CRITICII SI SCRIITORII DESPRE EMINESCU

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa
covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise
vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia
el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le
însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual,
întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi
chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă (Titu Maiorescu)”

„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi
trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit
totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii;
fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă.
Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om”(I.L.Caragiale)

„Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau
asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori îşi întorcea capul cu dispreţ.
Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; şuierătura-l
făcea să se cutremure; orişice scârţâitură-l scotea din sărite”(Ioan Slavici)

Astfel se stinse în al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va
ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie, si peste locul
îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în
departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava
subtire a altui crin de taria parfumurilor sale." (George Calinescu)

Fara Eminescu am fi mai altfel si mai saraci”(Tudor Vianu)

El [Eminescu] avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele,

care alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul
unei case, nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o
aspiratie pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta
mai mult un exponent decât un individ [...].(George Calinescu)