Drumul ctre Absurd

Linistea era halucinanta. Ma pierdeam in absurd cautand drumul spre cas. Labirintul lui Pan prea s se dezvluie in fata ochilor mei, mai groaznic si mai diabolic ca niciodata. Am vrut sa mor ieri. Am plecat de acasa cu gandul la o plimbare prin frig, dar in timp s-a transformat intr-o dorinta incantatoare de suicid. Parea decorul perfectul pamantul alb, copacii batrani si acoperiti de zapada, pustiul. Iar linistea era insuportabila. Ma plimbam fara niciun Dumnezeu pe trotuarele lungi si largi din parcul central asteptand naiva sa intalnesc pe cineva. Daca vedeam un om la cateva sute de metri era mult. Noaptea aproape ca isi arata coltii, iar frigul era inuman. Nu tin minte sa-mi mai fi fost vreodata atat de frig. Eram sumar imbracata o bluza subtire si paltonul, nici nu e de mirare ca la un moment dat , din pura disperare am vrut sa ma culc in zapada. Parea atat de imbietor, atat de linistit. Plapuma orbitoare falfaia din gene inspre mine indemnandu-ma sa o incerc. Nu era nimeni in jur, nimeni care sa ma gaseasca pentru inca cel putin o zi. Revelionul era pentru toti un motiv de sarbatoare, ce om mai umbla de nebun pe strazi fara nicio tinta? Crezusem ca aceasta zi avea sa fie un motiv de fericire. Dar ma inselasem teribil, dincolo de orice imaginatie posibila. Cand defapt trebuia sa fiu cuibarita la

caldura, cu un pahar de vin rosu intr-o mana si cu o tigara in cealalta, eu tineam companie strazilor inghetate. Si era atat de frig. Atat de frig incat inima aproape ca incetase sa-mi mai bata si acum zacea amortita si chircita intr-un coltisor al toracelui. Strada nu se mai cunostea, zapada inghitise totul. Priveam in fata si vedeam infinitul, nu misca nimic absolut nimic. Daca mijeam ochii, puteam sa jur ca am sa disting sfarsitul lumii, orizontul conturat al Prapastiei. Locul in care pamantul se termina si totul devenea neimportant si efemer. Albul era orbitor, imi ranea ochii si oricat incercam sa ma opresc, oricat incercam sa-mi impiedic picioarele sa mai inainteze, parca pasii ma indemnau spre moarte. Mergeam fara sa-mi dau seama, inaintam mecanic. De parca cineva imi invartise o cheita in spate si trebuia sa ma misc pana cand cheita inceta sa se mai roteasca. Era ametitor, oricat incercam sa ma conving ca trebuie sa fac cale intoarsa si sa ma intorc acasa, nu reuseam sa ma opresc si sa ies din parcul amenintator. Priveam in pamant, spunandu-mi ca e doar un vis si atunci totul devenea absent si cetos. Ma simteam singura pe lume. Complet singura. In curand linistea a devenit sfasietoare. Eram sigura ca daca strig, toti copacii din jurul meu s-ar fi prabusit in zapada, eram sigura ca toate pasarile ar fi zburat speriate si fiecare blestemat de caine s-ar fi ascuns din calea mea. Era prea mult. Frigul imi viola oasele, le sfarama intr-o scrasnire violenta, simteam fiecare nerv din mine cum cedeaza in fata absurdului si se lasa inghetat in timp. Totul parea nemuritor. Si tacut. Iar eu inaintam asemenea lui Odiseu prin Infern, infruntand destinul cu aceeasi incapatanare apocaliptica. Pasii mi se pierdeau incetul cu incetul in neant. Framantarea zapezii de sub papuci devenea singura muzica ce imi mai era data sa aud. Innebuneam de frig,

incepeam sa nu-mi mai pot controla miscarile, picioarele nu mai ascultau nici de ele insele, iar trupul parca mi se contorsiona incercand in van sa scape de ger. Ma simteam o papusa ale carei sfori tocmai fusesera taiate, iar acum era lasata singura sa umble pentru prima data. Miscarile nu mai erau ale mele, gandurile sangeroase imi erau straine. Si totusi totusi doream sa dorm. Imi spuneam ca va fi bine, am sa inchid doar putin ochii sa ma odihnesc, iar apoi am sa-mi gasesc drumul spre casa. Numai putin sa ii inchid si Voci. Voci undeva in apropierea mea. Un cuplu! Ochii mi s-au deschis surprinsi, nu intelegeam sunetele lor. Cat sa fi trecut? O zi? Un an? Un secol? Vesnicia nu-mi paruse niciodata mai aproape. Zaceam in zapada si totul parea inghetat in timp. Ii ascultam cum rad, glumele lor fiind dintre cele menite sa sparga gheata intre doi necunoscuti. Prima intalnire? Emotii? Pareau nervosi, chiar speriati. Fata radea la orice spunea baiatul, iar el la randul sau incerca sa o impresioneze cu fel de fel de gesturi si cuvinte. Dar nu reusea decat sa se faca de ras. Ah, iubirea celor tineri, cat de trecatoare si de neinsemnata. Ma simteam batrana, chiar antica. Noaptea cazuse, isi lasase invingatoare poalele rochiei peste mine si acum chiar si sunetele celor doi se indepartasera de mine. Disperarea imi urla in spatele ochilor. Simteam ca pierdusem totul. Dragostea pentru ea ma impinsese sa fac asta si acum nu eram in stare sa sfarsesc ceea ce singura incepusem. Ii vedeam chipul in intuneric, oriunde intorceam capul. Daca inchideam din nou ochii, imi aparea nestingherita si imi invada intimitatea. Nu mai puteam sa suport.

Corpul imi devenise o mumie alba. Zapada din jurul meu parca astepta sa ma ridic ca sa ma poata trage inapoi si sa ma inlantuie definitiv. Nu-mi mai simteam nici mainile, nici picioarele, nici inima. Daca mai batea eu nu o puteam simti, daca inghetase nu puteam decat sa fiu recunoscatoare. M-am ridicat incet, un mort alb in intunericul amenintator. Durerea din trupul inghetat era mai mult decat puteam sa inteleg. Fiecare miscare era o explozie de spasme hipnotice care imi taiau rasuflarea, fiecare gand scormonea in constiinta mea, zgaria in mine fara incetare cu miscari precise si brutale. Am hotarat pe moment ca aici aveam sa-mi gasesc sfarsitul. Nu mai avea niciun rost sa continui mascarada. Oricat de sigura fusesem pe mine atunci cand intrasem in parc, oricat de mare fusese dorinta de a-mi pune capat zilelor, nu era nimic care sa se compare in intensitate cu ceea ce simteam acum. Hotararea era luata si nu era nimeni sa ma impiedice. Imi doream sa mor mai mult decat orice. In treaca m-am intrebat daca ea ar fi facut ceva ca sa-mi salveze viata. Miam imaginat-o plansa in zapada langa mine, langa trupul meu alb si neinsufletit. Iam vazut chipul brazdat de lacrimi amare si tremurul buzelor acea tortura a sufletului pe care o recunosteam uneori la ea. Mi s-a parut ca a inceput sa ma scuture, sa ma traga de haina, strigand la mine sa ma ridic. Era innebunita de durere, nu mai vazusem niciodata la ea o asemenea suferinta. Era prea mult. Am inchis ochii si am inceput sa merg. Parcul era lung, iar noaptea era abia la inceput. Frigul se transforma in formatiuni inghetate de aer pe care nu le mai puteam respira. Incepeam sa ma sufoc. Ma dureau toate si deja nu-mi mai simteam deloc jumatate din mana stanga era ca si cum nu exista.

Mi-am luat adio de la ea in gand, i-am spus pentru ultima oara ca o iubesc si mi-am lasat mintea sa adoarma. Pasii aveau sa ma poarte spre sfarsit caci de acum asteptam doar moartea ...