Tin sa afirm cu toata hotarrea ca nu dorinta de a scoate n evidenta propria mi per soana ma ndeamna sa spun mai nti cteva

cuvinte despre mine nsumi si despre firea mea, pna a nu ncepe sa astern pe hrtie viata celui care a fost Adrian Leverkhn o prima s i fara ndoiala provizorie biografie a prietenului iubit, genialul muzician, att de cumplit ncercat, mai nti naltat apoi pravalit de un destin potrivnic. Numai presupu nerea ca cititorul mai bine zis: viitorul cititor; deoarece pentru moment nu exi sta nici cea mai modesta perspectiva ca scrierea mea sa poata vedea lumina tipar ului dau poate, daca, printr o minune, ea ar parasi aceasta fortareata amenintata din toate partile care este Europa noastra si ar duce oamenilor de afara un zvo n din taina solitudinii noastre; dar rog sa mi se ngaduie sa iau fraza de la ncepu t: numai gndul ca, probabil, cititorul va dori sa stie cte ceva despre narator ma determina sa pun naintea acestor marturii cteva note referitoare la persoana mea d esigur, pe deplin constient ca tocmai n felul acesta s ar putea sa i trezesc ndoie lile, sa l determin sa si puna ntrebarea daca se afla pe mini bune, vreau sa spun: daca eu, prin ceea ce reprezint, sunt omul potrivit pentru o asemenea menire la care mai curnd ma ndeamna inima dect ma ndreptateste vreo afinitate a firii. Recitesc rndurile de mai sus si ma vad silit sa recunosc n ele o anume neliniste si o ngreunare a respiratiei, ct se poate de caracteristica pentru starea de spirit n care ma aflu astazi, 23 mai 1943, la doi ani dupa moartea lui Leverkhn, la doi a ni dupa ce dintr o noapte adnca el a trecut n cea fara de sfrsit, si cnd eu, n camera de lucru de la Freising pe Iser, mica si intima, ma apuc sa astern pe hrtie pove stea vietii nefericitului meu prieten ce se odihneste ntru Domnul o, de ar fi asa ! de s ar odihni ntru Domnul caracteristica zic, pentru o stare de spirit n care n evoia plina de emotie de a ma confesa se amesteca nespus de apasator cu o sfiala profunda n fata unei ndatoriri ce ma depaseste. Sunt o fire cu totul cumpatata, cr ed ca pot spune sanatoasa, temperata, blnda, nclinata catre armonie si ratiune, un carturar si un conjuratus al "armiei latine", nu lipsit de raporturi cu artele frumoase (cnt la viola d'amore), un fiu al muzelor n ntelesul academic al cuvntului, care bucuros se considera descendent al umanistilor germani de pe vremea faimoa selor Epistolae obscurorum virorum , urmas al unor Reuchlin, Krotus von Dornheim , Muzianus si Eoban Hesse. Demonicul, orict de putin mi as ngadui sa tagaduiesc in fluenta lui asupra vietii omenesti, a fost ntotdeauna categoric strain firii mele , l am eliminat instinctiv din conceptia mea despre lume, fara a simti vreodata nici cea mai mica nclinare catre relatii necugetate cu fortele ntunericului, nici trufia de a le provoca sa urce la mine, iar, de ar ncerca s o faca din propriul l or imbold, fara a contribui la aceasta, ntinzndu le macar un deget. Acestei convin geri i am adus si jertfe, morale, si chiar n ce priveste bunastarea materiala, pr in faptul ca, fara ezitare, am renuntat nainte de termen la cariera mea n nvatamnt, care mi era att de draga, atunci cnd s a dovedit ca ea nu se putea mpaca nici cu sp iritul si nici cu exigentele evolutiei noastre istorice. Din punctul acesta de ve dere sunt multumit de mine. nsa ndoiala mea daca am ntr adevar sau nu vocatia necesa ra pentru misiunea pe care mi am asumat o aici nu e dect ntarita de hotarrea de car e am dat dovada sau, daca vreti, de caracterul marginit al persoanei mele morale . Abia luasem condeiul n mna si mi a si scapat un cuvnt care m a pus ntr o anumita ncur catura: cuvntul "genial"; vorbeam despre geniul muzical al raposatului meu priete n. Or cuvntul acesta, "geniu", chiar daca este superlativ, contine, netagaduit, o sonoritate si un sens nobil, plin de armonie si umanitate sanatoasa, si oameni de felul meu, orict de departe ar fi de pretentia de a face parte ei nsisi din ace asta nalta sfera si de a fi fost daruiti cu divinis influxibus ex alto , n ar ave a nici un motiv ntemeiat de a se simti intimidati n fata lui si nici n ar avea de c e sa nu vorbeasca despre el si sa se comporte n fata sa cu fruntea sus, voios si cu o respectuoasa familiaritate. Asa s ar parea. Si totusi, nu se poate contesta , si nici nu s a contestat vreodata, ca n aceasta sfera stralucitoare exista ceva nelinistitor, ceva irational si demonic, ca si cum ntre geniu si fortele ntuneric ului s ar tese legaturi malefice, si tocmai de aceea epitetele linistitoare: "no bil", "uman", "armonic", pe care am ncercat sa i le alatur, nu vor sa i se potriv easca pe deplin si nu se potrivesc nici macar atunci cnd este vorba si mi pare rau ca sunt nevoit sa fac aceasta deosebire de un geniu pur, autentic, daruit de di vinitate, iar nicidecum de o creatie artificiala, funesta, obtinuta prin interme

diul vreunui elixir diavolesc, ntruchipare culpabila si morbida a unor daruri nat urale, rod al unor tocmeli abjecte... Aici ma ntrerup, cu sentimentul umilitor al unui esec artistic si al unei lipse d e cumpatare. Adrian n ar fi introdus, ntr o simfonie, de pilda, att de prematur o a semenea tema cel mult ar fi lasat o sa se ntrezareasca voalat, abia perceptibil. De altfel, poate ca ceea ce am spus fara sa vreau i va parea cititorului doar o a luzie nenteleasa, obscura, numai eu avnd sentimentul unei indiscretii si al unei n epriceperi grosolane. Unui om ca mine i vine foarte greu, i se pare aproape o fri volitate sa adopte, fata de un lucru care i e mai scump dect ochii din cap, punctul de vedere al artistului creator si sa l trateze cu seninatatea jucausa a acestui a. De aci si interventia mea prematura asupra deosebirii dintre geniul pur si ce l impur, deosebire a carei existenta o recunosc numai pen-tru ca imediat sa ma nt reb daca e drept sa existe. ntr adevar, experienta m a obligat sa reflectez la ace asta problema cu atta staruinta si cu atta intensitate, nct uneori constatam nspaimnta t ca fusesem mpins fara sa vreau dincolo de limitele de gndire ce mi erau ngaduite, cuvenite, ca si cum as fi trait o exaltare "impura" a facultatilor mele naturale ... Din nou ma ntrerup, amintindu mi ca am ajuns sa vorbesc de geniu si de natura sa supusa unei influente demonice numai pentru a explica ndoiala mea daca am sau nu v ocatia trebuitoare ndatoririi asumate. De as putea macar face sa prevaleze asupra scrupulelor mele de constiinta argumentele, bune sau rele, de care dispun. Mi a fost dat sa traiesc multi ani din viata n intimitatea unui om de geniu, a eroulu i acestor file, sa l cunosc din anii copilariei, sa fiu martorul evolutiei sale, al destinului sau si sa aduc modestul meu aport la opera sa creatoare. Libretul exuberantei opere de tinerete a lui Leverkhn, dupa comedia lui Shakespeare Zadar nicele chinuri ale dragostei, a fost scris de mine si mi a fost ngaduit sa partici p ntr o oarecare masura si la elaborarea textului suitei lirice grotesti Gesta Ro manorum, ct si la cel al oratoriului Apocalipsa Sfntului Ioan Teologul. Asta pe de o parte sau, poate, asta i totul. Dar ma aflu de asemenea n posesia unor hrtii, ns emnari nepretuite, pe care raposatul mi le a ncredintat mie si nimanui altuia, ntr un act de ultima vointa, n zilele n care era nca sanatos la minte si la trup sau da ca nu mi este ngaduit sa ma exprim n felul acesta n zilele n care parea astfel prin comparatie si n ochii legii; pe aceste hrtii ma voi ntemeia n relatarea mea, ba mi pr opun ca, dupa o alegere potrivita, sa intercalez unele dintre ele chiar n acest te xt. n fine sau, mai bine zis, nainte de orice si aceasta justificare a fost dintot deauna cea mai ntemeiata, daca nu n fata oameni-lor, macar n fata lui Dumnezeu l am iubit cu groaza si duiosie, cu mila si admiratie, cu daruire si prea putin m am ntrebat daca sentimentul acesta era reciproc. Nu era. O, nu! Faptul ca mi lasa, dupa moarte, schitele de compozitii si filele c u nsemnari zilnice arata mai curnd o ncredere amicala obiectiva, aproape ca as pute a spune plina de condescendenta si, indiscutabil, magulitoare pentru constiincio zitatea, pietatea si corectitudinea mea. Dar sa iubeasca? Pe cine sa fi iubit omu l acesta? Pe vremuri, o femeie poate. Spre sfrsit, un copil posibil. Pe un tnar us uratic, fluture seducator, un intim, pe care mai trziu, tocmai pentru ca simtea o atractie pentru el, l a ndepartat mpingndu l n bratele mortii. Sa si deschida el in ima cuiva? Sa lase el pe cineva sa patrunda n viata lui? Nu exista asa ceva la Ad rian. Devotamentul omenesc, l accepta as jura: fara macar sa bage de seama. Att de mare era indiferenta lui nct abia daca era constient de cele ce se petreceau n jur, abia daca si dadea seama n societatea cui se afla, iar faptul ca numai foarte rar se adresa vreunui interlocutor pe nume ma face sa presupun ca nici nu stia cum l cheama, desi celalalt era perfect ndreptatit sa creada contrariul. As compara sin guratatea lui cu un abis unde se cufundau, fara zgomot si fara urma, toate senti mentele cu care era ntmpinat. Exista n jurul lui o raceala si cum mi se strnge inima cnd folosesc acest cuvnt, pe care si el l a asternut odata pe hrtie, dar n ce mpreju rari monstruoase! Viata si experienta pot da unor cuvinte, luate izolat, un acce nt ce le nstraineaza cu totul de semnificatia lor obisnuita si le confera un nimb de spaima, de nenteles pentru cel nedeprins sa le descifreze sensul cel mai monst ruos.

II Ma numesc Serenus Zeitblom si sunt doctor n filozofie. mi reprosez ca am ntrziat n chi p att de neobisnuit aceasta prezentare, dar desfasurarea literara a nsemnarilor de fata nu mi a dat pna acum ragazul s o fac. Am saizeci de ani, adica m am nascut pr imul din patru copii n anul 1883 de la Cristos, la Kaisersaschern pe Saale, n dist rictul Merseburg, unde si a petrecut si Leverkhn anii lui de scoala, ceea ce mi nga duie sa pot amna descrierea mai amanuntita a acestei perioade, pna ce voi ajunge, cronologic, la ea. Cum viata mea s a mpletit adesea cu aceea a maestrului, va fi m ai potrivit sa vorbesc despre amndoua o data pentru a nu mai cadea n pacatul antic iparii, catre care, de altfel, esti totdeauna mpins cnd ti e inima plina. Fie spus aici doar att, ca familia n care am venit pe lume apartinea burgheziei mi jlocii, pe jumatate nvatata, caci tatal meu, Wolgemut Zeitblom, era farmacist de altfel cel mai de frunte din partea locului; mai exista o farmacie n Kaisersasche rn, dar ea nu s a bucurat niciodata de aceeasi ncredere din partea cumparatorilor ca spiteria "La Sfntul Arhanghel" a lui Zeitblom, si n permanenta a avut o situatie grea. Familia noastra facea parte din restrnsa comunitate catolica a unui oras n care majoritatea populatiei, fireste, era de confesiune luterana; mai ales mama o credincioasa fiica a bisericii si ndeplinea cu scrupulozitate ndatoririle religio ase, pe cnd tatal meu, probabil si din lipsa de timp, se dovedea mai lasator n tre burile astea, fara sa si tagaduiasca nsa ctusi de putin solidaritatea cu coreligio narii sai, solidaritate ce si avea, de altfel, nsemnatatea ei politica. Demn de re marcat e faptul ca saloanele de primire de la etaj, deasupra laboratorului si fa rmaciei, erau frecventate, n afara de parohul nostru, consilierul ecleziastic Zwi lling, si de rabinul orasului, pe nume doctor Karlbach, ceea ce cu greu ar fi fo st cu putinta n cercurile protestante. Ca nfatisare, reprezentantul bisericii roma ne arata mai bine. Dar eu am ramas cu impresia, ntemeiata, poate, ndeosebi pe vorb e de ale tatalui meu, ca talmudistul maruntel, cu barba lunga si cu calota pe ca p, l ntrecea cu mult n eruditie si perspicacitate religioasa pe confratele sau de al ta credinta. Datorez poate acestei experiente din tinerete, dar si receptivitati i luminate a cercurilor evreiesti pentru creatia lui Leverkhn, faptul ca tocmai n problema evreiasca n am putut fi niciodata ntru totul de acord cu felul n care Fhre r ul nostru si paladinii sai au ncercat s o solutioneze, ceea ce si a avut partea de influenta n chestiunea demisiei mele din nvatamnt. Fireste, mi au iesit n cale s i unele specimene ale acestei rase este destul sa ma gndesc, de pilda, la savantu l Breisacher din Mnchen avnd un caracter antipatic si iritant, asupra carora mi pro pun sa arunc oarecare lumina la locul si momentul potrivit. n ceea ce priveste originea mea catolica, se ntelege, desigur, de la sine ca ea m i a modelat si influentat personalitatea, fara nsa ca aceasta latura a vietii mele sa fi intrat vreodata n contradictie cu conceptia umanista despre lume si cu drag ostea pentru "cele mai nobile arte si stiinte", cum li se spunea pe vremuri. ntre aceste doua elemente componente ale personalitatii mele a existat ntotdeauna o a rmonie perfecta, care de altfel nu e greu de pastrat daca te ai nascut si ai cre scut, ca mine, n atmosfera unui orasel stravechi, unde amintirile si prezenta monu mentelor te poarta departe n urma, catre vremurile dinaintea schismei, cnd lumea c restina era una. Kaisersaschern e asezat, ce i drept, chiar n mijlocul regiunii d e bastina a Reformei, n inima tinutului lui Luther, nconjurat de orase purtnd nume c a Eisleben, Wittenberg, Quedlinburg, precum si Grimma, Wolfenbuttel si Eisenach ceea ce, de asemenea, este semnificativ si pentru viata interioara a lui Leverkhn , luteranul, si justifica orientarea initiala spre teologie a studiilor sale. Da r eu as vrea sa compar Reforma cu o punte care duce nu numai din vremurile scola sticii pna n lumea noastra, a gndirii libere, ci si napoi, n evul mediu si poate chia r mai departe, pna la acea traditie crestina catolica dinaintea schismei de pasiun e senina pentru cultura. n ce ma priveste, am sentimentul ca, la drept vorbind, a s fi mai la locul meu n sfera aurita n care Sfnta Fecioara era numita Jovis alma par ens . Ca sa mai adaug strictul necesar la biografia mea, voi spune ca parintii mi au d at posibilitatea sa frecventez liceul din orasul nostru, acelasi unde cu doi ani mai trziu a nvatat si Adrian, scoala ntemeiata n a doua jumatate a secolului al XV lea si care mai purta pna nu demult numele de "Scoala fratilor vietii simple". Nu

mai dintr o oarecare jena, datorita rezonantei nvechit istorice pentru o ureche m oderna ea putea sa aiba o usoara nuanta de ridicol s a renuntat la aceasta denum ire, scoala fiind rebotezata gimnaziul Bonifaciu, dupa biserica nvecinata. Cnd am parasit liceul, la nceputul acestui secol, m am ndreptat, fara nici o ezitare, spre studiul limbilor clasice, n care ma evidentiasem ntr o anumita masura ca elev, si m am consacrat lui la universitatile din Giessen, Jena si Leipzig, iar la cea di n Halle n 1904 si 1905, adica n aceeasi vreme si nu ntmplator n aceeasi vreme n car tudia acolo si Leverkhn. Ajuns aici nu ma pot mpiedica lucru care mi se ntmpla att de frecvent! sa nu admir, treacat, raportul intim si aproape misterios ntre interesul pentru filologia cla sica si sentimentul viu si afectuos pentru frumusetea omului si maretia ratiunii lui raport ce se manifesta mai nti prin faptul ca sfera studiului limbilor vechi po arta numele de "humaniora", apoi chiar prin faptul ca o coordonare sufleteasca a pasiunii pentru semantica si a celei pentru disciplinele umanistice are ca ferici t rezultat ideea de educatie, iar vocatia de educator al tineretului se ntregeste aproape inevitabil cu cea de savant filolog. Omul cunostintelor enciclopedice n st iintele naturii poate foarte bine sa fie nvatator, dar niciodata educator n sensul si n masura n care poate fi un adept al asa numitelor bonae litterae . Nici celal alt limbaj, mai intens poate, dar ciudat de nearticulat, cel al sunetelor (daca n e e ngaduit sa calificam n acest fel muzica), nu mi se pare ca ar putea fi inclus n sfera pedagogica a disciplinelor umaniste cu toate ca stiu foarte bine ca n educa tia elina si n special n viata publica a cetatilor antice a avut un rol ajutator. Mai degraba am impresia ca, n pofida rigorii logice si morale pe care o mbraca une ori, acest limbaj face parte dintr o lume supranaturala, pentru care n as ndrazni sa pun mna n foc ca e sigura sub aspectul ratiunii si al demnitatii omenesti. Fapt ul ca sunt, cu toate acestea, devotat muzicii din toata inima se numara printre contradictiile inerente firii omenesti, fie ca le regreti, fie ca ti fac placere. Asta, ca o paranteza n afara temei noastre. Si totusi nu chiar n afara, ntruct chest iunea, daca ntre universul pedagogic plin de noblete al spiritului si acea lume a spiritelor de care te apropii numai cu mare primejdie se poate trasa o linie de demarcatie neta si indiscutabila, face parte ntru totul si nca peste masura din te ma dezbatuta de mine. Ce domeniu uman, fie el cel mai pur, mai vrednic de pretui re si mai bine intentionat ar putea fi cu totul inaccesibil puterilor necurate, ba, chiar se cuvine sa adaugam, s ar putea lipsi cu totul de rodnicul contact cu ele? Ideea aceasta, deloc nepotrivita chiar la un om a carui natura intima e fu ndamental straina de tot ce e demonic, mi a ramas n minte din anumite momente ale unei calatorii de studii de aproape un an si jumatate n Italia si Grecia calatori e pe care bunii mei parinti mi au dat posibilitatea s o fac dupa ce am luat exam enul de diploma cnd, de pe Acropole, priveam de a lungul Caii Sacre, pe unde trec eau sacerdotii mpodobiti cu esarfe de culoarea sofranului si cu numele lui Iacchu s pe buze, iar mai apoi, pe cnd ma aflam chiar pe locul initierii, n tinutul Eubule us, pe marginea rpei plutonice cascata ntre stnci. Acolo am simtit, am intuit mai b ine zis, plenitudinea sentimentului vital ce se degaja din zelul cu care elenism ul olimpic celebreaza divinitatile abisului, si adesea, de la naltimea catedrei, am explicat elevilor mei din ultimul an ca, n fond, cultura nu este dect integrarea prin pietate si ordine, as spune mai adecvat, prin mblnzire, a monstruosului noct urn n cultul zeilor. napoiat din acea calatorie, tnarul de douazeci si sase de ani a gasit un post la l iceul din orasul natal, aceeasi scoala n care capatase primele notiuni de educati e stiintifica; am nceput, asadar, sa predau latina, elina si istoria, la cursul in ferior, timp de numai cteva semestre, pna cnd n al patrusprezecelea an al veacului n ostru am devenit membru al corpului didactic al Bavariei, fiind transferat la Fr eising, unde, de altfel, m am si stabilit, si de atunci, timp de mai bine de dou a decenii, mi am desfasurat ntr un fel multumitor activitatea de profesor de liceu , dar si pe cea de lector la seminarul teologic, la aceleasi discipline. De timpuriu, curnd dupa numirea mea la Kaisersaschern, m am casatorit ndemnat de firea mea ordonata si de dorinta morala de a intra n rndul oamenilor. Hlne, nascuta l hafen, admirabila mea sotie, care si astazi nca mi mai ocroteste anii acum n declin , era fiica unui coleg de facultate si de profesie, mai vrstnic, originar din Zwi ckau, n Saxonia, si chiar cu riscul de a trezi zmbetul cititorului, voi marturisi

ca numele de botez al gingasei copile, Hlne, aceste silabe fermecatoare, au avut s i ele un rol, si nu cel mai nensemnat, n alegerea facuta. Un asemenea nume e ca o binecuvntare cereasca si nu te poti sustrage magiei sale pure, chiar daca nfatisar ea celei care l poarta nu raspunde exigentelor riguroase dect ntr un sens burghez si ntr o masura modesta, si chiar si astfel numai n mod trecator, datorndu se doar farmecului pieritor al tineretii. Si pe fiica noastra, care de mult si a legat v iata de un om de treaba, procurist la Banca Bavareza de Efecte din Regensburg, t ot Hlne am botezat o. Scumpa mea sotie mi a daruit, n afara de aceasta fiica, si do i feciori, astfel ca, dupa cum le e oamenilor scris, mi a fost dat sa gust bucur iile si grijile paternitatii, desi doar n limite moderate. Copiii mei n au manife stat, cu nici un prilej, daruri neobisnuite. Acest lucru trebuie sa l recunosc. Sunt cel din urma care sa fi pretins vreodata ca puteau fi comparati cu fermecat orul copil care era Nepomuk Schneidewein, nepotul lui Adrian si mai trziu bucuria ochilor lui. Amndoi fiii mei slujesc pe Fhrer, unul ntr un post civil, celalalt n f ortele armate, si cum, n linii generale, atitudinea mea oarecum surprinzatoare fa ta de conducatorii tarii a creat un fel de vid n jurul meu, raporturile acestor t ineri cu pasnicul lor camin parintesc au devenit destul de rare. III Cei din neamul Leverkhn erau din tata n fiu mestesugari si agricultori mai nstariti , care propasisera, parte prin tinutul Schmalkalde, parte prin Saxonia, pe valea Saalei. Familia propriu zisa a lui Adrian se asezase, de mai multe generatii, l a ferma Bchel din satul Oberweiler, aproape de Weissenfels, statie pna la care fac eai, de la Kaisersaschern, trei sferturi de ora cu trenul, asa ca pentru a ajung e la ferma trebuia sa ti se trimita o caruta la gara. Bchel era o razesie mai rot unjoara, care ti ngaduia sa tii doi cai de ham si sa te numesti proprietar agricol : masura vreo cincizeci de pogoane de aratura si pasune, cu acareturi, si o padu rice, exploatata n obste; la aceasta se adauga o casa tihnita si ncapatoare din gr inzi si chirpici, pusa pe temelie de piatra. Cu hambare si grajduri, casa alcatui n am sa uit niciodata se nalta u a trei din laturile unui patrat n mijlocul caruia n tei maret acoperit n iunie de flori parfumate, si acest copac falnic era nconjur at de o banca vopsita n verde. Se pare ca statea putin n drumul carutelor din curt e, si am auzit ca mereu se ntmpla ca tnarul mostenitor sa staruie pe lnga tatal sau sa i dea voie, din consideratiuni practice, sa l doboare, ceea ce nu l mpiedica, mai apoi, ajuns stapn, sa l ia sub ocrotirea sa mpotriva pretentiilor identice ale propriului sau fiu. De cte ori trebuie sa fi umbrit copacul acesta somnul usor de amiaza si joaca mic ului Adrian, care s a nascut n anul 1885, la vremea cnd teiul nflorea, n catul de su s al casei de la Bchel, ca al doilea fiu al sotilor Jonathan si Elsbeth Leverkhn. Fratele sau, Georg, acum fara ndoiala gospodarul de acolo, se nascuse cu cinci an i mai nainte. O sora, Ursula, l a urmat la acelasi rastimp. Cum ntre prietenii si cunostintele pe care i avea familia Leverkhn n Kaisersaschern se numarau si parint ii mei, ba chiar ntre familiile noastre se legase, nca de mult, o ntelegere cordial a, vara petreceam multe dupa amieze de duminica la ei, la tara, unde ca oraseni ce eram ne bucuram din toata inima de bunatatile rustice cu care ne ospata Frau L everkhn, de pinea neagra vrtoasa unsa cu unt proaspat, de fagurii aurii de miere, d e capsunile delicioase cu smntna, de laptele covasit din strachinile albastre, amest ecat cu zahar si cu bucatele de pine de secara. n vremea primei copilarii a lui Ad rian, sau Adri cum i se zicea, bunicii lui mai locuiau nca n aripa batrnilor, dar g ospodaria era cu totul n minile celor tineri si doar seara, la cina, batrnul, de al tfel ascultat cu tot respectul, se mai amesteca n treburi, ndrugnd cte ceva cu gura lui stirba. Imaginea acestor predecesori, care nu mult dupa aceea s au stins, un ul dupa celalalt, mi a ramas doar vag n amintire. Dar cu att mai limpede am retinu t chipul copiilor lor, Jonathan si Elsbeth Leverkhn, amintire schimbatoare nsa, car e de a lungul anilor mei de copilarie, apoi de scoala si de studentie a alunecat , pe nesimtite, dar implacabil, schimbndu si nfatisarea tinereasca n alta mai obosi ta. Jonathan Leverkhn era un barbat de cea mai autentica rasa germana, un tip cum apro

ape ca nu mai e de gasit n orasele noastre si cu siguranta ca nici printre cei ce astazi reprezinta, prea adesea cu o nelinistitoare brutalitate, poporul nostru n fata lumii o fizionomie purtnd parca pecetea vremurilor trecute, pastrnd ntr un fel si caracterul rustic si amintirea timpurilor germanismului de dinaintea Razboiul ui de treizeci de ani. Asa gndeam cnd, mai crescnd si eu, l priveam cu un ochi ce nce puse sa se deprinda a vedea. Un par cam zburlit, de un blond cenusiu, i cadea pes te fruntea boltita o frunte mpartita n doua jumatati proeminente si cu vinele tmplel or iesite n relief un par ce atrna pe ceafa, lung si bogat, dupa moda veche, prelu ngindu se pe dupa urechile mici, frumoase, ntr o barba creata, ce i acoperea falc ile, barbia si adncitura de sub buza de jos. Aceasta, buza de jos adica, se contu ra plina si rotunda de sub mustata putintel pleostita, cu un zmbet nespus de atrag ator, potrivindu se de minune cu privirea usor obosita si timida a ochilor albas tri, oarecum ncordata, cu toate astea aproape surzatoare. Nasul era subtire si fru mos arcuit, iar partea neacoperita de barba a obrajilor parea umbrita de proemin enta pometilor si chiar putin uscativa. Gtul vnjos si l purta descoperit si nu i p laceau hainele obisnuite de trgovet, de altfel nepotrivite cu nfatisarea lui, mai ales cu minile lui, minile acelea viguroase, arse de soare, uscate, putin patate d e pistrui, tinnd bastonul cnd se ducea n sat la consiliul comunal. Un medic ar fi ntrevazut, poate, n acea oboseala si ncetosare a privirii, n acea hip ersensibilitate a tmplelor, o nclinare spre migrena, de care de altfel Jonathan su ferea ntr adevar, dar nu peste masura, nu mai des de o data pe luna, cte o zi ntreag a, fara sa i stnjeneasca din cale afara treburile de gospodar. i placea sa fumeze pipa, avea o pipa nu prea lunga, de portelan, cu capac, raspndind o aroma de tutu n mult mai agreabila dect duhoarea statuta a tigarilor de foi si tigaretelor, si m biba cu ea atmosfera ncaperilor de jos. Seara, nainte de culcare, i mai placea sa b ea, n chip de somnifer, o cana bunicica cu bere de Merseburg. n serile de iarna, cn d afara mostenirea si avutul sau se odihneau sub zapada, putea fi vazut citind, cel mai adesea dintr o Biblie mare, legata n piele de porc batuta cu metal, ncheia ta cu cheutori de piele, pastrata n familie din tata n fiu, tiparita pe la 1700, l a Braunschweig, cu dispensa ducala; n afara de predoslovia si marginaliile "spiri tuale" ale doctorului n teologie Martin Luther, Biblia lui mai cuprindea si fel d e fel de rezumate si locos parallelos , iar la fiecare capitol, comentarii istor ico morale, n versuri, ale unui domn David von Schweinitz. Despre cartea aceasta mersese vorba sau, mai bine zis, se transmisese din tata n fiu informatia precis a ca fusese proprietatea unei anume principese de Braunschweig Wolfenbuttel care se maritase cu fiul lui Petru cel Mare. Asta n a mpiedicat o, dupa o vreme, sa si muleze moartea si, pe cnd avea loc ceremonia nmormntarii, sa fuga n Martinica, unde s a casatorit cu un francez. Mai trziu, rdeam de multe ori cu Adrian, nzestrat cu u n att de acut simt al comicului, de povestea aceasta pe care tatal sau, ridicndu s i capul din carte, ne o istorisea cu o privire blnda, dar patrunzatoare, ntorcndu s e apoi, ctusi de putin stnjenit de provenienta ntructva scandaloasa a sfintei tiparit uri, la comentariile versificate ale domnului von Schweinitz si la Cartea ntelepc iunii lui Solomon. Alaturi de predilectia sa pentru lecturile religioase, mai avea una, care n anume vremuri mai vechi ar fi fost caracterizata drept predilectie pentru "speculatii asupra elementelor". Cu alte cuvinte, facea, ntr o masura mo-desta si cu mijloac e restrnse, studii de stiinte naturale, biologie si chiar de fizica si chimie, si se ntmpla ca tatal meu sa i vina n ajutor cu substante din laboratorul sau. Am fol osit aceasta expresie nvechita si cu o nuanta cri-tica pentru astfel de preocupar i, deoarece n ele se simtea un anumit substrat mistic, iar n alte vremuri, fara ndo iala ca ar fi fost suspectate a fi practici vrajitoresti. De altfel ma simt dato r sa adaug ca am nteles ntotdeauna foarte bine aceasta nencredere a unei epoci de s piritualitate religioasa fata de raspndirea pasiunii pentru descoperirea tainelor n aturii. Cu siguranta ca cei cu frica lui Dumnezeu vedeau n ea un fel de raporturi nepermise cu Necuratul, fara sa ia n seama ca se afla o contradictie n nsusi faptu l de a considera opera Creatorului, natura si viata, ca un domeniu rau famat sub raport moral. Natura e n sine prea plina de mistificari ce aduc a vrajitorie, de capricii echivoce, de aluzii numai pe jumatate acoperite si cu stranii indicati i spre hazard, pentru ca, oamenii credinciosi, ngraditi de canoane, sa nu vada n st udierea ei o necugetata calcare a legilor divine.

Seara, cnd tatal lui Adrian deschidea cartile sale cu ilustratii n culori despre f luturi exotici si animale marine, ne aplecam adesea cu totii, fiii lui si cu min e si chiar si Frau Leverkhn, peste speteaza mbracata n piele si cu rezematori pentr u cap a jiltului sau, sa privim, iar el ne arata cu degetul minunatiile si ciuda teniile de acolo: acele papilios si morphos ale tropicelor, n toate culorile pale tei, insecte nocturne, stralucitoare, prinse n zborul lor leganat, desenate si co lorate cu cel mai rafinat bun gust insecte ce duc o viata efemera ntr o frumusete fantastic exagerata, unele dintre ele socotite, de catre indigeni, spirite rele, aducatoare de malarie. Cea mai frumoasa culoare ntre toate, un albastru azuriu, d e vis, n ar fi deloc, ne explica Jonathan, o culoare veritabila, ci ar lua naste re din pricina unor santulete minuscule si al altor particularitati ale suprafet ei aripioarei fluturelui, microstructuri care printr o minunata refractie a razel or de lumina si prin eliminarea unei bune parti dintre aceste raze, faceau sa nu ajunga la ochiul nostru dect albastrul cel mai stralucitor. Ia te uita o mai aud si astazi pe Frau Leverkhn spunnd va sa zica e o nselatorie? Albastrul cerului o nselatorie? raspundea barbatul, ntorcnd capul si privind n sus la ea. Ai putea sa i spui pe nume vopselei din care i alcatuit? Scriind, am ntr adevar sentimentul ca ma aflu nca, mpreuna cu Frau Elsbeth, cu Geor g si Adrian, ndaratul jiltului n care sedea batrnul Leverkhn si urmaresc degetul ace stuia de a lungul imaginilor. Erau reproduse acolo exemplare de fluturi de noapt e, fara nici un fel de puf pe aripioarele lor, astfel ca pareau faurite dintr o sticla delicata, mpnzita cu vinisoare rare de culoare mai nchisa. Unul dintre flutu rii de felul acesta nuditatea sa diafana se presimtea bine n penumbra de amurg a frunzisului se numea Hetaera esmeralda. O singura pata de culoare avea Hetaera pe aripi, violet cu trandafiriu, si cum n zbor nu vedeai nimic altceva din ea, pute a fi asemuita cu o petala de floare purtata de vnt. Pe urma mai era flu-turele fo liaceu, cu partea de deasupra a aripilor stralucind n cea mai armonioasa mbinare a culorilor, iar pe dedesubt avnd o uimitoare asemanare cu o frunza, nu numai ca fo rma si nervuri, ci si n imitarea minutioasa a unor imperfectiuni marunte, a unor p icaturi de apa, a unor mici ciuperci parazitare si a altor detalii de acest fel. Cnd o faptura cu nfatisare att de abil ntocmita se aseza undeva n frunzis, cu aripil e ridicate si lipite, disparea complet din vedere, confundndu se cu mediul nconjur ator, de nu mai putea s o dibuiasca nici dusmanul cel mai nesatios. Jonathan ncerca, si nu fara succes, sa ne mpartaseasca si noua emotia sa n fata aces tui rafinat mimetism de protectie dus pna n detaliile defectelor. Cum a izbutit gza sa realizeze acest lucru? ntreba el. Cum lucreaza natura asupra a cestei vietati? Pentru ca nu poti sa pui atta ndemnare numai pe seama spiritului de observatie si a capacitatii de transformare a gzei. Da, da, natura cunoaste bine frunza de copac, nu numai n ce are minunat n ea, ci si n defectele si deformatiile ei marunte, de toate zilele, si, poznasa cum e, dar fara rautate, le repeta nfati sarea n alte regnuri, pe dedesubtul unei aripi de fluture, ca sa pacaleasca alte fapturi. Si de ce tocmai fluturele sa aiba parte de avantajul sireteniei? Si, fi reste, daca lui i e de folos, ca atunci cnd se odihneste sa semene ca doua picatur i de apa cu o frunza cum ramne cu folosul prigonitorilor lui nfometati, soprlele, p asarile, paianjenii, carora le e destinat drept hrana, dar nu l pot gasi orict le ar fi privirea de agera? Va ntreb eu, ca sa nu ma ntrebati voi pe mine. Fluturele se facea invizibil ca sa se protejeze, dar era de ajuns sa mai rasfoie sti putin cartea, ca sa dai de altii care ajungeau la acelasi rezultat batnd la o chi, de la distanta, n modul cel mai insistent, cel mai izbitor. Nu numai ca erau deosebit de mari, ci si mpodobiti cu desene extraordinar de fastuos colorate si, cum adauga papa Leverkhn, n vesmntul lor cu aparenta provocatoare, se miscau pe ndel ete, cu o indiferenta aproape ostentativa nimeni nsa n ar fi putut o numi neobraz ata, ci mai curnd patrunsa de o oarecare melancolie vazndu si de drumul lor, zburnd fara sa se ascunda si fara ca vreo vietate, fie ea maimuta, pasare ori reptila, sa si arunce macar o privire asupra lor. De ce? Pentru ca erau gretosi. Si pent ru ca prin nfatisarea lor batatoare la ochi si pe deasupra si prin ncetineala cu c are si fluturau aripile, tocmai asta dadeau de nteles. Lichidul din corpul lor av ea un miros si un gust att de respingator, nct n cazul cnd erau vnati din greseala, ce ce si facuse socoteala sa savureze o bucatica buna, scuipa ndata nghititura, ngret osat. ntreaga natura stia ca au un gust nesuferit, si ei se simteau n siguranta tr

ista siguranta. n orice caz noi, cei din spatele jiltului lui Jonathan, n loc de a o numi linistitoare, ne ntrebam daca aceasta siguranta nu avea mai curnd ceva dez onorant n ea. Dar care era urmarea? Ca alte specii de fluturi se mbracau cu acelas i vesmnt stralucitor de protectie, menit sa nsele, si cu tot atta ncetineala, sigura nta si intangibilitate, alunecau melancolice n zborul lor, chiar daca erau perfect comestibile. Molipsit de veselia lui Adrian, pe care lucrurile acestea l faceau sa rda n hohote pn a i dadeau lacrimile, mi venea si mie sa rd, din toata inima. Dar papa Leverkhn ne admonesta cu un "Ssst!", pentru ca voia ca toate aceste lucruri sa fie privite c u o sfioasa evlavie aceeasi evlavie plina de mistere cu care examina scrisul ind escifrabil de pe cochiliile anumitor scoici ajutndu se cu lupa lui mare, dreptungh iulara pe care ne o mprumuta si noua. Fireste, aspectul acestor fapturi, adica al melcilor si scoicilor de mare, era la fel de semnificativ, mai ales cnd treceai n revista reproducerile, sub supravegherea lui Jonathan. Gndul ca trebuie sa consi deri toate aceste spirale si bolte, cu orificiile lor trandafirii si stralucirea irizata n genul faiantei pe care le prezentau nvelisurile de diferite forme nvelisur i executate cu o superba siguranta si cu un simt al formei pe ct de ndraznet pe att de rafinat gndul ca trebuie sa le consideri ca fiind opera gelatinosilor lor loca tari era oarecum ciudat, n cazul ca ramneai la conceptia ca natura se creeaza pe e a nsasi, caci a recurge la notiunea unui Creator, pe care ar fi trebuit sa ti l im aginezi ca pe un decorator plin de fantezie si un artist plin de veleitati n ale ceramicei si smaltuirii era o idee bizara n sine, strnind mai puternic dect n orice alta mprejurare tentatia de a introduce undeva pe parcurs un mester, un semizeu, p e demiurg dar, cum spuneam: ncntatoarele ghiocuri erau opera chiar a molustelor pe care le adaposteau si le aparau, si tocmai asta era ceea ce ne uluia. Dupa cum puteti usor constata si voi, daca va pipaiti coatele, coastele, ne spun ea Jonathan, pe dinauntrul vostru s a format, pe masura ce ati crescut, o constr uctie solida, un schelet, ce serveste de suport pentru carnea, pentru muschii vo stri, si pe care l purtati cu voi n toate partile, daca nu cumva ar fi mai bine sp us ca el va poarta pe voi. n cazul celalalt e pe dos. Fapturile astea si au schele tul pe dinafara, nu ca o armatura, ci ca o locuinta, si tocmai n faptul ca este ex terioara si nu launtrica sta, poate, temeiul frumusetii lor. Noi baietii, Adrian si cu mine, priveam unul la altul pe jumatate zmbind, dar ulu iti de unele observatii ale lui papa Leverkhn, cum erau cele referitoare la deser taciunea aparentelor. Cteodata estetica de fatada devenea perfida; pentru ca anumiti melci conici, ncntat ori n asimetria lor, constructii muiate ntr un trandafiriu pal, strabatut de nervu ri, sau ntr un aramiu cu pete albe, erau renumiti pentru muscatura lor veninoasa si daca l ascultai pe stapnul fermei de la Bchel, nu puteai n general sa nu atribui acestui straniu sector al vietii o anumita faima rea sau o ambiguitate fantasti ca. Diferitele utilizari, foarte variate, ce se puteau da acestor stralucitoare c reaturi fusesera totdeauna privite cu o ciudata ambivalenta. n evul mediu ele facu sera parte din inventarul cuhniilor vrajitoresti si al hrubelor alchimistilor si erau socotite drept cele mai adecvate recipiente pentru elixiruri de dragoste si pentru otrava. Pe de alta parte nsa, n acelasi timp, le ntlneai la serviciile divin e n chip de chivot pentru agnet si pentru moaste si chiar drept potir pentru grij anie. Cte tangente otrava si frumusete, otrava si vrajitorie dar, de asemenea, vr ajitorie si liturghie. Chiar daca nu ajungeam pna la formularea acestor gnduri, com entariile lui Jonathan Leverkhn, fara a le preciza, ni le sugerau. Ct priveste nsa scrierea aceea indescifrabila care nu i dadea pace niciodata, o pu team vedea pe ghiocul unei moluste de marime mijlocie de prin Noua Caledonie, tr asata, pe un fond albicios, cu un rosu batnd usor n cafeniu. Literele, conturate cu pensula parca, se aliniau catre margini ntr o ornamentare pur liniara, dar pe su prafata convexa, aranjamentul lor complicat capata n mod categoric aspectul unor s emne menite a comunica ceva. Dupa cte mi amintesc, semanau foarte bine cu o scrier e orientala primitiva, poate cu scrierea arameica veche, si tatal meu trebui, efe ctiv, sa aduca amicului sau carti de arheologie aflate n biblioteca oraseneasca di n Kaisersaschern, care sa i ofere posibilitatea unor cercetari si comparatii. Se ntelege de la sine ca aceste studii nu au dat rezultate, sau daca au dat, erau a tt de confuze si de lipsite de sens, nct nu duceau la nimic. Lucrul acesta l recunos

tea si Jonathan, cu oarecare melancolie, cnd ne arata enigma-tica reproducere. S a dovedit, zicea el, ca e imposibil sa se dea de rostul semnelor astora. Din n enorocire, dragii mei, asa stau lucrurile. Ele se sustrag ntelegerii noastre si, din pacate, situatia asa va si ramne. Cnd spun nsa "se sustrag", asta nu nseamna dect contrariul lui "se dezvaluie", dar pe mine n o sa ma convinga nimeni niciodata c a natura a pictat pe ghiocul creaturii sale aceste cifruri, carora nu le gasim c heia, numai de dragul frumusetii. Totdeauna podoaba si sensul ei au mers mpreuna. Scrierile vechi au slujit n acelasi timp si frumusetea, si ideea. Sa nu mi spuna cineva ca aici n avem de a face cu un mesaj. Iar daca ntelesul lui ne ramne inacc esibil, a te cufunda n cercetarea acestei contradictii, si are farmecul sau. Gndea el oare ca, daca ntr adevar ar fi fost vorba n cazul acesta de o scriere secr eta, natura ar fi trebuit sa aiba un limbaj propriu, organizat, creat de ea nsasi ? Caci, dintre limbajurile nchipuite de oameni, pe care si l ar fi putut alege ca sa se exprime? Dar nca de pe atunci, copil fiind, pricepeam foarte bine ca natur a extraumana era prin nsasi esenta ei ignoranta, si tocmai acest fapt i dadea, n oc hii mei, un caracter sinistru. Da, papa Leverkhn era nclinat spre speculatii, era un gnditor, si, cum am mai spus, placerea lui de a cerceta daca se poate spune cercetare cnd e vorba, n fond, numai de contemplare si visare s a orientat ntot-deauna ntr o directie bine determinata , si anume cea mistica, sau cea intuitiva, numai pe jumatate mistica, nspre care, dupa cum am impresia, se ndreapta aproape n mod fatal gndirea omeneasca atunci cnd urmareste misterele naturii. Ca aceasta cutezanta de a supune natura la probe de laborator, de a o incita fa generarea de fenomene, de a o "pune la ncercare" smul gnd, prin experimentari, valul de pe procesele ei ca toate acestea sunt vecine cu vrajitoria, ba chiar sunt de domeniul ei, ca sunt nsasi opera "celui ce duce n isp ita" era convingerea epocilor trecute: convingere respectabila, dupa opinia mea. Tare as vrea sa stiu cu ce ochi ar fi fost privit pe vremea aceea omul din Witte nberg, cel care, dupa cum am aflat de la Jonathan, nascocise, cu vreo suta si ma i bine de ani n urma, experienta cu muzica vizibila, pe care uneori papa Leverkhn ne o arata si noua. Dintre putinele aparate de fizica ce i stateau la dispozitie tatalui iui Adrian facea parte si o placa rotunda de sticla sprijinita pe un pivo t ntr un singur punct, la centru si cu ea se petrecea miracolul. Trebuie spus ca pe placa aceasta era presarat un nisip foarte fin caruia, cu ajutorul unui arcus vechi de violoncel plimbat n sus si n jos pe marginea ei, i se imprimau miscari os cilatorii, astfel ca nisipul ncepea sa vibreze si se deplasa si se ornduia n figuri si arabescuri multiple, de o surprinzatoare precizie. Aceasta acustica vizuala, n care se mpleteau n mod atragator claritatea si misterul, firescul si minunea, nou a, baietilor, ne placea grozav, dar nu de putine ori l rugam sa ne o arate si pe ntru ca sa i facem placere experimentatorului. O placere similara i produceau si fl orile de gheata, si, n zilele de iarna, cnd aceste precipitatii cristaline acopere au ferestrele mici, taranesti, ale casei de la Bchel, putea sa stea ore ntregi adnci t n contemplarea structurii lor cu ochiul liber sau cu lupa. Ce as vrea sa spun e ste lucrul urmator: toate ar fi fost bune si frumoase si ne am fi putut vedea ma i departe de treaba, daca aceste "produse" s ar fi mentinut, cum s ar fi cuvenit , n sfera figurat simetrica, riguros matematica, si de o mare regularitate. Dar fa ptul ca aceste cristale se apucasera, aproape fara rusine, de scamatorii, faptul ca imitau admirabil lumea plantelor, minunate evantaie de ferigi, fire de iarba, calicii si stamine de flori, ca faceau, cu mijloacele lor glaciale, incursiuni n lumea organica, asta era ceea ce l depasea pe Jonathan, si n fata lor nu contenea sa clatine din cap, cu dezaprobare ntr o oarecare masura, dar si plin de admirati e. Aceste fantasmagorii, suna ntrebarea lui, sunt ele anterioare formelor vegetale , sau sunt posterioare? Nici una, nici alta, si raspundea, probabil, el nsusi; erau formatiuni paralele. Natura creator visatoar e visa si aici si acolo acelasi lucru, iar daca s ar fi pus problema unei imitat ii, atunci fara ndoiala nu putea fi vorba dect de una reciproca. Oare, trebuiau co nsiderati copiii autentici ai cmpurilor drept modele, pentru ca faceau dovada une i profunde realitati organice, iar florile de gheata erau simple fenomene efemere ? Dar acest fenomen efemer era consecinta unor combinari de elemente care n nici un caz nu se dovedeau mai putin complicate dect cele ale plantelor. Daca l ntelegeam bine pe Jonathan Leverkhn, n cazul acesta, ceea ce l preocupa era faptul ca natura

nsufletita si asa numita natura nensufletita constituiau o unitate, era gndul ca n oi pacatuiam fata de aceasta din urma, trasnd cu prea multa rigoare hotarul ntre c ele doua domenii, deoarece n realitate el e permeabil si nu exista, efectiv, nici o aptitudine elementara rezervata exclusiv fapturilor nsufletite si pe care biolo gul sa n o poata studia si pe modele nensufletite. Ct de tulburator e de fapt chipul cum aceste imperii se ntrepatrund ne nvata "picat ura devoranta", careia nu o data papa Leverkhn i oferea hrana sub ochii nostri. O picatura, fie ea de parafina, fie de ulei eteric nu mi aduc aminte precis ce era , cred nsa ca de cloroform o picatura, zic, nu i un animal, orict de primitiv, nu i nici macar o amiba, si nu poti admite ca ar avea pofta de mncare, ca vrea sa se hraneasca, ca stie sa pastreze ceea ce poate mistui si sa nlature ceea ce nu poa te. Dar tocmai asta facea picatura noastra. Plutea solitara ntr un pahar cu apa, n care o lasase Jonathan sa cada, probabil cu ajutorul unei pipete. Papa Leverkhn p roceda apoi n felul urmator: lua cu vrful unei pensete o tija minuscula de sticla, n realitate un firicel de sticla, pe care l lacuise, si l aducea n apropierea picat urii. Asta era tot ce facea Jonathan Leverkhn, restul l facea picatura. n partea ei superioara aparea o protuberanta, o umflatura receptoare, cu care ncepea sa absoa rba firisorul de sticla in lungime. n timpul acesta se alungea si ea, lund forma u nei pere, ca sa poata capta prada n ntregime, sa nu i ramna capetele afara, si ncepe a, va dau cuvntul meu de cinste, sa mistuie nvelisul de lac al tijei, raspndindu l prin trupsor, si rotunjind u se progresiv la loc, dupa ce trecea nti prin forma unu i ou. Treaba o data terminata, picatura revenea la forma sferica si expedia piez is catre periferie dispozitivul de alimentare bine lins si curatat, separndu se d e el. Nu pot sustine ca mi facea placere sa privesc asa ceva, dar recunosc ca eram fasc inat, si la fel si Adrian, cu toate ca, asa cum se ntmpla ntotdeauna la astfel de s pectacole, se simtea ispitit sa rda si numai din consideratie pentru gravitatea ta talui sau se stapnea. Puteai, eventual, sa gasesti ca picatura devoranta are ceva comic; dar n nici un caz nu acesta era sentimentul meu n fata unor fenomene natura le neplauzibile si fantasmagorice pe care papa Leverkhn, cu cultura lui att de biz ara, izbutise sa le obtina si pe care ne ngaduia si noua sa le privim. N am sa ui t niciodata spectacolul acesta! Recipientul de cristalizare n care avea loc era pe trei sferturi plin cu un lichid cam vscos, si anume cu silicat de potasiu diluat ; pe fundul asternut cu nisip ncerca sa se nfiripe un minuscul peisaj grotesc de m ladite divers colorate, o vegetatie anarhica de vlastare albastre, verzi, cafeni i, care semanau cu alge, cu ciuperci, polipi, chiar si cu muschi, sau cu moluste , ciorchini de fructe, copacei sau ramurele, si ici si colo chiar cu madulare ome nesti alcatuirile cele mai stranii care mi a fost dat vreodata sa le vad n fata o chilor: stranii nu att prin nfatisarea indiscutabil uluitoare si tulburatoare, ct m ai ales prin aspectul de indicibila melancolie. Pentru ca atunci cnd papa Leverkhn ne ntreba ce credem ca ar fi, iar noi i raspundeam nehotarti ca ar putea fi plante , el spunea: Nu, nu sunt, se prefac numai ca sunt. Dar nu nseamna ca din cauza asta trebuie sa le acordati mai putina pretuire! Tocmai faptul ca se prefac si ca si dau silinta sa simuleze ct pot mai bine e demn de toata consideratia. Am constatat mai trziu ca aceste plante erau de natura absolut anorganica, fiind g enerate cu ajutorul unor substante chimice provenite din farmacia "La Sfntul Arha nghel". nainte de a turna solutia diluata de silicat de potasiu, Jonathan presara se pe nisipul de pe fundul recipientului diferite cristale; erau, daca nu ma nsel, cromat de potasiu si sulfat de cupru, si din aceasta nsamntare, opera a unui proc es chimic denumit "presiune osmotica", se dezvolta jalnica recolta pentru care c ultivatorul revendica, imediat si foarte insistent, simpatia noastra. Papa Leverkh n ne demonstra anume ca aceste amarte imitatii ale vietii erau nsetate de lumina, erau "heliotrope" cum numeste stiinta despre viata acest fenomen. El aseza, de d ragul nostru, acvariul la soare, acoperind n prealabil pentru a le feri de lumina trei dintre laturile sale, si iata ca n scurta vreme, tot neamul de ciuperci, de polipi n coloane phalice, de copacei, de alge si chiar de embrioane de madulare omenesti, ncepea sa se aplece catre partea recipientului peste care cadea lumina si o facea cu atta elan patimas, caldura si bucurie, nct pur si simplu se agata si se lipea de peretele de sticla.

Si cu toate astea sunt moarte, zicea Jonathan, si i dadeau lacrimile, n timp ce Ad rian, vedeam bine, de abia se putea stapni sa nu izbucneasca n hohote de rs. n ce ma priveste, las n seama altora de a stabili daca era cazul sa rzi sau sa plngi . Ce vreau eu sa spun e ca fantasmagorii de felul acesta sunt exclusiv o treaba a naturii, si n special a celei pe care omul o ispiteste cu temeritate! n domeniul p lin de demnitate al studiului antichitatii clasice esti la adapost de asemenea v rajitorii. IV Deoarece capitolul precedent a crescut n orice caz peste masura, e bine sa ncep un altul, ca sa aduc, n cteva cuvinte, omagiu si imaginii stapnei de la Bchel, iubitei mame a lui Adrian. S ar putea ca multumirea pe care fiecare o simte la amintirea anilor copilariei, dar poate ca si gustarile savuroase cu care ne tot mbia sa fi transfigurat imaginea ei nsa trebuie sa spun ca n viata mea n am ntlnit o femeie ma i atragatoare ca Elsbeth Leverkhn, iar despre persoana ei plina de bun simt, lips ita cu totul de orice pretentii intelectuale, vorbesc cu respectul insuflat de co nvingerea ca geniul fiului datora mult perfectului echilibru vital al acestei mam e. Daca mi facea placere sa privesc capul frumos, specific vechi german al sotului oc hii nu mi se opreau cu mai mica ncntare pe nfatisarea nespus de placuta, bine propo rtionala, remarcabila a acestei femei. Nascuta prin partile Apoldei, avea tipul acela brun pe care l mai ntlnesti uneori prin tarile germane, fara insa ca genealogi a sa, att ct putea fi urmarita, sa ngaduie presupunerea vreunui adaos de snge latin. Dupa tenul oaches si parul negru, dupa ochii cu privirea calma si prietenoasa, ar fi putut trece drept o meridionala, daca toate acestea n ar fi fost n contradi ctie cu o anume asprime germanica a fetei. Obrazul avea forma unui oval mai degr aba scurt, cu barbia mai curnd prelunga, ascutita, cu un nas destul de putin clas ic, usor turtit si vrful adus ntructva n sus, cu o gura calma, lipsita de voluptate si de relief. Parul, despre care am mai pomenit, i acoperea pe jumatate urechile si, pe masura ce eu crescusem, prinsese ncetisor o nuanta argintie; l purta strns f oarte tare, aproape ca te puteai oglindi n el, iar cararea de deasupra fruntii da dea la iveala pielea alba a capului. Cu toate acestea nu totdeauna si deci nu int entionat i fluturau lnga urechi cteva suvite zglobii. Coada, nca groasa si deasa n zi lele copilariei noastre, era rasucita, dupa moda taraneasca, pe dupa ceafa, si n zilele de sarbatoare si mpletea n ea si o panglica brodata n culori. Era preocupata tot att de putin ca si barbatul ei sa umble mbracata oraseneste; nu i statea bine sa faca pe cucoana, n schimb i venea admirabil portul pe jumatate t aranesc n care o stiam dintotdeauna, fusta simpla, confectionata prin mijloace pr oprii, cum ziceam noi, la care purta un corsaj brodat al carui decolteu patrat l asa sa se vada partea de sus a pieptului, si un gt nitel cam scurt, mpodobit uneor i cu o bijuterie mica si simpla de aur. Minile, arse de soare, deprinse cu munca, ngrijite cu masura, cu verigheta n dreapta, aveau, as spune, ceva att de sincer om enesc si de nadejde n ele, nct ti facea placere sa le privesti, la fel ca si picioar ele, de marime potrivita, calcnd sigur, n pantofi comozi, cu toc jos si ciorapi de lna verzi sau gri, ntinsi bine pe niste glezne frumos modelate. Toate astea erau a greabile. Ce avea ea mai frumos era nsa vocea, o voce calda de mezzosoprana, extrao rdinar de atragatoare cnd vorbea cu acea usoara intonatie turingiana. Nu spun: "i nsinuanta", pentru ca asta ar implica un element intentional si constient. Farmec ul glasului venea dintr o muzicalitate launtrica, care de altminteri a ramas lat enta, pentru ca Elsbeth nu se sinchisea de muzica, i era straina. Se ntmpla uneori c a, ab-solut incidental, sa ia din cui chitara veche, tinuta n odaia de toate zile le n chip de podoaba, si sa ncerce cteva acorduri, sau chiar sa se acompanieze, mur murnd vreo strofa gasita la ntmplare n vreun lied, dar sa se apuce a cnta cu adevarat nu accepta niciodata, desi as fi pus mna n foc ca era admirabil nzestrata pentru a sta. n orice caz, n am auzit pe nimeni niciodata vorbind mai fermecator, desi spusele ei cuprindeau ntotdeauna ceva simplu si practic, si, dupa parerea mea, faptul ca melodioasele accente materne, de un bun gust natural si instinctiv, au mngiat, nca di

n primele clipe, urechea lui Adrian, si are nsemnatatea sa. Eu consider ca aceasta contribuie la explicarea nemaipomenitului simt al sunetului care s a manifestat n opera lui Adrian Leverkhn, desi se poate obiecta ca si fratele sau Georg s a buc urat de acelasi avantaj, fara ca faptul amintit sa fi exercitat vreo influenta a supra evolutiei vietii sale. De altfel Georg semana mai mult cu tatal sau, n timp ce Adrian, ca fizic, semana mai mult cu maica sa dar nici asa nu iesim la socot eala, pentru ca migrena tatalui Adrian o mostenise, nu Georg. nsa, n ansamblu, fel ul de a fi al scumpului disparut, si o multime de trasaturi: tenul brun, forma o chilor, a gurii si a barbiei, toate erau ale mamei, lucru ct se poate de evident cta vreme, s a purtat ras, adica nainte de a si fi lasat barbisonul care i schimba ntr atta figura ceea ce s a ntmplat mult mai trziu. Negrul de smoala al irisului mam ei si azurul irisului patern se amestecasera n ochii lui ntr un albastru cenusiu ve rzui, cu scurte scaparari metalice, iar n jurul pupilei avea un inel ruginiu; si am avut dintotdeauna convingerea intima ca puternicul contrast al ochilor parint esti cu amestecul culorilor din ochii sai a fost ceea ce a determinat, sub acest raport, sovaiala sa n aprecierea frumusetii care l a facut toata viata sa nu se p oata hotar ce ochi prefera la altii: negri sau albastri. Dar ntotdeauna l atrageau extremele: negrul smoalei sau albastrul luminos stralucind ntre gene. Asupra argatilor de la Bchel, care n anotimpurile de calm gospodaresc nu erau att d e numerosi si numai la vremea secerisului se mai nmulteau, caci se angajau tarani de prin mprejurimi, Frau Elsbeth avea o influenta dintre cele mai bune si, daca am vazut bine ce am vazut, autoritatea ei asupra oamenilor acelora era chiar mai mare dect a barbatului ei. Chipul unora dintre ei mi mai staruie nca n minte: de pil da acela al lui Thomas, rndasul, cel ce obisnuia sa vina sa ne ia de la gara din Weissenfels, si sa ne duca, la plecare, un lungan chior, nemaipomenit de ciolano s, dar procopsit ntre umeri cu o cocoasa pe care de multe ori l suia pe Adrian cal are si alerga cu el prin curte: mai trziu maestrul mi a dat asi-gurari ca era un scaun foarte practic si comod. mi mai amintesc apoi de o rndasoaica, pe nume Hanne , o faptura cu snii cazuti, cu picioarele desculte si vesnic murdare de balegar, si cu care Adrian, copil fiind, legase de asemenea prietenie din motive ce se vo r vedea mai trziu, sau de Frau Luder, care avea n grija laptaria, o vaduva cu scuf ie pe cap si cu o expresie plina de demnitate pe fata, poate si ca un fel de prot est mpotriva numelui ei , dar si datorita faptului ca se pricepea (era recunoscuta pentru asta) sa faca o excelenta brnza cu chimion. Cnd nu venea gazda nsasi, ea era aceea care ne ospata, n grajdul vacilor, loc unde ne simteam grozav de bine, si acolo servitoarea, ghemuita pe un scaunas, sub ttele vacii, ne mulgea de a dreptu l n pahare laptele caldut si spumos purtnd nca mireasma folositoarei vite. Fara ndoiala ca nu m as pierde n amintiri razlete din lumea aceasta rustica a copi lariei noastre si a peisajului ei, simplu, cu cmpie si padure, cu iaz si colina, pna n al zecelea an casa lui daca n ar fi fost tocmai mediul n care a trait Adrian parinteasca, locul unde se nascuse si care statea marturie a attor zile petrecute mpreuna. Din acea epoca ne tutuim si cred ca pe vremea aceea mi spunea si el pe nu mele de botez n ureche nu mi a ramas, dar este de nenchipuit ca un copil de sase, opt ani sa nu mi fi spus "Serenus" sau pur si simplu "Seren", asa cum eu l striga m "Adri". Nu pot preciza momentul, probabil pe la nceputul anilor de scoala, cnd e l a ncetat sa mi mai spuna pe numele mic si, daca mi adresa cuvntul, atunci folosea numai numele de familie, pe cta vreme mie mi ar fi fost greu, ba chiar cu neputi nta, sa i raspund n acelasi chip. Asa s au petrecut lucrurile si att ar mai lipsi, sa am aerul ca ma plng. Doar ca mi s a parut demn de mentionat faptul ca eu i spu neam "Adrian", pe cnd el, cnd nu putea evita sa rosteasca un nume, mi spunea "Zeitb lom". Sa lasam ciudatenia asta, cu care n fond ma deprinsesem, si sa ne ntoarcem l a Bchel. Prietenul lui si al meu era cinele Suso numele asta curios l purta un brac, cam ra panos, care atunci cnd i ntindeau blidul cu mncare rdea cu toata fata, dar care pentr u straini era destul de primejdios; tot timpul zilei ducea viata obisnuita a cri nilor de curte, surghiunit si legat n lant de cotetul lui, si numai n linistea nop tii se plimba liber prin ograda. Adrian si cu mine priveam la mbulzeala si mzga di n cocina porcilor si ne aminteam, pesemne, de vechile povesti ale slugilor, n car e chiriasii acestia murdari, cu ochii lor vicleni si genele blonde, cu pieptul g ras si de culoare omeneasca, mncau copii mici; ne fortam gtlejul sa imite grohaitu

l lor cavernos si ne uitam la purcelusii trandafirii care se nghesuiau la ttele scr oafei. Tot mpreuna ne amuzam n fata animatiei afectate si pline de demnitate, nsotit e de sunete masurate, dar degenernd uneori n izbucniri isterice, a gainilor nchise n daratul unei retele de srma, sau faceam vizite circumspecte si stupilor din dosul casei, pentru ca ne era cunoscuta durerea nu insuportabila, dar ametitoare pe c are ti o producea cte una din lucratoarele astea cnd, asezata din greseala pe nasu l tau, se simtea obligata sa si nfiga acul n el. mi aduc aminte de agrisele din gradina de zarzavat, al caror lujer l sugeam, de ma crisul din livada, din care gustam, de anumite flori, carora ne pricepeam sa le s orbim picatura fina de nectar, de ghinda pe care o rontaiam culcati pe spate n pad ure, de murele cu reflexe purpurii ncalzite de soare, culese din tufele de pe mar ginea drumului si al caror suc ne potolea setea de copii. Eram niste baietasi si nu dintr o sensibilitate personala ma emotioneaza privirea aceasta retrospectiva , ci din pricina lui, cu gndul la soarta pe care a avut o, la ascensiunea ce i a fost dat s o traiasca din valea nevinovatiei pna la naltimi inospitaliere, pustii, teribile chiar. A trait o viata de artist; si pentru ca mi a fost dat mie, om s implu, mo-dest, sa i stau att de aproape, toata sensibilitatea de care sunt capab il cnd e vorba de viata si de soarta omeneasca s a concentrat asupra acestui exem plar exceptional al umanitatii. Datorita prieteniei mele cu Adrian, el mi servest e drept model al tuturor destinelor, drept motiv tipic de emotie n fata a ceea ce numim devenire, desfasurare, vocatie si poate ca asa si este. Pentru ca, desi ar tistul poate ramne toata viata lui mai atasat, ca sa nu spun mai fidel, copilarie i sale dect omul aplecat spre realitatea practica a vietii, desi s ar putea spune ca, spre deosebire de acesta din urma, el ramne necontenit n starea de visare, de p uritate omeneasca a copilului, totusi calea lui de la nceputurile imaculate si pna la etapele imprevizibile de mai trziu ale destinului sau este nesfrsit mai lunga, mai aventuroasa si, pentru un spectator, mi zguduitoare dect aceea a burghezului oa recare, iar la acesta din urma gndul ca a fost si el odata copil nu e nici pe depa rte att de nlacrimat. De altminteri, rog foarte staruitor pe cititor sa puna cele exprimate acum cu att a emotie, pe seama mea, a povestitorului, si nu cumva sa creada ca am vorbit n spi ritul lui Leverkhn. Eu sunt un om de moda veche, ramas la anumite conceptii roman tice care mi sunt dragi si din rndul carora face parte si antiteza plina de patet ism ntre vocatia de artist si burghezie. Adrian ar fi contestat glacial o declara tie ca aceea de mai sus daca, eventual, ar fi socotit o demna de osteneala de a f i contestata. Pentru ca el avea, despre arta si despre chemarea artistica, opini i extrem de lucide, sobre, ba, prin reactie, taioase, si era att de potrivnic "pal avragelii romantice" cu care lumea gasise cu cale sa le nvaluie o bucata de vreme , nct nu i facea placere nici macar sa auda cuvintele "arta" si "artist", ceea ce, de altfel, i se putea citi limpede pe fata cnd se ntmpla sa fie rostite. La fel si cuvntul "inspiratie", care trebuia evitat cu totul n prezenta sa si nlocuit, la ne voie, cu "idee spontana". Ura si si batea joc de acel cuvnt si nu ma pot opri sa r idic mina de pe sugativa asezata n josul foilor pe care scriu si sa mi acopar och ii cu aceasta mna cnd ma gndesc la dusmania si sarcasmul lui. Ah, prea erau pline d e suferinta pentru ca sa fie doar rezultatul impersonal al transformarilor spirit uale datorate timpului. Desigur, vremea n care traia contribuia si ea, si mi amint esc ca odata, fiind nca student, mi spunea ca secolul al XIX lea trebuie sa fi fos t o era nespus de tihnita, pentru ca niciodata omenirii nu i a fost mai greu sa s e rupa de conceptiile si deprinderile epocii precedente dect generatiei noastre. Despre iazul nconjurat de salcii, aflat la zece minute de casa, am mai pomenit, n treacat. Locului i zicea "vlceaua vacilor", desigur din cauza formei lui prelungi si pentru ca aceste animale luasera obiceiul sa vina sa se adape la mal, si apa, nu stiu de ce, era surprinzator de rece, asa ca nu aveam voie sa ne scaldam dect n dupa amiezele zilelor n care soarele batuse multa vreme. n ce priveste colina, pn a acolo era o plimbare de o jumatate buna de ora pe care o faceam cu placere. nal timea se numea, cu siguranta, din timpuri foarte vechi Zionsberg, si iarna cnd ra reori se ntmpla sa ma aflu n aceste locuri era buna de sanius. Colina aceasta, cu "vr ful" ei mpodobit de un plc de artari umbrosi ca o cununa si cu banca facuta pe soc oteala comunei, oferea vara un popas n aer curat si o priveliste larga, de care m a bucuram adesea mpreuna cu familia Leverkhn, n dupa amieze de duminica, nainte de ci

na. Dar iata ma acum silit sa fac urmatoarea observatie: Cadrul familial rural n care mai trziu si a statornicit Adrian viata de om matur, vreau sa spun cnd si a stabi lit resedinta permanenta n casa familiei Schweigestill la Pfeiffering lnga Waldshu t, n Bavaria Superioara, avea o izbitoare asemanare si constituia aproape o repet are a cadrului din tineretea sa, cu alte cuvinte, scena vietii de mai trziu reprez enta o ciudata copie a celei n care si traise tineretea. Nu numai ca la Pfeifferin g (sau Pfeffering, ortografia nca nu era bine stabilita), exista o colina care, ce i drept, nu se numea "Zionsberg" ci, simplu, "Rohmbhel", mpodobita cu o banca pus a de comuna, dar se afla acolo, tot att de aproape de casa, un iaz ca si "vlceaua vacilor", numit "iazul scoabei", avnd si el o apa foarte rece. Chiar si casa, si curtea, si familia n ansamblul ei se potriveau izbitor cu cele de la Bchel. n curte crestea un copac, care stnjenea putin si el, si care fusese crutat tot din consid eratiuni sentimentale nu era nsa un tei, ci un ulm. Admit ca ntre casa Schweigestil l si casa parinteasca a lui Adrian existau deosebiri caracteristice de stil, pen tru ca cea dinti era cladirea unei foste manastiri, cu ziduri groase, cu ferestre le n firide boltite si adnci, cu coridoare mirosind putin a mucegai. Dar aroma de tutun ce o raspndea luleaua stapnului casei impregna si aici, ca si acolo, atmosfe ra camerelor de jos, iar gazda si sotia sa erau si ei "parinti", adica: el, un f ermier cu fata lunga, scump la vorba, cu judecata asezata, iar ea, o femeie matur a, la drept vorbind cam plinuta, dar pastrnd proportii armonioase, dezghetata, sa ritoare, cu parul lins si strns, cu mini si picioare frumoase si aveau si ei un fe cior mare, Gedeon (nu Georg), un tnar foarte interesat de progresul agriculturii, preocupat de masinile moderne, si o fata, mai mica, pe care o chema Clementine. Cinele de curte din Pfeiffering stia si el sa rda, chiar daca nu l chema Suso, ci Kaschperl, sau cel putin asa l chemase la nceput. Despre acest "la nceput" chirias ul fermei avea vederile lui proprii si am fost martor la ntmplarea care a facut ca , sub nrurirea lui, ncetul cu ncetul, numele de Kaschperl sa devina o simpla amintir e si cinele nsusi sa ajunga sa raspunda, n cele din urma, mai bucuros la numele de "Suso". Un al doilea fiu nu exista, dar faptul acesta sporea si mai mult asemana rea n loc s o diminueze, pentru ca cine altul ar fi putut fi acest al doilea fiu? Cu Adrian n am vorbit niciodata despre acest paralelism izbitor; n am facut o la n ceput, iar mai trziu mi a venit greu s o mai fac, dar de placut nu mi a placut ni ciodata fenomenul acesta. A ti alege o locuinta care sa ti reconstituie trecutul, a te refugia n amintirile trecutului desuet, n copilarie sau macar circumstantele ei exterioare, poate fi o dovada de atasament, dar ti dezvaluie aspecte tulburatoa re despre viata interioara a unui barbat. n cazul lui Leverkhn era cu att mai surpr inzator cu ct eu nu remarcasem niciodata ca legaturile sale cu casa parinteasca s a fi fost deosebit de intime sau din cale afara de afectuoase; stiam ca s a deta sat de ea de timpuriu, fara ndurerare vadita. Era aceasta "rentoarcere" un simplu joc? Nu mi vine sa cred. Toate aceste ciudatenii ale lui Adrian mi amintesc mai c urnd de un cunoscut al meu care, desi robust si barbos, era att de sensibil, nct atu nci cnd se mbolnavea si era cam bolnavicios voia sa fie tratat numai de un medic s pecialist n boli de copii. E cazul sa adaug ca doctorul acesta, care l ngrijea, par ea att de marunt de statura, nct n ar fi fost n masura n cel mai strict nteles al cuv ului sa trateze o clientela adulta, si din pricina asta nu putuse deveni dect med ic de copii. Socotesc nimerit sa mentionez eu nsumi ca aceasta anecdota cu omul n toata firea s i medicul de copii constituie o digresiune, ntruct nici imul, nici celalalt nu vor mai aparea vreodata n aceste nsemnari. Daca e o greseala faptul pomenit si greseal a fara ndoiala a fost si cifric, cednd nclinarii mele catre anticipare, am apucat s a pomenesc nca de pe acum de Pfeiffering si de familia Schweigestill , l rog pe cit itor sa puna asemenea anomalii pe seama emotiei care ma stapneste, si ma stapneste nu numai n ceasurile n care scriu! ci frica de cnd mi am asumat obligatia acestei b iografii. A trecut un numar de zile de cnd lucrez la aceste pagini, dar faptul ca ncerc sa pastrez echilibrul frazelor si sa dau gndurilor o expresie mai potrivita nu trebuie sa i ascunda cititorului starea mea de continua si febrila emotie, c are se manifesta n scrisul tremurat, scris de obicei destul de sigur. De altminter i, sper ca cei ce ma citesc nu numai sa nteleaga cu timpul zbuciumul meu sufletes c, dar sa nu ramna, pna la urma, straini de el.

Am uitat sa pomenesc ca la ferma familiei Schweigestill, resedinta de mai trziu a lui Adrian, exista si cu siguranta faptul nu va constitui o surpriza si o rndasoa ica, tot cu sinii labartati si cu picioarele desculte vesnic pline de balegar, s emannd cu Hanne de la Bchel ct poate semana o fata de grajd cu alta, numai ca pe ce a de fata o chema Walpurgis. Nu despre ea vreau sa vorbesc , ci despre modelul o riginar, despre Hanne, cu care Adrian avea o strnsa prietenie, pentru ca i placea sa cnte si luase obiceiul sa ne nvete cteodata si pe noi copiii. Destul de ciudat: d aca Elsbeth Leverkhn, cu vocea ei att de frumoasa, se abtinea dintr un fel de sfia la sa ne cnte, aceasta faptura care mirosea a balegar si o ngaduia fara nici o jen a, si seara, pe banca, sub tei, ne ngna, e adevarat, cu o voce stridenta, dupa ure che, dar corect, fel de fel de cntece populare, soldatesti sau refrene de blci, ce l mai adesea pline de sentimentalism sau de groaza, si ale caror cuvinte si melo dii le prindeam ndata. Daca ncepeam sa cntam si noi cu ea, lua terta, sarind apoi n cvinta si sexta inferioara, lasndu ne noua vocea de sus pe cnd ea accentua, foarte ostentativ, strident chiar, secunda. n timpul acesta, probabil pentru ca sa ne d etermine sa dam cuvenita pretuire placerilor armoniei, si latea fata ntr un surs ai doma cu al lui Suso cnd i se aducea strachina cu mncare. Cnd spun "noi" ma refer la Adrian, la mine si la Georg, care trecuse de treisprez ece ani cnd fratele lui avea opt, iar eu zece. Surioara Ursula era nca prea mica p entru aceste exercitii, dar si dintre noi patru, unul era ntructva de prisos pentr u genul de muzica vocala pe care Hanne de la grajd reusea sa l dezlantuie cu aju torul corului nostru. ntr adevar, ne nvata canoane cele mai copilaresti, fireste: A h, ct de bine ma simt seara, Rasuna cntecele, cel cu cucul si cu magarul si de ace ea, ceasurile de amurg n care ne desfatam astfel mi s au ntiparit n minte sau, mai b ine zis, amintirea lor a capatat, cu timpul, o semnificatie mai mare pentru ca e le au fost acelea care, pe ct poate cuprinde marturia mea, l au pus, pentru prima oara, pe prietenul meu n contact cu o "mu-zica" avnd o miscare artistic organizata , deosebita de ceea ce gaseam n simplele cntece la unison ngnate de noi. ntlneam aici o mpletire imitativa, o intrare n timp, fiind mbolditi n clipa potrivita cu un ghion t n coaste dat de Hanne de la grajd, cntecul aflndu se n plina desfasurare, melodia cn tata pna la un punct, dar nu ajunsa la capat. Aveam aici a face cu componente mel odice diferit dispuse a caror interventie se manifesta variat, dar nu se producea nici o zapaceala, ci dimpotriva, repetarea primei fraze de catre un al doilea cnt aret se mbina, punct cu punct si foarte placut, n continuarea celei cntate de primu l cntaret. Iar cnd fraza precursoare admitnd ca era vorba de cntecul Ah, ct de bine m a simt seara ajungea pna la "Clopotele suna" si ncepea apoi ilustrarea cu "bim bam bum", ea constituia miscarea basului nu numai pentru cuvintele "Cnd pentru odihna ", la care se afla n momentul acela al doilea cntaret, ci si pentru nceputul "O, ct de bine", cnd, la un nou ghiont n coaste, intra n actiune al treilea cntaret pentru ca, atunci cnd ajungea n al doilea stadiu al melodiei, sa fie nlocuit de primul cnta ret, lund o de la nceput, dupa ce i ceda celui de al doilea tonul fundamental, pit orescul "bim bam bum" si asa mai departe. Partea celui de al patrulea dintre noi se suprapunea n mod obligatoriu pe a altuia, dar el cauta, e adevarat, sa nviorez e putin dublarea, mormaind cu o octava mai jos sau ncepea chiar naintea primului, ca sa zic asa, n prealabil, cu acompaniamentul, cu "la la la" ul ce nsotea primele stadii ale melodiei si fredona neostenit tot timpul cntarii. Si asa, cu toate ca ne urmaream vesnic partea, prezenta melodica a fiecaruia se mb ina fericit cu a celorlalti, si ceea ce realizam noi constituia totusi o mpletire armonioasa, o structura sonora, alta dect cntarea "simultana"; o constructie a car ei armonie ne placea fara sa ne punem problema naturii si cauzei ei. Probabil ca nici Adrian, care avea opt sau noua ani, n o facea. Sau poate ca scurtul hohot d e rs, mai mult ironic dect surprins, dupa ce ultimul "bim bam" se stinsese n zvonul nserarii, si pe care si mai trziu aveam sa l recunosc la el att de bine voia s a l ase sa se nteleaga ca pricepuse mecanismul foarte simplu al acelor cntecele; nceput ul melodiei constituie pentru vocea a doua o secventa, iar partea a treia poate servi amndurora drept bas. Nici unul dintre noi nu era constient ca, dirijati de o rndasita, ajunsesem la o treapta de cultura muzicala relativ foarte nalta, ntr un domeniu al polifoniei imitative pe care trebuise sa o descopere veacul al XV lea ca sa ne putem bucura si noi de ea. Dar daca ma ntorc cu gndul la rsul acela al lu i Adrian, gasesc, re-trospectiv, ca avea n el ceva de cunoastere, de initiere zefl

emista. A ramas pentru totdeauna cu acest rs. Mai trziu i l auzeam adesea, cnd eram cu el la vreun concert sau la teatru si l frapa vreun truc artistic, unul plin d e spirit, vreun procedeu cuprins n intimitatea structurii muzicale ce scapa perce perii multimii, vreo aluzie launtrica subtila n dialogul dramei. Pe vremea aceea nu se potrivea nca vrstei si parea rsul unui adult. O pufnire uscata a aerului pe g ura si pe nas, nsotita n acelasi timp de un gest al capului, zvrlit ndarat, scurt, r ece, dispretuitor chiar, care, n cel mai rau caz, parca ar fi vrut sa spuna: "Bin e facut, straniu, curios, amuzant". Dar n timpul acesta ochii sai luau o expresie atenta, cautau n departari, si lumina lor crepusculara cu scnteieri metalice se u mbrea si se adncea. Si capitolul pe care tocmai l am ncheiat este, dupa gustul meu, mult prea umflat, si cred ca ntrebarea ct mai poate rabda cititorul pare ntru totul justificata. Pen tru mine, fiecare cuvnt scris prezinta un interes arzator, dar trebuie sa ma fere sc a crede ca si altii vor participa cu aceeasi ntelegere! De altfel, nu trebuie sa uit ca nu scriu pentru clipa de fata si nici pentru cititori care nu stiu nca nimic despre Leverkhn, deci nu pot rvni sa afle amanunte despre el; ci ca pregates c aceste nsemnari pentru momentul cnd premisele vor fi cu totul altele pot spune cu certitudine: mult mai favorabile, si amanuntele acestei vieti zguduitoare, orict de abil sau de inabil ar fi ele prezentate, vor fi solicitate cu o insistenta l ipsita de orice discriminare de catre opinia publica. Acest moment va veni: atun ci cnd se va deschide vasta, e adevarat, dar totusi strmta noastra temnita, sufoca nta de atta aer statut, adica atunci cnd razboiul, n toi acum, va fi, ntr un fel sau altul, sfrsit si ct mi e de groaza de acest "ntr un fel sau altul", groaza fata de mine nsumi si de oribila silnicie pe care destinul a impus o spiritului german! P entru ca n mintea mea nu exista dect una din cele doua alternative; numai pe una ma bizui, numai de ea tin seama, mpotriva constiintei mele cetatenesti. nvatatura ofic iala, ce nu cunoaste nici o clipa de ragaz ne a vrt adnc n constiinta consecintele z drobitoare, oribile, definitive, ale unei nfrngeri germane, astfel ca n avem ncotro si ne temem de ea mai mult dect de orice pe lume. Si cu toate astea exista ceva de care unii dintre noi, n momente ce lor nsile le par criminale, iar altii, pe fa ta si continuu, se tem mai mult dect de nfrngerea germana, si anume: de victoria ge rmana. Aproape ca nu cutez sa ma ntreb din ce categorie fac parte. Poate ca dintr o a treia, aceea care doreste nencetat si constient, lucid, nfrngerea, dar nu fara necontenite chinuri ale constiintei. Dorintele si sperantele mele sunt silite sa se ridice mpotriva unei victorii a armelor germane, pentru ca sub ea opera priet enului meu ar fi ngropata, anatema interdictiei si a uitarii ar acoperi o poate p entru o suta de ani, nct ar fi pierduta pentru propria sa epoca si n ar primi dect onoruri istorice si tardive. Acesta este motivul special al culpabilitatii mele; l mpartasesc cu alti ctiva oameni, risipiti, usor de numarat pe degetele celor doua mini. Dar starea mea sufleteasca este numai o derivatie speciala de la cea generala, care, cu exceptia cazurilor de stupiditate monumentala sau de interese josn ice, a devenit soarta ntregului nostru popor, si ma simt nclinat sa atribui acestu i destin un caracter tragic deosebit, cum nu s a mai pomenit pna azi, desi stiu c a si altor neamuri le a fost dat sa doreasca, pentru binele lor si pentru viitor ul lumii, nfrngerea propriului lor stat. Dar, tinnd seama de onestitatea, de ncrederea , de nevoia de fidelitate si de supunere nnascuta n firea germanului, as vrea totu si sa admit ca n cazul nostru dilema capata o acuitate singulara, si nu ma pot mpi edica sa simt o profunda mnie mpotriva celor ce au mpins un popor att de bun ntr o st are de spirit de pe urma careia sufera, dupa convingerea mea, mai mult dect orica re altul, si l rac sa se simta iremediabil nstrainat de sine nsusi. N am nevoie dect sa mi nchipui ca fiii mei, printr o mprejurare nenorocita, ar da peste aceste nsemn ari si ar fi astfel siliti, ntr o spartana ignorare a oricaror slabiciuni, sa ma denunte politiei secrete de stat pentru ca sa pot masura astfel, chiar cu un fel de mndrie patriotica, insondabila prapastie a conflictului n care ne zbatem. Sunt perfect constient ca prin cele de mai sus am ncarcat din capul locului si ac est nou capitol, pe care l as fi dorit mai scurt, ceea ce ma face sa banuiesc ca n adncul sufletului caut pretexte de ntrzieri si de ocoluri, sau ca ma agat cu o gr aba suspecta de orice ocazie de acest fel, de teama celor ce vor urma. Fac citit orului dovada bunei mele credinte strecurnd eu nsumi supozitia ca sovai deoarece su nt n spaimntat, n forul meu interior, de misiunea pe care, minat de datorie si de d

ragoste, mi am asumat o. Dar nimic nu ma va putea mpiedica, nici chiar propria me a slabiciune, sa continui mplinirea ei deci reiau firul povestirii de la observat ia ca, din cte stiu eu, cntatul acela al nostru, al canoanelor, cu Hanne, rndasita, a fost ceea ce l a pus pentru prima oara pe Adrian n contact cu muzica. Desigur, stiu ca dupa ce s a mai marit, mergea si el cu parintii sai la biserica, n sat, la Oberweiler, la slujba de duminica, unde obisnuia sa vina si un tnar din Weisse nfels, care studia muzica si care acompania corul cu cteva preludii la orga si nso tea iesirea credinciosilor din biserica cu improvizatii timide. Am fost foarte ra r de fata, deoarece de cele mai multe ori noi ajungeam la Bchel dupa terminarea s lujbei si tot ce pot spune e ca n am auzit niciodata de la Adrian un singur cuvnt care sa ma ajute sa deduc ca tnara lui sensibilitate ar fi vibrat ntr un fel oare care la interludiile acelui adept al muzicii sau, daca asta n a fost cu putinta ca fenomenul muzical n general sa i fi trezit atentia. Din cte mi dau eu seama, pe atunci si chiar multi ani dupa aceea, nu i a acordat importanta si nu si a martu risit nici lui nsusi ca ar avea ceva comun cu lumea sunetelor. Eu vad n asta o ret icenta de ordin psihologic careia i se poate atribui si o semnificatie fiziologi ca; pentru ca, ntr adevar, ajunsese la paisprezece ani, nceputul pubertatii, epoca iesirii din stadiul nevinovatiei copilaresti, cnd, n casa unchiului sau din Kaise rsaschern, s a apucat sa faca muzica de unul singur, exersnd la pian. De altfel, c am asta a fost si epoca n care migrena ereditara a nceput sa l necajeasca. Viitorul fratelui sau Georg era clar determinat de calitatea lui de mostenitor al fermei, si a trait de la nceput pe deplin mpacat cu rostul sau. Ce avea sa devina al doilea ramnea pentru parinti o problema deschisa, urmnd sa fie rezolvata potri vit nclinatiilor si aptitudinilor manifestate; si e demn de remarcat ct de timpuri u s a precizat n mintea parintilor sai si a noastra a tuturor ideea ca Adrian treb uie sa devina un savant. Ce fel de savant, asta ramnea de vazut, dar atitudinea l ui morala nca de pe cnd era baiat, felul sau de a se exprima, siguranta sa formala , chiar privirea sa, expresia fetei, nu ngaduiau, de pilda, nici tatalui meu sa a iba ndoieli ca acest vlastar al familiei Leverkhn era chemat spre "ceva mai nalt" s i ca va fi primul erudit din neamul lor. La nasterea si consolidarea acestei idei, decisiva a fost si usurinta, mai bine zis: nemaipomenita usurinta cu care s i a nsusit Adrian nvatamntul elementar, pe ca re l a urmat n casa. Jonathan Leverkhn nu si trimitea copiii la scoala comunala. Cr ed ca n problema aceasta hotartoare fost nu att constiinta superioritatii sale soci ale, ct dorinta puternica de a le pune la dispozitie o educatie mai ngrijita dect ac eea pe care ar fi putut o primi nvatnd laolalta cu copiii saracilor din Oberweiler . nvatatorul din sat, om nca tnar si delicat, caruia i era ntotdeauna teama de cinele Suso, venea la Bchel dupa amiezele, dupa ce ispravea cu ndatoririle sale oficiale (iarna l aducea Thomas cu sania) si, terminnd de predat lui Georg, care mplinise tre isprezece ani, aproape toate cunostintele necesare ca sa si poata continua studii le, ncepu nvatamntul elementar cu Adrian, care intrase n al optulea an. Si chiar el, n vatatorul Michelsen, fu primul dintre primii care sa declare sus si tare, si cu o oarecare emotie agitata, ca "pentru numele lui Dumnezeu", tnarul acesta trebuie sa fie trimis la liceu si la universitate, ca nu i se ntmplase nca, lui, lui Miche lsen, sa dea peste un cap att de studios si att de ager, si ca ar fi o rusine sa n u se faca totul pentru a se netezi acestui elev calea catre culmile stiintei. As tfel se exprima el, sau n orice caz cam asa, intr un limbaj de seminarist, si pom enea chiar despre "in genium", n parte, desigur, ca sa faca putina parada cu term enul acesta care, referindu se la succese de copil, suna destul de caraghios, da r era vadit ca observatia izvora dintr o inima uimita. N am asistat niciodata la aceste lectii si ce stiu n legatura cu asta e numai din auzite, dar mi e usor sa mi imaginez comportarea lui Adrian al meu n cursul lor si, pentru un preceptor, el nsusi nca un copil, deprins sa vre nvatatura n capete ble gi si recalcitrante fie cu stimulentul laudei, fie cu crncena dojana, aceasta atit udine putea sa fi parut uneori putin jignitoare. "Daca stii totul, l mai aud nca pe tinerel spunnd, nu mi ramne dect sa plec." Fireste ca nu asa stateau lucrurile si ca elevul lui nca nu "stia totul". Dar fizionomia lui lasa, ntructva, aceasta impre sie, pur si simplu pentru ca ne aflam n fata unuia din acele cazuri n care o suver ana receptivitate, o putere de asimilare stranie, anticipatoare, pe ct de sigura de sine, pe att de facila, l oprea pe nvatator sa foloseasca laudele: simtea ca pent

ru un asemenea cap elogiul pune n primejdie modestia si ndeamna la orgoliu. De la alfabet pna la sintaxa si gramatica, de la numaratoare si cele patru operatii pna la regula de trei simpla si calculul proportional elementar, de la exercitii de memorizare cu mici poezii (nu era nici o memorizare; sesiza versurile imediat, c u mare precizie, si i ramneau ntiparite) pna la expunerea n scris a unor idei propri i pe teme de geografie generala si nationala totdeauna se petrecea acelasi lucru: Adrian asculta distrat, ntorcea capul si lua o mutra ca si cum ar fi vrut sa spun a: "Da, bine, ani priceput, ajunge, mai departe". Pentru sensibilitatea pedagogulu i era ceva revoltator. Tnarul nvatator se simtea mereu tentat sa exclame: "Ce ti a venit? Da ti putina osteneala!" Dar cum sa si dea vreo osteneala cnd nu era cazu l? Cum spuneam, n am asistat niciodata la lectii, dar sunt silit sa mi imaginez ca prietenul meu si nsusea datele stiintifice pe care i le furniza domnul Michelsen e xact cu aceeasi fizionomie nu i nevoie sa o mai descriu o data cu care ar fi ras puns, sub tei, constatarii ca noua masuri de melodie orizontale, daca sunt supra puse vertical cte trei, pot sa dea un corp de armonie muzicala, nvatatorul lui sti a ceva latineasca, l nvata si pe el, si declara apoi ca baiatul avea zece ani era a pt daca nu pentru clasa a treia gimnaziala, dar sigur pentru a doua. Rostul sau se terminase. Si astfel, n 1895, de Paste, Adrian parasi casa parinteasca si veni la oras sa fre cventeze gimnaziul Bonifaciu (de fapt "Scoala fratilor vietii simple"). Unchiul sau, Nikolaus Leverkhn, fratele tatalui sau, cetatean de vaza n Kaisersaschern, se oferise sa l primeasca sub acoperisul sau. VI Ct despre orasul meu natal de pe malurile Saalei, sa afle strainul ca este asezat ceva mai la sud de Halle, nspre partea Turingiei. Aproape ca mi vine sa spun era asezat acolo pentru ca lipsa mea ndelungata l a proiectat departe, n trecut. Dar t urnurile lui se nalta si acum n acelasi loc, si nu stiu ca aspectul lui arhitectoni c sa fi avut de suferit, pna acum, de pe urma razboiului aerian, ceea ce, de altm interi, ar fi fost ct se poate de regretabil, daca te gndesti la farmecul sau isto ric. Spun cuvintele acestea cu o oarecare resemnare, caci mpartasesc, cu o buna p arte din populatia noastra, chiar cu cea mai crunt lovita, ramasa pe drumuri, se ntimentul ca cele ce ni se ntmpla nu sunt dect cele ce ni se cuvin, iar de ar fi sa ispasim mai groaznic dect am pacatuit, sa ne sune vesnic n ureche zicala: Cine sea mana vnt culege furtuna. Deci, nici chiar Halle, orasul lui Hndel, nici Leipzig, orasul cantorului de la S fntul Thomas, nici Weimarul sau chiar orasele Dessau si Magdeburg nu sunt departe ; dar Kaisersaschern, nod feroviar, cu cei 27000 de locuitori ai sai, e multumit cum arata si, ca orice oras german, se simte un centru cultural de valoare isto rica. Traieste din diferite industrii: masini, pielarie, filaturi, constructii m etalice, chimicale si mbrant, si are muzeul sau de istorie, cu o camera de tortura cu instrumente barbare, si o foarte frumoasa biblioteca cu 25000 de volume si 5 000 de manuscrise, ntre care doua formule vrajitoresti n versuri aliterate, pe car e unii nvatati le socotesc mai vechi chiar dect cele de la Merseburg, dar altminte ri cu un sens destul de inocent, simple vraji de adus ploaie, compuse n dialectul de la Fulda. n secolul al X lea orasul fusese resedinta episcopala, si apoi din n ou, din al XII lea pna n al XIV lea. Are castel si catedrala n care ti se arata mor mntul mparatului Otto al III lea, nepotul Adelaidei si fiul Theophanei, cel care si zicea Imperator Romanorum si Saxonicus, dar nu pentru ca se voia saxon, ci n ntel esul n care Scipio purtase porecla de Africanus, adica pentru ca i nfrnsese pe saxo ni. Cnd, n 1002, dupa izgonirea sa din Roma iubita, muri n amaraciune si necaz, ram asitele lui fura aduse n Germania si nmormntate n catedra de la Kaisersaschern cu to tul mpotriva dorintei sale, pentru ca fusese prototipul germanului care se detesta ca atare, si toata viata lui suferise de pe urma germanismului sau. Cu privire la acest oras, despre care prefer totusi sa vorbesc la trecut, pentru ca e vorba de acel Kaisersaschern al copilariei cu privire la el se poate spune ca pastra n atmosfera sa, ca de altfel si n nfatisarea sa exte-rioara, ceva profund

medieval. Vechile biserici, casele brgerilor si hambarele, conservate din respec t pentru trecut, cladiri cu grinzi de lemn aparente si cu catul superior scos n af ara, ziduri de cetate ntrerupte din loc n loc de turnuri circulare, cu acoperisuri ascutite, piete umbrite de copaci pe margini si pavate cu bolovani tociti de tr ecerea anilor, o primarie cu arhitectura oscilnd ntre gotic si Renastere, cu clopot nita deasupra acoperisului tuguiat si cu loggii dedesubt, si cu alte doua turnur i zvelte cu acoperisul ascutit, doua foisoare adica, prelungindu se n relief pna la parter lucruri de felul acesta dau vietii un sentiment de nentrerupta legatura cu trecutul, ba mai mult, par sa poarte pe fruntea lor faimoasa formula a atemporal ului, scolasticul nunc statur . Identitatea locului, care dupa trei sute de ani, dupa noua sute de ani a ramas acelasi, s a mentinut mpotriva scurgerii timpului c e a trecut peste el, schimbnd necontenit multe, pe cnd altele reprezentative si pli ne de autenticitate ramn intacte gratie pietatii, gratie candidei mpotriviri n fata timpului si a mndriei pentru aceste timpuri, ca un omagiu si intru amintirea lor . Att despre aspectul orasului. Ramasese nsa, plutind n aer, ceva din starea de spiri t, din sensibilitatea ultimelor decenii ale secolului al XV lea, istorie a evulu i mediu lunecnd nspre apusul sau, ceva dintr o epidemie sufleteasca latenta: bizar sa spui asta despre un oras modern, rational si lucid (dar modern nu era, era un oras vechi, si vechimea e trecutul sub forma de prezent, un trecut peste care s a asternut un strat de prezent) ar putea suna temerar, dar ti puteai foarte bine imagina, n cadrul acesta, aparnd deodata o procesiune de copii, un dans al sfntu lu i Valentin, predicile vizionar comuniste ale vreunui "Hnselein" cu rugul pe care sa piara placerile lumesti, halucinati ai miracolului crucificarii, multimi coli ndnd mistic strazile ncoace si ncolo. Fireste ca nu se ntmpla nimic din toate acestea cum sa se fi ntmplat? N ar fi permis politia, de coniventa cu timpurile si cu ord inea lor. Si totusi! Cte n a permis, fara o vorba, politia, n zilele noastre tot d e coniventa cu timpurile, care, pna la urma, ngaduie iarasi foarte bine astfel de spectacole. Timpul nostru nclina el nsusi, n taina, sau fara nici o taina, ci foart e constient, cu o constiinta de o stranie infatuare, ce te face sa pui la ndoiala n sasi autenticitatea si candoarea vietii, si care poate ca da nastere unui caract er istoric falsificat, funest nclina zic, timpul nostru, sa se ntoarca napoi la epo cile acelea si repeta cu entuziasm actiuni simbolice care au n sine ceva sumbru s i jignesc spiritul modern ca o palma pe obraz: arderea cartilor si altele de soi ul asta, de care prefer sa nu amintesc nici cu vorba. Semnul distinctiv al unor atare substraturi istorico nevrotice si al tainicelor dispozitii sufletesti ale unui oras sunt numerosii "originali", specimene bizare si anodine de semidementi vietuind ntre zidurile lui, facnd si ei parte, ca si ve chile cladiri, din fizionomia locului. Replica le o constituie copiii, "strengar ii", care se strng alergnd n jurul lor, i coplesesc cu batjocurile sau fug de ei ntr o panica superstitioasa. Cnd si cnd, aparea un anume tip de "hoasca", una care far a multa vorba era banuita de vrajitorie: aceasta se datora numai si numai nfatisar ii ei, de un pitoresc nelinistitor, care nsa se accentua, prindea contur tocmai d atorita banuielilor, se desavrsea, ca sa mbrace forma dictata de fantezia populara marunta, grbova, carunta, vicleana si rea dupa chip, cu ochi urdurosi, cu nasul coroiat, cu buze subtiri, si o crja, ce se ridica adesea amenintator, umblnd uneor i cu o mta, o bufnita sau pasare graitoare. Kaisersaschern adapostea ntotdeauna ntre zidurile sale cteva specimene de genul acesta, si ntre ele cea mai cunoscuta, mai urmarita si zeflemisita, cea mai temuta era "Liese cea din beci", botezata astf el pentru ca locuia ntr o pivnita din micutul Gelbgiesser Gang o batrna a carei at itudine se adaptase n asemenea masura prejudecatilor lumii nct si omul cel mai putin prevenit, daca o ntlnea, mai ales cnd alergau n urma ei copiii si ea i gonea cu bles temele cele mai aprige, era strabatut de un fior de groaza atavica, desi biata f emeie nu facea nimanui vreun rau. Se cuvine sa rostim aici un cuvnt plin de cutezanta, inspirat din experienta viet ii de astazi. Pentru cel ce ndrageste lumina, cuvntul si notiunea "popor" pastreaz a ntotdeauna un element de aprehensiune anacronica, si el stie ca atunci cnd vrei sa mpingi multimea la manifestari reactionare, scelerate, e de ajuns sa i te adre sezi spunndu i "popor". Cte nu s au petrecut sub ochii nostri sau poate ca nu chia r sub ochii nostri n numele "poporului", care nu s ar fi putut cu nici un pret petr

ece n numele lui Dumnezeu, sau al omenirii, sau al dreptatii! Fapt este ca poporu l tot popor ramne, ntotdeauna, cel putin n anumite straturi ale fiintei sale, tocma i n cele stravechi, si ca oameni si vecini de pe Gelbgiesser Gang, care n zilele d e alegeri lasau sa cada n urma un buletin de vot pentru social democrati, erau n s tare, n acelasi timp, sa vada n saracia unei babute amarte, ce nu si putea ngadui ca locuinta dect o pivnita, ceva demonic si, la aparitia ei, sa si apuce copiii de mna, ca sa i fereasca de "uitatura rea", de deochiul vrajitoarei. De ar fi ca o a stfel de femeie sa fie arsa pe rug ceea ce, modificnd usor considerentele, azi n ar mai fi deloc n afara de domeniul posibilului ei s ar gramadi sa caste gura ndar atul stavilelor asezate de primar, dar nu s ar revolta. Vorbesc de popor, dar str atul acela popular anacronic exista n noi toti si, ca sa spun ntocmai ce gndesc: con sider ca nu religia este mijlocul cel mai nimerit sa l tina n fru, sub lacat sigur . La asta ar prinde bine, dupa parerea mea, numai literatura, stiinta umanista, idealul omului liber si frumos. Ca sa ma ntorc la specimenele acelea ciudate din Kaisersaschern, mai era ntre ele un barbat, de vrsta nelamurita, care ori de cte ori auzea un strigat neprevazut, nc epea, fara voia lui, sa danseze spasmodic, aruncnd picioarele n sus, fata i lua o e xpresie trista, hidoasa, parca si ar fi cerut iertare, si zmbea copiilor ce l urma reau huiduindu l. Mai era apoi nca o persoana, o chema Mathilde Spiegel, mbracata ca pe vremuri, n rochie lunga cu trena, garnisita cu dantele si cu "fladus" cuvnt c araghios, o stlcire a frantuzescului flte douce, nsemnnd n fond lingusire, magulire, dar aici indica o ciudata coafura cu bucle o femeie sulemenita, dar departe de a fi imorala, cu siguranta prea neroada pentru asa ceva si care strabatea orasul c u nasul pe sus, nsotita de ctiva mopsi mpopotonati cu hainute de matase. n fine, un mic rentier, cu nasul vnat si plin de negi, iar pe degetul aratator cu un inel gr os cu sigiliu; l chema de fapt Schnalle, dar strengarii i spuneau "Tdelut", pentru ca avea ticul de a adauga acest sunet fara sens, ngnat dupa fiecare cuvnt pe care l rostea. i placea sa se duca la gara si, cnd pleca vreun tren de marfa, se adresa frnarului cocotat pe acoperisul ultimului vagon, facndu i semn cu degetul inelar s i strigndu i: "Vezi sa nu cazi, vezi sa nu cazi, tdelut!" Nu pot spune ca nu am un sentiment de jena nsirnd aici aceste amintiri caraghioase ; dar figurile evocate, institutii publice, ca sa zic asa, erau nespus de caracte ristice portretului psihologic al orasului nostru, cadrului vietii lui Adrian pna la plecarea lui la universitate, celor opt ani de tinerete, care au fost si ai mei si pe care i am trait alaturi de el; pentru ca, desi eram, datorita vrstei, c u doua clase naintea lui, n recreatii, n curtea nconjurata cu zid, stateam cel mai a desea mpreuna, izolati de colegii nostri, ne ntlneam si dupa amiezele, fie ca venea el la farmacia "La Sfntul Arhanghel", fie ca ma duceam eu la unchiul sau, n Paroc hialstrasse 15, casa al carei mezanin era ocupat de faimosul magazin de instrume nte muzicale Leverkhn. VII Casa lui Nikolaus Leverkhn se afla ntr un colt linistit al orasului, departe de ca rtierul comercial din Kaisersaschern, departe de Marktstrasse, de Grieskramerzei le, pe o straduta ntortocheata, fara trotuar, aproape de dom, si era cea mai arat oasa din jur. O casa de notabil, din veacul al XVI lea, care apartinuse nca bunic ului proprietarului de azi si avea trei caturi fara sa mai socotesti camerele de la mansarda de sub acoperisul tuguiat si mult iesit n afara. Fatada avea cinci f erestre la etajul nti, deasupra intrarii, si numai patru, cu obloane, la al doilea , unde erau camerele de locuit, iar pe dinafara, deasupra temeliei fara nici un fel de podoabe si nevaruita, ncepea o ornamentatie din lemn cioplit. Chiar si scar a nu se largea dect dupa palierul mezaninului destul de nalt, asezat deasupra vest ibulului de piatra, astfel ca vizitatorii si cumparatorii si veneau destui, multi chiar de prin alte parti, de la Halle sau chiar de la Leipzig aveau de facut o ascensiune nu lipsita de dificultati pentru ca sa ajunga la tinta dorintelor lor, magazinul de instrumente muzicale pentru care, se cuvine s o spun imediat, meri ta sa urci o scara cam abrupta. Nikolaus, vaduv nevasta lui murise tnara locuise, pna la venirea lui Adrian, singur

n toata casa, numai cu o menajera, Frau Butze, angajata de mult, cu o servitoare si un tnar italian din Brescia, pe nume Luca Cimabue (purta ntr adevar numele de f amilie al faimosului pictor de madone din Trecento), ajutorul sau la negot si cir ac n munca de construit viori; caci unchiul Leverkhn construia viori. Era un barba t cu parul carunt, vesnic zburlit, nu purta barba si avea o fata zbrcita, dar sim patica, cu pometi foarte proeminenti, nasul coroiat, o gura mare si expresiva si niste ochi caprui n care citeai bunatatea inimii si ntelepciunea. Acasa l gaseai nt otdeauna ntr o bluza de meserias, ncheiata pna la gt, larga si ncretita, facuta din ba rchet. Cum n avea copii, cred ca simtea o adevarata placere sa primeasca n casa l ui, mult prea spatioasa, o tnara ruda de snge. Am auzit chiar ca taxa scolara l las a pe fratele de la Buchet s o plateasca, dar ca pentru casa si masa nu voia sa p rimeasca nimic. l tinea pe Adrian absolut ca pe propriul sau fiu, l privea cu o as teptare plina de sperante nelamurite si se bucura nespus de mult ca acesta compl eta un loc la masa lui, la care atta vreme se asezasera numai sus pomenita Frau B utze si, dintr un obicei patriarhal, Luca, ucenicul sau. Ca acest tnar meridional, un baiat prietenos, care vorbea agreabil o limba stlcita si care ar fi putut gasi la el acasa cele mai bune prilejuri sa se perfectionez e n specialitatea lui, nimerise drumul pna la Kaisersaschern, la unchiul lui Adrian , ar fi putut sa para de mirare; dar constituia o ilustrare a relatiilor comercia le pe care le ntretinea Nikolaus Leverkhn n toate partile, nu numai cu centrele germ ane unde se construiau instrumente muzicale, ca de pilda Mainz, Braunschweig, Le ipzig, Bremen, ci si cu firme din strainatate, din Londra, Bologna, Lyon si chia r New York. si aducea de peste tot marfurile necesare muzicii simfonice, care nu n umai ca erau de cea mai buna calitate, ci, indiscutabil, constituiau si un sorti ment absolut complet, si mergea faima ca la Nikolaus Leverkhn gasesti si lucruri pe care nu le poti afla usor prin alte parti. Nu era nevoie dect ca undeva n tara sa se organizeze un festival Bach la a carui executie m stil autentic sa fie nevoi e de un oboe d'amore, oboiul acela cu tonul grav disparut de atta vreme din orche stre, pentru ca vechea casa de pe Parochialstrasse sa primeasca vizita unui clie nt, a unui muzician, sosit de a dreptul de la drum, si care dorea sa mearga la s igur, sa stie la ce se an-gajeaza, vrnd totodata sa si ncerce pe loc elegiacul inst rument. Magazinul, aflat n ncaperile de la mezanin, de unde, adesea, rasunau asemenea ncerc ari alunecnd de a lungul octavelor n cele mai variate timbruri si coloraturi, ofer ea o priveliste superba, ispititoare, as spune: fermecatoare sub aspectul cultur al, provocnd o oarecare efervescenta n fantezia auditiva. Cu exceptia pianului, pe care tatal adoptiv al lui Adrian l lasa n seama industriei de specialitate, era ex pus acolo tot ce suna si rasuna, zornaie sau zbrnie, duduie sau rapaie, mormaie sa si de altfel era reprezentat, ntotdeauna, si un instrument cu claviat u zdrangane ura, sub nfatisarea unui Glockenklavier, o celesta. Gaseai, agatate n dulapuri cu usi de sticla sau culcate n casete care, ca niste cosciuge de mumii, aveau forma celui culcat nauntru, viori minunate, lacuite, unele galbui, altele castanii, cu a rcusurile zvelte nfasurate la mner cu fir de argint si prinse n clame de capacul ca setei viori italienesti, a caror forma pura putea trada cunoscatorului originea l or cremoneza, dar si tiroleze, olandeze, saxone, de la Mittenwald, si unele cons truite chiar n atelierul lui Leverkhn. Violoncelul melodios, care i datoreaza lui Antonio Stradivarius forma sa desavrsita, l aflai n siruri ntregi, dar i gaseai si pr edecesoarea, viola da gamba, cea cu sase coarde, care si acum mai apare la loc d e cinste alaturi de el n lucrari mai vechi, precum gaseai si viole si alte surate ale viorii, viola alta, si tot din Parochialstrasse se trage si propria mea vio la d' amore, pe ale carei sapte coarde mi am leganat toata viata nduiosarile. Mi a fost daruita de parinti n ziua confirmatiei. Stateau rezemate acolo mai multe exemplare de violine, viola giganta, contrabasu l cel greoi la mnuit, capabil de recitative maiestuoase, al carui pizzicato e mai rasunator dect al timpanelor acordate si nici nu ti vine sa l crezi n stare de vra ja diafana a flajoletelor sale. Tot n mai multe exemplare ii gaseai si pe corespo ndentul sau din rndul instrumentelor de suflat de lemn, contrafagotul de saisprez ece picioare, adica sunnd cu o octava mai jos dect arata notele, ntarind viguros ba sii si dublu n dimensiuni fata de fratele sau mai mic, fagotul scherzosso pe care l numesc astfel pentru ca este si el un instrument de bas, dar n are putere de ba

s adevarat, ci e bizar de slabut la sunet, behait, caricatural. Si totusi, ct de dragut arata, cu teava rasucita pentru suflat, sclipitor datorita podoabei mecan ismului clapelor si prghiilor sale! Si, n general, ce fermecatoare priveliste, ace asta armata de fluiere ajunse n culmea perfectiunii tehnice, stimulnd elanul virtu osilor, fiecare din ele: bucolicul oboi, cornul englez, care i att de potrivit pe ntru arii triste, clarinetele bogate n clape, cu sunet att de supranatural si de t enebros n registrul grav de chalumeau, dar n cei de sus n stare sa straluceasca n scnt eierea argintie a armoniei nfloritoare, cornul bassett si clarinetul bas. Toate acestea, culcate n asternuturi de catifea, erau oferite cumparatorului n pra valia unchiului Leverkhn, si n afara de ele mai gaseai si fel de fel de sisteme de flaute transversale, din diferite materiale: lemn de cimisir, grenadil sau abano s, cu mbucaturi de fildes, sau cu totul din argint, si alaturi, rubedeniile lor s tridente, flautul piccolo, care n tutti de orchestra stie sa staruie patrunzator n tonurile nalte si sa dantuiasca, asemenea unor lumini de licurici n vraja flacaril or. Si de abia dupa aceea venea corul stralucitor al alamurilor, de la eleganta trompeta, care numai ct o priveai si ti evoca semnalul rasunator, cntul temerar, ca ntilena languroasa, apoi cornul spiral, favoritul romantismului, cornul cu venti le, zveltul si puternicul trombon cu culisa, si faimosul cornet pistons, pna la m asivitatea grava a marii tube bas. Gaseai, adesea, n magazinul lui Leverkhn, chiar si raritati de muzeu, ca de pilda o pereche de lure de bronz cu capetele frumos aduse, ncovoiate la dreapta si la stnga, ca niste coarne de taur. Dar, vazute atun ci cu ochi de copil, asa cum mi revin astazi n minte, ceea ce mi se parea mai amuz tocmai pen ant, mai impresionant, era bogata expozitie de instrumente de percutie tru ca lucruri pe care le cunoscusem de timpuriu, jucariile de sub pomul de Craci un, fragil tezaur al viselor copilariei, se ofereau acolo privirilor ntr o execut ie impunatoare, masiva, pentru oameni mari. Toba mica de pilda, ct de diferit arata ea aici, altfel dect jucaria fragila de lemn baltat, basica de bou si sfoara, pe care rapaiam la sase ani! Nu mai era facuta s o atrni de gt. Peste pielea de pe f ata inferioara erau ntinse strune, si era sortita sa fie folosita n orchestre, asez ata oblic si la ndemna, bine nsurubata ntr un stativ de metal, iar betele de lemn, nf ipte n inelele laterale, aratau mult mai grozav dect ale noastre. Mai era si carilo nul, pe care, n forma de jucarie pentru copii, ncercasem si noi desigur sa cntam Ia t o pasare ca vine: dar aici, n casetele elegante, cu ncuietori, se aliniau pe doua siruri, montate pe traverse, gata sa vibreze, placute metalice acordate cu mult a grija, si pe interiorul capitonat al capacului erau prinse ciocanas ele de ote l, tot ce se poate mai gingas, destinate sa scoata din placute sunete melodice. X ilofonul, ce pare sa fie facut ca sa dea urechii iluzia dansului scheletelor ntr un cimitir, n ora de ragaz de la miezul noptii, se prezenta cu o cromatica din ba stonase multiple. Mai gaseai si cilindrul urias, ferecat, al tobei mari, a carei membrana e facuta sa rasune cu baghete acoperite cu psla, si timpanul de arama n f orma de caldare, cel din care Berlioz a introdus saisprezece n orchestra sa el nu l cunoscuse sub forma n care l oferea Nikolaus Leverkhn, timpan mecanic, pe care ex ecutantul l poate regla usor, dintr o singura miscare a minii, ca sa i schimbe tonu l. mi aduc aminte si acum de taraboiul nostru copilaresc pe care l faceam, Adrian sau eu nu, cu siguranta ca numai eu: rapaiam de zor cu ba-ghetele pe membrana n t imp ce Luca, baiat bun, regla acordul mai sus sau mai jos, de iesea cel mai extr aordinar glissando, un vacarm, nu un glissando! Mai trebuie adaugate cinelele, a tt de remarcabile, pe care stiu sa le faca numai chinezii si turcii, pentru ca au pastrat secret felul cum se bate cu ciocanul bronzul nrosit n foc, si ale caror f ete interioare, executantul, dupa lovitura, le ridica n sus, n triumf, spre audito ri; si mai erau tam tam ul tunator, tamburina tiganeasca, trianglul cel cu sunet clar sub bagheta de otel si cu unul din unghiuri deschise, timpanele de astazi, castanietele, scobite, care ti pocnesc n palma. nchipuiti va toate aceste jucarii pline de gravitate, dominate de arhitectura somptuoasa si aurita a harpei Erard cu pedala si veti putea ntelege puterea magica de atractie pe care o exercitau as upra noastra, a baietilor, aceste ncaperi ale negotului unchiului, acest paradis amutit, dar prevestindu si ntr o suta de forme armoniile sonore. Asupra noastra? Nu, as face mai bine sa nu vorbesc dect de mine, de vraja care ma stapnea pe mine, de ncntarea mea aproape ca nu cutez sa l cuprind si pe prietenul meu, cnd pomenesc de asemenea senzatii pen-tru ca, fie ca facea pe fiul stapnului,

pentru care toate astea nsemnau o banalitate cotidiana, fie ca n felul acesta se e xprima raceala totala a caracterului sau, fapt e ca: el pastra n fata acestei spl endori o nepasare aproape dispretuitoare si cel mai adesea, la exclamatiile mele de admiratie, raspundea doar cu un hohot scurt de rs sau cu un "Da, dragut" sau "C e bazaconie" sau "Cte le mai da oamenilor prin cap" sau "Tot e mai nostim sa vinzi de astea dect capatni de zahar". Cteodata, cnd din mansarda lui, care oferea, pe de asupra puzderiei de acoperisuri ale orasului, o perspectiva atragatoare asupra i azului din gradina palatului, a vechiului castel de apa, coboram, la dorinta mea accentuez: totdeauna la a mea sa facem o escala nu tocmai interzisa, n magazin, ni se alatura si tnarul Cimabue, n parte, dupa cum banuiesc, ca sa ne supravegheze si, n parte, ca sa faca pe ciceronele, pe ghidul, pe comentatorul. De la el am a uzit povestea trompetei: cum, pe vremuri, trebuia facuta din mai multe tuburi dr epte de metal, cu legaturi articulate, pna sa se fi ajuns la deprinderea artei de a se ndoi tuburile de alama, rara ca ele sa plesneasca si anume umplndu le la ncep ut cu catran amestecat cu colofoniu, iar mai trziu cu plumb, care era scos ncalzin du l la foc. Apoi i facea placere sa discute si asertiunea unor experti, ca absol ut indiferent din ce material e ntocmit un instrument, din metal sau din lemn, el suna dupa forma si mensura lui, si daca un flaut este din lemn sau din fildes, o trompeta din alama sau din argint, n are nici o importanta. Mesterul, spunea e l, unchiul lui Adrian, care, prin meseria lui de constructor de viori, stia ce nse amna materialul, esenta lemnului, lacul, contesta lucrul acesta si era n stare sa spuna numai dupa sunetul unui flaut din ce e facut de altminteri si el, Luca, e ra n stare. Apoi, cu minile lui mici si bine pro portionate de italian, ne arata m ecanismul flautului, caruia de o suta cincizeci de ani ncoace, de la renumitul vi rtuoz Quantz i se adusesera modificari si perfectionari att de importante: al fla utului cilindric, zis al lui Bohm, care suna mai puternic dect cel vechi, conic, cu sunetul mai dulce. Ne arata digitatia clarinetului, a fagotului cu sapte orif icii, cu cele douasprezece clape nchise si patru deschise, al carui sunet se cont opeste att de usor cu al cornului, ne nvata ntinderea sonora a instrumentelor, mnuir ea lor, si cte toate de felul acesta. Acum, retrospectiv vazut, nu mai poate fi nici un fel de ndoiala ca Adrian, const ient sau nu, urmarise demonstratiile cel putin cu tot atta atentie ca si mine si c u mai mult folos dect mi a fost mie harazit vreodata sa trag din ele. Dar nu se t rada cu nimic, si nici o clipire nu dadea n vileag sentimentul ca toate acestea l ar fi privit ctusi de putin si pe el, sau ca l vor privi vreodata. Eu eram cel ca re trebuia sa puna ntrebari lui Luca, ba, el sta deoparte, privea la alt obiect de ct cel despre care se vorbea, lasndu ma singur cu ciracul. Nu vreau sa spun ca se prefacea, si tin seama ca n vremea aceea muzica de abia daca avea pentru noi vreo alta realitate dect cea pur materiala a arsenalului lui Nikolaus Leverkhn. E adeva rat ca, superficial, intrasem n contact cu muzica de camera; o data pe saptamna sa u la doua saptamni se exersa acasa la unchiul lui Adrian, dar numai ntmplator fiind si eu de fata, si nici prietenul meu nu asista ntotdeauna. Se ntlneau, cu acest pr ilej, organistul de la catedrala noastra, domnul Wendell Kretzschmer, un blbit, ca re nu mult dupa asta avea sa devina profesorul lui Adrian, apoi profesorul de mu zica de la gimnaziul Bonifaciu, si mpreuna cu ei unchiul executa cvartete de Hayd n si Mozart, n care el cnta la vioara nti, Luca Cimabue la a doua, domnul Kretzschme r la violoncel si profesorul de muzica la viola. Erau divertismente de barbati, cu halba de bere pusa jos pe dusumea, lnga ei, cu tigara de foi ntre buze, punctat e frecvent de frnturi de fraza ce aveau un efect att de ciudat, rece, straniu inte rcalate n graiul sunetelor , de ciocanitul cu arcusul n pupitru si de numaratoarea masurilor ce trebuiau reluate cnd aproape totdeauna din cauza profesorului de muz ica se iesise din masura. Un concert adevarat, o orchestra simfonica, nu auzisem niciodata si cine vrea poate gasi n faptul acesta o explicatie suficienta a categ oricei indiferente a lui Adrian fata de lumea instrumentelor. n orice caz, era de parere ca aceasta explicatie era suficienta si el nsusi se purta ca atare. Ceea ce vreau eu sa spun e ca se ascundea ndaratul ei, ca se ferea de muzica. Multa vr eme, cu o perseverenta ce era parca un presentiment, omul acesta s a ferit de des tinul sau. De altminteri, nimeni nu se gndea nici pe departe sa faca vreo asociatie de idei n tre tnara persoana a lui Adrian si muzica. Gndul ca era destinat sa devina un savan

t se nradacinase adnc n mintea tuturor si era continuu confirmat de stralucitele lui succese scolare, de situatia lui de premiant nti; numai n clasele superioare, de p rintr a saptea de liceu, cnd avea vreo cincisprezece ani, situatia aceasta ncepuse sa se cam clatine, si anume din cauza migrenei care prinsese a se manifesta si l mpiedica sa si desavrseasca putina pregatire de care avea nevoie. Totusi, biruia exigentele scolii cu usurinta termenul "biruia" nu este tocmai bine ales, pentru ca el nu depunea nici un efort sa le faca fata, si daca superioritatea lui la nv atatura nu i cstiga afectiunea duioasa a profeso-rilor si nu i o cstiga, am observ at adesea ca mai curnd se ntrevedea o anumita iritare, si chiar dorinta de a i pre gati insuccese , pricina nu se afla n faptul ca era considerat infatuat ba da, era socotit astfel, nu nsa datorita impresiei ca e prea ncrezut ca urmare a succeselor sale, ci dimpotriva, nu era destul de ncrezut din cauza lor, si tocmai n faptul a cesta rezida trufia lui, caci era vadit ca ea se manifesta printr o nepasare fat a de ceea ce asimila att de lesne, fata de materiile de nvatamnt, adica diversele di scipline, a caror predare constituia si demnitatea, si pinea de toate zilele a co rpului didactic, si era deci de nteles ca nu le convenea sa le vada ignorate de s impla indolenta a unui elev prea dotat. n ce ma priveste, eram cu profesorii n raporturi mult mai cordiale nici o mirare, n truct n scurta vreme urma sa intru si eu n tagma lor, si apucasem sa fac cunoscuta, cu toata seriozitatea, aceasta intentie a mea. Mi ar fi fost si mie ngaduit sa re vendic titlul de elev bun, dar eram si puteam fi numai pentru ca o afectiune res pectuoasa pentru domeniul ales, n special pentru limbile vechi, cu poetii si scrii torii lor clasici, mi stimula si mi ncorda fortele, p e cnd el lasa cu orice prilej sa se vada vreau sa spun: nu se ferea de mine si, teama mi e, pe buna dreptate, ca si profesorii bagasera de seama ct de indiferent si, ca sa zic asa, ct de acces oriu i era tot nvatamntul. Lucrul acesta ma nelinistea adesea nu din grija pentru c ariera lui care, multumita facilitatii cu care prindea totul, nu era periclitata , ci pentru ca ma ntrebam, la urma urmei ce nu i era indiferent, ce nu i era acce soriu. "Esentialul" nu l vedeam, si ntr adevar nu era de recunoscut. La vrsta acee a viata scolara e viata nsasi; i tine locul; interesele ei cuprind orizontul neces ar oricarei vieti ca sa dezvolte valori care orict ar fi ele de relative, sa refl ecte caracterul, facultatile cuiva. Dar, din punct de vedere omenesc, aceasta e cu putinta numai cnd relativitatea ramne nedezvaluita. Credinta n valori absolute, a sa iluzorie cum e ea ntotdeauna, mi se pare a fi o conditie vitala. Darurile prie tenului meu se masurau nsa n valori al caror caracter relativ parea sa i fie evide nt, fara ca sa se ntrevada existenta altui sistem de raportare, care le ar fi dim inuat ca valori. Elevi slabi exista destui. Adrian constituia nsa fenomenul singu lar al elevului slab n situatia de premiant nti. Repet, asta ma nelinistea; dar, pe de alta parte, mi impunea, mi parea atragator, mi ntarea devotamentul pentru el, de votament n care se amesteca, cert va ntelege cineva de ce? , si un fel de durere, d e deznadejde. Admit ca exista o exceptie la regula dispretului ironic fata de darurile si exig entele scolii. Era evidentul lui interes pentru o disciplina m care eu ma remarca m foarte putin, matematica. Slabiciunea mea n acest domeniu, compensata ntr o oare care masura doar de mbucuratoare aptitudini n cel filologic, mi a permis sa nteleg t emeinic ca rezultatele excelente ntr o directie sunt conditionate n mod firesc de atractia pentru acei domeniu, si pentru mine a fost o binefacere sa vad amintita conditie ndeplinita, cel putin n aceasta privinta, si la prietenul meu. Pentru ca disciplina matematica, asa ca logica aplicata, plannd n sfere de pura si nalta abst ractiune, detine o pozitie intermediara specifica ntre stiintele umaniste si cele realiste, si din explicatiile date de Adrian cnd stateam de vorba cu privire la placerile pe care i le ofera, reiesea ca el considera aceasta pozitie intermedia ra totodata si ca elevata, dominanta, universala sau, cum se exprima el, "cea ad evarata". Ma bucuram din toata inima sa l aud caracteriznd ceva drept "adevarat"; era o ancora, un punct de sprijin, si nu mai parea chiar att de zadarnic sa te nt rebi ce nseamna "esentialul". "Esti un trntor, mi spunea el atunci, daca nu ti pla ce asta!" Contemplarea raporturilor de ordine e n fond tot ce poate fi mai frumos . Ordinea este totul. Epistola catre Romani, capitolul treisprezece: "Iar cele c e sunt, de Dumnezeu sunt rnduite". El a rosit, iar eu l am privit cu ochii mari. Reiesea ca Adrian era religios.

La el toate trebuiau "sa reiasa", sa fie descoperite, n toate trebuia sa fie luat prin surprindere, prins asupra faptului, descifrat si atunci, rosea, iar tie ti venea sa te dai cu capul de pereti ca nu pricepusesi de mult. Si faptul ca facea algebra n afara de ceea ce era dator si obligat, ca mnuia de placere tablele de l ogaritmi, ca se cufunda n ecuatii de gradul al doilea nainte de a i se fi cerut sa identifice macar necunoscute ridicate la vreo putere oarecare, l am descoperit n umai din ntmplare, si la nceput vorbea despre asta cu dispret; de abia mai trziu a c onsimtit sa mi dea explicatiile de mai sus. n prealabil facusem o alta descoperir e, ca sa nu i zic demascare; am pomenit de ea si mai nainte: faptul ca, autodidac t si tainuit, explora claviatura, acordurile, "roza vnturilor" tonalitatilor, cerc ul cvintelor si faptul ca, fara sa stie sa citeasca notele, fara digitatie, folo sea toate aceste descoperiri de armonie la fel de fel de exercitii de modulatie si la constructia de figuri melodice cu o ritmica destul de nedefinita. Cnd am af lat aceasta, avea cincisprezece ani. ntr o dupa amiaza, dupa ce l cautasem zadarn ic n camera lui, l am gasit naintea unui mic armoniu caruia i se facuse loc ntr un coltisor destul de discret, dintr o camera de trecere, la etajul de locuit. Un m inut poate, am ramas n picioare la usa, ascultndu l; apoi m am jenat de situatia a sta, am intrat si l am ntrebat cu ce se ndeletniceste. A dat drumul burdufurilor, a luat minile de pe manual si a rs, rosind. Lenevia, zise el, e mama tuturor relelor. Ma plictiseam. Si cnd ma plictisesc, ma tin de fleacuri, clampanind pe aici! Hodoroaga asta cu foaie sta parasita, dar c u tot halul de decadere n care se afla, nu i lipseste nimic. E curios adica, fires te, nimic nu i curios, dar cnd te apuci singur, pentru prima oara, e curios cum t oate sunt legate ntre ele, si vin una dupa alta, n cerc. Si facu sa rasune un acord, numai clape negre, fa diez, la diez, do diez, adauga apoi un mi si dezvalui n felul acesta acordul, care aparuse ca fa diez major si n realitate era n si major, anume: treapta a cincea sau dominanta ei. Un astfel de acord, obiecta el, n are n sine o tonalitate. Totul este raport, iar relatia constituie cercul. La ul, caruia i se impune o rezolvare n sol diez, si face trecerea de la si major la mi major, Adrian l a dus mai departe si a ajuns astfel, trecnd peste la, re si sol major, la do major, si n tonalitatile prevazute cti bemoli, demonstrndu mi n ti mpul acesta ca pe fiecare din cele douasprezece tonuri ale gamei cromatice putea fi construita o gama deosebita, majora sau minora. De altfel, asta i poveste veche, zise el. E mult de cnd am remarcat o. Baga de se ama, uite cum poate fi facuta mai bine! Si ncepu sa execute modulatii intre tonali tati si mai ndepartate, folosind asa numita nrudire de terta, sexta napolitana. Nu ca ar fi stiut sa le spuna pe nume tuturor acestora; dar repeta: Relatia e totu l! Si daca vrei sa le spui mai precis pe nume, atunci numele lor e "ambiguitate" . Pentru ca sa si justifice spusele, executa un sir de acorduri ntr o tonalitate ne definita, mi demonstra cum un asemenea sir ramne, din punct de vedere al tonalitat ii, plutind ntre do major si sol major daca este eliminat sunetul fa, care n sol ma jor ar deveni un fa diez; cum tine urechea n incertitudine, daca trebuie nteleasa ca do sau ca fa major, evitnd sunetul si, care n fa major devine si bemol. Stii ce constat? ntreba el. Muzica este ambiguitatea ridicata la rangul de sistem. Ia, de pilda, un sunet oarecare. Poti sa l concepi ntr un fel, dar poti sa l conc epi si ntr altul, luat de jos si ridicat, sau luat de sus si cobort, si daca esti istet, exploatezi ambiguitatea cum ti convine. Pe scurt, n principiu, Adrian se dovedi cunoscator al schimbarii enarmonice si de loc necunoscator al anumitor trucuri cum sa te sustragi acestui echivoc si cum s a l folosesti, sa l interpretezi pentru modulatie. De ce am fost mai mult dect surprins, de ce anume am fost miscat si, de asemenea, putin speriat? Avea obrajii aprinsi, cum nu avusese niciodata cnd si facea lectiil e, nici chiar la algebra. E adevarat ca l am rugat sa mai improvizeze ceva, pentru mine, dar parca mi s a luat o piatra de pe inima cnd m a refuzat mormaind: "Fleacuri, fleacuri! n ce fel mi s a luat o piatra de pe inima? Faptul acesta ar fi putut sa mi arate ct fusese m de mndru de totala lui indiferenta si ct de lamurit simteam ca n expresia lui "e curios cum" indiferenta nu mai era dect o masca. Am banuit o pasiune n germene la

Adrian, o pasiune! Era sa ma bucur? Nu stiu, dar ntr un fel ma simteam umilit si speriat. Aflasem deci ca atunci cnd se credea fara martori Adrian se ndeletnicea cu ale muz icii si, tinnd seama de amplasamentul instrumentului, de locul acela att de expus, lucrul n ar fi putut ramne multa vreme secret. ntr o seara tatal sau adoptiv i spus e: Ei, nepoate, nu exersai pentru prima oara ceea ce am auzit azi cntat de mna ta. Ce vrei sa spui, unchiule Niko? Nu ncerca sa faci pe nestiutorul. Ceea ce ncercai tu acolo era muzica. Ce expresie! Lasa, a servit si la cazuri mai proaste. Felul cum ai trecut din fa n la major a fost destul de rafinat. Te amuza? Pai, unchiule... Ei, e evident. Am sa ti spun ceva. O sa mutam ladoiul, la care tot nu se uita ni meni, sus la tine n camera. Sa ti fie la ndemna, cnd ai chef. Esti prea bun, unchiule, dar e pacat de osteneala. Osteneala i asa de mica, nct poate tot placerea o sa fie mai mare. Si nca ceva, nep oate. Ar trebui sa iei lectii de pian. Crezi, unchiule? Lectii de pian? Nu stiu... suna a "pension distins de domnisoar e". S ar putea foarte bine sa fie "distins" si sa nu fie deloc de "domnisoare". Dac ai sa te duci la Kretzschmer, si tu ai sa capeti o baza pentru castelele tale n S pania. Am sa vorbesc cu el. Adrian mi a reprodus convorbirea, la scoala, n curte, cuvnt cu cuvnt. Si din ziua a ceea, de doua ori pe saptamna, lua lectii cu Wendell Kretzschmer.