Psalm II „Sunt vinovat că am râvnit”

Problematica

Psalmul „Sunt vinovat că am râvnit” este unul în care Eul poetic, CEL JUCAT, are o atitudine de tăgadă, de revoltă
împotriva Celui CE SE JOACĂ, adică împotriva Divinităţii pe care prin actele agresive, asumate, încearcă să-l provoace.
Uneori replica vine printr-un „cuvânt asemănător cu o uşă trântită” (N. Balotă) „Ţi-am auzit cuvântul, zicând că nu se
poate”.
„Marele păcătos” recurge la fapte negative pentru a-L provoca pe Dumnezeu. Invocaţia poate fi de două feluri:
umilă, canonică urmând un întreg ritual, dar poate fi şi una agresivă. Cuvântul de „dincolo” atât de mult aşteptat poate fi
provocat prin tăgadă şi fapte negative, prin râvnirea la „bun oprit”.
„Sunt vinovat” nu este un palm de pocăinţă, ci unul de tăgadă, de revoltă. Mai degrabă sesizăm asumarea
orgolioasă a păcatului originar. Pomul interzis al lui Adam se regăseşte transpus în imagini şi în cronotopul Palmistului
arghezian, care a pângărit sub „steagul nopţii” aceste semne sacrale. Cetatea prădată cu „pumnu-nchis”, răpirea femeilor
sunt tot atâtea fărădelegi care-i provoacă desfătări, ele toate sunt „bun oprit” ce stârnesc jindul celui ce vrea tot. „Ispitele
uşoare” nu aduc gloria. Pentru a rupe relaţia definitiv cu Dumnezeu, „Marele Păcătos” săvârşeşte păcatul de neiertat şi
anume uciderea lui Dumnezeu. În ipostaza prometeică, „Tâlhar de ceruri”, el nu se mulţumeşte doar cu furtul, mai mult, el
ucide divinitatea, o doboară din ceruri pe pământ: „Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine Dumnezeu!”, asemeni
unui mitic vânător.
Calea păcătosului este una care se afundă tot mai tare în fărădelegi. Pornind de la râvnă şi rugăciune, el îşi asumă
diferite ipostaze: de hoţ, de prădător, de încăpăţânat sisific, ce alege „poarta îngustă”, până la păcatul desăvârşit al crimei, al
blasfemiei totale, aceea de a-L răsturna pe Dumnezeu din cerurile Lui, ascunse dincolo de un „hotar de fum”, pe pământ.
Traseul fărădelegilor pământeşti se opreşte brusc în faţa Cuvântului divin „nu se poate”. „Psalmistul se izbeşte de
acel zid de ceaţă al nefiinţei (...)încât poate spune că (...) Divinitatea pentru el este o negaţie a lui, este neantul omului.” (N.
Balotă, Opera lui Tudor Arghezi)

Observaţii structurale:
a) forme ale lirismului subiectiv:
 verbe la persoana I, sg.: „Sînt vinovat”, „am râvnit”;
 adjective pronominale posesive de persoana I, sg.: „păcatul meu”, „faptele mele”;
 pronume personale sau reflexive: „Cercasem eu”, „Mă scald”
b) forme ale discursului dialogal:
 adresarea la persoana a II-a prin: pronume personale „pe tine”, „să-ţi jefuiesc”;
c) cultivarea structurilor care alcătuiesc paralelisme sintactice: „furasem şi câte-o femeie / Cu părul de tutun,
cu ochii de lăstun”, „şi am prădat-o-n somn şi-n vis, / cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis.”;
d) cultivarea imaginilor antitetice: „Unde dă beznă, eu frământ scântei / Unde-i tăcere scutur cătuşa”(este şi
un paralelism sintactic);
e) structura are la bază o alegorie care prezintă un nucleu epic: o relatare cu ajutorul metaforelor poetice
despre prădarea cerurilor divine ceea ce semnifică, în plan simbolic, revolta poetului, dorinţa acestuia de a
coborî absolutul în lumea sa relativă.
f) structuri prozodice moderne:
 Strofe inegale;
 Măsura inegală a versurilor,
 Rimă împerecheată, rimă interioară („cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis”).
g) structurile limbajului:
 limbaj popular:
• lexic: blidul, ţâţii, stei;
• forme morfo-sintactice: „trofeie” (nu trofee, cum ar fi corect, autorul copiază forma populară
după modelul: brâu-brâie), „deprins-am”;
• fonetism popular: „marmur”;
• expresii populare: „ducând în cârcă”
 limbaj religios constând în lexicul specific: păcatul, neiertat, Dumnezeu, ceruri, Tăria.

1
2
Psalmul III „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş”

Problematica

Acest psalm este unul al însingurării, iar prin ideatica sa trimite la momentul crucificării
Mântuitorului care a izbucnit în acea ultimă clipă „Eli, Eli, lama sabahtani!”. Prin versul „Şi te slujesc; dar,
Doamne, până când?” este mai aproape de psalmii davidici ai lamentaţiei în care vocea este una aproape
disperată a credinciosului care aşteaptă un semn de la Dumnezeu care stă cu faţa întoarsă, semn al
noncomunicării: 1, „Până când vei întoarce faţa ta de la mine?” (Ps. 12,1); 2, „Pentru ce, Doamne, stai
departe?” (Ps. 9, 21).
Psalmul III al lui Arghezi este unul al credinţei, dar şi al lamentaţiei, al solitudinii „copac pribeag
uitat în câmpie” în care singurătatea este accentuată din cauza rupturii; tânguitorul se simte uitat de
Dumnezeu într-un spaţiu închis „uitat în câmpie” ce ne aduce aminte de spaţiile aride, şesurile sau munţii
din vremurile şi locurile biblice în care dialogul dintre profeţi şi Dumnezeu era posibil, chiar s-a înfăptuit.
Imaginile copacului blestemat „cu fruct amar”, dar încăpăţânat în trăire „aspru-n îndârjire vie” cuprinde
întreaga imagine a celui exilat în singurătate şi încremenit sub bolta cosmică, tânjind după un semn divin.
Verbul, atât de sugestiv, „tânjesc” exprimă şi nostalgia unui timp edenic (singurul lucru râvnit cu
adevărat, spaţiul şi timpul, de dinaintea izgonirii) cu „crâmpeie mici de gingăşie, / Cântece mici de vrăbii
şi lăstun / Să mi se dea şi mie.”
De remarcat opoziţia spaţială, dar şi temporală ce o sugerează imaginea „copacului pribeag” şi
„pomilor de rod cu gustul bun”. Primul se află într-un spaţiu din afara Paradisului, în prezentul Psalmistului
(„sunt” pers. I, prezent), iar al doilea aparţine spaţiului edenic din vremurile trecute de dinaintea părăsirii
acestei grădini paradisiace.
Singurătatea o sugerează şi imaginea „Nalt candelabru, strajă de hotare” ce aminteşte de condiţia
„omului-servitor-al-Divinului” (N. Balotă). Trăind la limită „strajă de hotare”, lipsit de orice consolare
însemnă depăşirea condiţiei umane, o asumare tragică a existenţei. Limitarea o resimte Psalmistul dând glas
frustrării prin exclamaţia interogativă „dar, Doamne, până când?”
Psalmul se termină în acelaşi ton al lamentaţiei, dar mult mai profund decât în tonul Psalmistului
biblic sau al lui Iov. Tuturor li se răspunde de „dincolo”, numai Psalmistului român nu, care aşteaptă,
încremenit în timp, „Din când în când, câte un pui de înger”.

Observaţii structurale:

a) forme ale lirismului subiectiv:

 verbe la persoana I, sg.: „Tare sînt singur ”, „Tânjesc ca pasărea”, „Aştept crâmpeie
mici de gingăşie”;
 adjective pronominale posesive de persoana I, sg.: „În rostul meu”, „umbra mea de
fum”;
 pronume personale sau reflexive: „Să mi se dea şi mie”, „Şi mă muncesc din rădăcini
şi sânger.”;
b) forme ale discursului dialogal:
 adresarea la persoana a II-a prin: pronume personale „Şi te slujesc”, „tu m-ai lăsat
uitării”;
 substantive în vocativ: „Doamne!”
c) cultivarea structurilor care alcătuiesc paralelisme sintactice: „Copac pribeag uitat în
câmpie, / Cu fruct amar şi cu frunziş”, „să bată alb din aripă la lună, / Să-mi dea din nou
povaţa ta mai bună”;
d) structura are la bază o alegorie care prezintă un nucleu epic: „copacul pribeag” uitat în
pustiu – trimitere clară la profeţii care au trăit în acelaşi pustiu, dar care au avut parte de
semne, pe care azi acelaşi Dumnezeu le refuză.
e) structuri prozodice clasice:

1
  Strofe egale;
 Şapte catrene plus un distih (concentrează mesajul textului);
 Măsura inegală (aspect modern susţinut şi de diversitatea de ritmuri);
 Rimă încrucişată.
f) structurile limbajului:
 limbaj popular:
• lexic: agurizi, povaţă;
• fonetism populare: nalt;
• forme morfo-sintactice: „sânger (în loc de sângerez)”;
• expresii populare: „trimite...semnul”, „să-mi dea...povaţa”
 limbaj religios constând în lexicul specific: Doamne, altare, sfinte, porunci, înger,
aripă.

2
Psalm VI „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere”

Problematica

Psalm al oscilaţiei în care Eul liric, asemenea lui Toma Necredinciosul, caută dovezi palpabile a
existenţei Celui ce refuză cu încăpăţânare să se arate.
Ca şi în ceilalţi Psalmi cronotopii sunt aceiaşi, diferă doar tonul cu care se adresează CEL JUCAT
şi ipostaza acestuia, iar scenariul este cel al unei vânători, în care Psalmistul este „vânător în transcendent”;
iar vânatul, „şoimul meu cel căutat”, este Dumnezeu. Acest şoim este investit cu semnele transcendenţei.
În lirica argheziană această pasăre este un semn al divinului, „pasăre-eternitate”, de aici şi nehotărârea „Să
te ucid? Sau să-ngenunchi”. Această dilemă denotă condiţia tragică a celui însetat de cunoaştere, pregătit,
de altfel, pentru a trăi oricare din extremele fiinţei: hula ori lauda, „Pentru credinţă sau pentru tăgadă”.
Pendularea între credinţă şi tăgadă este doar o atitudine, de altfel tipică lui Arghezi, ceea ce nu
înseamnă că ar fi un necredincios. Tragicul existenţei sale este dublat şi de patosul cu care jinduieşte a
cunoaşte divinul. Nu se mulţumeşte cu mărturiile profeţilor şi ale sfinţilor, iar din această cauză oscilează
între a crede (mulţumindu-se cu semnele relevate altora) sau a huli.
Dramatismul căutărilor este redat prin jocul iluziilor şi al certitudinilor în apele unei oglinzi: „Ca-n
oglindirea unui drum de apă, / Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;”. Într-o imagine tipic argheziană,
cerul reflectat în apele terestre revelează chipul lui Dumnezeu psalmistului care îşi regăseşte puritatea şi
forţa originală de creaţie, simbolic redate prin taurul sălbatic (animal biblic, simbol al jertfei umane; este
făptura vie aflată lângă carul lui Dumnezeu, iar în iconografie îl reprezintă pe Luca).
Acest Psalm se încheie cu o provocare, ce ne aminteşte de lupta lui Iacob cu îngerul. Lipseşte
lamentaţia, ori tânguirea. De data aceasta, rămaşi singuri: „în marea ta poveste”, încearcă o ultimă
confruntare din care nu se vrea biruitor, doar să se aşeze faţă în faţă cu EL şi, asemeni lui Toma, caută să
atingă, să pipăie, vrea certitudini inclusiv la nivel senzorial, pentru a-şi consolida credinţa şi certitudinea lui
„Este”.

Observaţii structurale:

a) forme ale lirismului subiectiv:

 verbe la persoana I, sg.: „Te drămuiesc”, „Te caut ”, „Vreau să te pipăi”;
 adjective pronominale posesive de persoana I, sg.: „eşti şoimul meu”, „visul meu”;
 pronume reflexive de persoana I: „să mă măsor”;
b) forme ale discursului dialogal:
 adresarea la persoana a II-a prin: pronume personale „Te drămuiesc”, „Te caut”;
 verbe la persoana a II-a: „eşti şoimul meu”, „eşti visul meu”
c) cultivarea structurilor care alcătuiesc paralelisme sintactice: „Pari când a fi, pari când că
nu mai eşti” structura are la bază o alegorie care prezintă un nucleu epic: „şi te pândesc în
timp, ca pe vânat” – motivul vânătorii mitice;
d) structuri prozodice clasice:
 strofe egale;
 patru catrene;
 măsura egală (11 silabe, 10, 10, 11, cu excepţia versului 4, strofa a doua, care are
13silabe);
 rimă îmbrăţişată;
 ritm iambic;
⇒ versificaţie tradiţionalistă
 cezura din versurile 2,3 ale strofei întâi sugerează o tensiune dramatică trăită de
psalmist.
e) structurile limbajului:
 limbaj popular:

1
 • lexic: drămuiesc, tăgadă;
• forme morfo-sintactice: „să-ngenunchi a cere”, „sălbatec”;
• expresii populare: „să te dobor...grămadă”
 limbaj religios constând în lexicul specific: credinţă, cer, tăgadă.