Sunteți pe pagina 1din 28

Capitolul III

RAPORTUL INDUSTRIE-AGRICULTURĂ

Între industrie şi agricultură (ramuri economice dominante în majoritatea ţărilor contemporane,


inclusiv România) se manifestă anumite raporturi, determinate de multiplele legături (materiale,
financiare, umane, informative) necesare funcţionării sistemului economic, în ansamblul său.
Raporturile, respectiv legăturile dintre aceste ramuri economice, pot fi abordate teoretic dintr-o
dublă perspectivă:
♦ în funcţie de rolul rezervat puterii publice (statului) de către politica economică în vederea realizării
echilibrului dintre industrie şi agricultură, în cadrul procesului de dezvoltare economică generală;
♦ în funcţie de perspectiva integrării, în primul rând, a agriculturii cu industriile din amonte sau aval
de ea, iar în al doilea rând, a proceselor de producţie agricole cu cele industriale din cadrul
agriculturii.
Politica agrară tratează deopotrivă cele două categorii de raporturi, cu accent, evident, pe prima
abordare, pe când economia agrară se limitează la efectele asupra eficienţei economice induse de
integrarea în cadrul ramurii şi, parţial, asupra celor rezultate din legăturile exterioare agriculturii cu
industria.
Această argumentare este, în acelaşi timp, şi motivaţia pentru care, în cele ce urmează, vom
centra dezbaterea pe rolul puterii publice în realizarea raportului dintre industrie şi agricultură.

Integrarea agriculturii cu industria pe cele două trasee menţionate


anterior constituie forma principală, de multe ori singura consemnată, în
aproape toată literatura de specialitate contemporană. Este un punct de
vedere unilateral, deoarece omite, conştient, sau nu, rolul puterii publice
în economie. Aceasta abordare reprezintă o manieră tipică în care
doctrina comunistă interpreta fenomenele economice.
Ţinând cont de poziţia puterii publice faţă de agricultura şi/sau industrie, am putea reprezenta
orice politică economică, inclusiv cea agrară, in următoarea schemă sintetică:

Puterea publică

Agricultură Industrie

3.1. Raportul fundamental

Între industrie şi agricultură intervin anumite raporturi considerate fundamentale, întrucât acesta
defineşte scopul politicii economice, şi anume acela de a asigura echilibrul dintre cele două ramuri în
procesul dezvoltării economice de ansamblu. Celelalte două laturi ale triunghiului, exprimă raporturi
complementare.
Din punct de vedere istoric, prin aducerea în prim plan a faptelor concrete, precum şi a
diferitelor curente de gândire economică, trecute sau prezente, raportul fundamental a cunoscut
următoarele variante de exprimare: de egalitate, de subordonare, de complementaritate, de prioritate.
Aceste variante definesc conţinutul si caracterul economiei naţionale: agrar sau industrial (când una o
subordonează complet pe cealaltă); agrar-industrial sau industrial-agrar (când cele două ramuri sunt fie
într-un raport relativ de egalitate, prioritară în dezvoltare fiind una din ele; fie când una este
preponderentă, caz în care este considerată “de bază”, “cea mai importantă”, “prioritară”, iar cealaltă se
subordonează sau se aliniază la interesele primei). Puterea publică, în cadrul politicii sale economice,
stabileşte variantele precedente în funcţie de: doctrina economică de guvernare, potenţialitatea
economiei naţionale, gradul de integrare în fluxurile comerciale internaţionale.
Economic, raportul dintre industrie şi agricultură poate fi exprimat prin intermediul următorilor
indicatori: foarfecele preţurilor, raportul dintre productivitatea ,muncii din industrie şi cea din
agricultură, raportul dintre veniturile agricole şi cele industriale, raportul dintre populaţia activă din
industrie şi cea din agricultură. Rolul agriculturii sau al industriei, în ansamblul economiei naţionale,
presupune utilizarea altor indicatori, cum ar fi: ponderea agriculturii sau a industriei în produsul social,
venitul naţional sau, mai nou, produsul intern brut (P.I.B.) şi ponderea populaţiei active din industrie
şi/sau agricultură, în totalul populaţiei active a ţării.

3.2. Legăturile

Între componentele schemei mai sus prezentate sunt legături directe (reciproce) sau indirecte
(nereciproce). Legăturile directe sunt cele mai frecvente şi, în acelaşi timp, cele mai eficiente. În
anumite situaţii însă, în funcţie de natura raportului de echilibru, puterea publică poate să se racordeze
la una sau alta din ramuri prin intermediul celeilalte. Numai în acest caz se stabilesc legături indirecte.
Existenţa statului atrage, în mod obiectiv, şi funcţionarea acestor legături.
Gradul de autoritate al puterii publice influenţează diferit intensitatea legăturilor. Astfel, în
cazul legăturilor directe dintre puterea publică şi agricultură, respectiv industrie, intensitatea este direct
proporţională cu gradul de autoritate statală. În cadrul raportului fundamental, respectiv cel dintre
industrie si agricultură, legăturile se intensifică pe măsura diminuării autorităţii economice a statului, şi
invers.
De pildă, în societatea de tip comunist, funcţia economică a statului este absolută sau aproape
absolută. Forţele pieţei sunt sub controlul deciziei statale. Autoritatea publică, în acest sistem
economic, atinge nivelul maxim. Statul este cel care determină, prin plan, nevoile în economie, în baza
cărora alocă fiecărei ramuri repartiţii materiale, financiare, de forţă de muncă şi stabileşte, totodată,
preţurile, stocurile, ritmurile de creştere etc. deci, legăturile sunt intense pe vectorul putere publică-
agricultură şi respectiv putere publică-industrie şi minime pe vectorul industrie-agricultură.

3.3. Curente doctrinare - evoluţie istorică

Asupra acestor raporturi şi legături au existat, de la pătrunderea industrialismului şi delimitarea


industriei ca ramură de sine stătătoare, puternice dispute în plan teoretic doctrinar. Iată câteva din cele
mai importante şi, credem noi, oportune idei în înţelegerea situaţiei prezente şi prefigurarea unor
direcţii posibile de dezvoltare viitoare.
În funcţie de nivelul de dezvoltare a societăţii, de raporturile de proprietate dominante şi de
principiile şi mecanismele de funcţionare a pieţei, am identificat trei etape distincte proprii gândirii
economice din acest domeniu.
3.3.1.Prima etapă
Se conturează în a doua jumătate a secolul XIX (după revoluţiile de la 1848 din principate şi
unirea Moldovei cu Ţara Românească din 1859) şi este întreruptă brutal după aproape un veac de
manifestare, odată cu instalarea regimului comunist, de orientare sovietică, în anii 1945-1948.
Importante şi deosebit de interesant sunt începuturile. Astfel, în perioada de mijloc şi sfârşit a
veacului al XIX-lea, ideea necesităţii dezvoltării agriculturii a fost afirmată de foarte mulţi intelectuali,
între care D. Filipescu (1841), I. Ghica (1844, 1871), V.Boereascu (1856), C.A.Rosetti (1859), Eliade,
şi el adept al unei asociaţii agricole (1859), domnitorul Carol I (1866), Haşdeu (1869, 1871), Carp
(1875), Xenopol (1877)1. Originalitatea lor este însă minimă, deoarece ei redau mereu, cu alte cuvinte,
şi în funcţie de poziţia lor politică, idei ce aparţineau unui fond tematic de mare circulaţie în epocă, ale
cărei temelii fuseseră aşezate, în principal, pe două direcţii de gândire2: prima se baza pe tradiţia
României de ţară agricolă şi accentua menţinerea structurilor sociale şi valorilor culturale tradiţionale;
a doua, inspirată din experienţa Europei Occidentale, urma să ducă la industrializare şi urbanizare şi să
determine schimbări radicale în fiecare aspect al societăţii.
Consistenţa acestei dihotomii era generată şi întreţinută, în primul rând, de tabloul economic
general: dominanţa aproape totală a agriculturii şi incipienta pătrundere a producţiei pe bază de maşini.
În al doilea rând, contau unele probleme de natură politică şi economică, referitoare la: unire, unitatea
şi independenţa statală; dezrobirea ţiganilor; emanciparea şi împroprietărirea ţăranului; secularizarea
averilor mănăstireşti şi despăgubirea acestora de către stat, adoptarea şi aplicarea reformei rurale. Erau
chestiuni care nu eliminau problema pătrunderii industriei, dar acuitatea lor o trecea pe aceasta pe un
loc secund în practica economică.

a) Prima orientare: întâietatea agriculturii


Corespunzător primei orientări, Ion Ionescu de la Brad este considerat a fi “primul ţărănist
român”3. El aprecia că “industria agriculturii este singura industrie necesară, iar fabricile sunt inutile,
poate chiar periculoase pentru virtuţile ţărăneşti (credinţă, hărnicie, răbdare, respectul familiei şi
proprietăţii, iubirea de glie)”, pe care le vrea menţinute şi cultivate.

1
Georgescu V., Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), Colecţia istorică Ion Dumitru, Verlag, Munchen, (1987),
p.201.
2
Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea S., Teodor, P., Istoria României, Ed. Enciclopedică, Buc., (1998),
p.390.
3
Georgescu V. op.cit, p.202.
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) n. România, agronom, economist şi statistician
român. Membru de onoare al Academiei (1884). Întemeietorul ştiinţei agricole
moderne în România. Este considerat cel mai important economist agrar român (s.n.)
din secolul al XIX-lea4. A fost, în general, o personalitate cu idei progresiste şi, totuşi,
în ceea ce priveşte subiectul nostru, părerile sale au fost mult mai conservatoare decât
ale contemporanilor. De pildă, în Lecţiuni de agricultură (1870), el consideră că
principatele sunt o ţară agricolă şi i se pare firesc să rămână aşa (s.n.).

În aceeaşi perioadă, spre deosebire de noi, în Europa Occidentală, capitalismul era în plină
ascensiune5. De pildă, în Anglia, revoluţia industrială, care se declanşase cu aproape două secole în
urmă, se încheiase acum, “căci în 1825 se produsese prima criză economică ciclică de supraproducţie;
Anglia ajunsese fabrica lumii”6. În Franţa şi Germania progresul industrial a început ceva mai târziu
decât în Anglia7 (în Germania a fost chiar mai târziu decât în Franţa), totuşi, revoluţia industrială era pe
deplin acceptată şi în desfăşurare accelerată.
La sfârşitul secolului au luat amploare câteva curente agrariene. Cel mai dinamic dintre acestea
a fost, o vreme, sămănătorismul. Nicolae Iorga, reprezentant de seamă al acestui curent, considera că
pentru a rămâne ceea ce este, un popor nu trebuie să renunţe la moştenirea sa; nu trebuie să accepte
“experienţe sociale abstracte”, nici să imite modele străine. El propune respectarea tradiţiei, convins
fiind că România merge pe “o cale falsă”, cea a capitalismului occidental şi a liberalismului burghez.
Orice ruptură de această tradiţie, consideră el, este în detrimentul naţiunii.8 Oraşul era pentru Iorga
simbolul a tot ce era greşit în evoluţia României din secolul XIX. Era locul în care înflorea industria
capitalistă ce submina temeliile morale ale societăţii tradiţionale.9

Sămănătorismul a fost abordat de colaboratorii unui săptămânal


cultural, Sămănătorul, editat la Bucureşti, începând din anul 1901.
Promovează ideea agrariană a poporului român. Doctrina sămănătorismului a
apărut, în liniile sale generale, din scrierile lui Nicolae Iorga (1871-1940), care,
pentru un timp, a fost şi directorul ziarului amintit

4
Constantinescu N.N., Istoria gândirii economice româneşti, Ed. Economică, Buc., (1999), p.141
5
Constantinescu N.N. - Op.cit, p.27
6
Constantinescu N.N. - Op.cit, p.27
7
Constantinescu N.N. - Op.cit.,p.27
8
Dumitru N., Manea N., Niţă C., Pascu A., Trandafir A., Trandafir M., Istoria românilor, Ed. Humanitas, Buc., (1999),
p.110.
9
Bărbulescu M. şi colab., op.cit., p.392.
Un alt curent de gândire agrarian, contemporan cu sămănătorismul şi apropiat acestuia, a fost
poporanismul . Constantin Stere, teoreticianul acestuia, declară “că România este o ţară de ţărani şi
consideră că dezvoltarea sa economică şi socială era legată de gospodăriile mici şi independente.”10
Spre deosebire de sămănătorişti, poporaniştii nu se mulţumeau cu speculaţii asupra meritelor relative
ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale şi cu chemările la renaştere morală, ci erau angajaţi într-o reformă
de amploare a structurilor agrare, urmărind să atingă obiective economice şi politice imediate. Stere
contesta faptul că industria ar reprezenta cheia dezvoltării ţării. Mai mult, el atrăgea atenţia că o
eventuală minimizare a importanţei problemei agrare ar adânci înapoierea economică şi socială a
României.

Poporanismul - curent de gândire agrarian, grupat în jurul revistei


Vatra românească şi sub îndrumarea teoreticianului Constantin Stere (1865-
1936, născut în Basarabia şi profund influenţat de populismul rus, stabilit la
Iaşi în 1891). Stere şi poporaniştii erau pe punctul de a realiza două din
obiectivele lor principale: reforma agrară şi votul universal - dacă nu
izbucnea primul război mondial.

Ideile agrariarismului pur, după prima mare conflagraţie mondială, îşi pierd treptat din
consistenţă, se diluează, astfel, că spre sfârşitul perioadei interbelice aparţin deja trecutului.
Poporanismul va supravieţui primului război mondial, după care se va regăsi în matricea
ţărănismului, care propunea constituirea unui stat ţărănesc, dat fiind “caracterul său eminamente agrar
al ţării”. Această acţiune a fost sprijinită de Partidul Naţional Ţărănesc.
Principalul reprezentant al gândirii economice ţărăniste a fost Virgil Madgearu. În concepţia
acestuia, “baza existenţei noastre în stat este agricultura; suntem, orice am zice şi orice am face, un stat
de ţărani”11. El nu respinge necesitatea dezvoltării industriei, dar o condiţionează, într-o mare măsură,
de intensificarea producţiei agricole ţărăneşti12. Ca o concluzie la această idee, afirmă următoarele:
Politica de industrializare este o tendinţă spre independenţa statelor agrare, care
se străduiesc să devină state agrar-industriale13.

10
Bărbulescu N. şi colab. - op.cit., p.393.
11
Madgearu V., Agrarianism, capitalism, imperialism, Ed. Economistul S.A., Buc., p.101.
12
Madgearu V. - op.cit., p.101.
13
Madgearu V., Cu privire la raporturile economiei româno-germană, Facla, (1939), 2197.
Ţărănismul, ca doctrină politică, era, în parte, expresie a poporanismului.
Susţinătorii ţărănismului au fost deopotrivă influenţaţi de progresele de gândire
sociologică şi economică din perioada interbelică14.
Ţărăniştii au fost cei mai consecvenţi şi eficienţi susţinători ai României pe
coordonatele caracterului său eminamente agrar.
Doctrina ţărănistă era fundamentată pe două coloane de gândire:
- gospodăria ţărănească, înţeleasă ca un mod distinct de producţie, trebuia
să reprezinte temelia economiei naţionale;
- statul ţărănesc, o entitate politică administrată de majoritatea populaţiei şi
răspunzătoare în faţa ei15 trebuia să înlocuiască sistemul existent.
Din scrierile profesorului V. Madgearu, teoreticianul emblematic al acestei
doctrine, desprindem câteva idei generale:
- ţărănimea, preponderentă demografic şi economic, trebuia să formeze o clasă
distinctă, diferită atât economic, cât şi psihologic de burghezie şi de proletariatul
urban;
- statul ar fi trebuit să reprezinte cu precădere ţărănimea şi astfel să devină un stat cu
o structură diferită de cel burghez sau socialist -de unde şi noua entitate a statului
ţărănesc;
- ţărănismul era considerat începutul unei renaşteri politice, care urma să transforme
complet structura socială şi politică a ţării;
- în politica economică, accentul primordial trebuia pus pe agricultură şi gospodăria
ţărănească, dar şi pe promovarea mişcării cooperatiste; industria, poziţionată pe un
loc secund, nu era totuşi neglijată şi era acceptată pe două segmente: în interiorul
agriculturii, ceea ce presupunea industrializarea unor procese de producţie agricole;
în complementaritate, adică formarea şi dezvoltarea acelor ramuri industriale din
amonte sau aval de agricultură care să ajute această ramură;
- pentru încurajarea capitalului străin au adoptat principiul “preţurilor deschise” şi un
tratament egal cu cel autohton.
Asupra procesului de occidentalizare a României, proces pregnant către
sfârşitul perioadei interbelice, ţărăniştii nu au avut un punct de vedere unitar.

Tendinţele de industrializare a ţărilor agrare sud-est europene, inclusiv a României, sunt


generate de următoarele necesităţi:
½ creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă suplimentare din agricultură;
½ asigurarea unei mai mari independenţe a agriculturii faţă de pieţele occidentale industrializate;
½ creşterea gradului de conlucrare între agricultură şi industrie.
Argumentaţia lui Madgearu se înscria în următorul tablou al faptelor şi datelor reale:
❒ intensificarea industrializării ţărilor agrare în perioada interbelică coincidea cu apariţia fenomenului
suprapopulaţiei agricole;
❒ primele două reforme agrare au sporit considerabil exploataţiile agricole ţărăneşti de dimensiuni
mici şi mijlocii;
❒ paralel cu aceasta, a avut loc o creştere rapidă a populaţiei săteşti, a crescut densitatea populaţiei
raportat la suprafaţa agricolă cultivabilă, s-a ajuns la o fărâmiţare a proprietăţii ţărăneşti şi la un
surplus de braţe de muncă la sate16.
14
Bărbulescu M. şi colab. - op.cit., p.427.
15
Bărbulescu M. şi colab. - op.cit., p.427.
În plus, el argumentează şi cu indicatori economici concreţi, reali:
• “munca industrială este ,mai productivă decât cea agricolă, coeficientul variind, după ţară,
de la 1,6 ori la 4 ori, în favoarea industriei în ţări mai avansate. Pentru România,
productivitatea în industrie se apreciază a fi de 4-5 ori mai mare decât în agricultură”17.
În acelaşi timp, a sesizat şi o serie de factori care frânau dezvoltarea industrială a ţării, cum ar
fi: disponibilitatea modestă de capitaluri şi de forţă de muncă naţională specializată şi chiar politica de
preţuri a cartelurilor industriale, care limita consumul şi, ca atare, îngusta şi perspectivele extinderii
producţiei.
Modelul avansat de Madgearu18 avea un singur criteriu de raportare, şi anume creşterea gradului
de ocupare a forţei de muncă, fapt pentru care el propune:
º intensificarea culturilor agricole;
º industrializarea agriculturii;
º dezvoltarea industriilor complementare agriculturii, dar şi a industriei în ansamblul său.
Rezultatul unor astfel de măsuri se vor regăsi în următoarele:
❒ agricultura va deveni mai independentă faţă de piaţa externă;
❒ dezvoltarea industriei va spori posibilităţile de consum de produse alimentare variate;
❒ industria naţională va putea găsi un debuşeu intern suficient datorită sporirii capacităţii de
cumpărare a populaţiei rurale.

Virgil Madgearu (1887-1940). Absolvent al Facultăţii de Filosofie, din cadrul


Universităţii din Leipzig (Germania), unde îşi susţine şi examenul de doctorat (1911)
în ştiinţe economice şi financiare, obţinând calificativul maxim, summa cum laude.
Întors în ţară ocupă prima sa slujbă, în 1912, ca şef de serviciu la noua instituţie
înfiinţată pe atunci, Casa centrală a meseriilor şi asigurărilor muncitoreşti. În scurtă
vreme devine redactorul-şef al publicaţiei pe care o editează această instituţie -
Monitorul asigurărilor muncitoreşti19 . prin concurs, în 1916, ocupă postul de
profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti,
susţinând două cursuri, elaborate pentru prima oară în învăţământul economic
superior din România: studiul practic al întreprinderilor economice şi al
transporturilor. În cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, al cărui membru era, devine
secretar general, în timp ce Iuliu Maniu era preşedinte şi Ion Mihalache,
vicepreşedinte. A ocupat funcţii ministeriale în stat, în intervalele 1929-1931 şi 1932-
1933, la agricultură şi domenii, la industrie şi comerţ, la finanţe şi la lucrări publice.

16
Nicolae-Văleanu I, Problema agrar ţărănească între cele două războaie mondiale, în lucrările lui Virgil Madgearu, din
volumul Profesorul V. Madgearu”, Ed. Academiei R.S.R., Buc., (1987), p.161.
17
Madgearu V., Economia industrială, Curs litografiat, (1933/1934), p. 11,12.
18
Madgearu, V., La politiqoe economique exterieure de la Roumanie (1927-1938), Buc., (1939), p.20.
19
Malinschi V., Evocări bibliografice, lucrare publicată în volumul Profesorul Virgil Madgearu - evocări, studii, Ed.
Academiei R.S.R., Buc., (1987), p.52.
Cercetările sale abordează economic, social şi politic o plajă foarte largă de
probleme, de multe ori antagonice, dar şi complementare: agricultură-industrie, ţărani-
muncitori, gospodăria ţărănească şi cooperativa agricolă.
Din bogata sa listă bibliografică, menţionăm titlurile cu referire la agricultură
şi la chestiunea agrară: Ţărănismul (1921); Revoluţia agrară şi evoluţia clasei
ţărăneşti (1921); Teoria economiei ţărăneşti (1925); Agarianismul (1927);
Agrarianismul, capitalismul, industrialismul. Contribuţii la studiul evoluţiei sociale
româneşti (1936).
În ultimii ani ai vieţii sale, profesorul V. Madgearu a lucrat la Cursul de
economie politică, care trebuia să reprezinte o sinteză a prelegerilor ţinute în faţa
studenţilor economişti.
Moare prematur, în plină putere de muncă, la numai 53 de ani, fiind asasinat
de legionari din cauza opoziţiei sale virulente faţă de tendinţa imperialistă a
Germaniei hitleriste asupra României.

b) A doua orientare: promovarea prioritară a industriei


privitoare la viitorul României, îşi găseşte expresia, pentru prima dată într-o formulare coerentă, în
opera lui N. Şuţu. Acesta era un adept al modernizării agriculturii, şi vedea progresul “plugăriei” numai
în corelaţie cu cel al industriei, al oraşului, care-i poate oferi un debuşeu pentru produsele sale. Şuţu
dorea o dezvoltare armonioasă cu centrul de greutate pe agricultură, dar cu o industrie activă, care să-i
prelucreze produsul. În acest sens, insista asupra unor măsuri de stimulare a agriculturii cum ar fi
crearea de industrii complementare, înfiinţarea de ferme model, perfecţionarea căilor de comunicaţii,
înfiinţarea băncilor agricole, crearea unui sistem de învăţământ practic agrar.

N. Şuţu, fiu de domn fanariot, mare proprietar şi ideolog


conservator, primul economist moldovean, şi-a expus părerile în
numeroase scrieri între 1838-1867, dintre care remarcabilă este Apercu
sur l’etat industrial de la Moldavie. Foloseşte pentru prima dată termenul
de ţară eminamente agrară, pentru a defini situaţia economică a
Moldovei. A fost împotriva împroprietăririi ţăranilor.

Tot în cadrul celei de a doua orientări se înscrie şi opera lui P.S. Aurelian. Spre deosebire de
Ionescu Siseşti, care “iubea agricultura ca pe o valoare în sine”20, şi de Şuţu, care o “privea cu ochii
reci ai economistului, anexându-i industria”21, P. S. Aurelian considera că pentru dezvoltarea României
este nevoie de o industrie adevărată.

20
Georgescu V. - op.cit., p.202.
21
Georgescu V. - op.cit., p.202.
Petre S. Aurelian (1833-1909, n. Slatina). Agronom, economist
şi om politic liberal român. Academician (1871), profesor universitar la
Bucureşti, ministru şi prim-ministru (1896-1897. Adept al
protecţionismului economic, a militat pentru independenţă şi
industrializarea ţării. Lucrări de seamă: Cum se poate fonda industria
românească şi Industria românească faţă de libertatea comerţului de
importaţiune.22

Tema industrializării nu a fost tratată doar de politicieni sau economişti din Principate, ci şi de
ardeleni. Încă din 1839, Gh. Bariţiu critică faptul că industria ardeleană nu se dezvolta îndeajuns şi că
aceasta provincie avea doar un rol de furnizor de materie primă în cadrul Imperiului Austro-Ungar.
În preajma independenţei, susţinătorii modernizării, industrializării, pe care o considerau
sinonimă progresului, îmbrăţişau ideea, sintetic formulată în 1896 de Haşdeu: “o ţară curat agricolă
cheamă invaziunea, în antichitate, ca şi astăzi, în trecut, ca şi în viitor, o naţiune curat agricolă, mizeră
şi sclavă înăuntru, este menită a fi înghiţită de către popoarele fabricante”.
Pentru perioada antebelică, reprezentantul de seamă al progresului ţării prin promovarea
industriei a fost Constantin Dobrogeanu Gherea. El nega clar “importanţa agriculturii” sau minimaliza
“seriozitatea problemei agrare şi nu avea nici o îndoială că viitorul României (…) depinde în primul
rând de industrializare”23

Constantin Dobrogeanu Gherea (1855-1920, n. Rusia şi stabilit


în România în 1875). Fruntaş al mişcării socialiste de orientare marxistă.
Cea mai cunoscută şi profundă lucrare a sa a fost Neoiobăgia. Studiu
economico-social al problemei noastre agrare, apărută în anul 1910 şi
urmată de a doua ediţie în 1911. În accepţiunea profesorului N.N.
Constantinescu, opera economică a lui C.D. Gherea se împarte în două
mari grupe:
a. cea de prezentare, explicare şi difuzare a teoriei socialismului
occidental;
b. cea de cercetare şi diagnosticare a vieţii economice şi sociale
româneşti.24
Neoiobăgia era, în viziunea lui, un concept atotcuprinzător al
relaţiilor ţărăneşti contemporane: “deoarece conservă fondul esenţial al

22
*** Dicţionarul enciclopedic al limbii române, vol. I, p.139.
23
Bărbulescu M. şi colab. - op.cit.,p.394.
24
Constantinescu N.N. - op.cit., p.176.
vechii iobăgii, dar cu un amestec necesar şi faţă de elementele capitaliste,
produs al vieţii şi dezvoltării noastre semicapitaliste şi sub forma
înşelătoare liberalo-burgheză, este deci o iobăgie nouă”25.

Formulările sale îmbracă un aspect lozincard, ceea ce a permis comuniştilor, când vor accede la
putere, ca prin speculaţii si denaturări, să le folosească în susţinerea politicii lor aberante de
industrializare: “Acolo unde fierbe viaţa şi lupta, acolo unde strigătul strident al sirenei chiamă,
mulţimea muncitoare la muncă (…), acolo şi numai acolo poate fi idealul nostru şi al ţării (…). Acolo
naşte viitorul”26.
În perioada interbelică, două teorii au fost reprezentative în ce priveşte promovarea reală a
industriei ca motor al modernizării şi progresului economic în statul burghez: liberalismul şi
neoliberalismul.
Liberalismul s-a manifestat, ca mişcare politică, cu precădere prin intermediul liberalilor.
Politica economică a acestora era centrată pe dezvoltarea industriei, cu deosebire a industrie
grele, autohtone. Nu au avut o orientare coerentă în domeniul agriculturii. În procesul dezvoltării,
industria trebuia să-şi subordoneze agricultura. Cu excepţia reformei agrare din 1918-1921, pe care la
guvernare fiind, au înfăptuit-o, în rest au lăsat intactă organizarea agriculturii şi au făcut foarte puţin
pentru sporirea producţiei agricole sau pentru creşterea nivelului de trai al ţărănimii.
Liberalismul românesc îşi are rădăcinile în cel occidental, dar a fost adaptat la
“realităţile sociale şi economice naţionale”. S-a manifestat de timpuriu pe scena politică
locală (mijlocul secolului al XIX-lea). Fundamentează doctrina politică a Partidului
Naţional Liberal (P.N.L.), partid care, în perioada dintre cele două războaie mondiale, a
însumat cea mai lungă perioadă de guvernare.
Conducerea mişcării liberale şi, implicit a P.N.L. s-a coagulat în jurul familiei
Brătianu, cu reprezentanţii ei de seamă: Ionel I.C.Brătianu, Vintilă Brătianu, Gheorghe
Brătianu.
Liberalii, conform doctrinei lor, au luptat pentru promovarea în România a
principiilor democratice europene: libertate şi drepturi egale pentru toţi.
În politica economică s-a pus accentul pe dezvoltarea industriei proprii şi pe
întărirea burgheziei industriale autohtone. Respectând motto-ul “prin noi înşine”,
acceptau capitalul străin “într-un cadru determinat” şi sub “autoritatea statului român”27
Promovau conducerea economiei într-o manieră autoritară, prin intermediul
instituţiilor statului.

25
Dobrogeanu-Gherea C., Neoiobăgia, Ed. Socec, Buc, (1910), p.370-371.
26
Dobrogeanu-Gherea C., Neoiobăgia, Ed. Socec, Buc, (1910), p.426.
27
Mureşan M. - op.cit., p.305.
Neoliberalismul se deosebeşte foarte puţin de teoria clasică liberală, în ce priveşte recunoaşterea
rolului precumpănitor al industriei faţă de agricultură.

Neoliberalismul a însemnat depăşirea concepţiei clasice liberale prin


faptul că lasă individului căi totale de afirmare, statul neavând alt rol decât de a
garanta pacea şi siguranţa cetăţenilor şi a proprietăţii acestora. Promova
interesul colectiv în faţa celui particular.
Clasa socială privilegiată şi purtătoare a progresului istoric era
burghezia. Ştefan Zeletin (1882-1934), exponent de frunte al acestui curent,
spunea, în lucrarea sa Burghezia română: originea şi rolul ei istoric (1925),
care s-a bucurat de o mare atenţie în acea perioadă: Soarta ţării se identifică cu
soarta burgheziei naţionale. Pentru acesta, ţărănimea era o forţă social-politică
inexistentă, iar proletariatul nu conta ca forţă politică. Politic, neoliberalii erau
adepţii democraţiei28.

În concluzie, cei aproape o sută de ani precedenţi pătrunderii comunismului în România au fost
dominaţi de disputa între partizanii unui efort axat pe dezvoltarea industriei ca imperativ absolut în
vederea intrării României în rândul naţiunilor moderne şi cei care puneau accentul pe ocrotirea
agriculturii mici şi mijlocii (care a dus la formula uşor ironică: “România este o ţară eminamente
agricolă”).
Această dihotomie s-a manifestat nu numai la nivel doctrinar, dar şi, într-o oarecare măsură, la
nivel parlamentar, între cele două mari partide: conservatorii favorizând mai mult latura agricolă -
întâlnindu-se paradoxal pe acest teren cu populiştii şi viitorii ţărănişti, pe când liberalii erau categoric
sprijinitori ai dezvoltării industriei29.

*
* *

Industria a pornit la drum pe două trasee principale de evoluţie: prin transformarea


(metamorfozarea) unor activităţi meşteşugăreşti în industrii propriu-zise şi prin importurile de industrii
de către capitalul autohton, la care s-au adăugat cele aduse de capitalul străin.
La început, domeniile de concentrare industrială urmau sursele locale de materii prime:
alimentare, forestiere, extractive. În timp, procesul s-a extins. Mai târziu, în intervalul dintre cele două
războaie mondiale au apărut şi s-au dezvoltat la un nivel performant european, ramuri industriale noi:

28
Bărbulescu M. şi colab. - op.cit., p.424-425.
29
Djuvara N., O scurtă istorie a românilor, Ed. Humanitas, Buc., (1999), p.172.
siderurgia, metalurgia, construcţiile de maşini, electrotehnica. Ritmul de dezvoltare a fost oscilant, dar
ascendent, mai ales în perioada interbelică, şi superior celui din agricultură. La sfârşitul perioadei
analizate, în 1939, industria românească realiza peste o treime din produsul social şi ceva mai puţin din
venitul naţional. Este pentru prima dată când întâietatea în realizarea acestor indicatori este disputată cu
agricultura.

Tabelul 4
Contribuţia ramurilor economiei naţionale la produsul social
şi venitul naţional, în 1939
%
Ramura Produsul social Venitul naţional
Industrie 39,0 30,8
Agricultură şi silvicultură 30,1 38,1
Construcţii 5,4 4,4
Transporturi 6,4 6,5
Circulaţia mărfurilor 11,2 14,9
Alte ramuri 7,9 5,3
Sursa: Dumitru, N., Manea, M, Niţă, C., Pascu, A., Trandafir, A., Trandafir, M. (1999), Istoria românilor, Ed.
Humanitas, Buc., p.142.

Agricultura fusese supusă la două şocuri reformatoare structurale (1864 şi 1921), suferise
cutremurul social al unei răscoale ţărăneşti (1907) şi suportase greul a două războaie (1877 şi 1918).

În toate ţările în cursa de industrializare au izbucnit lupte


amarnice, adesea sângeroase între grupările industriale şi comerciale
(…) şi latifundiarii (…) aliaţi, foarte adeseori, cu biserica (ea însăşi o
mare proprietară de pământ). Masele ţărăneşti erau silite să părăsească
pământurile pentru a furniza mână de lucru noilor “mori satanice” şi
fabricilor care se înmulţeau prin tot decorul. Grevele şi rebeliunile, (…),
disputele de frontieră, răscoalele (…) au erupt odată ce războiul
intereselor din civilizaţia agrară cu cel din civilizaţia industrială a
devenit conflictul principal - tensiunile centrale din care derivau alte
conflicte (…). Industrializarea a dus la expansiunea pieţelor naţionale,
însoţită de ideologia naţionalismului. Pe ansamblul ramurii predominau
procesele de muncă extensive, tradiţionale, bazate pe forţa de muncă de
tracţiune animală şi tehnologii rudimentare.(Toffler, A. (1995), Război şi
antirăzboi, Ed. Antet, Buc., p.33)

Aceste evenimente au slăbit forţele de producţie în agricultură, imprimând acesteia un ritm de


creştere mai lent decât cel al industriei. Totuşi, agricultura a rămas baza economiei, sursa dezvoltării
sociale şi a dezvoltării sectoarelor economice neagricole, inclusiv a industriei.
Acţiunea a fost şi reciprocă deoarece modernizarea economiei prin industrializare a indus în
agricultură următoarele fenomene:
➠ micşorarea continuă şi ireversibilă a dimensiunilor exploataţiilor agricole mari;
➠ afirmarea gospodăriilor ţărăneşti ca exploataţii dominante în peisajul agricol românesc;
➠ apariţia şi manifestarea pe o scară crescătoare a procesului de producţie de tip industrial atât în
producţia agricolă, dar şi în cea de prelucrare a produselor respective.
În plan social şi demografic, raportul rural/urban (sat/oraş) nu a fost o reflecţie a raportului
agricultură/industrie. Satul şi populaţia sa a dominat societatea românească. Mai mult, în 1939, 78%
din populaţia activă continua să se bazeze pe agricultură ca principala sursă de venit, în timp ce doar
10% din aceasta era angajată în industrie30.
Acest tablou sinoptic conduce la următoarele concluzii finale:

Tabelul 5 ❒ România a pornit cu un handicap imens de timp faţă de ţările


Distribuţia pe medii sociale
a populaţiei europene dezvoltate (de exemplu faţă de Anglia, cu două sute de
Anii Total Urban Rural
100,0 17,2 82,8
ani, iar faţă de Franţa şi Germania cu peste o sută de ani). Nici
1860
1899 100,0 18,8 81,2 activităţile meşteşugăreşti autohtone, rudimentare şi legate
1920 100,0 22,2 77,8
1934 100,0 18,2 81,8 eminamente de agricultură, nu lăsau loc pentru speranţe.
Sursa: Axenciuc, V. Evoluţia economică a
României. Cercetări statistico-economice. 1859- Totuşi, sămânţa industrializării s-a prins (atenţie: pe
1947. Vol.II Agricultura, Ed. Academiei
României, Buc., (1996),, p.17 structuri economice eminamente agrare) şi a crescut mai repede
decât în multe ţări europene dezvoltate. Astfel, de la mimetismul începuturilor, impus de capitalul străin
predominant, s-a trecut, în deceniile trei şi patru ale secolului XX, la sincronismul cu economiile
occidentale. Trebuie să observăm că, în această perioadă, dată fiind predominanţa doctrinei liberale,
capitalul industrial autohton s-a impus, ceea ce a conturat o industrie specific naţională. Nu mai era
decât un pas până la integrarea europeană ulterioară.
Economia românească, în anii premergători ultimei conflagraţii mondiale, îşi schimbase profilul
din tradiţional agrar în agrar-industrial.

3.3.2. A doua etapă


Este cuprinsă în intervalul 1945-1989, când politica economică a fost fundamentată numai pe
doctrina comunistă (de orientare marxist-leninistă şi după modelul sovietic) care presupunea realizarea
unui raport just (s.n.) între industrie şi agricultură. “Justeţea comunistă” era astfel motivată: agricultura
era considerată ramură de bază, iar industria ramură prioritară în procesul dezvoltării economiei

30
Bărbulescu M. şi colab. - op.cit., p.440.
naţionale, deoarece dezvoltarea agriculturii, construcţiilor, transporturilor (…) este rezultatul
nemijlocit al procesului de industrializare a ţării31.
Această abordare generală are trăsături parţial corecte, deoarece recunoaşte rolul progresist al
industriei în economie şi se înscrie în curentul european de gândire, precum şi în cel naţional din
perioada interbelică şi nu numai: se urmărea o dezvoltare mai accelerată a industriei faţă de agricultură.
Latura ideologică subiectivă era cea care, înainte de toate, a dat contururile acestei orientări
generale. În fapt, pe fond ideologic au apărut şi s-au manifestat disproporţiile din domeniile economic,
social şi politic. În economie, mai mult ca oriunde, deoarece cursa spre industrializare şi, implicit
urbanizare, s-a putut înfăptui numai prin exploatarea agriculturii şi pauperizarea ţăranului. Partidul
comuniştilor, unic de altfel pe eşichierul politic, era un partid al clasei muncitoare. Celelalte categorii
sociale, ţărănimea şi intelectualitatea, erau “aliatele” muncitorilor, dar nu şi egale acestora. Industria
era ramura economiei unde muncitorii se regăseau în proporţie covârşitoare. Totodată, industria
necesită o mare concentrare de forţă de muncă, ceea ce impune şi localizarea ei, cu deosebire, în oraşe.
Deci, muncitorimea, avantajată de doctrina comunistă (în definitiv, era a lor) şi-a impus punctul de
vedere, în faţa celorlalte categorii sociale, cu valoare de adevăr absolut: industria mai presus decât
agricultura, oraşul mai presus decât satul.
Doctrinar, funcţia economică a statului era aproape absolută. Acum, statul era cel care dicta
regulile jocului din cadrul raportului fundamental industrie-agricultură, şi nu legile sau forţele specifice
pieţei libere.
Legăturile directe dintre aceste două ramuri au fost reduse până la pragul eliminării lor totale. În
contrapondere, s-au intensificat legăturile indirecte, cu rută ocolitoare: agricultură-stat-industrie, şi
invers. În acest tablou de acţiune, planul a devenit instrumentul forte în mâna statului, pentru realizarea
echilibrului economic de ansamblu. Prin plan, dată fiind configuraţia sa piramidală şi în virtutea
poziţiei de vârf pe care o ocupa acum, statul stabilea, dirija şi controla consistenţa şi intensitatea
mişcărilor materiale, financiare şi umane din economie.
Comunitatea dintre industrie şi agricultură, ca de altfel a întregii economii, se fundamenta pe
proprietatea socialistă a statutului, care se racorda la mecanismul economic prin unităţile mari,
gigantice. În agricultură, dominante erau unităţile de stat sau cooperatiste de mii şi chiar zeci de mii de
hectare. În industrie, se împlinea visul nutrit la începutul veacului de C.D.Gherea: “sirena”
combinatelor, fabricilor şi uzinelor chema la muncă cohortele de muncitori (orăşeni şi navetişti) care,
nu cu mult timp în urmă, fuseseră ţărani şi rămăseseră în fond tot ţărani pentru că doar munca în
industrie nu le putuse modifica şi mentalităţile, aşa după cum ar fi dorit comuniştii.
31
Giosan N., Ceauşescu I. , Gheorghiu,M., Agricultura socialistă a României, Ed. Politică, Buc., (1983), p.79.
Din această cauză, legăturile pe fluxul integrator de piaţă dintre industrie-agricultură-industrie
se desfăşurau doar între unităţile de dimensiuni mari şi foarte mari, a căror mobilitatea managerială şi
de marketing era minimă în cadrul planului de stat.
Raportul dintre industrie şi agricultură a fost distorsionat chiar de procesul industrializării,
deoarece:
➢ se avea în vedere dezvoltarea tuturor ramurilor industriale, dar şi implementarea acestora în
toate zonele ţării, obiective cu efecte monstruoase, adesea hilare prin cinism, când în zone
eminamente agricole, lipsite de potenţialităţi concrete industriale (resurse naturale, forţă de
muncă, piaţă etc.) apăreau, peste noapte, de exemplu combinate siderurgice;
➢ asimilarea progresului tehnic se realiza numai prin eforturi proprii şi prin cultivarea spiritului
creator autohton (apreciat a fi superior celui străin).
Întreaga economie, şi în special agricultura, erau aliniate ritmului obsedant al industrializării.
De pildă, în cadrul investiţiilor din economia naţională, investiţiile pentru industrie erau pe primul loc,
anual situându-se între 45-46%, uneori atingând şi pragul de 50%32. Sursele din producţie pentru
investiţiile din industrie au slăbit baza productivă din agricultură. Aşa se face că la cumpăna dintre
deceniile opt şi nouă ale secolului XX agricultura nu mai putea răspunde solicitărilor necesare susţinerii
industriei.
A fost momentul când s-a atacat fondul de consum al populaţiei. Din această cauză, pe lângă
multe altele s-a trecut la raţionalizarea alimentelor de bază, pentru toată populaţia ţării şi pe tot
parcursul ultimului deceniu comunist.

La începutul anului 1982, a fost introdusă în unele oraşe din


provincie, raţionalizarea pâinii, a făinii, a zahărului şi a laptelui, iar în
1983, raţionalizarea s-a extins aproape în întreaga ţară, cu excepţia
Capitalei. Raţiile lunare personale au fost reduse progresiv până într-atât
încât, în preajma revoluţiei din 1989, în unele regiuni ale ţării ajunseseră la
un kilogram de zahăr, un kilogram de făină, un pachet de margarină de
500 de grame şi cinci ouă33.

Surplusul la produse agroalimentare, peste nevoile de consum naţional, evident calculate


artificial, era destinat exportului, iar veniturile dobândite din această sursă acopereau imensele datorii
generate de achiziţiile externe pentru industrie.

32
Mureşan Maria, Mureşan D. - op.cit., p.239
33
Bărbulescu N. şi colab. - op.cit., p.545
Configuraţia de ansamblu a economiei naţionale în preajma evenimentelor din decembrie 1989
(tabelul 6) era industrial-agrară. Comuniştii, în intervalul celor aproape cinzeci de ani cât au condus
ţara, au înclinat balanţa în favoarea industriei. Dar, din perspectiva istoriei, această inversare nu o
putem aprecia ca fiind un merit eminamente comunist.
Tabelul 6
Anii % din fondurile fixe ale % din populaţia ocupată a
economiei naţionale ţării

industrie agricultură industrie agricultură


1950 19,46 10,6 12,0 74,1
1960 27,25 18,9 15,1 65,4
1970 35,48 15,9 23,0 49,1
1980 43,62 12,9 35,5 29,4
1989 47,46 16,8 38,1 27,5

Ritmurile şi proporţiile din economia interbelică prefigurau clar o astfel de situaţie. De aceea, în
mod cert, chiar şi fără comunişti, România ar fi fost astăzi tot o ţară industrial-agrară, dar cu observaţia
că altul ar fi fost peisajul economic naţional. Mai mult, dezvoltarea s-ar fi încadrat, ca şi în perioada
premergătoare ultimei conflagraţii mondiale, în coordonatele modernismului de tip occidental şi nu
copiind modelul de tip sovietic.

3.3.3. A treia etapă

Este în perioada postcomunistă, care aduce în prim plan măsurile reformatoare, ce vizează
schimbarea economiei de comandă, aproape în întregime etatizată, într-o economia liberă, de piaţă.
În domeniul economic, spre deosebire de cel politic, schimbarea se face pe o perioadă mai
lungă de timp. Din această cauză, în societatea supusă schimbării, tranziţiei, decizia economică
urmează, în general, celei politice. Pentru că în societate nu se pot produce schimbări majore fără
conflict34(s.n.). acest fenomen, în economie, se manifestă prin scăderea potenţialităţii, a eficienţei. Iată
de ce, puterea publică, prin politica sa economică, poate să determine direcţia tranziţiei şi, în acelaşi
timp, să influenţeze viteza ei.
Aplicând aceste aprecieri generale asupra triunghiului care stabileşte poziţia puterii publice faţă
de raportul fundamental din economie, între industrie-agricultură, ajungem la următoarele concluzii
definitorii pentru perioada de tranziţie:

✔Funcţia economică a statutului a fost supusă unei diminuări permanente, pe ansamblu lentă şi în
grade diferite de intensitate, pe anumite intervale de timp, domenii şi sectoare de activitate, şi chiar

34
Toffler A., Război şi antirăzboi, Ed. Antet, Buc., (1995), p.31
în cadrul acestora. Forţele care definesc şi compun piaţa au avut o libertate îngrădită (este adevărat
crescătoare), din cel puţin două motive:
1. statul este încă cel mai mare agent al economiei, cu deosebire în industrie;
2. politica economică a fost racordată la cea socială şi nu invers.
În acest sens, mersul procesului de privatizare este edificator. Astfel, în prezent, agricultura este
ramura economică cea mai privatizată. Datele statistice demonstrează că obiectivul de 80% privind
pragul privatizării în economie a fost atins şi depăşit numai în agricultură. Aici, linia dominantă a
privatizării a fost reconstituirea şi constituirea dreptului de proprietate asupra pământului. Dar, procesul
în sine a fost, în acelaşi timp, sectorial şi secvenţial, întrucât la nivelul anului 1991 a cuprins fostele
cooperative agricole de producţie, iar numai după aproape un deceniu s-a extins şi asupra fostelor
întreprinderi agricole de stat. În industrie, privatizarea s-a înscris pe linia vânzării capitalului social sau
al activelor şi a înaintat greu şi sincopat, în special în unităţile gigantice din siderurgie, metalurgie,
construcţii de maşini, deci în sectoarele prioritare din economia comunistă.

✔Agricultura se supune mai greu totalitarismului decât industria. Este suficient să comparăm
comportamentul acestei ramuri în două perioade istorice distincte, opuse doctrinar:
- 1948-1962, perioada etatizării, înfăptuită rapid în industrie, ca urmare a actului de
naţionalizare din 1948 şi foarte greoi şi pe întreg intervalul, în agricultură;
- 1990-prezent, perioada dezetatizării, proces care, aşa cum am arătat mai sus, a înaintat
mult mai rapid şi mai profund în agricultură decât în industrie.

✔Pe fondul progresului istoric obiectiv din economie, inclusiv cel de industrializare, proprietate
funciară are tendinţa de a se concentra în jurul familiei de agricultori. Există aici o dublă motivaţie:
- sociologică, acceptată şi de economişti şi, în multe cazuri chiar exagerată de aceştia, se
bazează pe “dragostea, ataşamentul ţăranului român” faţă de bunul său cel mai de preţ-
pământul.
- economică, mai greu sesizabilă, are explicaţii ceva mai ample şi se bazează în bună măsură pe
faptele istorice, dar şi pe aprecierile unor înaintaşi. Istoric, s-a constatat că pe măsura evoluţiei
procesului de industrializare, în agricultură se produce o diminuare a marilor exploataţii
funciare, simultan cu gruparea terenurilor în jurul familiilor de agricultori. Procesul este comun
tuturor ţărilor europene, deci şi României. Principalele momente reformatoare din agricultura
noastră, intervenite după, dar şi pe măsura industrializării economiei (1864, 1921, 1945, 1991 şi
2000) au dat câştig de cauză gospodăriilor ţărăneşti în faţa marilor exploataţii agricole.
Absolutizarea marii exploataţii de către comunişti şi sancţionarea ei ulterioară în cadrul
procesului reformator actual demonstrează caracterul obiectiv al acestui proces.

✔În reglarea raporturilor dintre industrie şi agricultură puterea publică trebuie să ţină seama de o
componentă socio-economică determinantă: familia de agricultori. Gospodăria ţărănească,
exploataţia dominantă în agricultura prezentă, este un agent al economiei cu o structură şi un
comportament cu totul aparte. Structura sa include două componente simbiotice: familia şi exploataţia
agricolă ca atare. Comportamentul aparte al gospodăriei ţărăneşti este dat de rolul determinant al
familiei în conducerea, reglarea şi susţinerea mecanismelor economice. În acelaşi timp, mediul
economic exterior gospodăriei determină comportamentul familiei de agricultori. Astfel, într-un mediu
economic favorizant progresului, deci activităţilor neagricole, inclusiv industriei, gospodăria
dobândeşte un caracter deschis pieţei de forţă de muncă, cât şi celei comerciale. În caz contrar, ea are
tendinţa de a se izola, deoarece va produce, cu deosebire, pentru propria familie.

✔Politica economică a determinat izolarea agriculturii faţă de industria din amonte şi din aval de
ea. În economia totalitară, se stabilesc legături pe fluxul de integrare după schema: Marea unitate
industrială furnizoare - Marea unitate agricolă producătoare - Marea unitate industrială
prelucrătoare. Tranziţia a adus o modificare fundamentală pe acest traseu. Astfel, după apariţia şi
aplicarea legii nr.18/1991, care a determinat lichidarea marilor unităţi agricole cooperatiste şi
reactivarea gospodăriilor ţărăneşti, ca exponente ale exploataţiilor mici şi foarte mici din agricultură,
legăturile amintite au urmat schema: Marea unitate industrială - Mica exploataţie agricolă - Marea
unitate industrială. Aceste legături sunt nefuncţionale, sterile economic. Natura, care în multe cazuri,
explică fenomenele economice, oferă un exemplu tipic: produsul rezultat din încrucişarea unei
cabaline, fie şi din rasele superioare, şi un măgar, nu poate fi decât steril. Iată un exemplu şi din
economie. Înainte de 1989, uzina Tractorul Braşov, intra în parteneriat cu unităţile agricole beneficiare
prin intermediul a 41 de baze judeţene, de aprovizionare desfacere specializate. Deci, relaţia era de la
Marea unitate industrială la Marea unitate agricolă, cu observaţia că legăturile dintre acestea erau
armonizate printr-o structură tot de mari dimensiune. Astăzi, aceeaşi uzină şi în aceeaşi poziţie de lider
naţional în producţia de tractoare şi maşini agricole se adresează direct celor 4,6 milioane de ţărani cu
gospodării agricole. De altfel, în aceeaşi situaţie se află întreaga industrie producătoare de input-uri
pentru agricultură. Relaţiile se desfăşoară deci pe schema: Mare - Mic - Mare. Pe acest fundal
relaţional au loc şi alte fenomene economice şi sociale negative:
✘ deschiderea foarfecelui preţurilor în defavoarea agriculturii şi escaladarea tensiunilor sociale
(greve, proteste, marşuri) din parte muncitorilor industriali:
✘ stocarea producţiei de către ţărani.

✔Activităţile de management şi marketing, care, în fond, definesc statutul autonom al agenţilor


economici pe o piaţă liberă, se manifestă diferit:
- managementul se subordonează puterii publice, în virtutea statutului acesteia de proprietar
majoritar în economie (în domeniul public si privat de stat din agricultură). Ca atare s-a produs
translatarea din economia de comandă a multor tehnici şi metode de conducere dictatoriale. În
fapt, managementul în perioada de tranziţie, a fost mai mult cosmetizat decât schimbat;
- marketingul, eliberat de tutela planului centralizat al statului, a intrat sub umbrela totală a
agenţilor economici. De aceea, legăturile de marketing de natură materială, financiară,
economică dirijate şi controlate prin plan de către statul comunist au căzut din vârful
triunghiului către baza acestuia prin realizarea lor, în mod direct, între agenţii economici,
indiferent de mărimea şi profilul acestora.
Iată paradoxul situaţiei !
Marketingul, propriu unei economii libere este formulat şi condus de un management dependent
de puterea publică, dar incapabil să-şi impună interesele, deoarece îi lipseşte instrumentul de
manifestare: planul.
La un deceniu după evenimentele din decembrie 1989, profilul economiei naţionale îşi mai
păstrează caracterul industrial-agrar dobândit de regimul anterior. Astfel, în produsul intern brut, la
nivelul anului 1997, industria deţinea o pondere de peste 35%, iar agricultura, de aproape 18% (fig.1).

Fig.1 Ponderea valorii adaugate brute pe principalele activitati


in produsul intern brut
40 1996
35 1997
30
25
% 20
15
10
5
0
Agricultura Industrie Constructii Comert Transport si
depozitare
Sursa: Anuarul
statistic al României 1998

Cum era şi de aşteptat, reforma a determinat o scădere a producţiei în toate sectoarele de


activitate (fig.2). În fapt, pe tot intervalul tranziţiei, producţia industrială, ca de altfel a tuturor ramurilor
neagricole, s-a situat sub pragul celei realizate în anul 1990. În agricultură, producţia a avut un caracter
sinusoidal, cu oscilaţii mari de la o perioadă la alta, ceea ce demonstrează dependenţa ei ridicată faţă de
influenţa aleatorie a factorilor naturali.

Fig.2 Indicii valorii adugate brute pe principalele activiati

140
120 Agricultura
100 Industrie
80 Comert
%
60 Constructii
40 Total
20
0
1992 1993 1994 1995 1996 1997

Sursa: Anuarul statistic al României 1998

Industria a suportat mai greu şocul schimbărilor, fapt ce a condus la mutaţii structurale
semnificative în economie.
În industrie, efectele negative induse de reformă au fost aşa de puternice, încât au anulat
eficienţa în producţie, pe care ar fi trebuit să o aducă fondurile de investiţii, fonduri care au fost
crescătoare din 1994 şi mult mai mari faţă de cele din agricultură, unde au fost descrescătoare după
1994 (fig.3).

Fig.3 Indicii investitiilor pe actiitati ale economiei nationale


140
120
100
80 Agricultura
%
60 Industrie
40
20
0
1992 1993 1994 1995 1996 1997

Sursa: Anuarul statistic al României 1998

Dar, cea mai contradictorie evoluţie s-a înregistrat între indicatorii demografici şi cei de forţă de
muncă. Astfel, după ce populaţia României, încet dar sigur s-a urbanizat, în ultima vreme forţa de
muncă din industrie se reduce, iar cea din agricultură creşte (tabelul 7).
Tabelul 7
Evoluţia populaţiei pe medii sociale şi a forţei de Considerăm că, dintre aceşti indicatori,
muncă din industrie şi agricultură
Anii Structura structura forţei de pentru viitor numai populaţia urbană îşi menţine
populaţiei pe muncă activă pe
medii sociale ramuri economie trendul crescător, indiferent de structura pe
urban rural industrie agricultură
1990 54,3 45,7 - - ramuri a economiei naţionale. Industria a
1991 54,1 45,9 - -
determinat declanşarea procesului de urbanizare
1992 54,3 45,7 31,6 32,2
1993 54,5 45,5 30,1 35,2 şi a influenţat mersul acestui proces pe parcursul
1994 54,7 45,3 28,8 35,6
1995 54,9 45,1 28,6 33,6 ultimilor 150 de ani. Astăzi sarcina urbanizării
1996 54,9 45,1 29,2 34,6
1997 55,0 45,0 27,2 36,8 este dublată şi de celelalte ramuri şi activităţi
Sursa: Anuarul statistic al României, 1998
socio-economice neagricole
Depăşirea actualei crize şi relansarea economică a României va determina scăderea forţei de
muncă în agricultură (proces invers celui actual). În industrie însă, procesul de diminuare a forţei de
muncă va înregistra pentru mult timp cote din ce în ce mai mici. Sporirea forţei de muncă ocupată în
industrie este posibilă numai după ce se produce relansarea efectivă a producţiei.

* *

3.4. Scenarii de formare a profilului economiei naţionale

Pornind de la precedenta analiză istorică (mai îndepărtată sau mai apropiată zilelor noastre),
precum şi de la practica mondială privind raportul între industrie şi agricultură, am identificat trei
scenarii posibile de evoluţie a profilului economiei naţionale:

3.4.1.Profilul agrar-industrial
Este susţinut, din perspectivă istorică, de realizările în domeniu de până la Cel de al Doilea
Război Mondial, dar şi de nenumăratele curente de gândire: sămănătorismul, poporanismul, ţărănismul
şi de personalităţi economice de marcă: I. Ionescu de la Brad, N. Iorga, V. Madgearu.
Spre un asemenea profil evoluează şi tendinţele din perioada de tranziţie, care lasă de înţeles că,
într-un viitor nu prea îndepărtat, agricultura va fi preponderentă în economia naţională a României.
Experienţa mondială aduce şi ea în prim-plan, exemplul clasic al unui stat agrar-industrial,
respectiv Danemarca, ţară modernă, în plină dezvoltare economică. Faptul de a fi un stat agrar-
industrial nu o împiedică sa facă parte din U.E. alături de alte state puternic industrializate.
În acest scenariu, Prof.dr. O.Parpală imaginează următoarea schemă de lucru, pornind de la
ideea că agricultura, adecvată condiţiilor de producţie din România, trebuie considerată ramură de
bază a economiei35.
În acest context, el are în vedere organizarea, în primul rând, în amonte de agricultură a unor
ramuri industriale producătoare de mijloace de producţie necesare acestei ramuri: tractoare, maşini şi
unelte agricole, îngrăşăminte chimice, erbicide, pesticid., precum şi producţia de energie-combustibil şi
electricitate. Se consideră că, în actualele condiţii, România dispune de toate materiile prime necesare
fabricării acestor mijloace de producţie moderne, în cantităţile strict reclamate de nevoile agriculturii
româneşti.
În al doilea rând, se impune organizarea ramurilor aflate în aval de agricultură, adică a
ramurilor a căror dezvoltare se bazează pe prelucrarea superioară (industrială) şi valorificarea
resurselor productive obţinute în agricultură.
La toate acestea trebuie să se adauge în amonte şi/sau în aval de agricultură:
- transporturile de tot felul, dar mai ales cele terestre (feroviar şi auto) şi cele fluviale (mai ales
după legarea - pe Dunăre - a Mării Nordului cu Marea Neagră, prin canalul Dunăre-Marea Neagră),
pentru a facilita buna aprovizionare cu materii prime a industriei, cu utilaje a agriculturii şi desfacerea
în condiţii optime a produselor agricole;
- construcţiile, mai ales productive, care vor trebui să ia o mare dezvoltare la sate, în vederea
creşterii animalelor şi depozitarea produselor agricole;
- serviciile, pentru ca orice locuitor (inclusiv cel de la sate) să se bucure de o asistenţă tehnică
de înaltă calificare, în toate treburile gospodăriei sale.
Realizarea unei asemenea structuri - pe care o socoteşte optimă - a economiei româneşti nu va fi
o “treabă uşoară şi va necesita timp”, datorită dezechilibrelor create ca urmare a politicii de
industrializare forţată. Dar, cu timpul, o îndrumare competentă a economiei româneşti poate asigura o
integrare raţională a acesteia în procesul de diviziune internaţională a muncii.
În concluzie, Prof.dr. O.Parpală consideră că prin adoptarea acestui scenariu se poate realiza
organizarea unei agriculturi moderne şi rentabile, care ar urma să satisfacă nu numai nevoile de consum
alimentar al populaţiei şi nevoile productive ale industriei prelucrătoare, dar şi disponibilităţi pentru
export (cerute în toată lumea, indiferent de gradul de dezvoltare a ţărilor partenere). În acest fel
România ar putea să-şi facă reintrarea în rândul marilor exportatori de produse agricole.

35
Parpală O., Economia agriculturii sau politica agrară la români, A.S.E., Buc., (1995), p.37,38
3.4.2. Profilul industrial-agrar
Este modelul economic dobândit în “epoca” comunistă şi menţinut în toată perioada de
tranziţie. Adepţii acestui model, dintre care cei mai reprezentativi au fost liberalii (dacă avem în vedere
perioada ante şi interbelică), s-au bazat pe truismul că progresul economic de ansamblu este condiţionat
de progresul din industrie. Pe plan mondial şi european, acest model este propriu în aproape toate ţările
dezvoltate economic.
Reformarea economiei româneşti după 1989 a determinat comprimarea producţiei în toate
sectoarele de activitate, şi cu deosebire în industrie. Dată fiind dezvoltarea sa forţată din perioada
totalitară, s-a prefigurat apariţia, într-un viitor nu prea îndepărtat, a unei posibile schimbări în raportul
ierarhic dintre industrie şi agricultură.
Dar în perioada următoare tendinţele actuale nu pot avea o evoluţie lineară şi iată de ce:
✔ experienţa istorică relevă că orice reformă are o perioadă de manifestare determinată în timp (mai
lungă sau mai scurtă), deoarece, ca şi crizele, cărora le urmează sau peste care se suprapun, se
produce în mod ciclic. Deci, nici reforma actuală nu poate fi prelungită la nesfârşit, ea are o
finalitate.
✔ dacă luăm ca model legile din natură, proprii în multe cazuri şi celor din economie, există un prag
obiectiv de comprimare a unui obiect, respectiv a producţiei. Depăşirea acestui prag, în fizică,
înseamnă explozie, iar în economie, prăbuşirea sistemului. O atare situaţie este exclusă, pentru
moment, în agricultură, dat fiind insularizarea sa faţă de întreaga economie, mai ales ca urmare a
slăbiri legăturilor cu industriile din amonte şi aval de ea. Caracterul autarhic al producţiei din
gospodăriile ţărăneşti, dominante în peisajul agricol contemporan, determină un grad ridicat de
autonomie a întregii ramuri într-un mediu economic general supus tensiunilor reformatoare. În
industrie însă, presiunile reformatoare sunt încă în derulare şi se pare că nu au atins punctul critic de
maximă intensitate. Dar, în eventualitatea atingerii acestui punct (ceea ce este foarte probabil dacă se
păstrează metodele actuale de privatizare) agricultura îşi va continua mersul său independent, ceea
ce va reprezenta o şansă sigură de relansare ulterioară a industriei.
✔ tendinţa şi ritmul mobilităţii populaţiei pe medii sociale sunt inevitabil orientate spre urbanism
făcând inoportună şi chiar imposibilă migrarea spre rural a actualei populaţii industriale. Este
utopică, dacă nu fantezistă, părerea că agricultura poate să mai polarizeze, în ritmurile precedente,
întreaga forţa de muncă industrială disponibilizată. În fapt, şomajul se manifestă în rural, deopotrivă
cu cel din urban. Totodată, veniturile, precum şi condiţiile de viaţă ale orăşenilor au fost şi sunt
indiscutabil superioare celor ale ţărănimii. Întoarcerea la sate, chiar şi a persoanelor şomere la oraş şi
cu proprietăţi funciare în rural, este percepută, la nivelul familiilor în cauză, ca un act decizional
extrem de dramatic. Iată de ce parte din familiile de orăşeni, aflate într-o asemenea situaţie refuză re-
ruralizarea lor.
În concluzie, toate cele arătate mai sus sunt cauzele care exprimă şi susţin continuarea
modelului industrial-agrar din economie.
Dar, spre deosebire de comunism, în democraţie vor rezista acele ramuri şi activităţi cu o
profitabilitate corespunzătoare eforturilor consumate. Pornind de la acest criteriu, prin sistemul
normativ juridic, economic, financiar sau fiscal, dar şi prin cadrul instituţional administrativ politica
economică promovată de puterea publică are competenţa de a asigura un mediu economic fertil
intensificării legăturilor între industrie şi agricultură. În acelaşi timp, acţiunile de politică economică
trebuie să pună accent în procesul dezvoltării economice generale pe acele ramuri şi sectoare
industriale care asigură promovarea progresului tehnic naţional. Evident, tabloul structural de ramură,
atât în industrie, cât şi în agricultură, va înregistra modificări substanţiale în urma procesul reformator
de dezetatizare a economiei. Sancţionarea unei întreprinderi sau ramuri economice (mai vechi sau mai
noi, mai mare sau mai mică, care foloseşte resurse materiale naţionale sau străine, care produce pentru
intern sau pentru extern etc.) va fi dictată de piaţă, în funcţie de calitatea propriului act decizional.

3.4.3. Societate informatizată


Se bazează pe accepţiunea generală că viitorul aparţine informatizării. O astfel de societate este
fundamental diferită de modelele clasice, tradiţionale, tratate anterior. O opinie pertinentă privind
“instaurarea” acesteia se regăseşte în lucrările lui A. Toffler.
În acest sens, autorul foloseşte termenul metaforic de Val, prin care delimitează nu atât în timp,
cât mai ales în ceea ce priveşte caracteristicile economice, sociale, culturale, trei etape, “valuri”.
Elementele lor identificatorii, după cum apar în lucrarea Război şi antirăzboi (Ed. Antet, 1995), sunt
prezentate mai jos:

Civilizaţia Primului Val a fost, şi încă mai este, inexplicabil ataşată


de pământ. Indiferent de forma locală pe care şi-o asumă (…)
reprezentanţii săi, ea este un produs al revoluţiei agrare. Chiar şi astăzi,
mulţimi de oameni trăiesc şi mor trudind solul neînduplecat, la fel cum
făceau şi strămoşii lor.
Originile civilizaţiei din Al Doilea Val se află în dispută. Unii istorici îi
urmăresc originile până în perioada Renaşterii sau chiar mai departe. Da,
hotărâtor a fost momentul primei aplicări economice a maşinii cu abur şi al
începutului proliferării fabricilor în Marea Britanie, Franţa şi Italia. Ţăranii au
început să se mute la oraş. Idei noi şi îndrăzneţe intrau în circulaţie: ideea de
progres; strania doctrină a drepturilor individuale; noţiunea rousseauistă a
contractului social; laicismul; despărţirea bisericii de stat (…).
Multe dintre aceste schimbări erau propulsate de un nou mod de creaţie a
averii - producţia în fabrică. (…) s-a format un sistem compus producţia de masă,
învăţământul masă, mijloacele de informare în masă, toate conexate şi slujite de
instituţii specializate - scoli, corporaţii şi partide politice. Până şi structura
familiei s-a modificat, de la marea gospodărie în stil agrar, unde locuiau laolaltă
mai multe generaţii, la nucleul familial, restrâns la strictul necesar, tipic pentru
societăţile industriale (…).
Industrializarea a dus la expansiunea pieţelor naţionale, însoţită
de ideologia naţionalismului.

Naţiunile din Al Treilea Val vând lumii informaţii şi inovaţii (s.n.),


management, cultură superioară şi populară, tehnologii avansate, software,
educaţie, instruire, asistenţă medicală şi alte servicii. (…)
În economiile pe bază cerebrală ale celui de Al Treilea Val, producţia de
masă (…) constituie deja o formă demodată. Producţia de-masificată - serii
scurte de produse înalt-specializate - reprezintă noul cap de pod al fabricaţiei.
Desfacerea pe piaţă de masă cedează locul segmentării pieţelor şi “marketing-
ului pe particule”, în paralel cu schimbarea producţiei. Serviciile proliferează.
Bunurile patrimoniale intangibile, ca informaţiile, devin resursa-cheie.
Muncitorii nepricepuţi sau necalificaţi rămân şomeri. (…).. Mass-media se de-
masifică în paralel cu producţia, iar reţelele TV gigantice se comprimă, odată cu
proliferarea noilor canale. Şi sistemul familial se de-masifică: familia de tip
nucleic, cândva standardul modern, devine o instituţie minoritară, în vreme ce
proliferează formulele cu un singur părinte , cuplurile necăsătorite, familiile fără
copii şi celibatarii.(…)
Acest fenomen creează o nevoie rapace de computere, reţele de
telecomunicaţii digitale şi noi mijloace de informare (s.n.). (…)
De fapt, economia celui de Al Treilea Val operează cu viteze atât de mari,
încât furnizorii pre-moderni abia mai pot ţine pasul. (…) În cele din urmă,
tehnologia lor bazată pe cunoştinţe, înalt capitalizată, va prelua numeroase
sarcini care le revin în prezent ţărilor cu mână de lucru ieftină, urmând a le
îndeplini mai repede, mai bine şi mai ieftin.

În ultimii zece ani, societatea românească a fost prinsă în vârtejul ameţitor al schimbării.
Furtuna, departe de a se potoli, pare să-şi adune noi forţe. Schimbarea îşi rostogoleşte talazurile peste
industrie şi agricultură, oraş şi sat, muncitori şi ţărani, clasa politică şi electorat. Adultul de astăzi,
crescut şi format la izvoarele societăţii socialiste “multilateral dezvoltate”, percepe acest tăvălug, dar
mai ales “roadele” sale, prin prisma modelelor istorice trecute. Noul, simbolizat metaforic de
computere, aparţine generaţiei tinere. Cele peste trei milioane de computere intrate pe piaţa românească
după decembrie 1989, relevă, pe lângă disponibilitatea către nou, cu deosebire a tinerilor, mobilitatea
extraordinară a societăţii noastre spre trepte calitativ superioare.
În acest context, politica economică, cu deosebire cea agrară, poate adopta un model nou de
dezvoltare generală, după următoarea schemă:

º construirea unui sistem informatizat unitar al pieţelor input-urilor şi output-urilor agricole;

º fixarea punctelor de informaţie, la nivel de comună şi ulterior, la nivel de sat sau exploataţie
agricolă, integrate fluxurilor comerciale de piaţă;

º conectarea punctelor de informaţie la un centru de comandă, dar şi interconectarea între ele;

º dublarea punctelor de informaţii cu operatori privaţi de piaţă, care să asigure circulaţia operativă şi
eficientă a fluxurilor comerciale pe filierele integrate.

Realizarea, dar şi fezabilitatea unui astfel de model sunt garantate de: efortul investiţional
relativ mai mic decât sprijinul financiar acordat în prezent agriculturii; posibilitatea recuperării
fondurilor investite printr-o acţiune ulterioară de privatizare a sistemului; atragerea în sistem a tinerilor
economişti agrari, proaspeţi absolvenţi de facultate, înarmaţi cu înalte cunoştinţe de specialitate, dar a
căror utilitate socială este încă discutabilă; nevoia modestă de spaţii de funcţionare, spaţii care în
mediul rural pot fi foarte uşor identificate şi amenajate în cadrul construcţiilor social-culturale cu un
grad redus de utilizare sau chiar abandonate.
Bibliografie
1. Axenciuc V., Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1947, Vol. II,
Agricultura, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1966
1. Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea S., Teodor P., Istoria României, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1998
2. Constantinescu N.N., Istoria gândirii economice româneşti, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
3. Djuvara N., O scurtă istorie a românilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999
4. Dobreogeanu-Gherea C., Neoiobăgia, Ed. Socec, Bucureşti 1910
5. Dumitru N., Manea N., Niţă C., Pascu A., Trandafir A., Istoria românilor, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1999
6. Georgescu V., Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), Colecţia istorică Ion Dumitru, Verlag,
Munchen, 1987
7. Giosan N., Ceauşescu I., Gheorghiu M., Agricultura socialistă a României, Ed. Politică, Bucureşti,
1983
8. Madgearu V., Cu privire la raporturile economiei româno-germană, Facla, Bucureşti, 2197, 1939
9. Madgearu V., Agrarism, capitalism, imperialism, Ed. Economistul S.A., Bucureşti
10.Malinschi V., Evocări bibliografice, lucrare publicată în volumul Profesorul Virgil Madgearu -
evocări, studii , Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978
11.Mureşan Maria, Mureşan D.
12.Nicolae-Vălean I., Problema agrar ţărănească între cele două războaie mondiale, în lucrările lui
Virgil Madgearu, din volumul Profesorul Virgil Madgearu, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978
13.Parpală O., Economia agriculturii sau politica agrară la români, Ed. A.S.E., Bucureşti, 1995
14.Toffler A., Război şi antirăzboi, Ed. Antet, Bucureşti, 1995
15.* * * Anuarul Statistic al României, 1998
16.* * * Dicţionarul enciclopedic al limbii române, Vol. I