PERIOADA TINERETII

Este considerată perioada de vârf a dezvoltării şi puterii de punere în valoare a potenţialului fizic şi
psihic.
Perioada tineretii(25-35 ani) este de stabilizare si maturizare biopsihica deplin in care subidentitatile
sociale, profesionale, maritale, parentale se echilibreaza prin castigarea unui statut si rol cu influente
pertinente pentru evolutia personalitatii si comportamentul tanarului.
Tineretul zilelor noastre se caracterizeaza printr-o atentie deosebita acordata vietii sociale si politice, ca si
prin integrarea in profesie. Dupa o intensa acumulare de cunostinte din perioadele anterioare, tineretul este
matur biologic si psihic, pregatit pentru a se adapta la noile conditii. La intrebarea ce ii este specific unei
maturitati reusite, Freud raspunde ca iubirea si munca sunt cele doua dimensiuni care definesc maturizarea.
Iubirea se realizeaza, la aceasta varsta, prin casatorie, iar munca prin castigarea idntitatii profesionale.
Framantarile sociale, politice, frecventele seisme economice din lumea contemporana fac sa creasca
dificultatile cu care se confrunta tineretul si sa erodeze, pentru unii, o parte din aspiratiile si mentalitatile
constituite in perioada adolescentei. Aceastea presupun nu numai o pregatire mai buna a tanarului, dar si
investitii psihice pentru a crea structuri personale si comportmentale care sa faciliteze coechilibrare
individului la un astfel de mediu. In societatile anterioare nu se ridicau atatea probleme si tutela
parintilor(cu dependenta economica si afectiva) se prelungea si in aceasta perioada, ceea ce a facut ca
tanarului, ce se incadreaza in aceasta etapa, sa i se acorde mai putina atentie pe linia investigatiilor
concrete. In ultimul timp, psihologia varstelor acumuliaza date tot mai interesante din cercetarile organizate
a tot mai multe autori.
In perioada tineretii, apare o tendinta conturata de a observa continutul de valori al umanitatii, nivelul
atins de aceste valori cu care este pus sa se confrunte si masura in care este pregatit sa raspunda cerintelor
vietii reale. Spre deosebire de perioadele anterioare, in tinerete se diferentiaza, se constientizeaza prezentul
de viitor si se adopta un mod personal de prospectare cu incarcatura afectiv-motivationala pentru
contributia ce si-o propune sa o aduca la destinele lumii. In acest context, tanarul devine sensibil si
recalcitrant la intalnirea cu nonvaloarea, noncompetenta si la persoane devalorizate sau depasite de
evenimente, dar este receptiv la cele care au calitati deosebite, interesante si isi aduc o contributie la un
domeniu sau altul. Inca din etapa de trecere spre perioada tineretii(20-24 ani, a adolescntei prelungite), au
loc o serie de restructurari ale planului intern si se manifesta caracteristici specifice adultului tanar. Prin
dezvoltarea tipului paternal, caracteristic societatii moderne cu ritmul sau trepidant, tanarul se orienteaza
tot mai mult spre angajarea sociala, spirituala si productiva.
Tipul fundamental de activitate pentru tânăr este cel de persoană activă, angajată social în vederea
producerii unor valori materiale, spirituale sau în prestarea unor oferte de serviciu.
Tipul de relaţii se complică întrucât presupune:
- relaţii date de integrarea şi respectarea ierarhiei profesionale;
- relaţii cu colegii de serviciu;
- relaţii cu familia de provenienţă şi cu noua familie;
- intercomunicare în plan civic, politic, sau pentru întreţinerea afinităţilor e lider.
Ca urmare, tipul de relatii devine foarte complex, deoarece trebuie respectata ierarhia profesionala,
sociala si se stabilesc forme de intercomunicare functionale pentru planul cunoasterii. Alte tipuri de relatii
noi sunt cele ce privesc constituirea familiei si implicarea in viata intima a acesteia. Inca din subperioada
adolescentei prelungite, tanarul se confrunta cu situatii diverse, cum ar fi cele legate determinarea studiilor
pentru unii, serviciul militar sau angajarea intr-o munca salariata pentru altii. Mai cu seama, acest ultim
aspect echivaleaza cu castigarea statutului social de adult si dobandirea autonomiei economice ce
presupune o mai mare independenta fata de parinti si creeaza posibilitatea constituirii propriei familii. Dar
tanarul este framantat de situatia de provizorat rezultata din nesiguranta locului de munca, a stabilirii
confortului de locuit, a incertitudinii cu privire la asigurarea celor necesare traiului, a problemelor
sentimental care se pot ivi etc.
 Direcţii de dezvoltare specifice tinereţii;

Întrebarea specifică adolescenţei este „Cine sunt eu?”. În tinereţe se metamorfozează în întrebări de tipul
„Cum pot să îmi rezolv în practică aspiraţiile?” sau „ În ce direcţie mă îndrept?”.

White (1975) a identificat 5 „direcţii de dezvoltare” specifice tinereţii:

- stabilirea identităţii eu-lui, printr-o angajare serioasă în rolurile sociale, de exemplu în rolul
ocupaţional. Acest lucru ajută individul să se definească, să păstreze o preocupare pentru un eu stabil şi
de calitate. Dezvoltă o opinie stabilă despre el;
- independenţa relaţiilor personale – dezvoltă relaţii intense cu cilalţi, ceea ce-i va face să fie mai
atenţi la trebuinţele lor;
- creşterea intereselor – pentru studiu, pasiuni, ocupaţie, relaţii cu alţii;
- umanizarea valorilor – stabilesc legături între norme, cerinţe morale şi evenimentele de viaţă.
Conştientizează suportul uman al valorilor şi modul cum acestea sunt aplicate în societate;
- extinderea ocrotirii – devin mai interesaţi de sprijinirea celor cunoscuţi sau a celor deprivaţi, care
suferă.
Subetapele tinereţii si activitatea de invatare

- între 24-28 ani este o perioadă de identificare profesională primară, în care tânărul este pe poziţia de
stagiar, încercând să cunoască şi să se adapteze la programul de activitate, la cerinţe organizatorice, la
ritm, modalităţi, stil. Se conturează rolul profesional propriu şi rolul de soţ, statutul de părinte. Apar
dificultăţi de surprindere a nuanţelor profesionale, de acoperire a unor îndatoriri extraprofesionale,
stabilirea unui orar care să răspundă şi vieţii de familie.
- între 28-32 ani – se acumulează experienţă, deprinderi, se intensifică ritmul, se manifestă
responsabilităţile, apar intenţii de suplimentare a pregătirii profesionale (se înscriu la cursuri serale,
fără frecvenţă), se implică mai mult în educarea copiilor.
- 32-35 ani – statutul social-profesional este în progres, contribuţia activă este la apogeu, apar noi
îndatoriri de coordonare, organizare. Se extind relaţiile oficiale pe verticală. Aspiraţiile pentru confortul
familial progresează, programul angajează insistent soţii în educarea copiilor. Se elaborează „stiluri de
activitate educaţională” specifice fiecărei familii de cerinţe, control dar şi de participare la jocul, la
distracţiile copiilor.
Întregul potenţial senzorio-percepriv şi motric se manifestă la nivel maximal, pragurile diferenţiale ale
văzului, auzului, mirosului etc. au cele mai mici valori, ceea ce înseamnă că tinerii au cele mai clare,
bogate, precise percepţii. Acestea se specializează în funcţie de dominanta profesională, întocmai ca şi
spiritul de observaţie.
Totodată sunt marcate de resursele individuale, fiind puternic personalizate. Se dobândesc însuşiri
senzoriale discriminative după 8-10 ani de exerciţiu profesional.
Aprecierea vizuală, solicitată intens, în electronică, biologie, la microscop, după 27 ani începe să scadă.
Tipologii auditive se formează prin profesiile muzicale, sportive, miniere, la cei ce lucrează cu diferite
motoare, iar cele tactile sunt exersate prin: gastronomie, marină, aviaţie, construcţii de drumuri şi poduri.
Pragul diferenţial spre sfârşitul tinereţii devine mai puţin dezvoltat dar capacitatea de receptare a
informaţiilor senzoriale specializate activează la maximum.
Tinerii dispun de capacitatea de a învăţa mişcările cu uşurinţă, la cote înalte de precizie şi de control.
Până la 30 ani se obţin cele mai semnificative performanţe în învăţarea mişcărilor complexe.
Tinereţea este o perioadă de evidentă perfecţionare senzorial-perceptivă şi de socializare a acestor
resurse.Privind gândirea, se rezolvă operativitatea impregnată de specificul profesional. Cei ce lucrează în
domeniul tehnic operează cel mai bine în sfera relaţiilor cantitative, cei care lucrează în contabilitate, în
istorie, vor prezenta abilităţi pentru fixarea datelor, a cifrelor.

Apare acea specializare a gândirii atât în câmpul selecţiei şi decodificării conţinutului informaţional
profesional cât şi al modului de lucru, al raţionamentelor.
Se apreciază că este perioada conservării capacităţilor de gândire şi a nivelului de inteligenţă atins,
fenomen care depinde de următorii factori:
- nivel de şcolaritate;
- gradul calificării profesionale;
- nivelul şi volumul solicitărilor intelectuale.
Aceşti factori acţionează şi asupra memoriei.
Procesele de stocare, depozitare în memorie continuă şi devin mai active cel puţin din 2 motive:
satisfacerea unor trebuinţe de cunoaştere şi construirea unor competenţe profesionale, ceea ce dezvoltă
memoria profesională.
Creşte selectivitatea memoriei iar memorarea logică, memorarea voluntară deţin poziţii privilegiate.
În planul înţelegerii, tinerii dovedesc preocupări pentru surprinderea relaţiilor, cauzelor, pentru explicarea
unor mecanisme de funcţionare adeseori cu riscul unui consum mare de timp.
Intensitatea cu care se manifestă afectivitatea, este mai puternică decât la adult dar mai selectivă decât în
adolescenţă. Investiţiile afective sunt puternice, bine direcţionate şi stabile. Tinerii sunt capabili de dăruire
profundă, motiv pentru care se consideră că pot iubi sau urî fără limită.
Caracteristicile subidentităţii sociale pun în evidenţă prezenţa la tineri a unor disponibilităţi afective cu
încărcătură socială: adeziune faţă de mişcări, organizaţii, fundaţii, concepţii politice, sau atitudine
refractară, de respingere a orânduirii, a sistemului. Uneori pot ajunge până la fanatism sau îşi riscă viaţa
neglijând pericolele, consecinţele (hippy, reacţiile studenţilor din Franţa, China etc.).
Se implică afectiv şi în activitatea profesională: familiarizarea cu locul de muncă produce emoţii,
tensiuni, încercări suplimentare de control afectiv pentru instituirea unor relaţii pe orizontală şi verticală.
Confruntarea dintre realitate şi proiecte, idealuri, produce „şocul realităţii” trăit sub nenumărate stări:
decepţie, disperare, îndoială faţă de propria persoană, teama de eşec, de neîmplinire.
Multi autori, printre care D.Levinson, considera varsta tanara ca fiind plina de vigoare fizica, cu
manifestari remarcabile de inteligenta, memorie, abilitati, aptitudini, dezvoltate maximal si care
favorizeaza un bun randament in activitatile desfasurate.
Erik Erikson apreciaza varsta tineretii ca fiind dominata de amplificarea identitatii sociale si indeplinirea
de sarcini complexe, care duc la formarea unui statut specific aspiratiilor sale. La acestea, autorul amintit
adauga dezvoltarea intensa a intimitatii prin trairea experientei dragostei si inceputul vietii de familie. Noul
statut, de partener, implica, pe langa satisfactiile respective, si sacrificii, compromisuri in care se includ, in
unele situatii, abateri de al regulile morale pe care tanarul le credea ca fiind imbatabile. În acest stadiu,
majoritatea tinerilor ajung la statutul de părinte care declanşează emoţii, sentimente total inedite, legate de
venirea pe lume a copiilor, de răspunderile parentale.
Se consemnează situaţii în care acea fragilitate afectivă determinată de iminenţa unor situaţii critice care
ridică gradul de sensibilitate, provoacă anxietate, conflict, trăire accentuată a frustraţiilor, ce pot deteriora
sănătatea organică şi psihicăAparitia unui copil in familie constientizeaza mai bine statutul de parinte si se
acumuleaza experienta pentru indeplinirea acestui rol. Cercetarile releva ca tinerii nu au o pregatire
corespunzatoare pentru depasirea, fara dificultati, a rolului respectiv si mai ales, pentru evitarea unor
seisme afective intre parteneri generate de asemenea situatii. Tanara mama este confruntata si cu probleme
legate de educatia copilului, de cresterea si ingrijirea sa.Experienta in cresterea si educarea copiilor, este
redusa si pentru aceasta se pot adopta atitudini prea rigide sau prea lejere. Se dezvolta, astfel, stiluri de
actiune educationala la nivelul familiei.
Cazurile dificile necesită chiar terapii în privinţa vieţii de cuplu conjugal.
Motivaţia este dominată de trebuinţele de autorealizare şi autoformare, activată de interesele cognitive,
interesele profesionale care se amplifică şi se consolidează mai ales dacă tânărul trăieşte satisfacţia
concordanţei dintre proiecte, preferinţe şi preocupări la locul de muncă.
Există numeroase surse de motivaţie pozitivă profesională: promovări, burse, cursuri de perfecţionare,
titluri onorifice. Vocaţia, odată descoperită, este un instrument, factor motivaţional.
La nivelul vieţii de familie, motivele principale vizează cooperarea, comunicarea, starea de sănătate dar
şi de confort, apar unele interese pragmatice (locuinţă, mobilier, maşină).
Sunt active şi interesele ştiinţifice, culturale, în funcţie de statutul profesional, de aspiraţii, de
competenţă, de resurse. Cele mai multe se satisfac prin reţeaua informală şi cu efort individual.
Apare ca o necesitate impusă în primul rând de modificările care intervin în universul profesional:
- rapiditatea perimării unor cunoştinţe şi a apariţiei unor noi informaţii, domenii;
- dispariţia unor profesii şi apariţia altora;
- necesitatea dobândirii unor noi abilităţi individuale.
Este impusă şi de imprevizibilul intervenit în viaţa unor persoane: accidente, handicapuri, transferuri în
altă localitatea lipsită de aceleaşi profil profesional.
Se impune o învăţare care să reactualizeze pregătirea, să o îmbogăţească sau să ofere o reprofilare.
Acestea se realizează prin învăţarea ocupaţională care are un regim mai condensat, de cele mai multe ori de
tip modular, este prin excelenţă de tip interactiv, angajează participanţii la operaţii practice, delimitate
problematic în cadrul activităţii pe ateliere. Este o învăţare de necesitate care devine dominantă pentru
mulţi tineri.
Se produce o schimbare şi în raportul învăţare instituţională şi învăţare individuală, independentă, în
favoarea celei din urmă. Au loc cursuri de aprofundare şi de reconversie profesională.
Apar şi alte forme: învăţare inserată, învăţare interpolară, învăţare incidentală. S-a constatat că ceea ce se
învaţă la locul de muncă este mult mai productiv chiar şi în cazul celor care au un nivel de şcolaritate
modest. La bază se află 2 motive:
- motivaţia profesională care are şi o anume încărcătură negativă (teama de a nu pierde locul de muncă);
- necesitatea unei adaptări mentale la tipurile de solicitări profesionale, persoanele implicate profesional
având o receptivitate crescută a asimilării.
Un fenomen care a atras atenţia psihologilor este oboseala care condiţionează randamentul muncii
productive şi implicit al învăţării ocupaţionale.
Activitatea respectivă, stereotipă, viteza de execuţie a operaţiilor, solicitarea atenţiei, mediul ambiant
uneori insuficient iluminat, oxigenat sunt numai câteva din cauzele care se repercutează negativ asupra
stării de sănătate şi induc o diminuare a capacităţilor neuropsihice.
Termenul de „oboseală” are un grad mai mare de generalitate întrucât vizează aspecte numeroase iar
unele dintre ele sunt doar trăite subiectiv dar nu şi identificate.
Sunt suficiente persoane care nu trăiesc starea subiectivă de oboseală cu toate că din punct de vedere
comportamental sunt epuizate.
Programarea şi conţinutul învăţării trebuie să ţină cont de indicatorii oboselii, dintre care evidenţi sunt:
- scăderea randamentului cantitativ şi calitativ a activităţii;
- modificările fiziologice, respiratorii, circulatorii, apelul excesiv la consumarea unor substanţe
energizante;
- modificări în planul activităţii intelectuale, dificultăţi asociative integrative, rigiditate funcţională
mentală, perturbarea fluentei vorbiri, a corectitudinii scrisului etc.;
- suprasolicitarea automatismelor, apariţia ticurilor, a bulimiei, care poate deregla metabolismul.
Ideal este ca învăţarea ocupaţională să fie gândită ca o modalitate de „odihnă activă” care va solicita
legăturile nervoase ale zonelor de inducţie şi astfel energia nervoasă funcţională se va reactiva, ceea ce va
diminua oboseala. Din factor provocator al oboselii, învăţarea poate deveni un factor care diminuează
oboseala.

Integrarea socio-profesională si congruenţa personalităţii

Perioada de tranziţie prelungită din ţara noastră, are un impact puternic asupra consolidării
statutului şi rolului profesional, aflate la dispoziţia oportunităţilor sociale, cât şi a relaţiilor. Apare
un fenomen specific social – provizoratul – cu cea mai semnificativă incidenţă la nivelul
tineretului care trebuie să-şi adapteze proiectele privind pregătirea şi exersarea profesiei,
organizarea unui confort familial, la imprevizibil.

Dacă adolescenţa este apreciată ca o perioadă de trecere spre statutul biologic potenţial de adult, primii
ani ai tinereţii, iar după alţii chiar perioada cuprinsă între 20-25 ani, reprezintă trecerea spre statutul social
potenţial de adult, statut care înseamnă dobândirea unei autonomii economice (remunerare – salariu, venit
legalizat) şi implicit o independenţă psihica.
Integrarea socială se realizează în mai multe planuri. Cel mai important este planul integrării
profesionale.
Integrarea socio-profesională pentru tineret reprezintă un factor esenţial de menţinere, de asigurare a
sănătăţii fizice şi mentale, de construire şi dezvoltare a personalităţii.
În procesul integrării profesionale pot apare unele dificultăţi, unele obiective ca: organizarea locului de
muncă, dificultăţile întâmpinate pentru realizarea sarcinilor revenite, uzura dotării, inegalităţile de pregătire
profesională între colegi; altele, subiective: lipsa de rezistenţă, distanţa dintre nivelul şcolar de pregătire şi
execuţie, dintre realitate şi aspiraţii.
Atitudinile tinerilor sunt diferite şi vor depinde de tipul de personalitate şi chiar de sex.
Unele studii au constatat că persoanele de sex feminin sunt mai anxioase şi mult mai marcate de insucces
în privinţa integrării profesionale.
De asemenea, structurile de personalitate labile, irascibile, anxioase, neechilibrate, lipsite de capacitate de
efort, dramatizează obstacolele, realizează relaţii de comunicare din necesitate, sunt dezinteresaţi faţă de
problemele colectivului.
Inadaptările profesionale sau familiale se menţin la un nivel destul de ridicat în tinereţe.
Dereglările personalităţii pot fi:
- uşoare, care nu influenţează prea mult activitatea, aparţin psihopatologiei marginale;
- grave, cu o simptomatologie complexă. Evoluţia lor este de la simplu la complex: iniţial tinerii sunt
egoişti, vociferează, îşi impun punctul de vedere, apoi devin violenţi, indiferenţi faţă de viaţa socială,
de dificultăţile profesionale create, apoi recurg la fuga de acasă, înşelătorie, prostituţie.
Spre sfârşitul tinereţii, fenomenul se temperează, iar cei mai mulţi se liniştesc, încearcă să-şi impună un
mod de viaţă activ, înscris într-un regim de activitate normal.
Atragerea încă din perioada pubertăţii a tânărului în activităţi responsabile, reprezintă un exerciţiu cu
valenţe pozitive pentru uşurarea procesului de adaptare.
Integrarea trece prin câteva stadii, fiecare reprezentând un moment ce nu poate fi eludat: acomodarea,
adaptarea, participarea şi integrarea propriu-zisă. Pe măsură ce tânărul trece de la unul la altul, are loc şi o
modificare a motivaţiei de rol. Evoluţia va fi de la subordonare la ascultare când acestea sunt susţinute de o
motivaţie de recompensă şi de comportamente reglate din exterior la motivaţia de autorealizare din ultimul
stadiu, exprimată în comportamente motivate intern, autoreglate.
Integrarea în profesie contribuie la dobândirea:
- identităţii de sine în sfera ocupaţională, când îşi probează capacităţile, resursele, dobândeşte
competenţă;
- identitatea maritală se cristalizează, se stabilizează rolurile maritale;
- identitatea socio-culturală prin adoptarea normelor, prin integrări extraprofesionale, prin roluri în
conducerea unor organizaţii sociale, politice.
Se dezvoltă conştiinţa apartenenţei la generaţie, căreia i se alătură pentru a o susţine şi a evidenţia
capacităţile lor, mai ales după 28 ani.
Aptitudinile şi creativitatea ajung la un nou nivel, se pot exprima în produse cu semnificaţie socială
conferindu-le o poziţie în ierarhia valorilor specifice.
Temperamentul şi caracterul se stabilizează, exprimă maturitate, capacitate de organizare.
Septimiu Chelcea a identificat următoarele caracteristici ale structurii de personalitate la tineri:
Pozitive:
- energie şi dinamism;
- orientarea expresă spre viitor;
- aspiraţii înalte;
- generozitate şi încredere în ceilalţi;
- curaj şi temeritate;
- preţuirea onoarei spiritului de dreptate, dar şi a banilor şi confortului;
Negative:
- încăpăţânare şi impresia că ştie totul mai bine decât ceilalţi;
- înclinaţia de a face numai ce le place;
- narcisism şi egocentrism;
- au o anumită doză de iresponsabilitate în angajările lor;
- păstrează încă exaltarea adolescenţei şi lipsa de măsură.
Criza de vârstă la 30 ani.
În mijlocul tinereţii omul suportă o stare de criză, o cotitură în dezvoltare, din cauza că imaginile de viaţă
formate între 20-30 ani nu-l mai satisfac. Analizând cale parcursă, realizările şi căderile sale, omul
descoperă că necătînd la bunăstarea exterioară actuală a vieţii, personalitatea lui este imperfectă, mult timp
şi putere au fost pierdute în zadar, puţin a făcut în comparaţie cu ce ar fi putut face etc. Cu alte cuvinte, are
loc reevaluarea valorilor şi reevaluarea critică a „Eu-lui” său. Omul descoperă că foarte multe lucruri nu le
va putea schimba în viaţa sa: familia, profesia, decurgerea cotidiană a vieţii. Autorealizîndu-se la această
etapă de viaţă, în perioada tinereţii, omul conştientizează că, în esenţă, se află în faţa aceiaşi dileme –
căutare, autodeterminare în noile condiţii ale vieţii, în corespundere cu posibilităţile reale. Această criză se
manifestă în simţul necesităţii de a întreprinde ceva şi demonstrează că omul trece la o nouă perioadă de
vârstă – v.adultă. „Criza la 30 ani” este o denumire relativă: această stare poate apărea mai devreme sau
mai tărziu.
Pentru bărbaţi în această perioadă este caracteristic schimbul serviciului sau a modului de viaţă, dar
concentrarea lor asupra serviciului şi carierei nu se schimbă. Cele mai frecvente motive de plecare de la
serviciu sunt legate de insatisfacţia de ceva la postul dat: anturajul, salariul, încărcătura etc. Dacă
insatisfacţia de muncă apare în urma tendinţei de a obţine un rezultat mai bun, atunci aceasta va contribui
la perfecţionarea însuşi a lucrătorului.
La femei în timpul crizei se schimbă, de obicei, priorităţile, stabilite la începutul tinereţii (Kraig, 2003;
Levinson, 1990) Femeile orientate la căsătorie şi educaţia copiilor, acum în mare măsură la atrag scopurile
profesionale. Iar cele care dădeau toate puterile sale lucrului, acum le îndreaptă spre familie şi căsnicie.
Trăind criza de 30, omul caută posibilitatea de a-şi stabiliza locul său în viaţa adultă, confirmând statutul
său de adult: vrea să aibă serviciu bun, tinde spre securitate şi stabilitate. Omul încă mai este încrezut în
posibilitatea realizării complete a speranţelor şi dorinţelor, ce-i formează visul şi munceşte intensiv pentru
aceasta.
Cercetările referitoare la deosebirile gender în dezvoltare, au dat rezultate contradictorii. Unii autori
menţionează că perioadele de trecere şi la femei şi la bărbaţi sunt strâns legate cu vârsta. Alţii consideră că
pentru femei indicatori ai trecerii reprezintă stadiile ciclului familial. (Kraig, 2003) G. Şihi propune
„modelele de comportament” ca o clasificare a variantelor posibile de clasificare a problemelor dezvoltării
femeilor şi bărbaţilor. El, ca şi alţi autori (Levinson, 1986;Vitkin,1996) în special atrag atenţia crizei de 28-
32 ani când foarte viu au loc procesele de reevaluare a valorilor şi scopurilor vieţii, căutarea locului său în
viaţă, achiziţionarea noilor responsabilităţi.
Oamenii se deosebesc între ei prin modelele de comportament în dependenţă de alegerea făcută la vârsta de
20 ani. În dependenţă de diferitele modele comportamentale, fiecare individual îşi elaborează rolul său în
viaţă, de aceia este important aprecierea perspectivelor. Modelele comportamentale se schimbă, devin mai
diversificate, reflectând schimbările lumii externe. Şihi consideră că fiecărui model comportamental îi
corespunde un set de probleme psihologice, legate de faptul cît de eficient omul îşi rezolvă problemele de
dezvoltare – o criză profundă şi rămânere la stadiile anterioare de dezvoltare sau intrare reuşită în v.
adultă.(Şihi, 1999)
Modelele de comportament a femeilor
„Grijulii” Se căsătoresc în jur de 20 ani sau mai devreme şi nu vor să iasă din rolul său de femeie casnică.
Ele nu reuşesc să rezolve problemele care sunt specifice acestei perioade: obţinerea independenţei şi
autonomiei, formarea identităţii, „eu”lui integru. Femeia se poate separa de părinţi, dar totdeauna nu poate
fi independentă: funcţiile părinteşti (economice şi de verificare) le ia asupra sa soţul.
Există câteva posibilităţi de identificare patologică la acest model de dezvoltare: prin intermediul soţului,
realizărilor lui, copiilor, sexului. La identificarea prin soţ femeia riscă pierderea individualităţii proprii.
Statutul se obţine prin realizările soţului şi posedarea lucrurilor ce reprezintă simbolurile acestui statut
(haine, maşină, restaurante...). O altă posibilitate de identificare – a deveni mamă. Naşterea copilului oferă
esenţă existenţei, devine o demonstraţie a existenţei feminine. De aceea femeile nelucrătoare continuă să
nască, neştiind cu ce să se ocupe. Mai apoi, cînd copii vor creşte şi vor părăsi casa, căutarea de sine şi a
esenţei vieţii sale va fi şi mai grea. Sexul poate deveni un medicament pentru timpul liber şi obligaţiile
cotidiene. Tinzând spre confirmarea cu ajutorul sexului şi negăsind în el satisfacţie, femeia nimereşte într-
un cerc vicios. Deseori aceasta duce la căutarea plăcerilor în altă parte. Psihologii americani menţionează
că femeile ce nu lucrează sunt mai mult predispuse spre infidelitatea soţului decât cele ce lucrează.
Femeile cu astfel de tip comportamental ajung la criza de 30 ani nepregătite, vulnerabile la loviturile
soartei: ea este lipsită de independenţă, este pasivă, economic dependentă, nu are studii, profesie, identitate
neformată, adică nu este rezolvată problema anterioară de dezvoltare. Aşteptările de creare a relaţiilor ce
vor aduce satisfacţie devin dureroase, grele, în special din cauze interne: creşterea neîncrederii în sine,
reţinere în dezvoltare generală, îngreunate de dependenţa economică. Tot mai mult se simte golul în sfera
realizărilor. Ea simte că a pierdut sensul vieţii, creşte negativismul (Horni, 1993).
Sarcina dezvoltării(identitate, independenţă) este îngreunată de probleme în familie şi rămânerea în urmă
de semeni în sfera profesională. La o ieşire negativă din criză este posibilă regresia la stadiul anterior de
dezvoltare, creşte riscul neurotizării

„Sau-sau” Aceste femei la 20 ani trebuie să facă alegerea între dragoste, copii şi studii, lucru. Se deosebesc
2 tipuri de astfel de femei: unele lasă gândurile de carieră pe mai târziu, dar spre deosebire de „grijuliile”
peste un oarecare timp tind să facă carieră; altele tind să finiseze studiile, lăsînd maternitatea, uneori şi
căsătoria pe mai târziu. În 1 caz avantajele sunt că femeia are posibilitate să efectuieze un lucru intern
enorm, care-i va fi de folos ulterior în stabilirea priorităţilor. Spre deosebire de femeile „grijulii” ele au
trecut criza de vârstă de la adolescenţă la tinereţe, sunt determinate cu scopurile vieţii, este pusă baza
pentru viitoarea carieră. Pericolul acestui model de dezvoltare constă în evoluţia crizei mai tîrziu, pierderea
aptitudinilor profesionale şi concurenţa crescîndă din partea semenilor. Conţinutul crizei: reprimarea acelei
laturi a „eu” lui care doreşte acceptare profesională (carieră). Senzaţiile subiective: anxietate, aşteptări
nesigure, neclaritate. (Şihi, 1999); insatisfacţie cu rolul său de gospodină, opunerea din partea soţului, care
, de cele mai dese ori, nu doreşte ca soţia să lucreze. (Vitkin, 96; Fridan, 92) Studii asupra femeilor din al
doilea caz sunt puţine. De obicei, aceste femei sunt unicul copil în familie, mamele nu au influenţă asupra
lor, taţii le susţin foarte mult autoaprecierea şi devin o sursă emoţională pentru ele. Conţinutul tipic al
crizei: conştientizarea faptului că le-a rămas puţin timp pentru a avea copil, simţul singurătăţii. Încep a
frecventa medicii, îşi schimbă partenerii, se pot căsători rapid. Problemă e că femeii independente, cu un
anumit statut social, îi este greu să găsească un partener egal, iar bărbaţii le privesc precaut. Căutările pot
dura un timp nedeterminat şi femeia poate să nu creeze familie. Printre femeile ce nu s-au căsătorit pot fi
evidenţiate un grup care îşi aleg alte scopuri de dezvoltare. O altă grupă, care reuşesc să obţină un echilibru
cu individualitatea, mai întâi fac carieră, apoi se căsătoresc şi devin mame la 30. Şihi numeşte această
variantă mai efectivă. Avantajele acestui model sunt în faptul că permite planificarea evenimentelor şi
femeia este mai pregătită pentru trecerea vârstei de 30: sunt create relaţiile intime, familia şi realizările
profesionale. (După datele statisticii americane numărul femeilor cu acest model comportamental din 1980
-1988 a crescut de 2 ori.) Criza la această vârstă, de obicei, constă în faptul că „ceasul biologic ” îi spune
femeii că poate întârzia în a deveni mamă, începe a presa soţul care poate să nu fie gata pentru a deveni
tată. Sarcina de a deveni mamă devine fundamentală. Problemă poate deveni că „am întârziat şi nu mai pot
avea copii” şi găsesc ieşire în a înfia copii sau având grijă de nepoţi.
„Integratoare” Încearcă să ajusteze familia, maternitatea cu cariera. Conţinutul crizei: femeia se simte
obosită, vinovată în faţa soţului şi copiilor, permanent trebuie să jertfească ba cu familia, ba cu cariera
pentru a reuşi tot. După părere unor autori (Levinson, 90; Şihi, 99) femeia poate îndeplini aceste roluri
concomitent numai după 35 ani.
Metode de reabilitare:

1.Testul”Increderea in sine”;
2. Testul “Relatii interpersonale”;
3..Testul”Comunicarea in conflict”,Baicu;
4.”Chestionarul caracterologic de Leonhard si Schmieschek”;
5.Terapii(relaxarea ontogena):terapii prin muzica “Efectul Mozart”,1993;
terapii prin desen

Protocolul “Chestionarului caracterologic de Leonhard si Schmieschek”

Numele,prenumele subiectului:X
Virsta:30 ani

Desrierea accentuarilor:
Tipul demonstrativ-egocentrism,teatralism si demonstrativitate comportamentala,autoapreciere neadecvata;
Tipul hiperperseverent-sensibilitate la obide si suparari,spirit razbunator,implicare emotiva de lunga durata
in tot ce i se intimpla;
Tipul hipertim-dispozitie preponderent buna,spirit intreprinzator,activism inalt;
Tipul exaltat-traire intensa,uneori nemotivata a starilor de bucurie,fericire,satisfactie si alternarea frecventa
a acestora cu starile de tristete si disperare;
Tipul anxios-predispunere spre fobie,timiditate,anxietate exagerata;

Bibliografie:

1.”INTRODUCERE IN PSIHOLOGIA VARSTRELOR”, UNIVERSITATEA BUCURESTI,

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTE ALE EDUCATIIEI, SECTIA PEDAGOGIE

2. http://facultate.regielive.ro/referate/psihologie/crizele_de_varsta-87848.html
Ministerul Educatiei Tineretului si Sportului din RM
Universitatea Liber Internationala din Moldova
Faultatea Psihologie si Asistenta Sociala
Catedra Psihologie

Proiect

La tema:Perioada tineretii.Criza de la 30 de ani.

Elaborat:Tcaci Tamara
Gr.21P
Chisinau 2009