Sunteți pe pagina 1din 7

M.

EMINESCU, ODĂ (în metru antic)

Poemul „Odă (în metru antic)” a apărut în 1883 când puterea de creaţie eminesciană e într-o
stare crepusculară (începând cu acest an poetul numai scrie noi poeme, ci revine la proiecte vechi pe
care le definitivează sau cărora le dă o nouă formă).
Dacă generaţiile anterioare au recunoscut valoarea Odei, dar nu i-au acordat statutul de text
sinteză decât raţiile moderne au găsit în textul Odei tot mai multe argumente pentru a-l considera
POEMUL DE SINTEZĂ al liricii eminesciene.

GENEZA TEXTULUI
Se constată un efort de generalizare: de la un poem închinat unei personalităţi istorice
(Napoleon – variantele 1-3), la un poem despre condiţia fiinţei în raport cu universul.

1873
Napoleo

1879
Confesiune a eului liric
a geniului neînţeles

1880
Odă închinată iubitei şi iubirii

1883
Confesiune lirică despre geniu, despre condiţia fiinţei

PROBLEMATICA ŞI TEMA TEXTULUI


⇒ tematica textului e una legată de cunoaştere, introdusă fiind prin primul vers “Nu credeam să-nvăţ
a muri vreodată”, iar acest accent ideatic este redat şi prin verbul “a muri”;
►2 nuclee verbale:
I. trimite la ideea cunoaşterii „să-nvăţ”;
II. verb care arată că problemele cunoaşterii se raportează la moarte „a muri”;
Concluzie: cunoaşterea în absolut = cunoaşterea morţii;
⇒ idee susţinută de M. Eminescu şi în alte poeme (Mai am un singur dor – adevărul însuşit:
moartea = ultima taină ce trebuie descifrată; Luceafărul); se regăseşte şi în poeziile de
dragoste; e un sentiment ce presupune un cosum intens nu numai pentru că moartea păşeşte pe
urmele cuplului – Floare albastră, ci pentru a-i da morţii valoare de eveniment de trecere spre
Marele Tot (Hölderlin);
⇒ idila e vânată de fiorul morţii; în “Când însuşi glasul” – se încearcă un dialog cu femeia iubită,
când Ea e topită în infinitul guvernat de moarte;
⇒ Moartea = constantă a creaţiei eminesciene,
= proces de cunoaştere şi iniţiere: “Să pot muri liniştit”
⇒ revenire la ideea versului iniţial: a învăţa a muri
⇒ se vorbeşte de moarte ca o trăire în armonie; unificarea cu sine (“Pe mine
mie redă-mă”); poetul prezintă ultima etapă de cunoaştere, o ultimă
condiţie a morţii imaginată ca împlinire.

1
⇒ Iubirea poate fi trăită în multiple forme (referire la mitul lui Nessus şi Hercul) → raportarea la
iubire în chipuri diferite este dovada faptului că suntem muritori, că suntem nişte naturi care stăm
sub puterea de eroziune a timpului;
⇒ Geniul este vizat prin imaginea tânărului care visează protejat de astre: „Poema este un cântec de
laudă adus ideii de geniu poetic, un elogiu al singurătăţii creatoare, al solitudinii fecunde”
(Perpessicius).
⇒ Suferinţa este condiţia arderii purificatoare, condiţia integrării de sine, este condiţia iniţierii în
moartea – transcendere: „Când deodată tu răsărişi în cale-mi/ Suferinţă tu, dureros de dulce;
aceasta este şi concluzia interpretării lui Dumitru Chioaru: „odă suferinţei”
⇒ Refacerea armoniei de sine este tema anunţată ţi în primul vers şi la care revine, circular, ultimul
vers, fapt demonstrat de Ioana Em Petrescu: „Refacerea armoniei originare a eului risipit, prin
simplul fapt al existenţei, în lumea pe care el e chemat s-o întemeieze, este astfel, obiectul acestei
ode care e, totodată, o elegie a risipirii în timp şi o rugăciune a reîntregirii fiinţei prin moarte”.

MEGATEMA
REFACEREA
ARMONIEI DE
SINE

TEMA TEMA TEMA TEMA TEMA


CUNOAŞTERII MORŢII IUBIRII SUFERINŢEI GENIULUI

EXPLICATIA TITLULUI
⇒ ODA – un cântec de slavă; parte dintr-o tragedie grecească;
⇒ TITLU – motivarea formală: în metru antic
⇒ 3 versuri SÁFICE:
RITM – troheu, troheu, spondeu, dactil, dactil
MĂSURA de 11 silabe
⇒ 1 vers ADONIC:
RITM – dactil, troheu
MĂSURA de 5 silabe
⇒ George Tohăneanu remarca abaterea construcţiei ritmice de la modelul
sáfic,în cea de a doua parte a versurilor, ceea ce marchează o idee poetică:
dezintegrarea eului poetic. Singurul vers care respectă structura versului
antic, este ultimul – ceea ce accentuează tensiunea trăirii poetice. Ideea
este susţinută şi de criticul Mariana Neţ: „Specificarea ( în metru antic)
cuprinsă în titlul poemului atrage de altfel atenţia receptorului asupra
nonizomorfismului (=neasemănării, n.n.) dintre tiparul intonaţional
«normal» şi cel preconizat de scandare; gradul maxim de
incompatibilitate al acestor două tipare (şi gradul maxim de tensiune
între referenţialitatea textului şi semnificaţia poetică pe care o
construieşte acesta) este atins în acest vers (final, n.n.).”
- motivarea ideatică: ODA
⇒ întâlnirea cu suferinţa aduce cu sine conştiinţa morţii fără de care fiinţa ar
trăi în neadevăr;

2
⇒ de aceea suferinţa merită o odă, ea fiind aceea care asigură deplinătatea
fiinţei şi a lumii în care trăim (I. Em. Petrescu şi Dumitru Chioaru).

STRUCTURA ŞI COMPOZIŢIA TEXTULUI


A. Lirism gnomic
⇒ O structură circulară ►aminteşte de un text argumentativ (susţinut de PRIMUL ŞI ULTIMUL
VERS: teza – sinteza, de specificul lirismului acestor versuri: lirism gnomic);
Teza: conştiinţa morţii este formulată în timp, ea este rezultatul unui proces de iniţiere în datele
existenţei.
Antiteza
În momentul în care “tu răsari şi în cale”, suferinţa face posibilă declanşarea procesului de formare
a conştiinţei morţii.
⇒ apariţia suferinţei determină ruptura la nivelul fiinţei, sfâşierea acesteia, sentimentul dramatic al
înstrăinării de sine şi de univers; Nessus şi Hercule sunt măşti ale eului poetic, expresii simbolice
ale rupturii (ei reprezintă chipuri diferite al aceleaşi trăiri, iubirea);
⇒ ultima strofă: întoarcere la motivul ochilor; acum sunt tulburători, nepăsarea de la început (visători
= nepăsători), situaţia iniţială pare a fi tristă căci fiinţa trăia o iluzie a eternităţii şi nu eternitatea
însăşi.
Sinteza
⇒ suferinţa purificată prin ardere este condiţia necesară cunoaşterii în absolut, deci şi condiţia
„învăţării” morţii „liniştite” (reunificare a fiinţei cu sine şi cu cosmosul).

1. teza: problematica morţii ca şi cunoaştere (primul vers)


2. antiteza: argumentarea: a) sentimentul cunoaşterii intuitive a unităţii cosmice
b) suferinţa produce conştiinţa morţii
c) purificarea prin trăirea dramatică şi nostalgia seninătăţii
cunoaşterii absolute
3. sinteza: calea spre cunoaşterea absolută; moartea în stare de conştienţă (ultimul vers).

B. Estetica structurilor

romantism clasicism
TEME: geniul, suferinţa, cunoaşterea absolută, TEME: cunoaşterea.
moartea ca transcendere.
MOTIVE: steaua singurătăţii, sfâşierea MOTIVE: reînvierea luminoasă
fiinţei, dublul, arderea, unificarea cu sine şi
cu cosmosul.
ELEMENTE STRUCTURALE: alegoria ELEMENTE STRUCTURALE: metrul antic
(„Pururi tânăr, înfăşurat de manta-mi / Ochii mei
nălţam visători la steaua / Singurătăţii) antiteza
(„dureros de dulce”, „focul meu”/ „apele mării”)
ATITUDINE POETICĂ ŞI IMAGINAR: ATITUDINE POETICĂ ŞI IMAGINAR:
pendularea între tumultul arderii şi nevoia atitudine senină, la debutul poemului, nostalgia
armoniei, stări de intensă vibrare exprimate prin liniştii şi armoniei universale, în final; moartea
oximoroni; trăire dionisiacă. liniştită prin acceptarea senină a adevărului
absolut al morţii ca urmare a cunoaşterii totale;
trăire apolinică.

CONCLUZIE: „Contemplându-şi unicitatea şi unitatea sa cu cosmosul, întruchipate - în mitologia


greacă – de zeul luminii, Apolo, omul trăieşte - după o expresie a lui Nietzsche, în conformitate cu
care operăm cu termenii apolinic şi dionisiac (v. Naşterea tragediei) – «bucuria primordială a

3
aparenţei».(...)Reafirmăm ideea trăirii dionisiace încercată de spirit în materie, deoarece prin
intermediul ei pot fi mai bine înţelese aceste sintagme, cu valoare de oximoron, tipic eminesciene:
«dureros de dulce»” şi «voluptatea morţii» ori, în ultima strofă, «nepăsare tristă», în structura cărora
se poate identifica medievala coincidentia oppositorum a lui Nicolaus Cussanus, dar – mai
corespunzătoare interpretării noastre – şi lupta contrariilor din dialectica lui Hegel.”(DUMITRU
CHIOARU)

ANALIZA TEXTULUI
A. Analiza secvenţială
I. PRIMA secvenţă (strofa întâi): starea apolinică; iluzia vieţii eterne.
II. A DOUA secvenţă (strofele „2,3,4): etapa cunoaşterii de tip dionisiac declanşată de apariţia
suferinţei care conduce la revelarea adevărului absolut: moartea; trecerea spre secvenţa următoare este
asigurată de motivul “…pasărea Phöenix”.
III. A TREIA SECVENŢĂ (strofa a 5-a): concilierea dintre apolinic şi dionisiac =
“coincidentia oppositorum”; se vorbeşte de cunoaşterea totală, absolută.

B. Analiza ideatică şi stilistică


STROFA I
Tematica poemei eminesciene Odă în metru antic poată fi privită prin prisma ideii de
cunoaştere, o idee introdusă încă din primul vers: “Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”; de la îceputul
textului, pe baza a două verbe cu puternice rezonanţe, se conturează două nuclee verbale: primul “să-
nvăţ” dezvoltă semnificaţiile cunoaşterii pure, în timp ce “a muri” punctează înfrunatrea din urmă cu
taina morţii şi deci, revelarea în absolut a adevărului.
Poezia debutează cu definirea unei stări a fiinţei într-un moment de trăire paradisiacă, un
moment în care izul vârstei de aur a eului poetic, credinţa de a se înscrie în ordinea veşnică a armoniei
cosmice prin atitudinea contemplativă (căci moartea pare inexistentă), toate acestea reprezentau doar
bucuria iluziei sau a unei realităţi visate.
Această fericire a primordialităţii false conduce la naşterea iluziei existenţei în eternitate;
sintagma “pururi tânăr” întăreşte ideea menţionată, poetul trăind sentimentul nemuririi. În reflexele
eternităţii, eul liric se confundă cu învelişul sinelui; întregul fiinţei sale, ocrotit de mantaua simbol al
Cosmosului protector, trăieşte liniştea apolinică. Acoperit de haina proprie fiinţei sale, poetul are
sentimentul echilibrului dinăuntrul OULUI COSMIC. Dativul etic „manta-mi” exprimă relaţia intimă
dintre poet şi universul – ou. Ochii înălţaţi către steaua singulară de pe cer, sugerează relaţia fericită
dintre poet şi Marele Tot. Cosmosul – oglindă este spaţiul paradisului tinereţii veşnice şi reflectă o
fiinţă unitară, unică. Oglinda cosmică şi fiinţa oglindită sunt una şi aceeaşi esenţă
În această oglindă a sorţii, eul îşi contemplă atât unitatea, cât şi unicitatea. Constantin Noica a
interpretat cuvântul “singurătate” separând două unităţi: “singură” şi “etate”, adică singură vârstă,
unică stare. Metafora acestei stele a unicităţii sugerează trăirea apolinică a insului, şi prin urmare a
eului poetic în care intuim o ipostază a geniului: ochii visători, vârstă a eternităţii, vizionarismul
rezultat din relaţia cu macrocosmosul.
La nivelul structural al textului putem observa prezenţa verbelor la imperfect “Nu credeam”,
“nălţam”, ceea ce indică o acţiune mereu repetată sau continuă, o curgere “in eternum”. În timp ce
conjunctivul “să învăţ” arată posibilitatea unei orientări a gândirii spre adevărul unei noi realităţi,
desemnată prin infinitivul lung “a muri”; se defineşte astfel, procesul cunoaşterii absolute, surprizând
însăşi esenţa generalului în forma sa matricială. Imperfectul arată că acţiunea e proiectată ca experinţă
într-un trecut; trecutul relativ. Eul are sentimentul încremenării într-o vreme a eternităţii, un fel de
“tinereţe, fără bătrâneţe…”. Este momentul unei trăiri peradisiace, neavând experienţă, n-are
conştiinţa morţii. Verbul “să-nvăţ” introduce semnificaţia unui început de cunoaştere vinovată, fapt
care va determina ieşirea din starea de fericire primordială. Este o relaţie de comunicare peste nivelul
cuvintelor: “Ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii”; comunicarea prin vis.

STROFA a II-a
Expresia adverbială “când deodată” punctează antinomia existentă între prima strofă a poemului
şi cea de-a doua. Antiteza dintre „pururi” şi „deodată” indică o ruptură la nivel temporal: se produce
ieşirea din timpul iluzoriu al veşniciei pentru a se intra în timpul fragmentar al clipei mecanice.

4
Se sugerează prin aceste cuvinte şi o ruptură la nivelul conştiinţei eului liric, modificând atât
tonalitatea poeziei, cât şi ritmul acestuia, printr-o acţiune mult mai energică decât cea iniţială. Se trece
de la imperfectul indicativului la perfectul simplu; folosirea acestui timp indică un nou tip de acţiune şi
un nou tempo – tempo allegro.
“Suferinţă, tu…” indică sciziunea unităţii primordiale a fiinţei eului liric. Insistenţa asupra ideii
prin substantiv şi prin pronumele personal de persoana a II-a, indică dramatismul acestei întâmplări a
suferinţei.
Oximoronul “dureros de dulce” surprinde o nouă stare a fiinţei, o stare depresivă generată de
dezvăluirea unei noi realităţi. Se conturează o cale diferită de cunoaştere ce lasă fiinţa să rătăcească în
lumea tenebrelor thanatice: „Până-n fund băui voluptatea morţii / Neîndurătoare” (un alt oximoron
care accentuează ideea trăirii tragice). Tulburătoare şi plină de fiori, confruntarea cu suferinţa este
acută, imprevizibilă şi plină de contradicţii. Toate sensurile dezvoltate de metafore sau oximoroni
relevă trăirea dionisiacă a eului poetic.

STROFELE a III-a şi a IV-a


Următoarele strofe punctează existenţa în lumea concretului, îndepărtarea de timpul
primordial şi înstrăinarea de unitatea lui unu. Aici fiinţa umană află condiţia necesară pentru afirmarea
sa în planul superior al absolutului, al Fiinţei, printr-o decantare a impurităţilor realului, iar unica
formă de proiectare în absolut / Fiinţă o reprezintă coborârea în cel mai profund nivel al eului prin în
ardere vie, trăirea incendiară a tuturor posibilităţilor realului spre a se produce miracolul păsării
Phöenix – reînvierea, transcederea în “Marele Tot” (Hölderlin), căci suferinţa purifică şi produce
starea de catharsis.
Scindarea la nivelul fiinţei e uşor vizibilă odată cu apariţia celor două măşti ale eului poetic,
care topesc unitatea primordială în veninul simbolic al dizolvării în altceva: “Ori ca Hercul înveninat
de haina-i”.
Conştiinţa condiţiei tragice a omului produce înrădăcinarea fiinţei în realitatea concretului, a
platitudinii, distrugând iluzia şi visul eternului: “Focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării” (se
creează ideea de “coincidentia oppositorum”, mărturie şi a condiţiei transcenderii).
Eminescu recurge la mitologie pentru a da imaginii mai multă putere de sugestie, personajele
amintite, Nessus şi Hercul fiind şi ele în situaţia de a trăi o asemenea luptă a contrariilor. În luptă cu
suferinţa, poetul cunoaşte sentimentul înstrăinării de sine, încât aceste chipuri de eroi legendari par a fi
expresii simbolice ale sentimentului său că trăieşte un destin împrumutat. Astfel, că în timp ce
mantaua este simbolul insului unitar cu sine şi cu lumea cosmică, haina înveninată devine simbolul
unei existenţe înstrăinate, insul nu se re-cunoaşte în relaţie cu realitatea relativă şi pare a trăi destinul
altcuiva. Ruptura de Marele Tot este şi o ruptură de sine însuşi, eul poetic fiind ,în acelaşi timp, Hercul
sau Nessus, măşti ale sale în raport cu iubirea: poetul se recunoaşte şi în ipostaza de a putea trăi iubirea
sinceră, încrezătoare, ca Hercul, dar şi iubirea disperată, pasiune parşivă, ca Nessus. Focul este
simbolul acestei insuficienţe, căci nevoia de unitate şi transcendere este redată de aclmul apolinic,
lucru observat în metafora alegorică a strofei a treia: “Focul meu a-l stinge nu pot”.
Acum oglinda cosmosului s-a spart, iar în cioburi se resfrâng doar frânturi, fapt ce trezeşte o
stare de nostalgie observată în invocaţia retorică: “Pot să mai reînviu luminos din el / Ca pasărea
Phöenix?”.

STROFA A V-A
Cea de-a 5 strofă are o valoare incantatorie, lucru sugerat de prezenţa verbului la imperativ
“vino iar în săn”, iar şansa receptării de sine şi regăsirea “Patriei Cosmos” o poartă experienţa de
conştiinţei de sine pe parcursul existenţei în suferinţă, ideea find accentuată printr-o anaforă sugestivă:
“De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări.”
Atât anafora folosită, cât şi întrebarea retorică “Pot să mai reînviu” sporesc tensiunea
poemului, conturând pathos-ul specific trăirii dionisiace, trăire ce trebuie să piară spre regăsirea lumii
paradisiace a începutului, ca eul să se întoarcă în calma şi luminoasă stare apolinică.

RECAPITULARE SINTETICĂ:
Suferinţa = trăire revelatorie; ieşirea din trăirea iniţială:

5
Mitul Nessus şi Hercul
⇒ mit dspre iubire, adevăr, minciună;
⇒ suferinţa trebuie să acopere toată sfera de trăiri, prin ea se descoperă integral existenţa;
⇒ nu iubirea e invocată, ci suferinţa; e o experienţă care spulberă iluzia realităţii şi aduce un adevăr
absolut MOARTEA = esenţa condiţiei umane;
⇒ “Deodată” – din punct de vedere stilistic: se intensifică tempoul, ritmul;
- din punct de vedere semantic: arată o acţiune energică, neaşteptată, apariţie
surprinzătoare petrecută cu vigoare;
- foloseşte perfect simplu: acţiunea consumată în trecut;
⇒ “Suferinţă, tu” – reiterarea în text;
⇒ jocul pronumelor = indice textual de separare a secvenţelor ideatice: STROFA I: “eu”
II: “tu”;
⇒ trecerea de la persoana I la persoana a II- sugerează ruptura fiinţei şi a timpului;
⇒ vocativul duce la căderea accentului pe verbul “răsăriş” = scindarea la nivelul eului;
⇒ eul poetic nu se mai percepe ca unitate, ci ca fragment, ca alteritate;
⇒ căderea din iluzie, conştiinţa fragmentarităţii;
⇒ “eu” – frânturi din alţii;
⇒ “voluptatea morţii” – esenţa însăşi o condiţie umană; moartea este neîndurătoare;
⇒ poetul oficiază parcă un gest ritualic: “băui”;
⇒ se revelează un debut al iniţierii în moarte ;
⇒ întreaga fiinţă se modifică: seninătatea iniţială este înlocuită cu trăirea dramatică;
⇒ gestul punctează o trăire dionisiacă; e un elixir de natură dionisiacă ce produce o voluptate;
plăcerea de a şti că ai ajuns la adevărul absolut
⇒ “voluptatea morţii”
patimă, trăire intensă, dar dureroasă
⇒ “dureros de dulce” – oximoron;

ARDEREA – cunoaşterea unor etape până la momrntul recâştigării liniştii;


- sfera semantică: ard, înveninat, focul, rug, flăcări, mistuit, luminos:
FOCUL – precipitarea trăirii cu scopul de a atinge rapid starea de linişte;
- produce graba de a arde etapa pentru redobândirea unităţii pierdute;
- o manieră de purificare, intensificare a trăirii;
⇒ finalul strofei a IV- a induce ideea unei posibile transcendenţe: “a învia luminos”;
⇒ “pasărea Phönix” – sublimarea suferinţei, învierea din propria cenuşă;
⇒ ultima strofă dezvoltă ideea căii de transcedere introdusă prin întrebarea retorică exprimată la
finalul strofei a IV-a;
⇒ există verbe la imperativ: “piară”, “vino”, „redă”;
⇒ “Ca să pot muri liniştit” – să pot = semiauxiliar de modalitate, arată o moarte în anumite condiţii;
⇒ poezia se ridică la nivelul de rugăciune;
⇒ lirismul e purificat de orice impuritate şi deschide calea unei comunicări divine;
⇒ “Piară-mi ochii tulburători” – se regăseşte şi în strofa I “ochii mei visători”; etapa cunoaşterii
apolinice = o cunoaştere parţială. E o perioadă care întreţine o iluzie. Când se cunoaşte realitatea
morţii, ochii visători devin tulburători (produce iluzia). Pe calea transcederii, poetul ştie că trebuie
să renunţe la un anumit gen de visare (produce iluzia nemuririi).
⇒ “Vino iar în sân nepăsare tristă” – sinonim contextual: inocenţă, linişte; înainte poetul trăia
sentimentul de împlinire. Liniştea de atunci pare acum tristă pentru că era o iluzie, dar se aspiră la
puritatea primordială, condiţie a recuperării unităţii cu sine şi cu cosmosul;
⇒ poetul invocă o stare de linişte neliniştită: liniştea = puritatea necesară stării de unitatea a fiinţei;

6
neliniştită = conştiinţa morţii, cunoaştere integrală a
lumii;
= COINCiDENTIA OPPOSITORUM
⇒ totul e invocat cu un scop: “Ca să pot muri liniştit” = trebuie să se producă reunificarea eului;
⇒ moartea = integrare în “Patria Cosmos” (Ioana Em. Petrescu)
►Eminescu: POET TRAGIC (înfruntarea apolinic şi dionisiac).

S-ar putea să vă placă și