensifică cercetările în domeniul obţinerii de noi soiuri de viţă-de- vie roditoare şi soiuri de portaltoi, precum şi în cel al ameliorării soiurilor existente sub raportul producţiei calitative şi catitative, al rezistenţei acestora la boli, dăunători sau factori nefavorabili de mediu. Au fost obţinute peste 60 de soiuri din Vitis vinifera cu diferite direcţii de producţie, din care ponderea cea mai mare o deţin soiurile de struguri pentru masă (21) şi soiurile de struguri pentru vinuri albe de masă (15), urmate de soiurile de struguri pentru vinuri albe superioare (9), soiurile de struguri pentru vinuri roşii de masă (9), soiurile de struguri pentru vinuri roşii superioare (9) şi soiuri apirene (3). Un rol deosebit de important în viticultura românească l-a avut şi îl va avea selecţia clonală - care reprezintă un instrument foarte important pentru mărirea productivităţii soiurilor, evitarea eroziunii genetice a soiurilor, conservarea varietăţilor clonale şi a celor

autohtone, precum şi a soiurilor de diferite origini. Obiectivul final al selecţiei clonale nu mai este doar acela de a se obţine o singură clonă pentru un soi, pentru o populaţie, ci se doreşte să se înlocuiască o populaţie heterogenă şi degenerată cu o alta mai bună, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ şi punerea la dispoziţia cultivatorilor a cel puţin 2-3 selecţii clonale ale aceluiaşi soi. Materialul viticol astfel obţinut, trebuie să fie un material viticol de înaltă calitate, lipsit de viroze, la care caracteristicile culturale şi productive să răspundă exigenţelor viticulturii moderne. Ca rezultat al activităţii de cercetare în această direcţie, în România au fost obţinute peste 90 de selecţii clonale ale principalelor soiuri cultivate, indiferent de direcţia de producţie a acestora.

1. Clone din soiuri de struguri pentru masă

a acestora. 1. Clone din soiuri de struguri pent ru masă 2. Clone din soiuri de

2. Clone din soiuri de struguri pentru vinuri albe

ru masă 2. Clone din soiuri de struguri pentru vinuri albe 3. Clone din soiuri de

3. Clone din soiuri de struguri pentru vinuri aromate

albe 3. Clone din soiuri de struguri pentru vinuri aromate 4. Clone din soiuri de struguri

4. Clone din soiuri de struguri pentru vinuri rosii

5. Clone din soiuri de portaltoi

pentru vinuri rosii 5. Clone din soiuri de portaltoi O mare atenţie se acordă în prezent
pentru vinuri rosii 5. Clone din soiuri de portaltoi O mare atenţie se acordă în prezent

O mare atenţie se acordă în prezent şi obţinerii de soiuri cu rezistenţă biologică sporită (hibrizi înnobilaţi) la diferiţi factori de mediu, pe de o parte, (ger, secetă) şi la boli şi dăunători, pe de altă parte (filoxeră, mană, făinare, putregaiul cenuşiu).

 

I.C.D.V.V. Valea Călugărească: Purpuriu, Valeria, Rosina;

Soiuri cu

I.C.D.V.V. Blaj: Brumăriu, Radameş, Rubin;

rezistenţă

S.C.D.V.V. Ştefăneşti - Argeş - Argessis;

biologică

S.C.H. Cluj Napoca: Andrevit, Admira, Vlad, toate acestea fiind obţinute din specia Vitis vinifera

obţinute în

România:

încrucişată cu

hibrizi direct

producători din generaţia a III-a,

(Seyve villard).

Test de autoevaluare nr. 1

1. Având în vedere cele învăţate în acest capitol şi ţinând cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:

a) Care sunt rezultatele cercetării româneşti în domeniul selecţiei clonale la viţa-de-vie?

b) Cum se numeşte organizaţia care a asigurat şi asigură

coordonarea activităţilor tehnice, economice şi de legislaţie în domeniul viti-vinicol? Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

Rezumat

Ampelografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice, agrotehnice şi tehnologice ale soiurilor de viţă-de-vie în scopul

cunoaşterii şi amplasării în condiţii ecopedoclimatice favorabile valorificării la cel mai înalt nivel a potenţialului productiv al acestora. Dintre problemele teoretice pe care ampelografia îşi propune să le urmărească se numără:

Studierea fenomenelor care guvernează variabilitatea impresionantă a

caracterelor morfologice în funcţie de condiţiile ecologo-geografice în care s-

au format diferite soiuri, precum şi modul de adaptare la diferite ecosisteme;

Studierea şi cunoaşterea fenomenelor de variabilitate în interiorul

soiurilor care duc la apariţia de biotipuri, genotipuri şi ecotipuri, ce reprezintă

surse permanente pentru obţinerea de noi selecţii clonale înzestrate cu anumite însuşiri superioare populaţiei din care provin;

Elaborarea principiilor de clasificare şi a diferitelor metode pentru

stabilirea sinonimiilor care contribuie la obţinerea ordinii în nomenclatura soiurilor şi evitarea confuziilor în mişcarea materialului săditor pe plan

internaţional.

1.4. Comentarii şi răspunsuri la teste

Răspuns test de autoevaluare 1:

a) În viticultura românească un rol deosebit de important l-a avut şi îl va avea selecţia clonală - care reprezintă un instrument foarte important pentru mărirea productivităţii soiurilor, evitarea eroziunii genetice a soiurilor, conservarea varietăţilor clonale şi a celor autohtone, precum şi a soiurilor de diferite origini. Obiectivul final al selecţiei clonale nu mai este doar acela de a se obţine o singură clonă pentru un soi, pentru o populaţie, ci se doreşte să se înlocuiască o populaţie heterogenă şi degenerată cu o alta mai bună, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ şi punerea la dispoziţia cultivatorilor a cel puţin 2-3 selecţii clonale ale aceluiaşi soi. Materialul viticol astfel obţinut, trebuie să fie un material viticol de înaltă calitate, lipsit de viroze, la care caracteristicile culturale şi productive să răspundă exigenţelor viticulturii moderne. În România au fost obţinute astfel peste 90 de selecţii clonale ale principalelor soiuri cultivate, indiferent de direcţia de producţie a acestora.

b) Organizaţia care a asigurat şi asigură coordonarea activităţilor tehnice, economice şi de legislaţie în domeniul vitivinicol se numeşte Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului (O.I.V.).

☺ Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 1

Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 1 - NOŢIUNI INTRODUCTIVE”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:

Titulatura acestui curs (Ampelografie), numărul lucrării de verificare, numele şi prenumele studentei (studentului). Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.

Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

5. Precizaţi care sunt problemele teoretice pe care ampelografia îşi propune să le urmărească. (3p)

6. Enumeraţi şi descrieţi pe scurt etapele dezvoltării acestei ştiinţe. (3p)

7. Precizaţi rezultatele cercetării ampelografice în România. (3p)

* Un punct se acordă din oficiu.

1.6. Bibliografie minimală

1. Constantinescu, Gh. şi colab., 1970 - Ampelografia R.S.R., vol. I.,Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.

2. Dobrei A., Rotaru, Liliana, Mustea, M., 2005 - Cultura viţei-de-vie. Edi tura Solnes, Timişoara.

3. Indreaş, Adriana, 1994 - Curs de ampelografie. A.M.C. Bucureşti.

4. Olteanu, I., Daniela, Cichi, Daniela, Dolores, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C., 2002 -Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova, 473 p.

5. Stoian, M. şi colab., 2010 - Catalogul de clone cu material biologic certificat. Lucrare realizată în cadrul proiectului “Realizarea colecţiei naţionale de germoplasmă clonală la viţa-de-vie şi omologarea unor elite” finanţat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării.

6. Ţârdea C., Rotaru Liliana, 2003 - Ampelografie, volumul I. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.2.

SISTEMATICA FAMILIEI VITACEAE

CUPRINS

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.2

17

2.2. Studierea familiei Vitaceae

17

2.3. Comentarii şi răspunsuri la teste

27

2.4. Lucrare de verificare nr.2

27

2.5. Bibliografie minimală

28

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2

Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:

► identifici principalele genuri ale familiei Vitaceae; ►cunoşti principalele caracteristici şi particularităţi ale celor mai cunoscute genuri ce aparţin acestei familii botanice; ►constaţi şi să interpretezi principalele particularităţi anatomice şi morfologice care diferenţiază cele două subgenuri ale genului Vitis;

2.2. Studierea familiei Vitaceae Studierea acestei familii a fost şi este însoţită de numeroase dificultăţi datorită variabilităţii caracterelor morfologice şi a răspândirii pe un spaţiu geografic mare a speciilor sale, precum şi datorită numeroaselor sinonime sub care se cunosc unele specii şi genuri din diferite părţi ale lumii. În sistemul filogenetic polifiletic al angiospermelor, elaborat de Emberger L., 1960 - vitaceaele fac parte din clasa Dicotiledonate, ordinul Rhamnales (flori cu corola verde), familia Vitaceae. Familia Vitaceae este reprezentată de 12 genuri, (10, 15, 18 după unii autori) şi peste 1100 de specii, răspândite pe un areal geografic foarte larg. Caracterizarea botanică a acestei familii arată că aceasta cuprinde plante lemnoase, în general, liane sau arbuşti agăţători, foarte rar specii ierboase perene, ce prezintă adesea cârcei. Frunza este simplă sau compusă, cu nervaţiunea palmată, mai rar penată, cu flori grupate în inflorescenţe, de obicei cime, mai rar racem sau panicul, niciodată cu flori izolate. Florile sunt pe tipul 5 sau 4, cu pedicele, hermafrodite, poligam monoice, cu corola caducă şi caliciul slab dezvoltat, cu stamine epipetale, gineceu bicarpelar şi disc nectarifer la baza ovarului. Fructul este o bacă suculentă sau cărnoasă cu 0-4 seminţe, care au tegumentul tare şi endospermul bine dezvoltat. Între genurile şi speciile acestei familii există mari deosebiri cariologice exprimate prin număr diferit de cromozomi.

În Ampelografia României, volumul 1 (1970) este adoptată clasificarea cu 12 genuri şi anume: Acareosperma, Ampelocissus, Ampelopssis, Cayratia, Cissus, Clematecissus, Parthenocissus, Pterisanthes, Pterocissus, Rhoicissus, Tetrastigma, Vitis cu subgenurile Muscadinia şi Euvitis, la care în ultimii ani s-au mai adăugat două genuri, Landukia şi Chyphostema. Principalele caracteristici şi particularităţi ale celor mai cunoscute şi utilizete genuri, sunt prezentate în continuare:

SISTEMATICA FAMILIEI VITACEAE

prezentate în continuare: SISTEMATICA FAMILIEI VITACEAE Acareosperma Ampelocissus Ampelopssis Cayratia Cissus

Acareosperma

în continuare: SISTEMATICA FAMILIEI VITACEAE Acareosperma Ampelocissus Ampelopssis Cayratia Cissus Clematecissus

Ampelocissus

SISTEMATICA FAMILIEI VITACEAE Acareosperma Ampelocissus Ampelopssis Cayratia Cissus Clematecissus Parthenocissus

Ampelopssis

FAMILIEI VITACEAE Acareosperma Ampelocissus Ampelopssis Cayratia Cissus Clematecissus Parthenocissus Pterisanthes

Cayratia

VITACEAE Acareosperma Ampelocissus Ampelopssis Cayratia Cissus Clematecissus Parthenocissus Pterisanthes

Cissus

Acareosperma Ampelocissus Ampelopssis Cayratia Cissus Clematecissus Parthenocissus Pterisanthes Ppterocissus

Clematecissus

Ampelocissus Ampelopssis Cayratia Cissus Clematecissus Parthenocissus Pterisanthes Ppterocissus Rhoicissus

Parthenocissus

Ampelopssis Cayratia Cissus Clematecissus Parthenocissus Pterisanthes Ppterocissus Rhoicissus Tetrastigma Landukia

Pterisanthes

Cayratia Cissus Clematecissus Parthenocissus Pterisanthes Ppterocissus Rhoicissus Tetrastigma Landukia Chyphostema

Ppterocissus

Rhoicissus

Parthenocissus Pterisanthes Ppterocissus Rhoicissus Tetrastigma Landukia Chyphostema Vitis Muscadinia Euvitis

Tetrastigma

Pterisanthes Ppterocissus Rhoicissus Tetrastigma Landukia Chyphostema Vitis Muscadinia Euvitis (Vitis) 18

Landukia

Pterisanthes Ppterocissus Rhoicissus Tetrastigma Landukia Chyphostema Vitis Muscadinia Euvitis (Vitis) 18

Chyphostema

Vitis Muscadinia Euvitis (Vitis)
Vitis
Muscadinia
Euvitis
(Vitis)

Genul Ampelocissus cuprinde 94 de specii care se află răspândite în ţinuturile tropicale din Asia şi Africa. Viţele au tulpini subterane îngroşate, plantele cresc sub formă de arbuşti cu cârcei şi au frunzele cu limbul întreg sau lobat, apropiat ca formă de cele ale speciei Vitis vinifera. Inflorescenţele acestui gen sunt cime sau panicule constituite pe tipul 4 sau 5, florile se deschid de jos în sus, iar fructul este o bacă. Speciile acestui gen, ocupă locul al II-lea, după genul Vitis, în cadrul familiei Vitaceae în ceea ce priveşte calitatea fructului. Se cunoaşte faptul că, anumite specii răspândite în Mexic, produc struguri cu gust plăcut ce amintesc cumva de aroma soiului Muscat de Alexandria. Se cunosc mai bine 2 specii: Ampelocissus Martini (viţa de Cochinchina) şi Ampelocissus Chantini ( viţă de Sudan), aceasta din urmă produce struguri în greutate de 1-2 kg, cu boabe de 12-13 mm în diametru, dar care acumulează cantităţi mici de zaharuri, (100 g/l zaharuri). Genul Ampelopssis are 20 de specii răspândite în regiunile calde din America de Nord, Asia, Japonia, China, etc. Unele dintre ele cresc şi la noi în ţară cum este Ampelopssis acunitifolia. Cea mai mare parte dintre speciile acestui gen sunt utilizate în scop decorativ, ca plante de apartament. Cresc sub formă de liane agăţătoare, cu cârcei intermitenţi, frunze simple sau lobate, cu un număr mare de foliole, cu flori care au corola verde şi care se deschid în formă de stea. Fructul este o bacă suculentă necomestibilă, cu 1-2 seminţe. Genul Cissus Linne este cel mai mare gen, cu 367 specii răspândite aproape numai în zona tropicală. Dintre acestea, o parte sunt cultivate în sere ca plante decorative, iar altele produc fructe care se folosesc în industria farmaceutică (Cissus digitata, Cissus corniculata). Genul Partenocissus - speciile acestui gen se află răspândite în stare sălbatică sau în cultură, în zonele temperate şi calde ale Americii de Nord şi Asiei. În general, sunt arbuşti agăţători cu frunze palmat-compuse, care prezintă cârcei cu ventuze cu ajutorul cărora se prind de ziduri şi garduri. Formează struguri mici, cu boabe negre mărunte, care nu se consumă. Are 19 specii, dintre care în România se folosesc doar ca plante decorative speciile:

Partenocissus tricuspidata (toamna frunzele se colorează roşu aprins) şi Partenocissus quinquefolia. Ambele specii rezistă la temperaturi scăzute (-30 0 C), iar în timpul verii rezistă şi vegetează până la 40 0 C, sunt foarte rezistente şi la boli şi dăunători, însă toate încercările de a le utiliza ca portaltoi şi ca genitori pentru soiurile speciei Vitis vinifera s-au dovedit fără rezultat. Genul Vitis Este cel mai important, deoarece cuprinde speciile de viţă de vie care se cultivă pentru producţia de struguri şi cele care se folosesc ca portaltoi. Viţele acestui gen sunt plante lemnoase arbustiforme, agăţătoare prin cârcei ramificaţi, cu frunze întregi sau palmat lobate, inflorescenţe în formă de racem compus, flori hermafrodite mai rar unisexuate, boabe cărnoase sau suculente, cu 2-4 seminţe cu tegumentul tare sau rugos. Sunt cunoscute 108 specii, răspândite în zonele temperate, subtropicale, tropicale şi ecuatoriale din Europa, Asia, America de Nord, America Centrală şi de Sud, însă numai 70 sunt bine identificate: circa 30 de specii americane şi peste 40 de specii asiatice, în care se include şi Vitis vinifera, (Fregoni M., 2005). Acest gen a fost subdivizat de către Planchon (1887) în 2 subgenuri sau secţiuni:

Subgenul sau Secţia Muscadinia (2n=40) şi Subgenul sau Secţia Euvitis, denumită în prezent Secţia Vitis (după Moore M.O., 1991), în care sunt incluse viţele adevărate cu 2n=38 cromozomi. Principalele particularităţi care diferenţiază cele două subgenuri ale genului Vitis sunt prezentate în tabelul 2.1.

Subgenul Muscadinia cupinde 3 specii: Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana, Vitis popenoei - sunt specii imune la filoxeră, rezistente la mană şi oidium, însă foarte sensibile la ger. Datorită însuşirilor valoroase de rezistenţă la filoxeră şi boli, se folosesc în lucrările de ameliorare a viţei-de-vie.

Tabelul 2.1. Sinteza particularităţilor care diferenţiază cele două subgenuri ale genului Vitis

   

Euvitis

Caracteristici principale

Muscadinia

(Vitis)

Scoarţa

Aderentă, nu se desface în fâşii

Se desface în fâşii longitudinale

Lenticele pe lăstari

Prezente

Absente

Măduva

Albă, neîntreruptă la noduri, fără diafragmă

Cafenie, întreruptă la noduri de diafragmă

Cârcei

Simpli, neramificaţi

Ramificaţi

Seminţe

Ovoidal alungite, cu rostrul bazal foarte scurt

Piriforme, cu rostrul bazal evident

Numărul de cromozomi

2n=40

2n=38

Greutatea specifică a lemnului

≥ 1

≤ 1

Număr de specii identificate

3

56* (70**)

Principalele caracteristici morfologice şi anatomice ale celor mai cunoscute specii ce alcătuiesc acest subgen sunt:

* după Galet P., 1988 ** după Fregoni M., 2005, citaţi de Dejeu L., 2010

Vitis rotundifolia - originară din sud-estul S.U.A., unde se cultivă pentru struguri destinaţi consumului în stare proaspătă, dar şi pentru vin, cu toate că acumulările de zaharuri sunt inferioare speciei Vitis vinifera. Prezintă struguri mari din punct de vedere al mărimii, cu boabe de asemenea mari, (diametrul bobului este de 12 mm) colorate în albastru închis sau roşu purpuriu, cu gust foxat. Specia a fost luată în cultură de aproape 200 de ani şi s-au obţinut prin selecţie directă din ea peste 30 de soiuri. Dintre acestea sunt cunoscute: Flowers, Eden, James Thomas. Specia a fost folosită şi la încrucişări cu Vitis Vinifera pentru a obţine portaltoi rezistenţi la filoxeră şi nematozi, deoarece specia pură nu poate fi utilizată ca portaltoi, având o capacitate scăzută de înrădăcinare, (Fregoni M., 1987).

Vitis munsoniana - rezistentă la filoxeră şi mană, prezintă struguri mijlocii, are o bacă mică (diametrul bobului este de 8 mm), de culoare neagră cu epicarp subţire, gust acru, nefoxat.

Vitis popenoei - foarte rezistentă la mană, imună la filoxeră, dar datorită faptului că în faza diploidă are 40 de cromozomi toate încercările de a obţine hibrizi cu specia V. Vinifera 2n =38, nu au dat rezultate.

Subgenul Euvitis, denumită în prezent Subgenul Vitis, cuprinde speciile de viţă adevărate răspândite în zonele temperate ale Europei şi Asiei, Americii de Nord, America Centrală şi nordul Americii de Sud. Speciile acestui subgen, în funcţie de adaptarea la diferite condiţii de mediu, dar şi în funcţie de răspândirea geografică au fost grupate în 4 grupe, (Tabelul 2.2). Rezistenţa mare la filoxeră pe care o manifestă a determinat un interes mare asupra studiului acestor specii americane. În schimb calitatea fructului obţinut este inferioară faţă de calitatea obţinută de soiurile europene. Din punct de vedere utilitar cel mai mult se folosesc speciile: Vitis labrusca, Vitis riparia, Vitis cordifolia, Vitis berlandieri, Vitis rupestris, care au fost şi rămân în continuare utilizate atât pentru obţinerea de portaltoi rezistenţi, cât şi pentru crearea de noi soiuri de hibrizi direct producători.

Tabelul 2.2

Subgenul Vitis

1. Grupa speciilor americane adaptate la climatul temperat

1a. Specii americane din grupa orientală Rezistente la ger şi mană, sensibile la filoxeră, cu aptitudini uvifere. Vitis labrusca, Vitis lincecumii, Vitis aestivalis, Vitis bicolor

1b. Specii americane din grupa centrală Rezistente la ger, mană, filoxeră, fără caracteristici de calitate ale producţiei. Vitis riparia, Vitis berlandieri, Vitis rupestris, Vitis cordifolia, Vitis monticola, Vitis solonis (Vitis longii), Vitis champini, Vitis cinerea, Vitis candicans.

1c. Specii americane din grupa occidentală Rezistente la secetă, sensibile la filoxeră, fără caracteristici de calitate ale producţiei Vitis californica, Vitis arizonica, Vitis girdiana

2. Grupa speciilor americane adaptate la climatul cald, tropical şi ecuatorial

2a.Specii din Florida Rezistente la boli Vitis coriacea, Vitis gigas, Vitis simpsonii, Vitis smalliana

2b.Specii din grupa tropicală (mexicană) Rezistente la boli, prezintă importanţă economică scăzută. Vitis caribaea, Vitis bourgoeana

3. Grupa speciilor asiatice adaptate la climatul temperat

3.a Specii asiatice orientale rezistente la ger Rezistă până la -40 0 C. Vitis amurensis, Vitis coignetiae, Vitis thunbergii

3b. Specii asiatice orientale sensibile la ger Sensibile la ger, rezistente la secetă. Vitis armata, Vitis davidii,Vitis romaneti, Vitis flexuosa, Vitis lanata, Vitis reticulata

4. Grupa speciilor euro-asiatice adaptate la climatul temperat

Este reprezentată de 2 specii, foarte diferite între ele. Vitis silvestris, Vitis vinifera

1. Grupa speciilor americane adaptate la climatul temperat 1a. Specii americane din grupa orientală Vitis labrusca - originară din nord-estul S.U.A. a fost prima specie de viţă roditoare americană adusă în Europa şi o dată cu ea au fost aduse şi bolile şi dăunătorii specifici, care nu erau cunoscute la viţele europene, printre care oidium, mana, filoxera. În stare sălbatică are cel mai nordic areal şi creşte sub formă de liană, pe terenuri nisipoase, este o plantă dioică, cu flori grupate în inflorescenţe de dimensiuni mici, frunze întregi, mari, scămoase şi cârcei dispuşi continuu. Strugurii sunt mici, au boabe cu diametrul de 15-25 mm, rotunde sau ovale, pieliţa groasă, colorată diferit, de la roşu închis până la verde auriu, miez mucilaginos şi gust foxat. Manifestă rezistenţă bună la bolile criptogamice şi la temperaturi scăzute. Rezistenţa la filoxeră a fost notată cu 5, pe o scară de la 1-20.

Din această specie au fost obţinute numeroase soiuri din care unele sunt rezultatul preluării în cultură a unor forme valoroase:

Concord - soi cu largă răspândire în nordul Americii care a fost obţinut direct din sămânţă şi care este utilizat pentru obţinerea sucului de struguri prin pasteurizare; Lidia şi Isabella - 2 hibrizi naturali rezultaţi din încrucişarea speciilor Vitis labrusca şi Vitis vinifera. Noah şi Clinton – rezultaţi prin încrucişarea dintre Vitis labrusca şi Vitis riparia, care au avut şi au o largă răspândire. Prin hibridarea sexuată între speciile Vitis labrusca x Vitis riparia x Vitis vinifera s-au obţinut soiurile: Otello şi Bacco 22, iar din încrucişarea speciilor Vitis labrusca x Vitis vinifera x Vitis aestivalis soiul Delaware. Tot din specia Vitis labrusca a fost obţinut şi soiul de portaltoi - Taylor.

Vitis aestivalis - originară din Virginia şi Carolina, cuprinde plante dioice cu un polimorfism pronunţat, cu frunze care prezintă caractere diferite, strugurii sunt lungi cu boabe mijlocii ca mărime, care au o coloraţie de la roşu închis până la albăstrui şi must roşu închis cu gust foxat. Rezistenţa la filoxeră este mijlocie, înrădăcinează dificil şi este sensibilă la calcar. Din încrucişările făcute între Vitis aestivalis şi alte specii au rezultat numeroşi hibrizi:

soiul Delaware, (Vitis labrusca x Vitis vinifera x Vitis aestivalis) de care deja am amintit şi soiurile Jacquez şi Herbemont ca rezultat al încrucişării speciilor Vitis aestivalis x Vitis cinerea x Vitis vinifera. Vitis lincecumii - originară din Texas, Louisiana, caracterizată printr-o rezistenţă bună la filoxeră, mană, oidium, cu struguri aspectuoşi şi boabe mari, colorate în roşu închis sau negru. Este utilizată în lucrările de selecţie, atât în obţinerea unor hibrizi direct producători, cât şi în obţinerea unor portaltoi care prezintă rezistenţă la nematozi, astfel:

Couderc noir şi Seibel 1 - (Vitis rupestris x Vitis lincecumii x Vitis vinifera), Seibel 1000 (Vitis vinifera x Vitis lincecumii x Vitis rupestris). Vitis bicolor specie originară din Canada, răspândită şi în S.U.A., care prezintă o coloraţie deosebită a frunzişului (frunze roşii şi verzi), folosită numai ca plantă de colecţie.

1b. Specii americane din grupa centrală Vitis riparia - cunoscută şi sub denumirea de Vitis vulpina, este o specie viguroasă, dioică, se întâlneşte în stare sălbatică în America de Nord, între 30-50 0 latitudine nordică. Specia este întâlnită şi merge bine pe terenurile fertile situate de-a lungul râurilor. Prezintă o frunză cuneiformă, cu lobul terminal ascuţit, prevăzut cu mucron lung şi subţire. Înrădăcinează foarte bine, are rezistenţă foarte bună la filoxeră, cu excepţia formei galicole care în anumite situaţii produce numeroase gale pe frunzele tinere. Are o rezistenţă sporită la ger şi slabă rezistenţă la calcar.

Direct din specie s-au obţinut soiurile de portaltoi:

iar din încrucişarea acestei specii cu alte specii au rezultat portaltoii hibrizi:

Riparia gloire

Riparia grande glabre

Riparia pubescens rouge sau portalis

Vitis riparia x Vitis rupestris

Vitis berlandieri x Vitis Riparia

Vitis berlandieri - răspândită în America (Texas), ocupând adesea terenuri calcaroase şi secetoase. A căpătat o mare utilizare ca material biologic pentru obţinerea de hibrizi rezistenţi la filoxeră şi calcar, folosiţi ca portaltoi pentru soiurile europene cultivate pe soluri calcaroase. Este o specie viguroasă, cu frunze mari cu limbul gros, cu lobi terminali scurţi şi cu lizieră caracteristică, alcătuită din dinţi mărunţi cu margini uşor rotunjite. Strugurii sunt mari, dar cu boabe mici, sferice, colorate negru închis, must colorat, astringent. Deşi specia are rezistenţă mare la calcar, filoxeră şi boli criptogamice, până în prezent nu a putut fi folosită în cultură ca specie pură, fiindcă înrădăcinează foarte greu. S-au extras unele forme direct din specie Résséquier nr.1 şi Résséquier nr.2, şi s-au făcut încrucişări şi cu alte specii obţinându-se numeroşi hibrizi de portaltoi, cum ar fi: Teleki 8 B, Kober 5 BB (Vitis berlandieri x Vitis riparia), 99, 110, Richter - (Vitis berlandieri x Vitis rupestris), Chasselas x Berlandieri 41B (Vitis vinifera x Vitis berlandieri), Cabernet sauvignon x Berlandieri 333 E.M. (Vitis vinifera x Vitis berlandieri). Vitis rupestris - originară din sudul S.U.A. caracterizată printr-o mare capacitate de înrădăcinare, rezistă bine la secetă şi moderat la calcarul activ din sol. Prezintă frunza mică, lăţită, neuniformă ca mărime, lucioasă, glabră, cu sinus peţiolar larg deschis. Inflorescenţa este mică, strugurii sunt de mărime mijlocie, cu boabe rotunde, mici, colorate roşu închis. Foarte mult timp a fost utilizată ca portaltoi în stare pură, însă datorită sensibilităţii ridicate la bolile virotice şi la nematozi au limitat utilizarea acesteia. Direct din specie s-au obţinut portaltoii Rupestris du Lot, Rupestris Martini, Rupestris Mettalica, Rupestris Saint George, însă cel mai cunoscut portaltoi obţinut direct din specie este Rupestris du Lot. Prin încrucişări cu alte specii a dat naştere la portaltoi şi hibrizi direct producători: 101-14, 3306, 3309 (Vitis riparia x Vitis rupestris), 99, 110 Richter (Vitis berlandieri x Vitis rupestris), 140 Ruggeri (Vitis berlandieri x Vitis rupestris), Aramon x

Rupestris Ganzin 1, 2, 9 (Vitis vinifera x Vitis rupestris), Mourvedre x Rupestris 1202 (Vitis vinifera x Vitis rupestris), Dog ridge - (Vitis champini x Vitis rupestris) şi – Teras 20 (Vitis vinifera x Vitis rupestris), Seibel 1 - (Vitis rupestris x Vitis lincecumii x Vitis vinifera), Seibel 1000 - (Vitis vinifera x Vitis lincecumii x Vitis rupestris). Vitis cordifolia - specia prezintă rezistenţă la mană, filoxeră, ger şi boli criptogamice. Direct din specie s-a obţinut portaltoiul 106.8.M.G. - Vitis riparia x (Vitis cordifolia x Vitis rupestris). Vitis monticola - este una dintre speciile cele mai rezistente la secetă şi calcar. Este utilizată în obţinerea unor portaltoi hibrizi care manifestă aceste rezistenţe. Vitis solonis (Vitis longii) - Specie care a fost remarcată datorită rezistenţei mari la sărurile din sol. Cel mai cunoscut şi utilizat portaltoi obţinut din această specie este Solonis x Riparia 1616 C (este un portaltoi complex). Vitis champini - este o specie foarte importantă utilizată în ameliorare, rezistentă la săruri nocive şi nematozi. Este folosită în obţinerea portaltoilor - Salt creak - (Vitis champini x Vitis berlandieri) şi Dog ridge -(Vitis champini x Vitis rupestris), Solonis x Riparia 1616 C - (Vitis Riparia x Vitis rupestris x Vitis champini). Vitis candicans şi Vitis cinerea - originare din sud - estul S.U.A. şi au fost folosite datorită rezistenţei mari la filoxeră în obţinerea unor soiuri de portaltoi şi hibrizi direct producători.

1c. Specii americane din grupa occidentală Vitis californica, Vitis arizonica, Vitis girdiana sunt cunoscute ca fiind rezistente la secetă, sensibile la filoxeră, fără caracteristici de calitate ale producţiei.

2. Grupa speciilor americane adaptate la climatul cald, tropical şi ecuatorial 2a. Specii din Florida Vitis coriacea, Vitis gigas, Vitis simpsonii, Vitis smalliana sunt utilizate, în general pentru obţinerea unor hibrizi rezistenţi la boli, fără importanţă economică. 2b. Specii din grupa tropicală (mexicană)– Vitis caribaea, Vitis bourgoeana sunt utilizate, în general pentru obţinerea unor hibrizi rezistenţi la boli, fără importanţă economică.

3. Grupa speciilor asiatice adaptate la climatul temperat 3a. Specii asiatice orientale rezistente la ger - spre deosebire de speciile americane, speciile asiatice au fost mai puţin cercetate, în prezent existând un mai mare interes în ceea ce priveşte cunoaşterea şi studierea florei spontane din ţările asiatice. Aceste specii sunt sensibile la filoxeră, calcar şi mană, însă foarte rezistente la temperaturi scăzute, (rezistă până la - 40 0 C). Vitis amurensis - prezintă cel mai mare interes, fiind considerată una dintre cele mai nordice specii ale genului Vitis, prezintă o rezistenţă foarte mare la temperaturile scăzute (-40 0 C), pretenţioasă la umiditate, prezintă rezistenţă slabă la mană, oidium, filoxeră. Prezintă struguri mici, cu boabe negre ce acumulează doar 100-120g/l zaharuri, dar cu o aciditate de 20% 0. Dacă în procesul tehnologic se adaugă zahăr şi apă se pot folosi în procesul de obţinere a jeleurilor, dulceţurilor şi a sucurilor. Prin încrucişarea acestei specii cu specia Vitis vinifera, s-au obţinut mai multe soiuri, care se disting prin rezistenţa la ger, putregaiul cenuşiu, făinare şi printr-o buna calitate organoleptică: Ex: Pobeda - (Vitis vinifera x Vitis amurensis), iar din încrucişarea cu Vitis labrusca soiurile - Concord rus, Zaria severa, Savernîi.

În Ungaria s-a obţinut un hibrid în urma încrucişării Vitis amurensis x Vitis vinifera, hibrid care încrucişat cu soiul Italia a dat naştere soiului Kunbarat, iar acesta încrucişat cu soiul Afuz ali a dat naştere la soiul Kunleany. Vitis coignetiae şi Vitis thunbergii - sunt specii cultivate doar cu scop decorativ.

3.b. Specii asiatice orientale sensibile la ger - originare din sud estul continentului asiatic, sunt sensibile la ger, însă au o rezistenţă sporită la secetă. Grupa este alcătuită din speciile Vitis armata, Vitis davidii, Vitis romaneti, Vitis flexuosa, Vitis lanata, însă doar primele trei sunt mai răspândite, dar nu sunt recunoscute sub aspectul calităţii strugurilor obţinuţi.

4. Grupa speciilor euro-asiatice

este reprezentată de 2 specii:

Vitis silvestris şi Vitis vinifera

Vitis silvestris - răspândită în Europa, prezintă numeroase populaţii care se întâlnesc prin pădurile adăpostite din zona stejarului şi zona inferioară a fagului, precum şi în locuri stâncoase, până la 600- 800 m altitudine. Este un arbust cu cârcei discontinui, inflorescenţele cilindrice, cu flori mari hermafrodite. Frunzele sunt mici, întregi sau trilobate-pentalobate, glabre, cu sinusul peţiolar deschis în forma literei V. Strugurii sunt mici, cu boabe colorate în roşu purpuriu, cu gust acru, astringent. Prezintă o rezistenţă relativă la boli şi manifestă rezistenţă sporită la ger şi secetă.

Vitis vinifera - Specia cea mai importantă, datorită însuşirilor calitative valoroase ale strugurilor şi include multitudinea de soiuri de viţă roditoare, denumite “nobile”, (8000-15000, chiar 20000 după unii autori), răspândite pe cele 5 continente. Se caracterizează prin rezistenţă mijlocie la ger (-20 0 C ↔ - 22 0 C), rezistenţă slabă la bolile criptogamice şi sensibilitate ridicată la filoxeră. Se înmulţeşte pe cale vegetativă relativ uşor, iar în lucrările de selecţie se poate înmulţi şi prin seminţe. Soiurile de viţă de vie cu origine euro-asiatică au fost clasificate de Negrul A.M. (1946) în 3 grupe, denumite şi proles-uri:

Proles Pontica

Proles occidentalis

Proles orientalis

care vor fi prezentate pe larg, în unitatea de învăţare nr.3, (Originea soiurilor de viţă-de-vie din specia Vitis vinifera)

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:  Speciile americane adaptate la climatul temperat care

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

Speciile americane adaptate la climatul temperat care fac parte din grupa centrală sunt rezistente la ger, mană, filoxeră, nu au

caracteristici de calitate ale producţiei, dar au fost utilizate în obţinerea unor soiuri de portaltoi şi hibrizi direct producători.

Test de autoevaluare nr. 1 Având în vedere cele învăţate în acest capitol şi ţinând
Test de autoevaluare nr. 1
Având în vedere cele învăţate în acest capitol şi ţinând cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a) Care sunt principalele grupe de specii ale subgenului Euvitis (Vitis)?
b) Cărei
grupe
de
specii
aparţin
speciile
Vitis
silvestris
şi
Vitis
vinifera?
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârsitul unităţii de
învăţare.

Rezumat

Studierea acestei familii a fost şi este însoţită de numeroase dificultăţi

datorită variabilităţii caracterelor morfologice şi a răspândirii pe un spaţiu geografic mare a speciilor sale, precum şi datorită numeroaselor sinonime sub

care se cunosc unele specii şi genuri din diferite părţi ale lumii.

Familia Vitaceae este reprezentată de 12 genuri, (10, 15, 18 după unii

autori) şi peste 1100 de specii, răspândite pe un areal geografic foarte larg, iar caracterizarea botanică a acestei familii arată că aceasta cuprinde plante lemnoase, în general, liane sau arbuşti agăţători, ce prezintă adesea cârcei şi foarte rar specii ierboase perene. Frunza este simplă sau compusă, cu nervaţiunea palmată, mai rar penată, cu flori grupate în inflorescenţe, niciodată cu flori izolate. Florile sunt pe tipul 5 sau 4, hermafrodite, poligam monoice, cu corola caducă şi caliciul slab dezvoltat, cu stamine epipetale, gineceu bicarpelar

şi disc nectarifer la baza ovarului. Fructul este o bacă suculentă sau cărnoasă cu 0-4 seminţe, care au tegumentul tare şi endospermul bine dezvoltat. Între genurile şi speciile acestei familii există mari deosebiri cariologice exprimate prin număr diferit de cromozomi. În Ampelografia României, volumul 1 (1970) este adoptată clasificarea cu 12 genuri şi anume: Acareosperma, Ampelocissus, Ampelopssis, Cayratia, Cissus,

Clematecissus,

Parthenocissus,

Pterisanthes,

Pterocissus,

Rhoicissus,

Tetrastigma, Vitis cu subgenurile Muscadinia şi Euvitis, la care în ultimii ani s-au mai adăugat genurile Landukia, Chyphostema.

Specia cea mai importantă şi cea mai reprezentativă din cadrul genului Vitis, datorită însuşirilor calitative valoroase ale strugurilor este Vitis vinifera. Aceasta include multitudinea de soiuri de viţă roditoare, denumite „nobile”, (8000-15000, chiar 20000 după unii autori), răspândite pe cele 5 continente. Specia se caracterizează prin rezistenţă mijlocie la ger (-20 0 C ↔ - 22 0 C), rezistenţă slabă la bolile criptogamice şi sensibilitate ridicată la filoxeră. Specia Vitis vinifera necesită portaltoi, se înmulţeşte pe cale vegetativă relativ uşor, iar în lucrările de selecţie se poate înmulţi şi prin seminţe.

2.3. Comentarii şi răspunsuri la teste

Răspuns test de autoevaluare 1:

a) Speciile acestui subgen, în funcţie de adaptarea la diferite condiţii de mediu, dar şi în funcţie de răspândirea geografică au fost grupate în 4 grupe, astfel:

1. Grupa speciilor americane adaptate la climatul temperat; 2. Grupa speciilor americane adaptate la climatul cald, tropical şi

ecuatorial; 3. Grupa speciilor asiatice adaptate la climatul temperat; 4. Grupa speciilor euro-asiatice;

b)

Speciile Vitis silvestris şi Vitis vinifera aparţin grupei euro-asiatice.

şi Vitis vinifera aparţin grupei euro -asiatice. ☺ Lucrarea de verificare solicitată, implică

Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 2 SISTEMATICA FAMILIEI VITACEAE. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:

Titulatura acestui curs (Ampelografie), numărul lucrării de verificare, numele şi prenumele studentei (studentului). Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.

Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

1. Care sunt subgenurile ce alcătuiesc genul Vitis şi descrieţi pe scurt

genul Muscadinia ? (3p)

2. Enumeraţi cele 4 grupe de specii care alcătuiesc subgenul Vitis. (3p)

3. Descrieţi pe scurt grupa speciilor euro-asiatice. (3p)

* Un punct se acordă din oficiu.

2.5.

Bibliografie minimală

1. Anghel, Gh. şi colab., 1970 - Morfologia şi anatomia familiei Vitaceae. În Ampelografia R.S.R., vol.I, Editura Academiei, Bucureşti.

2. Constantinescu, Gh. şi colab., 1970 - Ampelografia R.S.R., vol. I. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.

3. Dobrei A., Rotaru, Liliana, Mustea, M., 2005 - Cultura viţei-de-vie. Editura Solnes, Timişoara.

4. Dejeu, L., 2010 - Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti.

5. Indreaş, Adriana, 1994 - Curs de ampelografie. A.M.C. Bucureşti.

6. Olteanu, I., Daniela, Cichi, Daniela, Dolores, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C., 2002 -Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova, 473 p.

7. Ţârdea C., Rotaru Liliana, 2003 - Ampelografie, volumul I. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3

ORIGINEA SOIURILOR DE VIŢĂ-DE-VIE DIN SPECIA VITIS VINIFERA

CUPRINS

3.1.

Obiectivele unităţii de învăţare nr.3

29

3.2.

Soiul, biotipul, clona, ecotipul - definiţie şi formare

29

3.3.

Evoluţia soiurilor de viţă-devie

31

3.4.

Comentarii şi răspunsuri la teste

34

3.5.

Lucrare de verificare nr.3

34

3.6.

Bibliografie minimală

34

3.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3

Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:

► cunoşti originea soiurilor de viţă-de-vie; ►identifici perioadele din procesul de evoluţie al viţei- de-vie şi factorii care au influenţat această evoluţie; ►defineşti soiul, biotipul, ecotipul, selecţia clonală.

3.2. Soiul, biotipul, clona, ecotipul – definiţie şi formare

Soiul sau cultivarul

Este unitatea morfologică, economică şi agrofitotehnică, ce reprezintă un grup de indivizi care au aceleaşi caractere distincte: morfologice, fiziologice, biochimice, care se menţin prin înmulţire. Soiul de viţă-de-vie se deosebeşte de specie prin aceea că, acesta nu se poate înmulţi prin seminţe fără a-şi pierde însuşirile şi caracterele sale specifice, dobândite în timp.

Rezultă, aşadar că soiul este un grup relativ omogen de indivizi cu ereditate relativ stabilă şi cu anumite particularităţi biologice valoroase pentru cultură. S-a demonstrat că, soiurile de viţă-de-vie au în general o origine policlonală, deoarece în plantaţii se manifestă ca nişte populaţii constituite din mai multe biotipuri, care reprezintă un fond de gene valoros, iar viticultorii înmulţesc soiurile sub această formă. Populaţia unui soi este formată din mai multe biotipuri, cu atât mai multe, cu cât soiul este mai vechi în cultură şi este mai adaptat anumitor condiţii de mediu.

Biotipul

este format dintr-un grup restrâns de indivizi care prezintă aceeaşi structură morfologică şi aceleaşi însuşiri biochimice.

Biotipurile, de cele mai multe ori, pot fi asemănătoare din punct de vedere morfologic sau se pot deosebi, de exemplu cele două biotipuri ale soiului Muscat de Hamburg. Acestea se deosebesc prin forma şi nuanţa culorii de bază a boabelor (un biotip are bobul sferic, negru intens, iar cel de al doilea are bobul oval, de culoare roşie-verzuie, neuniformă) sau cele 2 biotipuri ale soiului Negru vârtos care se deosebesc sub aspectul sexului florilor (flori hermafrodite funcţional normale, flori hermafrodite funcţional femele). Biotipurile pot avea însuşiri agroproductive diferite, de aceea soiurile vechi trebuie supuse selecţiilor clonale, în urma cărora se obţin selecţii (noi plante) care depăşesc cu aproximativ 30% soiul din care au provenit, atât sub aspectul performanţelor calitative, cât şi calitative, iar acestea se pot înmulţi ulterior, doar dacă, în continuare, confirmă din punct de vedere calitativ.

Selecţia clonală reprezintă o metodă de ameliorare vegetativă a viţei-de-vie care constă în selectarea genotipurilor valoroase dintr-un material iniţial existent (plantaţii viticole cu vârstă mai mare de 25 ani) care prezintă un grad ridicat de heterogenitate. Selecţia clonală poate acţiona numai asupra variaţiilor naturale existente în plantaţiile viticole, fără a crea altele noi prin intermediul hibridărilor sau a altor metode genetice. Selecţia la viţa-de-vie este posibilă deoarece în plantaţiile viticole există o heterogenitate destul de ridicată în cadrul aceluiaşi soi, manifestată prin caracterele morfologice, vigoare, stare fitosanitară, randament, compoziţia boabelor, etc.).

Clonul sau clona

Definiţii:

reprezintă descendenţa vegetativă provenită de la o singură plantă. Practic, din biotipurile ce par a fi valoroase se aleg pentru înmulţire doar indivizii valoroşi sub aspect cantitativ şi calitativ, comparativ cu soiul din care au provenit.

descendenţa vegetativă a unui soi conformă unui butuc de viţă-de-vie ales pentru identitatea sa varietală, caracterele sale fenotipice şi starea sa sanitară (Ordin M.A.P.D.R. nr. 1267/2005).

descendenţa vegetativă conformă unui butuc ales pentru identitatea sa indiscutabilă, caracterele sale fenotipice şi starea sa sanitară (definiţie O.I.V.)

Selecţiile clonale individuale se înmulţesc separat, obţinându-se descendenţe clonale cu origine genetică comună, uniforme şi cu valoare agrobiologică bine definită. Selecţia clonală a fost aplicată pentru prima dată în Franţa, în regiunea viticolă Alsacia, care a cunoscut o largă extindere după anul 1960 şi în celelalte ţări viticole europene deoarece plantele provenite din aceeaşi clonă având acelaşi fond genetic asigură obţinerea unor plantaţii viticole de o mare uniformitate.

Lipsa de omogenitate a soiurilor sub raport fenotipic, dar mai ales genotipic se datoreşte înmulţirii pe cale vegetativă a mutantelor utile în amestec cu cele neutile în decursul unui număr mare de generaţii. Soiurile care se aseamănă fenotipic, formează aşa numitele ecotipuri, plecându-se de la soiurile de bază sau de la un singur soi de bază. Un exemplu de astfel de ecotip îl reprezintă grupul de soiuri: Galbenă de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Bătută neagră, Cabasmă albă şi Cabasmă neagră, Berbecel, Cruciuliţă şi Alb românesc care au descins din primul soi - Galbenă de Odobeşti.

3.3. Evoluţia soiurilor de viţă-de-vie Ca şi în cazul celorlalte plante de cultură, procesul de evoluţie al viţei-de-vie s-a întins pe trei perioade mari de timp: perioada plantelor sălbatice, perioada soiurilor vechi locale şi perioada soiurilor noi ameliorate, figura 3.1.

Biotipul Grup restrâns de indivizi care au grad de similaritate/disimilaritate la nivel morfologic

au grad de similaritate/disimilaritate la nivel morfologic Ecotipul Un grup de soiuri care se aseamănă fenotipic

Ecotipul Un grup de soiuri care se aseamănă fenotipic şi care au aceeaşi origine genetică

fenotipic şi care au aceeaşi origine genetic ă Soiul/cultivarul Un grup de indivizi care au aceleaşi

Soiul/cultivarul Un grup de indivizi care au aceleaşi caractere distincte:

morfologice, fiziologice, biochimice

caractere distincte: morfologice, fiziologice, biochimice 1. Perioada plantelor salbatice 2. Perioada soiurilor

1. Perioada plantelor salbatice

2. Perioada soiurilor vechi

3. Perioada soiurilor noi ameliorate

soiurilor vechi 3. Perioada soiurilor noi ameliorate Selec ţia clonală Se obţin i ndivizi superiori

Selecţia clonală Se obţin indivizi superiori populaţiei sub aspect cantitativ/calitativ

Fig. 3.1 Evoluţia soiurilor de viţă-de-vie

În prima perioadă, perioada plantelor sălbatice, omul s-a îndeletnicit cu recoltatul strugurilor din flora spontană efectuând totodată, în funcţie de gusturi, o selecţie empirică alături de selecţia naturală.

A urmat o a doua perioadă, perioada soiurilor vechi, în care omul a selectat conştient formele (soiurilor) locale apărute în flora spontană, practicându-se în acest mod o selecţie artificială. La noi în ţară au apărut în acest mod o serie de soiuri ca: Băşicată, Busuioacă de Bohotin, Gordin, Galbenă de Odobeşti, Plăvaie, Verdea, Grasă de Cotnari şi altele, foarte bine adaptate la condiţiile ecopedoclimatice respective. A treia perioadă a constituit-o obţinerea soiurilor noi ameliorate, prin diferite metode dintre care pe primul loc se situează hibridarea sexuată controlată. Majoritatea soiurilor de struguri de masă din conveierul varietal al ţării noastre sunt obţinute prin hibridare sexuată, exemplu: Muscat Perla de Csaba (Bronnerstraube x Muscat Ottonel), Cardinal (Ahmeur bou Ahmeur x Alphonse Lavallée), Italia (Bicane x Muscat de Hamburg), etc. Se observă de asemenea că, numeroase soiuri noi de struguri pentru masă obţinute în România sunt rezultatul aceleaşi metode şi aceleaşi combinaţii de genitori, exemplu: prin hibridarea sexuată controlată a soiurilor Bicane şi Muscat de Hamburg, au fost obţinute soiurile Xenia, Tamina, Donaris, care prezintă caractere morfologice, agrobiologice şi tehnologice diferite. O altă metodă de obţinere a soiurilor noi de viţă-de-vie, ca rezultat al evoluţiei îndelungate în decursul anilor, este aceea de fixare a mutaţiilor valoroase, mai ales a celor mugurale, dar nu pot fi neglijate nici mutaţiile somatice poliploide naturale sau cele artificiale. Acestea produc cu timpul o heterogenitate genetică la nivel de soi, astfel încât sunt uşor de remarcat mutaţii mai ales la nivel de culoarea boabelor, forma frunzelor, etc. Selecţia mutaţiilor mugurale utile, constă în alegerea şi înmulţirea clonală a unor butuci sau coarde pe care s-a observat o modificare folositoare producţiei (calitate, cantitate). În general, mutaţiile mugurale se pot referi la anumite schimbări morfologice ca: vigoare, culoarea boabelor, sexul florilor, dar şi tehnologice - epoca de maturare, dimensiunile strugurilor, etc. La noi în ţară au fost omologate soiuri obţinute din unele mutante, cum ar fi: Băbească gris, Furmint de Miniş, primul obţinut din soiul Băbească neagră, al doilea din soiul Furmint.

Test de autoevaluare nr. 1 Având în vedere cele învăţate în acest capitol şi ţinând cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:

a) Câte biotipuri au fost remarcate la soiul Muscat de Hamburg şi prin ce se deosebesc acestea?

b) Prin ce metode se obţin soiurile noi de viţă-de-vie?

c) Daţi exemple de soiuri noi obţinute care au aceiaşi genitori, dar au caractere morfologice, agrobiologice şi tehnologice diferite.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârsitul unităţii de învăţare.

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:  Soiuri le de viţă -de- vie au

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

Soiurile de viţă-de-vie au în general o origine policlonală;

Selecţia clonală reprezintă o metodă de ameliorare vegetativă a viţei-de-vie care constă în alegerea în cadrul unei plantaţii a unui butuc de viţă-de-vie (capul de clonă) cu caracteristici interesante care să răspundă nevoilor viticultorilor şi care este multiplicat pe cale vegetativă pentru a se obţine o descendentă perfect identică cu butucul iniţial.

Selecţiile clonale depăşesc sub aspect cantitativ şi calitativ soiul din care au provenit;

Populaţia unui soi este formată din biotipuri cu atât mai multe, cu cât soiul este mai vechi în cultură şi este adaptat la anumite condiţii de mediu;

Fixarea mutaţiilor valoroase reprezintă o altă metodă de obţinere a soiurilor noi de viţă-de-vie;

Rezumat

şi

agrofitotehnică, ce reprezintă un grup de indivizi care au aceleaşi caractere distincte: morfologice, fiziologice, biochimice, care se menţin prin înmulţire. Soiul de viţă-de-vie se deosebeşte de specie prin aceea că, acesta nu se poate înmulţi prin seminţe fără a-şi pierde însuşirile şi caracterele sale specifice, dobândite în timp.

Soiurile de viţă-de-vie au în general o origine policlonală, se

manifestă ca nişte populaţii constituite din mai multe biotipuri care prezintă un fond de gene valoros, iar viticultorii înmulţesc soiurile sub această formă.

Populaţia unui soi este formată din biotipuri cu atât mai multe, cu

cât soiul este mai vechi în cultură şi adaptat la anumite condiţii de mediu.

Biotipul este format dintr-un grup restrâns de indivizi care prezintă

Ecotipul

aceeaşi

reprezintă un grup de soiuri care se aseamănă fenotipic şi care au aceeaşi

origine.

vegetativă

provenită de la o singură plantă. Practic, din biotipurile ce par a fi valoroase se aleg pentru înmulţire doar indivizii valoroşi sub aspect cantitativ şi calitativ, comparativ cu soiul din care au provenit.

Ca şi în cazul celorlalte plante de cultură, procesul de evoluţie al

viţei-de-vie s-a întins pe trei perioade mari de timp: perioada plantelor sălbatice, perioada soiurilor vechi locale şi perioada soiurilor noi ameliorate

Soiul

sau

cultivarul

este

unitatea

morfologică,

economică

structură

Clonul

morfologică

sau

selecţia

şi

aceleaşi

însuşiri

biochimice.

clonală

reprezintă

descendenţa

3.4. Comentarii şi răspunsuri la teste

Răspuns test de autoevaluare 1:

a) În cadrul populaţiei soiului Muscat de Hamburg au fost identificate 2 biotipuri diferite din punct de vedere morfologic, care se deosebesc prin forma şi nuanţa culorii de bază a boabelor (un biotip are bobul sferic, negru

intens, iar cel de al doilea are bobul oval, de culoare roşie-verzuie, neuniformă);

b) Obţinerea soiurilor noi ameliorate se realizează prin mai multe metode, dintre care cele mai reprezentative sunt: hibridarea sexuată controlată şi fixarea mutaţiilor valoroase;

c) Soiurile Xenia, Tamina, Donaris au aceiaşi genitori, însă prezintă caractere morfologice, agrobiologice şi tehnologice diferite.

morfologice, agrobiologice şi tehnologice diferite. ☺ Lucrarea de verificare solicitată, implică

Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 3 ORIGINEA SOIURILOR DE VIŢĂ- DE- VIE DIN SPECIA VITIS VINIFERA” Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:

Titulatura acestui curs (Ampelografie), numărul lucrării de verificare, numele şi prenumele studentei (studentului). Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.

Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

1. Definiţi soiul şi clona. (3p)

2. Ce sunt biotipurile? Exemple. (3p)

3. Care sunt principalele perioade întâlnite în procesul de evoluţie al viţei-de-vie? (3p)

* Un punct se acordă din oficiu.

3.6. Bibliografie minimală

1. Gallais, A., 1990 - Théorie de la sélectione en amélioration des plantes. Ed. Masson Paris.

2. Indreaş, Adriana, 1994 - Curs de ampelografie. A.M.C. Bucureşti.

3. Olteanu, I., Daniela, Cichi, Daniela, Dolores, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C., 2002 -Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova, 473 p.

4. Ţârdea C., Rotaru Liliana, 2003 - Ampelografie, volumul I. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4

CLASIFICAREA SOIURILOR DE VIŢĂ-DE-VIE

CUPRINS

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.4

35

4.2. Clasificarea şi taxonomia viţei-de-vie

35

4.3. Comentarii şi răspunsuri la teste

43

4.4. Lucrare de verificare nr.4

43

4.5. Bibliografie minimală

43

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.4

Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:

► identifici principalele criterii ce stau la baza clasificării şi identificării soiurilor de viţă-de-vie; remarci gruparea soiurilor de viţă-de-vie după epocile de maturare; ►argumentezi distribuirea teritorială a soiurilor precum şi stabilirea sistemelor de cultură în funcţie de cerinţele acestora faţă de întreg ansamblu de factori ecologici.

4.2. Clasificarea şi taxonomia viţei-de-vie În decursul secolelor, mulţi oameni de ştiinţă s-au ocupat de clasificarea şi taxonomia viţei-de-vie, fiind luate în considerare, în diverse etape ale procesului de evoluţie a viţei-de- vie, mai multe criterii pentru clasificarea şi identificarea soiurilor, şi anume: criterii morfologice, fenologice, ecologice şi fiziologice, tehnologice, direcţia de producţie, etc. I. Criteriile morfologice Primele criterii de clasificare folosite de ampelografi au fost după caracterele morfologice ale boabelor şi frunzelor. Încercările de a clasifica soiurile de viţă-de-vie se pierd în negura anilor. La început (Helbling 1777), soiurile au fost clasificate după culoarea şi forma strugurilor, iar mai târziu, Cristian A. Frege (1804) a fost primul care a realizat o clasificare alegând ca şi criteriu morfologic, forma boabelor, reuşind în acest fel să grupeze soiurile în două clase: soiuri cu boabe ovoide (alungite) şi soiuri cu boabe sferice. Fiecare clasă fiind apoi divizată în subordine, funcţie de culoare (boabe de culoare verde, galbenă, verde-gălbuie, etc.) şi secţiuni, după mărime (boabe mici, mijlocii, mari şi foarte mari). Sistemul impus de acesta nu şi-a găsit o utilizare practică, iar mai târziu, Simon Roxas de Rubio Clemente, 1814, într-o lucrare denumită „Ensaye” (Încercare) a realizat o clasificare a soiurilor după pubescenţa frunzelor, rezultând astfel două clase: soiuri cu frunze glabre (I) şi soiuri cu frunze scămoase (II). Un alt ampelograf al timpurilor, Acerbi (1823), a grupat soiurile după culoare şi forma boabelor, aroma strugurilor şi forma frunzelor. Edler van Vest (1826) a făcut

clasificarea soiurilor ţinând cont atât de pufozitatea şi lobia frunzei, cât şi de forma şi culoarea boabelor. Un sistem de clasificare mai amplu a fost propus de Rovasenda G. (1877), în lucrarea “Saggio di una ampelografia universale” care grupează soiurile după culoarea, gustul şi forma boabelor, gradul de sectare al frunzelor şi pufozitatea acestora, culoarea şi pufozitatea lăstarilor. Alături de caracterele morfologice ale frunzelor şi strugurilor, începe să intre în calcul şi caracterele morfologice şi fiziologice ale florilor (Pautinskii, 1903, Teodorescu I.C. şi Constantinescu Gherasim, 1941, Levadoux L., 1946) şi mulţi alţii. Cu toate acestea, încercările de a clasifica soiurile de viţă-de-vie după criteriile morfologice nu au dat rezultate, deoarece există în cultură foarte multe soiuri (8000, 15000, 20000 după unii autori) care prezintă caractere morfologice aproape identice, făcând imposibilă distincţia între acestea doar pe baza anumitor caractere morfologice, la principalele organe verzi ale viţei-de-vie, aflate într-o anumită fenofază.

II. Criteriile fenologice Printre principalele criterii folosite se numără: epoca de maturare a strugurilor în raport cu un soi (soi de referinţă) sau în funcţie de factorii climatici, epoca de dezmugurit şi epoca de înflorire. 2a. Clasificarea soiurilor după epoca de maturare Pulliat V., 1879 şi Gasparin F., 1886 grupează soiurile în 4 epoci de maturare, având ca bază de referinţă soiul Chasselas doré, astfel:

- epoca I, soiurile îşi maturează strugurii cu 5 zile înainte şi după soiul Chasselas doré;

- epoca II, soiurile îşi maturează strugurii la 10-20 de zile după soiul Chasselas doré;

- epoca III, soiurile îşi maturează strugurii la 25-35 de zile după soiul Chasselas doré;

- epoca IV, soiurile îşi maturează strugurii la 40-45 de zile după soiul Chasselas doré; În 1886, Angot a împărţit soiurile în 5 epoci de maturare cu aceeaşi durată de 15 zile, folosind şi un criteriu suplimentar - suma temperaturilor globale anuale. Mai târziu, Davitaia F.F., (1948) a împărţit soiurile în doar 3 epoci de maturare,

servindu-se de cerinţele pe care le au soiurile faţă de factorul temperatură, mai precis de suma temperaturii eficace, astfel:

- soiuri cu maturarea timpurie – necesită până la 2500 0 C temperatură eficace;

- soiuri cu maturarea mijlocie - necesită până la 2900 0 C temperatură eficace;

- soiuri cu maturarea tardivă - necesită până la 3300 0 C temperatură eficace;

În România, Constantinescu Gherasim (1958) a realizat o clasificare a soiurilor după epoca de maturare, împărţind întregul sortiment de soiuri în 7 epoci de maturare, fiecare epocă durând 15 zile, prima epocă începe cu data de 15 iulie şi ultima epocă se termină cu

data de 31 octombrie, tabelul 4.1.

Tabelul 4.1. Durata epocilor de maturare a soiurilor de viţă-de-vie cultivate în România

 

IULIE

AUGUST

SEPTEMBRIE

OCTOMBRIE

Epoca de

15

-

31

1-15

15-31

1-15

15-31

1-15

15-31

maturare

 

I

II

III

IV

V

VI

VII

2b. Clasificarea soiurilor după epoca de dezmugurire Clasificarea soiurilor după epoca de dezmugurire a fost încercată de către mulţi ampelografi, printre care Guillon M. (1899), Vidal L. (1947), fără a avea criterii precise,

întrucât această fenofază este foarte mult influenţată de factorii de mediu. Ca principal factor distinctiv de clasificare a fost considerată suma de temperatură utilă necesară declanşării dezmuguritului, rezultând astfel 2 clase de soiuri:

- soiuri cu dezmugurire timpurie care necesită 130-140 0 C;

- soiuri cu dezmugurire mijlocie care necesită 150-160 0 C.

2c. Clasificarea soiurilor după epoca de înflorire Legat de această fenofază, nu data debutului ca atare a fost luată în calcul, ci necesarul de temperatură utilă înregistrată de la dezmugurit la înflorit, iar din acest punct de

vedere, soiurile grupându-se astfel:

- soiuri cu înflorire timpurie la care suma temperaturii utile este egală cu 300 0 C;

- soiuri cu înflorire mijlocie, la care suma temperaturii utile este de 350 0 C;

- soiuri cu înflorire târzie, la care suma temperaturii utile este mai mare de 380 0 C, după (Ţârdea C., 1992).

III. Criteriile ecologo-geografice Această clasificare a fost abordată numai de doi ampelografi, Dohnal (1860) şi Negrul A.M. (1946). Dohnal a clasificat soiurile în grupe naturale stabilind 3 clase: viţe cu frunze lucioase, viţe cu frunze scămoase, viţe cu frunze pufoase pe care le subdivide mai departe în câte două subclase după culoarea boabelor. În această încercare de clasificare găsim multe elemente comune cu caracterele de bază folosite de Negrul A. M. (1958) în clasificarea sa ecologo-geografică. Acesta grupează soiurile în 3 prolesuri, figura 4.1:

Proles Pontica Orientalis Occidentalis georgica balcanica antasiatica caspica
Proles
Pontica
Orientalis
Occidentalis
georgica
balcanica
antasiatica
caspica

Figura 4.1. Clasificarea ecologo-geografică a soiurilor de viţă-de-vie

Proles pontica

Proles orientalis

Proles occidentalis

- cuprinde soiuri originare din Asia Mică, Bulgaria, Grecia, Gruzia, România, Ungaria, etc. Soiurile se caracterizează printr-o dezmugurire pufoasă şi de aici decurge implicit şi o pufozitate

accentuată a frunzei adulte. Strugurii sunt mijlocii ca mărime, compacţi, rareori lacşi, cu boabe mici şi mijlocii, care au miezul zemos. Are 2 subprolesuri, amintite mai sus, din care fac parte soiurile următoare:

Subsproles Georgica - (soiurile: Rcaţîteli, Saperavi, Mţvane);

Subsproles Balcanica - (soiurile: Plăvaie, Galbenă, Cabasmă, Furmint). Cuprinde în general soiuri de struguri de mare producţie, pentru vin, mai rar soiuri de struguri pentru masă şi un singur soi apiren - Corinth.

- cuprinde soiuri originare din Asia Mijlocie - Armenia, Afganistan, Azerbaidjan, Iran, etc. Rozeta şi frunza adultă sunt

glabre, lucioase. Strugurele este mare, lax, cu boabe mari alungite, ovoidale cu miez cărnos şi crocant. Sămânţa este mare şi are rostrul alungit.

Subproles antasiatica - cuprinde soiuri de struguri pentru masă, precum: Afuz ali, Ohanez, Katta-Kurgan, Nimrang, Sultanină, Muscat de Alexandria, etc.

Subproles caspica - cuprinde o serie de soiuri de struguri pentru vin: Tacveri, Baian Şirei, Terbas, etc. Sunt în general soiuri caracterizate printr-o fertilitate scăzută, cu o slabă rezistenţă la ger.

- cuprinde soiurile originare din vestul Europei: Franţa, Spania, Portugalia, Italia, Germania, etc. Soiurile prezintă o dezmugurire scămoasă, iar frunza adultă este scămoasă cu marginile întoarse în jos. Strugurele are o compactitate mijlocie, iar boabele sunt în general sferice, de mărime mijlocie, cu miez zemos. Sunt soiuri de vin de calitate, originare din zone cu zile lungi şi cu o perioadă scurtă de vegetaţie, relativ rezistente la ger. Din această grupă fac parte soiurile:

- Pinot gris, Pinot noir, Merlot, Cabernet Sauvignon, etc. şi lipsesc soiurile cu apirenie parţială sau totală.

IV. Criteriile fiziologo-ecologice Această clasificare a fost elaborată şi impusă de profesorul Oprean M. (1975). Acesta s-a folosit de datele din Ampelografia României referitor la procentul lăstarilor fertili, a coeficientului de fertilitate absolut, vigoarea plantelor şi aciditatea totală a mustului, realizând o sinteză privind caracteristicile fiziologo-ecologice ale soiurilor cultivate în forma de conducere joasă. Distribuirea teritorială a soiurilor precum şi stabilirea sistemelor de cultură necesită cunoaşterea cerinţelor acestor soiuri faţă de întreg ansamblu de factori ecologici. Ca urmare, s-a observat că, în arealele viticole în care se înregistrează valori ridicate ale coeficientului heliotermic, nu pot fi folosite cu bune rezultate soiuri cu combustie intensă a acizilor (de ex:

Fetească albă), iar dacă se cultivă trebuie alese cu precădere doar expoziţiile nordice. Pentru aprecierea gradului de combustie a acizilor (totali) s-au luat în considerare doar valorile obţinute în centrele viticole din sudul ţării unde vinurile obţinute din soiurile cu catabolism ridicat devin complet fade observându-se practic o prăbuşire a acidităţii totale. Prin urmare, întreg ansamblu de lucrări efectuate asupra viţei-de-vie, cum sunt:

tăierile de fructificare (rodire), fertilizare şi irigare, lucrări şi operaţii în verde, nu sunt posibile şi nu pot fi aplicate fără cunoaşterea caracteristicilor fiziologice ale soiurilor. S-a observat de asemenea că, dacă la un soi cu vigoare mare de creştere, cultivat pe forme de conducere joase, se lasă la tăiere elemente de rod scurte şi puţine, rezultă o creştere mult prea mare, în detrimentul fructificării, putându-se amplifica această creştere o dată cu aplicarea unor doze ridicate de îngrăşamânt pe bază de azot. La realizarea acestei clasificări pe baze fiziologo-ecologice s-au folosit trei categorii de soiuri după nivelul „creşterii inutile” în detrimentul formării strugurilor şi din acest punct de vedere au rezultat următoarele tipuri de soiuri:

După nivelul

„creşterii

inutile” soiurile

se clasifi

astfel:

soiuri cu creştere inutilă mică,

formează reprezintă 80-100% din capacitatea maximă de rodire a soiului (Ex: Galbenă de Odobeşti, Aligoté, Fetească regală, Cadarcă etc.);

soiuri cu creştere inutilă mijlocie la care strugurii care se formează reprezintă 50-70% din capacitatea maximă de formare a strugurilor (Ex: Chasselas doré, Grasă de Cotnari, Furmint, Băbească neagră);

soiuri cu creştere inutilă mare la care strugurii care se formează reprezintă cel puţin 50% din capacitatea maximă de formare a rodului (Ex: Sultanină, Afuz ali, Braghină, Tămâioasă românească).

la care strugurii care se

Pentru acestea s-a considerat capacitatea maximă de formare a rodului egală cu 200 struguri la 100 lăstari situaţi pe elementele de rod lăsate pe butuc în urma tăierilor. Pentru calculul procentului de struguri din capacitatea maximă de fructificare a soiului se foloseşte următoarea formulă:

% struguri =

% lăstari fertili x c.f.a

x 100

200

în care c.f.a reprezintă coeficientul de fertilitate absolut, care este rezultatul raportului dintre numărul total de inflorescente şi numărul de lăstari fertili. Ulterior, soiurile rezultate pe baza aprecierii procesului de „creştere inutilă” au fost împărţite în trei clase după valoarea acidităţii totale a mustului:

- soiuri cu catabolism accentuat – aciditate mai scăzută de 3,3 % 0 ;

- soiuri cu catabolism moderat 3,3-4,2% 0 ;

- soiuri cu catabolism redus peste 4,2% 0 .

V. Criteriile tehnologice Utilizate în general în lucrările de zonare, aceste criterii au la bază, clasificarea soiurilor în funcţie de compoziţia mecanică a strugurilor şi a boabelor, precum şi a indicilor tehnologici rezultaţi - indicele de structură, indicele de compoziţie al bobului, indicele bobului şi indicele de randament.

indicele de structură

indicele de compoziţie a boabelor

indicele bobului

indicele de randament

↔ Reprezintă raportul dintre greutatea boabelor şi greutatea rahisului

↔ Reprezintă raportul dintre greutatea pulpei şi greutatea pieliţei plus greutatea seminţelor.

↔ Reprezintă numărul de boabe la 100 g struguri.

↔ Reprezintă raportul dintre greutatea mustului şi greutatea tescovinei

Test de autoevaluare nr. 1 Având în vedere cele învăţate în acest capitol şi ţinând cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:

a) Cum se clasifică soiurile după epoca de maturare?

b) Care soi este considerat soi de referinţă în gruparea soiurilor pe epoci de maturare?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârsitul unităţii de învăţare.

VI. Direcţia de producţie Aceste criterii au o largă utilizare, poate face ţinând cont de aceste criterii.

iar prezentarea soiurilor în cadrul acestui curs se

 

soiuri care provin direct din specii;

A.

Soiuri de

soiuri hibrizi americo-americani;

portaltoi -

soiuri europeo-americani;

clasificare după

soiuri hibrizi complecşi;

 

origine:

soiuri obţinute din Vitis vinifera.

B.

Soiuri de

soiurile cu largă răspândire din sortimentul mondial;

struguri pentru

soiuri mai puţin răspândite;

 

masă:

soiuri noi create în România.

C. Soiuri apirene:

D. Soiuri de

struguri pentru vin:

E. Soiuri de

struguri pentru produse pe bază de

must şi vin:

soiuri din sortimentul mondial;

soiuri noi obţinute în România.

soiuri pentru vinuri albe şi roze de masă;

soiuri pentru vinuri albe de calitate (D.O.C.);

soiuri noi pentru vinuri albe create în România;

soiuri pentru vinuri roşii de masă;

soiuri pentru vinuri roşii de calitate (D.O.C.);

soiuri pentru vinuri roşii create în România;

soiuri pentru vinuri roze de calitate (D.O.C.);

soiuri pentru vinuri aromate.

soiuri pentru sucuri;

soiuri pentru vinuri spumante;

soiuri pentru vermuturi;

soiuri pentru distilate vechi.

F. Soiuri de hibrizi direct producători:

H.P.D.-uri de origine americană;

H.P.D.-uri de origine europeană;

soiuri cu rezistenţe biologice complexe;

soiuri noi create în România.

biologice complexe;  soiuri noi create în România. După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

Principalele criterii utilizate în clasificarea şi identificarea soiurilor de viţă- de-vie sunt: criterii morfologice, fenologice, ecologice şi fiziologice, tehnologice, direcţia de producţie.