Aristotel- Poetica In capitolul 5 si 6 al operei Poetica, Aristotel incearca sa dea o definitie tragediei.

Il intereseaz mai

puin tragedia ca specie a genului dramatic, aa cum este ea astzi neleas, ci tragedia ca form de manifestare a spiritului grec. Intai isi contureaza o parere fata de comedie, care pentru el inseamna imitatia unor oameni ce au o morala inferioara, o imitatie a celor care fac parte din domeniul ridicolului care este o parte a uratului. Aristotel sustine ca inceputurile comediei nu le vom cunoaste niciodata intrucat ea nu a fost luata in seama decat dupa ce si-a dobandit o forma. Aristotel realizeaza mai apoi, o paralela intre epopee si tragedie. El spune in lucrarea sa ca epopeea se aseamana cu tragedia, dar se si deosebeste de aceasta. Se aseamana datorita faptului ca este o imitatie a unor oameni de inalta valoare morala, dar se deosebeste de aceasta fiindca intrebuniteaza un mediu uniform si este o povestire. Mai exista deosebiri intre cele doua privind intinderea si limitarea in timp. In ceea ce priveste elementele alcatuitoare, unele sunt aceleasi, altele difera, datorita faptului ca elementele pe care le cuprinde epopeea se gasesc in tragedie, iar elementele tragediei nu se gasesc in epopee. Pentru Aristotel tragedia este imitatia unei actiuni alese si depline, cu o anumita intindere, intro limba frumoasa. Cum imitatia este intocmita de personaje in actiune, trebuie sa consideram ca prima parte a tragediei, spectacolul, pe urma cantul si limba. Prin urmare in tragedie trebuie sa gasim cele 6 parti care o compun si anume : subiectul, personajele, limba, cugetarea, spectacolul si cintul. Tragedia in viziunea lui Aristotel nu imita oameni ci o actiune, viata, fericirea si nenorocirea, astfel telul vietii devine astfel un anumit mod de a actiona, nu de a fi -> faptele si subiectul sunt tinta tragediei. Pe langa asta, tragedia fara actiune nu poate exista, dar fara personajele ei, poate intrucat, intr-o tragedie placerea spectatorului se regaseste in subiect, sufletul tragediei.

Richards O teorie psihologica a valorii Richards este criticul literar care a initiat ceea ce se cheama critica psihologica. A trait in epoca interbelica, iar in aceasta perioada teoriile psihologice si expresia lor sociala dominau epoca. In O teorie phihologica a valorii Richards porneste de la calificativul de bun la fel ca Nabokov. El propune o teorie psihologica a ideii de valoare literara, retorica insemnand arta persuasiunii. In opera lui Richards avem de-a face cu o teorie pe critica phihologica pornind de la o paralela intre 2 triburi, el observa ca indivizii pusi in conditii diferite si priviti din diferite etape de dezvoltare, emit judecati foarte diferite. Porneste de la niste cuvinte cheie ca antropologie, impulsuri, conduita, dorinta si nevoie ajungand la concluzia ca prin receptare psihologica ne satisfacem nevoi sau dorinte. Richards vede in opera o experienta, care se comunica cititorului. Judecata cititorului ar trebui atunci sa fie mai intai critica, stabilind "valoarea" experientei fixata in opera. Prima operatie are o baza psihologica, analiznd insistent impresiile produse de lectura asupra constiintei cititorului si definind valoarea estetica prin "echilibrarea impulsurilor contrarii" ale firii umane. Conceptul principal central al textului este APETENTA, pornind de la analiza dorintelor, dar mai intai de la instinct. Pentru a intelege este nevoie de placere, de aceea Richards aminteste de instinct. Impulsurile sunt legate de lectura de placere, de receptarile de placere, astfel impulsul nu este considerat un criteriu obiectiv. Atunci cand amestecam mai multe impulsuri totul devine mai inclar din punctul de vedere a lui Richards, caci lucrurile sunt pertinente daca sunt relevante si clare. Richards imparte impulsurile in apetente si aversiuni si spune ca, este valoros tot ceea ce satisface o apetenta sau o nazunita, apetenta insemnand mai mult decat o nevoie. Pentru Richards apetenta este o dorinta culturala, o forma de credinta, de asteptare in valoarea posibila a artei, este o forma educata de placere. Pe cealalta parte se situeaza aversiunile care se refera tot la gust, si sunt mai mult psihologice. Richards spune ca singurele restrictii psihologice impuse apetentelor sunt alte apetente adica aversiunile.