Sunteți pe pagina 1din 6

MIŞKA FACE CAŞĂ

de Nikolai Nikolaevici Nosov

ASTĂ VARĂ – ERAM CU MAMA LA ŢARĂ – a venit Mişka în vizită la


mine. Nici nu pot spune ce bucurie m-a cuprins ! Îmi fusese tare dor de
el. Şi mama s-a bucurat de sosirea lui.
— Foarte bine ai făcut că ai venit, spuse ea. Aşa, amândoi o să petreceţi
mai bine. Eu, de altfel, tot trebuie să plec mâine la oraş şi poate mai
zăbovesc acolo. O să puteţi sta fără mine două zile ?
— Sigur ! zic eu. Că doar nu suntem copii mici !
— Dar o să trebuiască să vă faceţi singuri mâncare. O să puteţi ?
— O să putem ! zice Mişka. Mare lucru !
— Vă fierbeţi şi voi o supă şi o caşă... Caşa doar nu e greu de pregătit !
— O să facem şi caşă. Mare lucru ! răspunse Mişka.
— Bagă de seamă, Mişka, zic eu. Dacă n-o să ştim cum s-o facem ? Ce,
tu doar n-ai mai gătit niciodată !
— Fii pe pace ! Am văzut eu cum o fierbe mama. O să fii sătul, şi de
foame n-ai să mori. Am să-ţi fierb o caşă, de-ai să te lingi pe degete !
A doua zi de dimineaţă, mama ne-a lăsat pâine pe două zile şi
dulceaţă, ca să avem la ceai, ne-a arătat unde sunt alimentele şi ne-a spus
cum se fierbe supa şi caşa, ce cantitate de crupe să punem, şi câte şi mai
câte. Noi, de ascultat am ascultat, numai că n-am ţinut minte nimic.
„Ce rost are să fim atenţi, mi-am zis eu, de vreme ce Mişka tot ştie să
gătească !‘‘
După aceea, mama a plecat, iar Mişka şi cu mine ne-am hotărât să ne
ducem la râu, la pescuit. Ne-am pregătit undiţele şi am adunat
viermişori.
— Stai ! zic eu. Dar cine o să ne facă demâncare dacă plecăm la râu ?
— Ce să mai gătim ! sări Mişka. Mai mare bătaia de cap ! Azi o să mân-
căm toată pâinea şi deseară fierbem o caşă. Caşa, nu-i aşa, se poate
mânca şi fără pâine.
Zis şi făcut. Am tăiat pâinea felii, le-am uns cu dulceaţă şi am plecat la
râu, unde întâi ne-am scăldat vârtos şi apoi ne-am întins pe nisip şi
ne-am prăjit la soare, mâncând pâine cu dulceaţă. După aceea ne-am
apucat de pescuit. Numai că peştele nu se prea lăsa prins : ne-am ales
numai cu vreo zece peştişori mici de tot. Toată ziua ne-am pierdut
vremea la râu, iar spre seară, când ne-am întors acasă ne chiorăiau
maţele de foame.
— Hai, Mişka, zic eu, că tu eşti specialist. Ce gătim ? dar să facem ceva
care să meargă repede. Că mor de foame...
— Eu zic să facem caşă, propune Mişka. Caşa e cel mai uşor de gătit.
— Bine, fie şi caşă !
Am aprins focul în sobă şi Mişka a turnat crupe în cratiţă.
— Toarnă mai multe, îl îndemn eu, că mi-e o foame de lup !
Mişka a umplut cratiţa şi a turnat apă până sus.
— Nu-i prea multă apă ? îl întreb. Să nu iasă vreun terci !
— Nu-i nimic ! Aşa face mama întotdeauna. Tu ai grijă de foc, că mân-
carea o fac eu, fii pe pace !
Eu am început să văd de foc, am mai pus câte un lemn, iar în timpul
ăsta, Mişka fierbea caşa. Adică nu o fierbea, ci sta şi se uita la cratiţă,
fiindcă de fiert fierbea ea şi singură.
În curând s-a întunecat şi am aprins lampa, aşteptând să fiarbă caşa.
Deodată mă uit la cratiţă şi ce văd? Capacul o luase la sănătoasa ! Se
ridicase în sus şi pe sub el caşa curgea afară.
— Mişka, strig, ce-i asta ? De ce fuge aşa ?
— Unde fuge ?
— Ea ştie ! Nu vezi că iese din cratiţă ?
Mişka luă lingura şi începu s-o împingă înapoi în cratiţă, dar degeaba,
că ea nu voia să stea şi se căznea să iasă afară, umflându-se tot mai mult.
— Nu ştiu, zice Mişka, ce i-o fi venit să iasă ! Poate c-o fi gata !
Am luat lingura şi am gustat, dar crupele erau tari ca piatra şi chiar
uscate.
— Mişka, îl întreb eu, dar apa unde e ?
— Nu ştiu ! răspunde el. Că eu am turnat multă. Poate că are cratiţa
vreo gaură !
Ne-am uitat la cratiţă, dar n-am găsit nici o gaură !
Mişka a luat crupele de prisos din cratiţă şi le-a pus într-o farfurie.
După ce a mai turnat apă în cratiţă, am început să fierbem caşa mai
departe. Am fiert-o noi ce-am fiert-o, dar când ne uităm, caşa dă să iasă
afară !
— Ei, fir-ai tu să fii ! strigă Mişka. Unde fugi ?
Şi iar a luat lingura, şi iar s-a apucat să scoată ce era de prisos. După ce
punea deoparte tot ce prisosea, huştiuluc ! o cană mare de apă în cratiţă.
— Uite, zice, tu credeai că e prea multă apă, şi când colo trebuie să mai
turnăm !
Fierbem noi caşa mai departe, dar... mare comedie : caşa dă iar să iasă
afară !
— Se vede că ai pus prea multe crupe, zic eu. Nu vezi ? Se umflă şi nu
mai încap în cratiţă.
— Aşa-i ! îmi răspunse Mişka. Cred şi eu că am pus cam multe. Dar
numai tu eşti de vină. N-ai zis : „Pune mai multe ! Mi-e foame !‘‘ ?
— De unde să ştiu eu cât trebuie să pui ? Că doar te-ai lăudat că ştii să
faci caşă !
— Am s-o fac, numai să mă laşi în pace !
— Poftim, te las !
Şi m-am dat la o parte, iar Mişka îşi văzu de fiert caşa, adică nu de
fiert, ci mai degrabă de scos prinosul în farfurii ! Ca la restaurant. Şi de
fiecare dată mai turna apă.
Până la urmă n-am mai putut răbda şi i-am zis :
— Ascultă, cred că nu faci bine. Aşa, nici până mâine dimineaţă n-o să
fie gata !
— Ia te uită la el ! Nu ştii că într-un restaurant bun masa se pregăteşte
totdeauna de cu seara, pentru ca a doua zi dimineaţa să fie gata ?
— O fi la restaurant, că ei n-au de ce să se grăbească, deoarece au tot
felul de mâncări, am zis eu.
— Păi noi de ce să ne grăbim ?
— Fiindcă noi trebuie să mâncăm şi să ne culcăm. Poftim, e aproape
douăsprezece !
— Las’ c-o să ai timp berechet să dormi ! zice el.
Şi... huştiuluc ! altă cană cu apă în cratiţă. Abia atunci mi-am dat
seama cum stau lucrurile.
— Tu, zic, torni mereu apă rece ! Cum vrei să mai fiarbă ?
— Dar cum vrei s-o fierb, fără apă ?
— Cred că ar fi bine să goleşti cratiţa pe jumătate de crupe, să pui
dintr-o dată mai multă apă şi s-o laşi să fiarbă ! Şi i-am luat cratiţa, din
care am deşertat jumătate din caşă. Acum, zic, toarnă apă până sus !
Mişka luă cana si o vârî în găleată.
— Na ! zice el. Nu mai e apă ! S-a terminat toată apa !
— Acum ce ne facem ? Că afară e întuneric de-ţi dai cu degetele-n ochi!
Cum o să vezi puţul ? zic eu.
— Nu-i nimic, las’ că aduc eu !
A luat chibriturile, a legat o sfoară de găleată şi s-a dus la puţ ; n-a
trecut o clipă, şi a venit înapoi.
— Unde-i apa ? îl întreb.
— Apa ? ... În puţ !
— Ştiu şi eu că-i în puţ. Dar unde-i găleata cu apă ?
— Şi găleata, zice, e tot în puţ.
— Cum adică, în puţ ?
— Uite-aşa, în puţ !
— Ai scăpat-o ?
— Am scăpat-o !
— Of ! zic. Nătăfleţule ! Ce, vrei să murim de foame ? Cu ce-o să mai
scoatem apă ?
— Se poate şi cu ceainicul...
Iau ceainicul şi zic :
— Dă-mi sfoara !
— N-o mai am !
— Dar unde e ?
— Acolo...
— Unde acolo ?
— Acolo... în puţ...
— Va să zică ai scăpat găleata în puţ, cu sfoară cu tot ?
— Da.
Ne-am apucat să căutăm altă sfoară, dar n-am găsit.
Mişka zice :
— Mă duc să cer la vecini...
— Asta mai lipsea ! Uită-te şi tu la ceas : vecinii dorm de mult !
Dar, ca un făcut, mă apucase o sete cumplită. Cred că aş fi fost în stare
să dau şi o sută de ruble pentru o cană cu apă. Mişca zice :
— Aşa se întâmplă întotdeauna : când nu e apă, ţi-e şi mai sete. Uite,
de-aia, în deşert, ţi-e sete întotdeauna : fiindcă nu e apă.
— Nu mai trăncăni atâta şi caută o sfoară ! zic eu.
— Unde s-o caut ? M-am uitat peste tot. Stai ! Hai să legăm de ceainic
şnurul de la undiţă.
— Dar crezi c-o să ţină ?
— Poate că da.
— Şi dacă nu ţine ?
— Ei, dacă nu ţine... se rupe !
— Asta o ştiam eu, şi fără tine !
Am desfăcut undiţa, am legat şnurul de ceainic şi ne-am dus la puţ. Eu
am lăsat ceainicul în apă şi l-am umplut, iar şnurul s-a întins ca o coardă,
gata-gata să se rupă.
— Nu ţine ! zic. Simt că nu ţine.
— Poate că, dacă-l ridici cu băgare de seamă, ţine ! spuse Mişka.
Am început să-l ridic binişor, dar n-am apucat să-l scot din apă, că...
bâlbâdâc ! s-a dus şi ceainicul.
— N-a ţinut ? mă întreabă Mişka.
— Sigur că n-a ţinut ! Acum cu ce o să scoatem apă ?
— Cu samovarul, zice Mişka.
— Nu ! Mai bine să-l aruncăm de-a dreptul în puţ. Cel puţin n-o să mai
avem nici o bătaie de cap. Sfoară nu mai este.
— Atunci cu cratiţa.
— Dar ce crezi că la noi e magazin de cratiţe? zic eu.
— Atunci cu paharul...
— Cât o să trebuiască să ne moşmondim până scoatem cu paharul !
— Atunci, ce-i de făcut ? Că doar caşa tot trebuie s-o fierbem. Şi mi-e
sete de nu mai pot !
— Hai, zic, să scoatem cu cana. Oricum, cana e mai mare decât paha-
rul !
Ne-am dus în casă, am legat şnurul de cană, având grijă să nu se
răsucească, ne-am întors la puţ, am scos câte o cană de apă şi am băut.
Mişka zice :
— Aşa se întâmplă întotdeauna când ţi-e sete : crezi că eşti în stare să
seci o mare întreagă, dar când începi să bei, bei o cană şi ţi-e de ajuns.
Asta, fiindcă oamenii sunt lacomi din fire.
— Ia nu mai bârfi degeaba oamenii ! mă stropşesc eu. Adu mai bine
cratiţa cu caşă aici, să turnăm apă de-a dreptul în ea, ca să nu mai facem
douăzeci de drumuri până în casă şi înapoi, cu cana.
Mişka aduse cratiţa şi o puse pe marginea puţului, dar eu, din
nebăgare de seamă, am lovit-o cu cotul şi era cât pe ce s-o răstorn în puţ.
— Mă, gură-cască ! strig eu. De ce-ai pus cratiţa tocmai sub cotul meu?
Ţine-o în mână, dar bine, şi dă-te mai la o parte, că se duce şi caşa în apă!
Mişka luă cratiţa şi se trase mai la o parte, iar eu m-am apucat să scot
apă. Apoi ne-am întors acasă. Caşa se răcise şi focul se stinsese. Am
aprins focul din nou şi ne-am apucat iar să fierbem mâncarea. Până la
urmă a fiert. S-a îndesit şi a început să facă puf ! puf !
— O ! zice Mişka. Bună caşă am făcut. Grozavă !
Eu am luat lingura şi am gustat-o... Pfui ! Pfui ! Ce caşă ! Amară,
nesărată şi afumată. Mişka, după ce a gustat-o, a scuipat-o şi el
numaidecât şi a zis :
— Nu, chiar de-ar fi să mor de foame, tot nu pun gura pe caşa asta.
— Poţi să şi mori din ea, am zis eu.
— Ce facem acum ?
— Nu ştiu !
— Proşti mai suntem ! strigă Mişka. Doar avem peştii !
— Când o să mai facem şi peştii ? mă zborşesc eu. Nu vezi ? Acum se
luminează de ziuă!
— Păi, să nu-i fierbem, să-i prăjim. Merge mai repede : una-două, şi
gata !
— Atunci, dă-i drumul, dacă zici că merge repede. Dar de-o să fie cum
a fost cu caşa, mai bine lasă-te păgubaş.
— Într-o clipă, ai să vezi.
Mişka curăţă peştişorii şi-i puse în tigaia încinsă, dar peştişorii se
lipiră de ea. Mişka încercă să-i desprindă cu cuţitul şi-i făcu ferfeniţă.
— Deşteptule ! zic eu. Unde ai văzut tu că se prăjeşte peştele fără
ulei ?!
Mişka luă sticla cu ulei, turnă în tigaie şi o puse în sobă, de-a dreptul
pe jeratic, ca să se prăjească mai repede. Numai că uleiul începu să
sfârâie şi deodată totul se transformă într-o vâlvătaie. Mişka scoase
repede tigaia cu uleiul care ardea. Eu am vrut să torn apă, dar n-aveam în
casă nici un strop ! A ars tot uleiul, odaia s-a umplut de fum şi de miros
urât, iar din peştişorii noştri n-a mai rămas decât scrum.
— Acum ce mai prăjim ? zice Mişka.
— Nu, zic eu. Nu te las să mai prăjeşti nimic. Nu-ţi ajunge că
prăpădeşti alimentele ? Tu eşti în stare să dai foc şi casei ! Ajunge !
— Dar ce ne facem ? Că mie mi-e foame !
Am încercat să mâncăm caşa nefiartă, dar era tare scârboasă. Am
încercat să mâncăm ceapă crudă, dar era tare iute. Am încercat să
mâncăm unt fără pâine, dar ne-a fost silă. Noroc că am dat peste
borcanul cu dulceaţă şi, după ce l-am golit, ne-am culcat. Era târziu de
tot.
Dimineaţa, când ne-am sculat, ne chiorăiau maţele de foame. Mişka se
duce numaidecât după crupe, ca să facă iar caşă, dar, cum am văzut asta,
m-am îngrozit.
— Să nu te prind ! zic eu. Las’că mă duc la mătuşa Nataşa, stăpâna
casei, şi am s-o rog să ne facă ea.
Ne-am dus la mătuşa Nataşa, i-am spus tot, şi i-am făgăduit că, dacă
ne fierbe caşa, o să-i plivim buruienile din grădină. Mătuşii Nataşa i s-a
făcut milă de noi, ne-a dat lapte şi plăcintă cu varză şi ne-a aşezat la masă
să mâncăm. Dar noi am mâncat atât de mult, încât Vovka, băieţelul tuşii
Nataşa, holbase ochii la noi, văzând cât eram de flămânzi.
Într-un târziu ne-am săturat. Mătuşa Nataşa ne-a dat o sfoară cu cârlig
şi ne-am dus să scoatem din puţ găleata şi ceainicul. Ne-am căznit multă
vreme, dar până la urmă tot am izbutit să agăţăm ceinicul, apoi găleata.
Aşa că nu s-a pierdut nimic ; am scos totul. După aceea, eu, Mişka şi
Vovka am plivit buruienile din grădină.
Mişka spunea :
— Plivitul e un fleac. E o muncă tare uşoară. E mult mai uşor să
pliveşti decât să fierbi caşă !