Sunteți pe pagina 1din 25

GRUPURILE SOCIALE Atat sociologia, cat si psihologia sociala, politologia si antropologia se preocupa de identificarea si cercetarea componentelor societatii umane

si a relatiilor dintre acestea. Societatea globala se compune dintr-un ansamblu de formatiuni sociale, intelese ca retele de indivizi care au in comun modele culturale sau subculturale, pe baza carora se dezvolta procese de relativa uniformizare, de distribuire de statute, roluri si functii, precum si orientarea selectiva in raport cu problemele generale ale societatii. Principalele tipuri de formatiuni sociale sunt: grupurile, colectivitatile si organizatiile . Grupurile sunt formatiuni sociale in care indivizii interactioneaza direct, pe baza unor reguli acceptate si se recunosc ca membri ai unor entitati distincte, intr-un anumit moment si loc. Colectivitatile au la baza, de asemenea, recunoasterea unor norme si principii comune, dar nu presupun interactiuni directe intre membri (de exemplu, etniile, credinciosii de un anumit rit religios). Organizatiile sunt formatiuni deliberat constituite in vederea atingerii unui anumit scop, prin folosirea explicita a unor strategii de decizie si control. In calitatea lor de cadre naturale ale formarii si manifestarii fiintei umane, grupurile constituie verigile esentiale ale sistemului social global, realizand legatura necesara intre individual si social, adica dintre planul existentei psihoindividuale si cel al existentei macrosociale. Oamenii nu pot sa traiasca izolati unii de ceilalti, chiar realitatea sociala se prezinta ca un un sistem complex de grupuri. Aristotel afirma in antichitate ca omul este o fiinta sociala ( zoon politikon). Grupul social este un ansamblu mai mult sau mai putin numeros de persoane. Putem vorbi de existenta unui grup doar in cazul in care persoanele interactioneaza si au in acelasi timp sentimentul de apartenenta la grup, asa-numitul sentiment de noi (Chelcea, 2008). Termenul grup provine din limba italiana (groppo sau gruppo), fiind utilizat pentru prima data in bele-arte, desemnand mai multi indivizi, pictati sau sculptati, ce formeaza un subiect. In literatura, a fost folosit pentru prima oara de catre Molire, intr-un text putin cunoscut, Pome du Val-de Grace. Termenul de grup este regasit ca reuniune de persoane inca din secolul al-XVIII-lea. Cuvantul a patruns tarziu in limba romana, din franceza, dar el a circulat si inainte de acest moment insemnand ceata, trupa, ortacie, echipa. Inca de la aparitie, verbul a grupa a insemnat actiunea de a pune in ansamblu un set de elemente distincte, de a le lega unele de altele, intr-o solidaritate mai mult sau mai putin accentuata (Neculau, 2007). Definitie, caracteristici, tipuri, functii In sens larg, grupurile sociale sunt ansambluri de persoane, diferite ca marime, care au un grad mai inalt sau mai redus de structurare si o durata mai mare sau mai mica a interactiunii si influentei interpersonale.

Grupul consta din doua sau mai multe persoane care interactioneaza si urmaresc scopuri comune, au relatii stabile sunt oarecum interdependente si isi dau seama ca sunt in fapt parte a grupului (Baron si Byrne, 2001). Aceasta definitie prezinta doar o parte din notele definitorii ale grupului, si anume: interactiuni structurate, interdependenta, relatii stabile, scopuri comune, constiinta apartenentei la grup, care nu pot fi aplicate tuturor grupurilor (grupuri secundare). Dar, grupul social se refera la o gama mult mai extinsa de fenomene sociale, cum ar fi: cuplurile maritale, diadele formate din doua persoane intre care s-au stabilit relatii de prietenie sau de iubire, dar si comunitatile urbane sau rurale, confesiunile religioase, clasele sociale sau natiunile in intregul lor. Caracteristicile generale ale grupurilor Exista o gama larga de caracteristici prin care grupurile pot fi particularizate: Tipul grupului tine de modul de formare, numarul de membri, relatiile dintre acestia, natura activitatii desfasurate etc. Marimea grupului cuprinde numarul de membri care compun grupul, acest parametru influentand alti indicatori care tin de performanta, creativitate, intimitatea relatiilor interpersonale etc. Compozitia reflecta caracteristicile psihosociale ale membrilor grupului sub aspectul varstei, sexului, etniei, nivelului de instructie, starii civile, statutului profesional etc. Structura reprezinta modul de configurare a relatiilor interpersonale dintre membrii (relatiile socioafective, de comunicare, influenta, coordonare, control etc) si distributia rolului si functiilor in cadrul grupului. Sarcina grupului consta in obiectivul care trebuie realizat in urma activitatii comune a membrilor, obiectiv care are atat o componenta obiectiva, cat si una subiectiva. Coeziunea este data de ansamblul fortelor care mentin unitatea grupului si circumscrierea limitelor sale, fiind o rezultanta a relatiilor intra si extragrupale, caracteristicile psihosociale ale membrilor, natura sarcinii, contextul in care se desfasoara activitatea de grup etc. Nivelul de integrare reprezinta expresia gradului de maturizare a relatiilor psihosociale din cadrul grupului, a gradului de elaborare a normelor si valorilor comune care structureaza viata de grup, a masurii identificarii membrilor cu grupul din care fac parte, a participarii la viata colectiva, a constiintei de grup (colective). Vechimea grupului este data de timpul scurs din momentul constituirii sale. Corelata cu nivelul de integrare si performanta rezulta un nou parametru , care exprima viteza de maturizare si structurare a grupului. Eficienta exprima parametrii calitativi si cantitativi de realizare a sarcinii, dar si pe cei de mentinere a grupului si de satisfacerea trebuintelor membrilor sai.

Tipuri de grupuri Existenta unei diversitati tipologice a grupurilor face dificila identificarea criteriilor de clasificare a acestora. Totusi, literatura de specialitate a sintetizat diferite modalitati de clasificare a grupurilor, si anume:

In functie de caracteristicile relatiilor dintre membri: Grupuri primare (de contact fata in fata) prototipul grupului primar este familia, dar din aceasta categorie mai fac parte si grupurile de prieteni, de colegi de clasa, precum si echipele formate la locul de munca; Grupuri secundare (predomina relatiile indirecte, prin releu) este alcatuit dintr-un numar mare de persoane, relatiile dintre membri sunt indirecte, iar sentimentul apartenentei la grup este mai slab (lucratorii dintr-un atelier formeaza un grup primar, in timp ce colectivul unei intregi sectii, care este alcatuita din mai multe ateliere, formeaza un grup secundar).

Dupa modul de formare a grupului: Grupuri naturale se nasc spontan, datorita conditiilor ce determina dezvoltarea unor relatii stabile intre viitorii membri. Cooley distinge patru categorii de grupuri primare naturale: familia, grupul de joc al copiilor, grupul de vecinatate si comunitatea de batrani. Grupuri artificiale se formeaza in urma unui proiect stiintific, organizatoric sau de utilitate practica (grupurile de laborator, cele care formeaza o organizatie sau institutie, grupurile de decizie, de dezbatere a unei probleme, de rezolvare a unei sarcini, terapeutice etc.).

In functie de natura activitatii (tipul sarcinii): grupuri scolare, de munca, de creatie, militare, sportive, de petrecere a timpului liber, de discutie etc. In functie de existenta cadrului institutional-normativ care le reglementeaza existenta: Grupuri formale (institutionale) cadrul institutional este cel care le fixeaza principalele coordonate structurale si functionale; Grupuri informale (spontane) dinamica proceselor interrelationale este determinata de factori socioafectivi spontani.

In functie de raporturile existente intre membri si grupuri: Grupuri de apartenenta sunt grupurile carora membri le apartin la un moment dat, in mod natural sau prin activitatea pe care o desfasoara in mod curent. Ele sunt grupurile cu care ne identificam si care ne influenteaza modul de a gandi, simti si actiona. Apartenenta la un grup poate fi, uneori, fictiva,cand cineva isi imagineaza ca apartine unui grup, fara ca acest lucru sa fie real.

Grupuri de referinta sunt acele grupuri de la care se imprumuta valorile, normele si atitudinile considerate de referinta prin prestigiul de care se bucura. Este grupul din care aspiram sa facem parte. Merton face distinctie intre grupurile de referinta pozitive, ale caror norme si valori sunt preluate de alte grupuri sau persoane, si grupurile de referinta negative, ale caror norme si valori sunt respinse. Grupuri de presiune sun acele grupuri care au capacitatea de a exercita o influenta semnificativa asupra unor persoane, grupuri sau institutii, datorita pozitiei, prestigiului sau puterii pe care o detin, in virtutea resurselor de care dispun (informationale, economice, politice, profesionale, ideologice sau religioase etc.). Mai exista si alte tipuri de grupuri umane, Anzieu si Martin diferentiind aceste grupuri dupa numarul de membrii, tipul de relatii, stabilitatea relatiilor interpersonale, durata de existenta a grupului, obiectivele explicite sau implicite: Multimea este caracterizata prin numar mare de membri, relatii interindividuale foarte slabe, instabila si predispusa la contagiune afectiva, cu o durata redusa de existenta, dominata de pulsiuni latente, fara o constiinta clara a scopurilor. Banda este caracterizata de un numar mic de membri, grad redus de structurare, durata relativ scurta de existenta, sustinere reciproca a membrilor pentru atingerea unor scopuri conjuncturale, cu mijloace para sau antisociale. Gruparea este caracterizata de un numar mijlociu sau mare de membri, cu un grad mediu de structurare, relatii umane superficiale. Este un suport pentru ideile, atitudinile sau convingerile individuale, pe fondul unei rezistente pasive sau a unor actiuni limitate. Grupul primar numar redus de membri, grad inalt de structurare, relatii interpersonale intime si o consistenta clara a scopurilor, durata mare de existenta, influenta mare asupra membrilor pe fondul actiunii comune sistematice. Grupul secundar numar mijlociu sau mare de membri, cu un grad foarte inalt de structurare, o durata medie sau mare de existenta, pe fondul unei activitati organizate, relatiile dintre membri au caracter functional, constiinta relativ clara a scopurilor si mijloacelor de realizare a acestora. Identificarea corecta a tipului de grup are importanta operationala deosebita pentru ca multe particularitati structurale, functionale si de dinamica depind direct de acest parametru. Functiile grupului Aebischer si Oberl (Universitatea Paris X, 1998) au descris cateva functii pe care orice grup le indeplineste: functia de integrare sociala a individului, a nevoilor si aspiratiilor sale orice membru al grupului nazuieste sa se incadreze in viata de grup si sa se articuleze normelor pe care acesta le presupune. El suporta intai influentele normative si referentiale ale sistemului-grup,

incepand cu grupul familial, continuand apoi cu cel educativ. In aceste medii el deprinde anumite valori, i se dezvolta potentele intelectuale, afective, morale, aici exerseaza roluri si posibilitati de a interactiona. functia de diferentiere se manifesta prin oportunitatea ce-o ofera grupul membrilor de a beneficia de imaginea sa de marca, dar si de a se afirma personal. Fiecare membru al grupului are tendinta de a se compara cu ceilalti, de a pretinde recunoastere. Strategia crearii unei stari de confruntare (chiar a conflictului) ofera posibilitatea unor minoritari din grup sa propuna noi norme si sa se afirme prin comparatie cu majoritarii. functia de schimbare grupul se prezinta ca un mijloc si loc al schimbarii. Lewin prezinta grupul ca un camp dinamic in care persoana, prin interactiune, dobandeste experiente, intervine asupra evenimentelor, isi reprezinta anticipat efectele actiunilor sale, isi proiecteaza viitorul. In grup, schimbarea poate fi opera unor actori sociali minoritari. Un grup minoritar, adesea lipsit de resurse, putere, legitimitate etc. poate angaja o si de dezvoltare individuala. miscare (istorica, culturala, ideologica) impunand un nou mod de a gandi si a actiona, antrenand o spargere a vechilor stereotipuri si o schimbare catre propriile convingeri. functia de producere a ideilor interactiunile dintre membri, conversatiile interioare stimuleaza emergenta ideilor noi, elaborarea unei anumite gandiri sociale. Grupul este contextul care stimuleaza cautarea solutiilor, produce conflict sociocognitiv, faciliteaza cunoasterea unor cadre de referinta alternative. Cu alte cuvinte, propune noi practici cognitive. Structuri si procese psihosociale de grup Cercetarile psihologice, teoretice si experimentale evidentiaza existenta a patru categorii principale de structuri (procese) psihosociale de grup: structura socioafectiva (procesele preferentiale); structura comunicatiei (procesele de comunicatie); structura puterii (procesele de influenta); structura activitatii (procesele de realizare a sarcinii). La aceste structuri se mai adauga alte doua categorii care au o importanta majora asupra formarii si evolutiei grupului ca sistem social: structura motivational-atitudinala structura participativ axiologica. Structura socioafectiva a grupului

Relatiile socioafective reprezinta unul dintre cei mai importanti factori ai dinamicii de grup. Structurile afective sau Matricea sociometrica (Moreno) reprezinta elementul de fond in functie de care se vor dezvolta si manifesta toate celelalte structuri. Raporturile afective constituie un factor dinamogen de integrare in viata de grup. Din acest punct de vedere, grupul poate fi considerat un sistem generator de relatii, dar si cadrul de dezvoltare emotionala, cognitiva si relationala a membrilor sai, ca o conditie a propriei sale maturizari, functionari si supravietuiri sociale. In microgrupul social, structurarea relatiilor afective se realizeaza in doua planuri principale, fiecare implicand doua forme relativ distincte de manifestare:

in plan intragrupal procesele afective imbraca doua forme: relatiile preferentiale interpersonale isi gaseste expresia in matricea sociometrica a grupului; trairile afective fata de grup ca intreg isi gaseste expresia la nivelul coeziunii, climatului psihosocial si performantei. in plan extragrupal procesele afective se structureaza in raport cu: alte grupuri cu care se afla in raport de conexitate; mediul social constituit din organizatiile, incidenta asupra vietii de grup. institutiile si conditiile sociale generale care au

Structura socioafectiva a grupului consta in modul de configurare a relatiilor preferentiale dintre membri la un moment dat, relatii care pot imbraca forma atractiei, respingerii sau indiferentei sociometrice Factorii care conditioneaza alegerile sociometrice Identificarea factorilor care intervin in structurarea relatiilor socioafective este o actiune deosebit de dificila datorita complexitatii relatiilor dintre acestia. A. Mihu sustine ca alegerea sociometrica este fundamental conditionata de continutul axiologic al relatiilor interpersonale. Din aceasta perspectiva, orice intalnire sociala are un caracter evaluator si valorizator, cea care conditioneaza aparitia afinitatilor fiind g rila de valori individuale, grupale si culturale. Aceste grile sunt la randul lor conditionate de o serie de factori motivationali, cognitivi si conjuncturali-existentiali. Cercetarile au evidentiat o stransa legatura intre alegerile sociometrice si efortul unui anumit membru pentru consolidarea si afirmarea grupului. In acest context, efortul de consolidare a grupului coreleaza cu o serie de factori motivationali individuali si colectivi. Cei mai importanti factori care conditioneaza formarea si structurarea relatiilor preferentiale in cadrul grupurilor sunt considerati: inteligenta sociala, capacitatea de comunicare interpersonala, farmecul personal, prestigiul intra- si extragrupal, altruismul si disponibilitatea de intrajutorare,

competenta si implicarea in rezolvarea problemelor cu care se confrunta grupul, statutul recunoscut in plan formal si informal. In functie de natura si compozitia grupului, tipul sarcinii ce urmeaza a fi realizata si contextul sociocultural general in care functioneaza grupul, configuratia factorilor care mediaza raporturile preferentiale variaza, dar intotdeauna se va gasi un factor-cheie, strict afectiv, care conteaza mai mult in optiunea sociometrica. Structura comunicatiei Omul psihologiei sociale este un om relational, care face schimb de mesaje cu ceilalti si se gaseste intr-o continua interactiune cu altii. El traieste intr-o societate pe care o putem numi a comunicarii. Un grup social nu exista ca grup decat in masura in care membrii sai intra in relatii de comunicare intre ei. Toate interactiunile in grup au loc pe fondul unui proces continuu de comunicare interpersonala. Din perspectiva psihologica, comunicarea articuleaza trei niveluri: al subiectului motivatii, functionare cognitiva si afectiva; al interactiunii si dinamicii relationale al contextului social norme, roluri, ritualuri;

Perspectiva psihosociologica asupra comunicarii are mai multe mize: cea identitara, cea teritoriala, relationala siconativa (in sensul de influentare a celuilalt). Caracteristica identitara a comunicarii legata de rol, statut si apartenenta se refera la importanta locului, a situatiei in care subiectul este plasat, a continuitatii; cea teritoriala se refera atat la prezentarea unui spatiu personal, delimitat de frontiere invizibile, a unui teritoriu fizic si psihic care se inchide ca o reduta si se apara de intrusi, cat si la pastrarea unei distante interpersonale si la presiunea de a trece sau nu dincolo de o bariera. Miza relationala pune in joc motivatiile relatiile cu altul si face trimitere la riscurile psihosociale ale interactiunii. Cercetarea influentei releva importanta unor strategii de persuasiune, atragere, presiune, intimidare, seductie, asimilare. Toate interactiunile sunt la randul lor, influentate de contextul desfasurarii acestora. Clasificarea formelor de comunicare se face dupa mai multe criterii: 1. in functie de directia pe care se realizeaza comunicarea: pe orizontala intre membrii aflati pe acelasi nivel structural formal; pe verticala intre membrii aflati pe paliere diferite.

2. dupa modul de implicare a participantilor la actul comunicarii:

comunicarea unilaterala -

sursa sursa

receptor receptor

comunicarea bilaterala

3. in functie de obiectivele propuse si de modul de utilizare a informatiei: comunicarea instrumentala cand informatia este destinata desfasurarii si coordonarii actelor de grup; comunicare de consum comunicarea interpersonala spontana, realizand contactul

interpersonal intre membri, fara o finalitate explicita. 4. dupa numarul persoanelor implicate: convorbire biunivoca intre doi membri; convorbire multiunivoca in grup, cvasi-simultan intre mai multi membri.

5. dupa modalitatile folosite pentru codificarea si transmiterea informatiei: convorbire verbala orala sau scrisa; convorbire nonverbala semne, gesturi, mimica, postura etc.

In cadrul unor grupuri superior structurate si in urma unei traditii consolidate in timp, comunicarea capata deseori forme si modalitati specifice de desfasurare, prin simplificare, abreviere, folosirea unor semne particular, limbaje specifice (jargoane). Limbajul nonverbal poate capata functii importante. Analiza psihologica si semantica a acestor limbaje ofera o cale eficienta de patrundere in intimitatea vietii de grup si a universului simbolic care fundamenteaza existenta si manifestarea particulara a grupurilor. Retelele de comunicare Totalitatea legaturilor stabile prin intermediul carora se transmit informatiile intre membri definesc reteaua de comunicare a unui grup. Ea poate avea caracter formal sau informal, permanent sau temporar, activ sau lent. Exista o relatie puternica intre tipul retelelor de comunicare si performanta grupala, satisfactia membrilor, creativitate, eficienta leadership-ului si climatul psihosocial al grupului. In functie de numarul de membri, retelele de comunicare sunt variate, dar pot fi reduse la cateva tipuri generale: lant, cerc, stea, ramificata, mixta sau completa. Structura autoritatii Membrii unui grup se diferentiaza si dupa capacitatea de a influenta activitatea colectiva si comportamentul celorlalti membri. Structura autoritatii exprima ierarhizarea formala sau informala a

membrilor unui grup in functie de aceasta capacitate, care este conditionata de o serie complexa de factori psiho-individuali, psiho-sociali si situationali. Structura autoritatii formale (a puterii institutionale) corespunde organigramei institutiei. Trebuie facuta distinctie aici intre putere si autoritate: puterea reprezinta accesul persoanei la mijloacele de control si determinare a comportamentului subordonatilor; autoritatea reprezinta recunoasterea ascendentei unei persoane intr-o colectivitate, bazata pe calitati personale care valorizeaza o pozitie sociala in consens cu aspiratiile celor asupra carora se exercita. Cei mai importanti factori psiho-sociali care determina gradul de autoritate al unui membru sunt: statutul sociometric raportul dintre alegerile si respingerile socio-afective pe care le realizeaza in grup competenta profesionala pozitia formala in ierarhia grupului statutul socio-economic extragrupal nivelul de cultura generala accesul la informatie Structura sarcinii Sarcina este definita ca un ansamblu obiectiv de cerinte, conditii si modele actionale elaborate si validate social, impuse din exterior sau adoptate prin consimtamant. Prin structura sarcinii se intelege totalitatea relatiilor functionale dintre membrii grupului, relatii impuse de desfasurarea optima a activitatii de realizare a obiectivului propus. Configuratia tipica a relatiilor functionale va desemna tipul sarcinii: aditiva, complementara, convergenta, conjunctiva, disjunctiva si compensatorie. Pe langa dimensiunea tipologica, sarcina mai poate fi caracterizata prin: gradul de structurare (exprima existenta modelelor, informatiilor si strategiilor explicite de realizare practica) modul de conexare cu sarcinile altor grupuri complexitate, durata de realizare integrala etc. Acestia sunt principalii factori care vor regla interactiunile de baza ale membrilor grupului. De aceea, analiza celorlalte structuri (comunicationale, socio-afective si de influenta) va necesita o

raportare continua la structura sarcinii. Impreuna vor creste performantele grupului, pe fondul pozitivarii climatului si relatiilor interpersonale. Analiza structurii sarcinii reprezinta o etapa importanta in activitatea psiho-sociologului de proiectare a grupurilor, ca si in cea de diagnoza, prognoza si optimizare a dinamicii. Alte categorii de structuri psihosociale ale grupului Structura motivational-atitudinala incepe sa se manifeste inca din faza initiala a constituirii grupului si evolueaza foarte rapid. Orice membru al grupului are o anumita configuratie a factorilor motivationali si atitudinali care, in contextul interactiunilor din grupul in formare, se vor influenta si ajusta reciproc, rezultand in final o structura motivationala de grup. Intelegerea modului de functionare a grupului nu este posibila fara considerarea factorilor motivationali si atitudinali individuali, in conditiile in care grupul indeplineste functia numita satisfacerea trebuintelor membrilor sai. Se vor manifesta si atitudinile interpersonale, precum si atitudinile membrilor fata de elementele semnificative ale ambiantei fizice si sociale, fata de sarcina de indeplinit, si fata de grup ca intreg. In faza de maturizare a grupului se poate vorbi de o structura motivational-atitudinala stabila si coerenta, care va reflecta si relatiile subtile dintre membri, dar si relatiile prin intermediul carora isi implinesc aspiratiile si trebuintele. Este structura care reflecta cel mai bine fondul si potentialul energetico-dinamogen al grupului. Structura normativ-axiologica. In grup apare si se dezvolta o serie de procese cognitivaxiologice prin care membrii grupului evalueaza, ierarhizeaza si valorizeaza elementele si aspectele esentiale ale vietii de grup. Mai ales la inceput, cand membrii grupului iau contact reciproc, procesele de perceptie, cunoastere si evaluare interpersonala ocupa o pondere aparte, prevaland asupra celorlalte categorii de procese psihosociale. Acestea vizeaza: sarcina si conditiile realizarii sale, coordonatele organizational-formale ale grupului, relatiile dintre membri si dintre acestia si lider, influentele externe, conditiile de mediu in care se desfasoara activitatea. Procesele cognitiv-evaluative care conduc la formarea structurii valorilor si normelor de grup nu se limiteaza in timp numai la faza de constituire a colectivului, ci se implica in dinamica grupului pe tot parcursul functionarii acestuia, realizand coordonarea reciproca dintre membri. Procese si fenomene de grup Facilitarea sociala

Norman Triplett, intr-un articol publicat in 1898 intitulat Factori dinamogenetici in competitie si in imprimarea ritmuluia remarcat faptul ca sportivii care concurau unii cu altii inregistrau rezultate mai bune decat ciclistii care inregistrau timpi contra-cronometru, intr-o cursa solitara. Considerand ca teoriile din acel moment sunt inadecvate, el a propus o noua ipoteza: prezenta unui alt ciclist activeaza instinctul de competitie, care sporeste energia nervoasa si mareste performanta. Spre a-si testa ipoteza, Triplett a pus 40 de copii sa infasoare niste mulinete, alternand activitatea fiecarui copil de unul singur cu intrecerea dintre ei. In medie, timpii

inregistrati au fost mai buni atunci cand copiii lucrau impreuna decat atunci cand lucrau independent. In anii 20, Floyd Allport a dat un nume acestui fenomen facilitarea sociala, care se refera la ameliorarea performantei subiectului atunci cand ceilalti sunt de fata in raport cu situatia in care subiectul se afla singur.
El face distinctie intre efectele publicului (ceilalti asista pasiv la evolutia subiectului) si efectele co-actiunii (ceilalti prezenti fac acelasi lucru ca si subiectul). In perioada dintre cele doua razboaie mondiale cercetarile s-au inmultit, atat pe subiecti umani, cat si pe diferite specii animale, dar rezultatele nu au fost de fiecare data relevante. Cateodata prezenta altor indivizi (actionand impreuna sau in fata unei asistente) sporea performanta; alteori, performantele erau inferioare. In 1965, Robert Zajonc a intrezarit un mod de reconciliere a rezultatelor experimentale contradictorii, oferind o solutie eleganta: prezenta celorlalti stimuleaza activitatea psihica, ceea ce poate sa afecteze performantele in diferite modalitati, in functie de sarcina de indeplinit. Teoria lui Zajonc Zajonc sustine ca prezenta celorlalti influenteaza performanta la capatul unui proces in trei etape. Prezenta celorlalti reprezinta o excitatie fiziologica, de natura sa energizeze comportamentul. Bazandu-se pe principii si cercetari experimentale de fiziologie, Zajonc demonstreaza ca toate animalele, inclusiv oamenii, sunt stimulate de prezenta unor indivizi de aceeasi specie. O excitatie sporita amplifica tendinta indivizilor de a da, prin comportamentul lor, raspunsul dominant reactia cea mai rapida si cel mai usor de efectuat la un anumit stimul. Si de aceasta data, Zajonc se sprijina pe datele experimentale ale cercetarilor din domeniul fiziologiei, mai ales cele referitoare la procesul de invatare. Calitatea performantei unui individ variaza in functie de natura sarcinii de indeplinit. Atunci cand sarcina este usoara (intrucat presupune operatii simple si bine invatate), raspunsul dominant este, de regula, indeplinirea sarcinii cu succes. Dar daca sarcina este dificila (deoarece implica operatii complexe, cu care subiectul nu este pe deplin familiarizat), raspunsul dominant este, cel mai adesea, incorect, ducand la un esec partial sau total

Raspuns incorect Inrautatirea performantei

Figura 1

Facilitarea sociala: solutia lui Zajonc (sursa: Craciun, 2000)

Important de retinut este faptul ca prezenta celorlalti faciliteaza raspunsul dominant, nu indeplinirea sarcinii ca atare. Facilitarea raspunsului dominant usureaza indeplinirea sarcinilor usoare, dar face ca sarcinile dificile sa fie si mai dificile. Intr-un studiu efectuat de Zajonc in 1969 a utilizat gandaci de bucatarie, gandacii competitori fiind asezati la start intr-o cutie puternic luminata, avand de parcurs o anumita distanta pana la sosire o cutie intunecoasa. Atunci cand traseul era simplu, ducand in linie dreapta de la start pana la sosire, gandacii pusi sa alerge cate doi s-au miscat mai repede decat cei pusi sa alerge singuri. Dar intr-un labirint ceva mai complex, in care trebuia efectuata o cotire la dreapta pentru a ajunge in cutia intunecoasa, gandacii solitari au fost mai rapizi decat perechile de alergatori. Intr-un experiment ulterior, deosebit de ingenios, Zajonc si colectivul sau de cercetatori au constatat ca gandacii au parcurs traseul usor mai repede si traseul dificil mai incet atunci cand au alergat in prezenta unui public de gandaci, compara tiv cu efectuarea acelorasi sarcini fara audienta. In calitate de spectatori, cercetatorii i-au pus pe gandaci in niste cutii de plexiglas, de-o parte si de cealalta a traseului, iar publicul a produs efectul de facilitare sociala. Zajong a insistat asupra rolului simplei prezente in facilitarea sociala.

Potrivit teoriei lui, facilitarea sociala, deci ameliorarea performantei subiectului in sarcinile simple si deteriorarea performantei lui in sarcinile complexe are la baza simpla prezenta a celorlalti ceea ce implica un public total inactiv, ce nu ofera nici un feedback. Zajong sustine ca fenomenul de facilitare sociala are loc indiferent de ceea ce fac membrii publicului si indiferent de ceea ce gandeste subiectul despre prezenta lor. Lenevirea sociala Agronomul francez Max Ringelmann, a cercetat performantele de grup in cazul sarcinilor ce trebuie indeplinite prin insumarea eforturilor colective, astfel incat performanta specifica a fiecarui individ nu poate fi determinata. In studiile sale din 1880, el a constatat ca, in comparatie cu ceea ce realizeaza lucrand fiecare pe cont propriu, indivizii isi diminueaza eforturile atunci cand lucreaza laolalta, pentru indeplinirea unor sarcini simple, cum ar fi tragerea de franghie sau impingerea uni vagon. Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli sa traga de funie si a masurat cu dinamometre forta dezvoltata; a masurat si forta dezvoltata de indivizii ce evoluau singuri in aceeasi sarcina. El a constatat ca indivizii trag mai tare de funie cand li se cere sa faca asta singuri si ca forta exercitata de o persoana in grup descreste pe masura ce grupul creste ca numar de membri. Efectul Ringelmann sau lenea sociala (social loafing) se refera la reducerea efortului individual ca urmare a cresterii numerice a grupului. Pentru a distinge intre lipsa de straduinta si lipsa de coordonare a subiectilor in sarcina data, la un secol dupa Ringelmann, in 1974, Alan Ingham a folosit o instalatie de tras franghia, care permitea masurarea efortului, dar participantii erau legati la ochi. In prima conditie, li s-a spus participantilor ca trag de franghie impreuna cu altii; in cealalta conditie, participantilor li s-a spus ca actioneaza individual (ceea ce, de fapt, s-a intamplat in ambele situatii). Participantilor li s-a cerut, de fiecare data, sa traga de franghie cat pot de tare. Prin masuratori precise, Ingham a constatat ca participantii au depus un efort cu 20% mai mare atunci cand credeau ca actioneaza independent fata de situatia in care au crezut ca actioneaza impreuna cu altii. Lenevirea sociala este o reducere a efortului individual atunci cand se lucreaza in grup si eforturile fiecaruia se confunda cu eforturile celorlalti, comparativ cu situatia cand individul lucreaza singur. In 1993, Steven Karau si Kipling Williams au intreprins o meta-analiza a catorva zeci de studii si au ajuns la concluzia ca lenevirea sociala este un

fenomen raspandit in multe forme de activitate, in toate tarile lumii. Dar au constatat si ca fenomenul nu este inevitabil. O serie de factori pot diminua fenomenul de chiul in colectiv. Lenevirea sociala e mai putin probabila in urmatoarele conditii:

Oamenii cred ca performantele lor individuale pot fi identificate si


evaluate, fie de catre ei insisi, fie de catre altii.

Sarcina este importanta pentru cei care incearca sa o duca la indeplinire. Oamenii considera ca eforturile proprii sunt necesare pentru reusita
actiunii colective la care participa.

Grupul se asteapta sa fie sanctionat pentru o performanta slaba. Grupul este restrans. Grupul are o coeziune ridicata cu alte cuvinte, apartenenta la grup este
importanta si pretuita de catre membrii lui, care se simpatizeaza reciproc. Facilitarea sociala si lenevirea sociala reprezinta doua traditii distincte de cercetare, dar legatura dintre ele faptul ca ambele se produc in prezenta celorlalti i-a facut pe unii psihosociologi sa urmareasca o abordare unitara, de natura sa explice prin aceleasi principii cele doua fenomene inrudite, desi opuse prin efectele lor asupra performantelor individuale. Teoria unificata se bazeaza pe urmatoarele principii:

Atunci cand contributiile individuale pot fi usor identificate (facilitare


sociala), prezenta celorlalti sporeste starea de excitatie si posibilitatea de evaluare: individul este sub lumina reflectoarelor.

Atunci cand contributiile individuale se insumeaza (lenevire sociala),


prezenta celorlaltidiminueaza starea de excitatie si posibilitatea de evaluare: performanta fiecarui individ este inghitita de rezultatul colectiv, iar individul se poate relaxa, pierdut in multime. Afectarea performantei de stimulare psihofizica si posibilitatea evaluarii depinde de dificultatea sarcinii de indeplinit. Pe baza acestor aspecte se pot face urmatoarele patru predictii:

Atunci cand prezenta celorlalti mareste posibilitatea de evaluare a


activitatii unui individ:

(1) Indeplinirea sarcinilor usoare se face la parametri superiori, deoarece individul este mai motivat. Aceasta este facilitarea sociala de tip I. (2) Indeplinirea sarcinilor dificile este perturbata de presiunea exercitata de ceilalti asupra individului. Aceasta este facilitarea sociala de tip II.

Atunci cand prezenta celorlalti scade posibilitatea de evaluare a activitatii


unui individ: (3) Indeplinirea sarcinilor usoare este perturbata de faptul ca individul nu este inspirat si stimulat. Aceasta este lenevirea sociala. (4) Indeplinirea sarcinilor dificile se face la parametri superiori, deoarece pierdut in multime individul este eliberat de anxietate. Nu exista o denumire consacrata pentru acest efect, caruia i s-ar spune securitate sociala.
Dezindividualizarea

Gabriel Tarde (1890) si Gustave Le Bon (1895) au conceput influenta colectiva ca pe o forta literalmente magnetica sau hipnotica. In viziunea lor, tarati de torentul multimii, oamenii se transforma in automate fara chip si individualitate sau, mai rau, in gloate incontrolabile. O serie de factori stimuleaza, in egala masura, atat agresivitatea individuala, cat si pe cea colectiva: imitatia unor modele agresive, o intensa frustrare, temperaturi inalte, consumul de alcool, prezenta vizibila sau accesibilitatea armelor, care declanseaza ganduri si actiuni agresive. Mai exista insa un fenomen care face ca o multime dezordonata sa devina violenta dezindividualizarea.
Dezindividualizarea reprezinta o stare caracterizata prin scaderea activitatii de autoevaluare si diminuarea fricii de evaluare, stare psihologica ce produce comportamente antinormative si dezinhibate. In pofida asocierii dintre multimi si violenta, pierderea identitatii personale nu conduce intotdeauna la un comportament antisocial. Intr-un studiu efectuat in 1979 de catre Robert Johnson si Leslie Downing, un grup de studente au fost imbracate in niste mantii albe, semanand fie cu robele purtate de membrii Ku Klux Klan, fie cu halatele asistentelor medicale. Jumatate dintre participante au fost identificate in timpul experimentului; celelalte nu. Toate participantele au avut posibilitatea sa amplifice ori sa diminueze intensitatea socurilor electrice administrate unei alte participante (de fapt, o complice a experimentatorilor), dupa ce aceasta se purtase, in prealabil, de o maniera antipatica sau necuviincioasa. Participantele imbracate in robe Ku Klux Klan au marit intensitatea socului in ambele conditii fie ca fusesera identificate sau nu. In schimb, participantele imbracate in halate albe de asistente medicale au fost mai inclinate sa scada intensitatea socurilor electrice; faptul revelator in

acest caz este acela ca participantele anonime au facut acest lucru de patru ori mai des decat cele identificate. De aici se desprinde o idee importanta. Uneori, scaderea responsabilitatii ori a autocontrolului ne face mai sensibili si mai receptivi fata de nevoile celorlalti. Daca dezindividualizarea ii afecteaza pe oameni in bine sau in rau pare sa reflecte caracteristicile grupului. In masura in care se diminueaza identitatea personala si autocontrolul, identitatea sociala si normele sociale se amplifica. Daca un grup se autodefineste (ca noi) prin ura si prejudecati fata de un alt grup (ei), dezindividualizarea poate sa declanseze o explozie de violenta. Dar daca un grup se autodefineste prin grija fata de ceilalti, dezindividualizarea poate sa declanseze un acces de bunatate si compasiune. Consecintele pierderii identitatii personale depind de ceea ce ii face pe indivizi sa si-o piarda. Coeziune, conformism si deviationism. Mentinerea grupului ca sistem unitar este rezultatul convergentei fortelor centripete care mentin unitatea, contracarand fortele centrifuge care tind spre dezintegrarea sistemului. Coeziunea reprezinta totalitatea campului de forte, care are ca efect mentinerea laolalta a membrilor unui grup, opunandu-se fortelor dezintegratoare. Ea exprima atractia globala pe care grupul o exercita asupra membrilor sai, prin intermediul functiei de control, a presiunii spre uniformitate si a integrarii afective a membrilor, ceea ce are drept rezultat formarea sentimentului de noi, ce prevaleaza asupra tendintelor de autonomie individuala. Factorii coeziunii a) in functie de zona de provenienta:

- factori extrinseci sunt anteriori grupului, tin de cadrele formale de ordin organizational sau sociocultural, care impun valori, norme, modele ce devin referentiale pentru grup imediat dupa formarea sa. Ia astfel nastere o presiune externa de impunere a unei unitati bazate pe reguli a caror incalcare se presupune ca va fi sanctionata atat de opinia publica si structura organizationala careia apartine grupul (din exterior), cat si de membrii grupului (din interior); - factori intrinseci sunt proprii grupului, rezultand din interactiunea intre membri, normele consensuale care fundamenteaza viata de grup, sentimentele si motivatiile din context etc. Acesti factori se pot imparti in mai multe categorii: - factori socioafectivi rezultatul atractiilor si respingerilor sociometrice dintre membrii (valenta grupului). Aici intra: jocul afinitatilor interpersonale, atractia scopului comun, atractia apartenentei la grup, satisfacerea unor trebuinte individuale s.a. - factori socio-operativi fortele coezive date de organizarea grupului ca sistem si de desfasurarea coordonata a activitatilor de realizare a sarcinii. Aici intra: distributia si articularea rolurilor, controlul si coordonarea activitatii de catre lider, interdependentele create de actiunea comuna, structura retelei de comunicare si a celei de influenta interpersonala s.a.

Pentru determinarea indicelui de coeziune grupala cea mai simpla metoda este calculul diferentei dintre relatiile pozitive (de atractie) si cele negative (de respingere) dintre membrii grupului, evidentiat prin aplicarea unui chestionar sociometric: Ic = [(n+) (n-)] / N , unde (n+) numarul de alegeri (n-) numarul de respingeri N numarul de membri sau (Cristea) Ic = [(2n*+)+(n+) (2n*-) (n-)] / N , unde n* relatii bilaterale n relatii unilaterale Conformismul de grup apare ca rezultat direct al coeziunii, urmare a presiunilor sociale care tind sa uniformizeze conduitele membrilor grupului. Apar uniformitati atitudinale si comportamentale ce capata treptat caracterul unor norme si modele cu valoare simbolica pentru apartenenta la un anumit grup. Nerespectarea lor echivaleaza cu respingerea valorilor colective si este resimtita ca o contestare sau atac la principiile ce fundamenteaza activitatea comuna a grupului. Reactia este proportionala cu importanta normelor incalcate, cu frecventa incalcarilor si atitudinea nonconformistului la presiunile exercitate de grup. De asemenea, reactia este diferita in functie de natura grupului, tipul sarcinii, traditiile grupului, rolul si personalitatea deviantului, imprejurarile incalcarii normelor, statutul deviantului in grup si in afara sa, contextul social si organizational general etc. In grupurile formale exista doua categorii de valori, norme, modele cu functie prescriptiva pentru membri: cele din cadrul normativ al constituirii grupului cele spontane si informale, construite progresiv in timp. Raportul dintre componenta formala si informala a normelor este important pentru realizarea sarcinii si pentru dinamica generala a grupului. In grupurile informale, cadrul normativ institutional aparent nu exista, in realitate exista si este preluat din ansamblul valorilor, normelor si modelelor social specifice unui anumit spatiu cultural. Din punct de vedere individual, conformismul este resimtit ca o garantie a acceptarii de catre grup a securitatii individuale si colective, a indeplinirii scopurilor grupului.

Deviationismul reprezinta

tendinta

de

indepartare

de

la

prescriptiile

ce

definesc

comportamentul considerat normal de catre grup sau, mai grav, negarea valorilor, normelor si modelelor acceptate de grup. El imbraca diferite forme si grade de intensitate, de la simpla atitudine fantezista considerata capriciu nesemnificativ, pana la comportamentul criminal, care fundamentele existentei individuale si sociale. ataca

Raportul dintre deviationism si conformism este insa foarte complex si evolueaza in functie de situatie. Astfel, in masura in care, conformismul excesiv echivaleaza conservatorismul ce blocheaza tendintele de innoire sau inovare, atunci deviationismul poate fi pozitiv, exprimand tendinte firesti de evolutie si schimbare, ce pot fi benefice. Daca deviationismul este singur, fara adepti, presiunea va fi tot mai mare, ducand la izolare si excludere. Daca insa polarizeaza adepti in jurul sau, el va deveni lider al unei miscari de innoire, grupul va trece printr-un dezechilibru, dupa care se va stabiliza pe noile coordonate. Intr-un sens general, alinierea, delincventa si criminalitatea pot fi considerate forme extreme de deviationism, care sunt reprimate de societate aproape in totalitate. Rareori cand nu se intampla, se considera interpretarea politica a unor actiuni violente, forme de protest si lupta pentru obtinerea unor drepturi, eliminarea discriminarilor de ordin etnic, religios sau economic. Relevante in acest sens sunt schimbarile prin revolutii. Rezistenta impotriva deviationismului este efectul direct al conformismului, exprimand o subtila relatie de conditionare reciproca intre tendintele manifestate in grup, motivatia membrilor si situatia sociala generala. O atitudine care intr-o imprejurare este considerata intolerabila de catre grup, sanctionabila, in alta imprejurare poate aparea ca o solutie oportuna si dezirabila pentru evolutia grupului, deviationistul fiind perceput ca un erou, curajos, ce ofera o deschidere grupului. Interesant pentru viata de grup este si deviationistul tolerat, care este perceput ca sursa de amuzament: el diminueaza tentatiile de manifestare nonconformista a membrilor grupului. LEADERSHIP-UL Inseamna ansamblul relatiilor intra- si intergrupale, prin intermediul carora o persoana sau un grup de persoane influenteaza comportamentul de grup, dirijeaza, supravegheaza si controleaza activitatile, asigurand mentinerea grupului ca sistem organizat. Implicit, leadership-ul vizeaza procesele si fenomenele psihosociale legate de exercitarea functiei de conducere si control in microgrupurile sociale, acestea avand trei aspecte esentiale: aspectul functional referitor la rolul actului conducerii in desfasurarea activitatilor, realizarea sarcinii si mentinerea grupului ca sistem, precum si la conditiile in care aceasta functie se poate realiza, ca urmare a unui ansamblu structurat de influente psihosociale interne si externe; aspectul relational evidentiaza raporturile interindividuale dintre lider si ceilalti membri ai grupului, in contextul exercitarii functiei de conducere si control; aspectul aptitudinal referitor la calitatile si capacitatile psihoindividuale ale celor implicati in conducere, coordonare si control, atat in realizarea sarcinii cat si in alte activitati, precum:

mentinerea

echilibrului

interior,

rezolvarea

conflictelor,

asigurarea

coeziunii

grupului,

dezvoltarea relatiilor cu alte grupuri, rezolvarea problemelor membrilor. Elementul central al leadership-ului este persoana centrala definita de Freud ca individ in jurul caruia un grup se cristalizeaza si cu care ceilalti membri se identifica. De cele mai multe ori persoana centrala se identifica cu liderul, dar exista si situatii in care se gasesc doi lideri complementari, unul tehnic, de realizare a sarcinii si unul in problemele socioafective. Alteori exista un nucleu de influenta si control in care mai multe persoane centrale exercita conducerea si controlul actiunilor de grup. In grupurile formale, se intalneste fenomenul dedublarii structurii de influenta centrala in doua componente: una preponderent formala si cealalta preponderent informala, ducand adesea la aparitia concurentei, complementaritatii sau conflictului intre ele. Problematica liderului prezinta o tripla perspectiva: statutul formal si informal pe care il detine in grup; liderul ca persoana avand o anumita personalitate, un set de aptitudini psihosociale, intelectuale si profesionale; stilul de conducere inteles ca o structura relationala specifica de coordonare si control in grup. Tipul organizarii structurii sale ierarhice, modul de exercitare a autoritatii, natura mecanismelor de delegare a puterii influenteaza comportamentul real al liderului in situatia de conducere. Asadar, stilul liderului reflecta sintetic atat determinarile de ordin exterior, cat si particularitatile personalitatii liderului si cele ale structurii grupului ca atare. Stilul de conducere reprezinta sintetic modul relativ stabil si specific al unui lider de a-si exercita atributiile de organizare, coordonare si control a activitatii interne, a celor de reprezentare a grupului in exterior, precum si modalitatile caracteristice de raportare la diferite aspecte ale vietii de grup. Stilul se structureaza la intersectia mai multor categorii de factori: socioculturali, organizationali, psihosociali de grup, psihoindividuali si circumstantiali situationali. Exista diferite conceptii privind natura dimensiunilor care definesc si structureaza stilul de conducere. Astfel, Lewin si White disting trei tipuri de stiluri: autoritar, democrat si permisiv, dupa criteriul unic al concentrarii puterii de decizie si de exercitare a autoritatii . Acest fapt reduce relevanta corelarii intre stilul de conducere si eficienta activitatii, ceea ce inseamna ca ar trebui sa existe si alte criterii. Stilul autoritar concentreaza puterea de decizie si de control in mana liderului. Decide, recompenseaza si sanctioneaza fara sa se consulte si fara sa tina cont de alte pareri. Climatul apasator si tensionat; conflicte latente; performante mediocre; unele sarcini bine indeplinite; relatiile cu grupul sunt tensionate, neobiectivate in conflicte deschise, de teama repercusiunilor. Stilul democrat raporturi de colaborare si incredere intre lider si membrii grupului. Liderul ia decizii in urma consultarilor cu unii membri, dar isi asuma conducerea si responsabilitatile ce deriva.

Climat tonic si destins, relatii cordiale, dar nu intime. Performanta superioara, conflicte reduse, ce se rezolva usor, prin comunicare interpersonala directa si libera. Stilul permisiv liderul isi abandoneaza mai mult sau mai putin responsabilitatile si functiile, lasand ca actiunile grupului sa se desfasoare de la sine. Performante scazute, climat nefavorabil, numeroase conflicte. Liderul este facut responsabil de esecuri, pentru lipsa de coordonare si derobare de raspundere. De cele mai multe ori in situatii concrete, stilurile nu sunt in stare pura, ci profiluri mixte. Korman (Abraham) considera ca dimensiunile de baza ale stilului de conducere sunt: consideratia increderea reciproca; structura initiativei posibilitatea liderului de a delimita si structura rolul propriu si al subordonatilor. Fieller criteriul directivitatii conducere directiva liderul imparte precis sarcinile, urmarind realizarea lor si intervenind activ in desfasurarea activitatii; conducere nondirectiva liderul acorda o larga autonomie subalternilor, cu care imparte planificarea si controlul sarcinilor. Fiecare dintre stilurile amintite releva trei dimensiuni: relatia dintre conducator si membrii grupului tipul sarcinii autoritatea cu care este investit statutul liderului

Stilurile se structureaza diferit, in functie de aceste variabile. Exemplu: sarcinile nestructurate fac dificil actul conducerii, pentru ca nici liderul, nici subordonatii nu stiu ce trebuie sa faca. De asemenea, o pozitie puternica are alte valente de coordonare si control decat una cu autoritate redusa. Un grup de cercetatori romani a evidentiat 13 variabile ale stilului de conducere: stilul de decizie; capacitatea profesionala a liderului; orientarea spre interesele personale, ale colaboratorilor sau ale organizatiei; increderea subalternilor in lider; tipuri de sanctiuni sau stimulente; gradul de autonomie acordat subalternilor; gradul perceput de adecvare a deciziilor; tehnici psihologice de conducere etc. C. Zamfir prin teoria analizei factoriale evidentiaza 10 factori: capacitate profesionala; exigenta in munca; capacitate organizatorica; exemplaritatea in munca; ajutorarea in activitate; aprecierea muncii; receptivitatea la opiniile altora; stimularea schimbului de opinii; incurajarea

discutiilor; centrarea pe om. Acesti factori realizeaza un profil psihoindividual al conducatorului, mai putin o imagine sintetica a stilului de conducere. Concluzii studii numeroase mare heterogenitate a factorilor evidentiati, a determinantilor si slaba corelare cu mediul social exterior si natura actiunilor desfasurate. Modelul general, care tine seama si de aceste aspecte: LEADERSHIP

Dimensiunile factorilor stilului de conducere - descriu comportamentul specific al liderului

Dimensiunile factorilor determinanti ai stilului de conducere: - microsociali - organizationali - intrinseci sarcinii - factori de grup (interni) - personalitatea liderului

Efectele stilului de conducere asupra grupului: - performanta - atitudinea fata de lider - efecte nespecifice

Un alt model, dovedit eficient in microgrupuri: factori determinanti ai stilului de conducere - extragrupali modelele socioculturale, investirea liderului cu autoritate, autonomia acestuia etc. - referitori la sarcina importanta sociala, gradul de structurare, ponderea in organizatie etc. - intragrupali natura grupului, personalitatea liderului, competenta profesionala a liderului si a membrilor etc. factori caracteristici ai stilului de conducere: autoritarismul, directivitatea, relatiile lider-membri, orientarea in raport cu problemele grupului, teoriile personale de conducere factorii perceperii subiective a stilului de conducere de catre membrii grupului: statutul sociometric al liderului, gradul de incredere in lider. Se pare ca acest model are cel mai inalt grad de operationalitate si relevanta pentru majoritatea situatiilor reale. Functiile liderului se manifesta pe doua directii principale, indiferent de tipul grupului: - directia socio-operatorie ce asigura coordonarea tehnica de realizare a sarcinii si obiectivelor conexe - directia socio-afectiva mentinerea relatiilor interpersonale pozitive, crearea climatului psihosocial favorabil, motivarea membrilor pentru obtinerea unor performante superioare, rezolvarea problemelor personale etc. Climatul psihosocial de grup Reflecta si sintetizeaza aspectele esentiale ale vietii de grup, ingloband ansamblul trairilor subiective ale membrilor si avand functii reglatorii complexe. Are o semnificatie destul de vaga, neexplicita si o puternica incarcatura intuitiva. Are chiar si mai multi termeni: climat, atmosfera si moralul grupului, ceea ce mareste ambiguitatea conceptuala si metodologica. Totusi, acesti termeni sunt distincti, reflectand aspecte psihosociale diferite ale vietii de grup, dar puternic legate intre ele. Caracteristicile climatului psihosocial: a. caracterul sintetic rezultanta a unui ansamblu de factori interni si externi, obiectivi si subiectivi. Nu s-a putut identifica un criteriu general dupa care sa se poata stabili daca un factor este sau nu generator al climatului intr-un grup, dar se poate considera ca dintre toti factorii, numai aceia care au

semnificatie pentru grupul in cauza devin determinanti ai climatului, cei neutri neintrand in aceasta categorie; b. stabilitate relativa si independenta in raport cu factorii care l-au generat. Un tip de climat nu se dezvolta imediat dupa actiunea unor factori determinanti, nici nu se modifica usor in cazul variatiei sau disparitiei temporare a acestora. Climatul are deci o anumita inertie, ceea ce explica functia sa reglatorie si compensatorie in dinamica grupului; c. caracter generalizat chiar daca atitudinea unora dintre membrii grupului fata de unele aspecte ale vietii de grup este diferita. Deci climatul este mai degraba o dispozitie sau o stare psihica colectiva decat o atitudine colectiva. Sintetizand, climatul psiho-social este un nivel superior de integrare a factorilor interni si externi, obiectivi si subiectivi, care au semnificatie pentru grup si care genereaza o dispozitie psihica relativ stabila si generalizata la nivelul membrilor grupului. Factorii care contribuie la formarea climatului psiho-social pot fi: fizico-materiali psihici sociali psiho-sociali

dar intotdeauna sa aiba semnificatie pentru grup si sa prezinte relativa stabilitate. Atmosfera psihosociala reprezinta aspectele tranzitorii ale climatului, nuantele dispozitiilor afective ale membrilor in anumite circumstante sau evenimente aleatorii ale vietii de grup si care dispar odata cu acestea. Persistenta factorilor disfunctionali ce genereaza atmosfera nefavorabila poate conduce la modificarea climatului de grup. Moralul exprima increderea membrilor in capacitatea grupului de a rezolva la un anumit standard sarcinile si problemele, de a depasi greutatile. Are o importanta componenta cognitiva si de experienta consumata, pe langa componenta afectiva, derivata a coeziunii grupale, a climatului psihosocial si a relatiilor lider-membri. Conflictele de grup Sunt frecvente in contextul activitatii de realizare a sarcinii si a relatiilor intra- si intergrupale. Conflict o forma de opozitie dintre persoane sau grupuri, derivata din incompatibilitatea reala sau perceputa dintre scopurile, valorile, normele sau motivatiile partilor. Situatia conflictuala acel context interpersonal grupal organizat sau sociocultural, in care se produce opozitia dintre doua sau mai multe parti. Ea poate fi potentiala, cand se resimte tensiunea

generata de incompatibilitatile percepute, fara obiectivare intr-o forma specifica de comportament sau conflict deschis, actional, partile disputandu-si activ interesele. In functie de cauzele generatoare si sensul evolutiei lor: - conflicte constructive conduc la clarificari, la eliminarea dificultatilor de cunoastere, comunicare sau interpretare (grupul castiga coerenta si echilibru, capacitate rezolutiva si adaptativa) - conflicte destructive incompatibilitatile sunt ireductibile sau nu se gasesc solutiile de compromis rezulta deteriorarea climatului, crearea de noi disfunctionalitati, chiar dezintegrare. Cauzele cele mai frecvente ale conflictelor se grupeaza in categorii: conflicte de interese cand atingerea scopului unei parti afecteaza realizarea scopului altei parti competitii pentru ocuparea diferitelor pozitii in grup, pentru atributii au privilegii statutare disfunctionalitati organizatorice sau tehnice in activitate disfunctionalitati sau blocaje de comunicare incompatibilitati personale: temperamentale, caracteriale sau aptitudinale actiuni, decizii sau influente inadecvate ale liderilor sau altor membri semnificativi incompatibilitati in planul valorilor si convingerilor ideologice, politice, religioase sau morale Performanta grupului Este legata de realizarea sarcinii, principala functie constitutiva a microgrupurilor, reprezentand nu numai un factor de eficienta sociala a grupului , ci si un parametru obiectiv al proceselor psihosociale desfasurate in grup, al grupului de integrare a membrilor si de racordare a grupului la exigentele mediului social. Performanta este in functie de o serie de factori: participarile psiho-fizice ale membrilor, nivelul or de pregatire profesionala si experienta, calitatea leadership-ului, climatul psiho-social, gradul de congruenta a structurilor psihosociale de grup, natura sarcinii ti gradul ei de structurare, experienta sociala in domeniu, mijloacele materiale si tehnice ale grupului, relatiile intergrupale si extragrupale, controlul si recompensele sociale etc. Performanta se refera si la capacitatea grupului de a-si rezolva problemele tehnice si socioumane, dar si nivelul de creativitate al grupului ca intreg. Indicatori de performanta: eficacitatea grupul de indeplinire a sarcinii (neconditionat)

eficienta indicator mai fin exprima raportul dintre eficacitate si costuri (alegerea caii optime de rezolvare) productivitatea eficacitatea raportarii la unitatea de timp (timpul cheltuit pentru realizarea sarcinii) performanta rezultatele activitatii raportate la un etalon (media rezultatelor grupurilor care desfasoara activitati similare sau rezultatele aceluiasi grup la momente diferite ale evolutiei)