Sunteți pe pagina 1din 21

Cu sănătatea şubrezită, dar bucuros, elegant, amuzat, sclipitor ca de obicei şi radiind dezinvoltură, Maestrul Alexandru Paleologu a acceptat să purtăm prima parte a acestei discuţii, în prezenţa discipolului său Aurelian Titu Dumitrescu şi a fotoreporterului Constantin Ciocan, în toamna anului 2004. Fragmentul de interviu a apărut imediat, dar parţial, în revista „Eurolider”.

Cea de-a doua parte a convorbirii s-a purtat în Ajunul de Crăciun al aceluiaşi an şi în aceeaşi companie. Este ultimul interviu amplu acordat unei publicaţii, înainte de dispariţia sa pământească, în toamna anului următor. Varianta integrală a textului a apărut între coperte în anul 2006. Îl vom relua pe acest blog găzduit de site-ul ziarului „Adevărul”, în patru episoade succesive.

Mi-aduc aminte: în plin comunism, dădeai de câte un om într-o funcţie de decizie, undeva. Câteodată, un om competent, spiritual, inteligent – nu o arăta prea tare, că era periculos – dar era astfel şi nici nu-i plăcea să nu fie. Acum se urăşte inteligenţa. Uită-te puţin în viaţa publică! Uite cine se manifestă! Cât de imbecili pot să fie românii cei mai glorioşi! Nu vreau să dau nume, sunt pe buzele tuturor. Abia acum a devenit viaţa insuportabilă în ţara asta, abia acum! Sub comunişti am dus-o cum am dus-o: puşcărie, porcării, confiscări, ticăloşii cumplite. Dar ticăloşii, nu imbecilităţi! Între ticăloşie şi imbecilitate e o diferenţă mare de calitate. Ticăloşia este abjectă, ignobilă, deliberată, ea vine dintr-un suflet negru sau întunecat, ori din prostia specifică locului, omului sau grupului. Acuma, prostia este universală, e peste tot. Este unanimă! Pentru că ei, proştii, sunt ignoraţi statistic. Obscen e că proştii sunt ignoraţi statistic: nu se ţine seama cât sunt de mulţi, nici cât sunt de puternici, de ridiculi şi de odioşi. Nimeni nu-l vorbeşte de rău pe-un prost. Pe deştepţi, da:” periculoşi de inteligenţi!”. Pe mine mă revoltă aşa de cumplit aceste idioţii ajunse la putere! Idioţia a ajuns abia acum la putere! Înainte era răutatea, hrăpăroşenia, setea de putere, dorinţa de răzbunare, invidia. Sentimentele cele mai sinistre de invidie au generat comunismul. Comunismul nu a fost altceva decât invidie. Adică: “De ce ăla să aibă iar eu să n-am?! De ce ăla să fie deştept şi frumos iar eu – urât şi tâmpit?”- chiar dacă eşti astfel!

“Inteligenţa apare ca monstruoasă tocmai monştrilor care trăiesc şi care domină societatea”

Putem începe ? Da, am început deja. Domnule Alexandru Paleologu, până la dumneavoastră nu am întâlnit un înţelept plin de farmec. E greu să fie omul, în acelaşi timp, şi înţelept, şi fermecător ?

Nu ştiu cum e aia, fiindcă nu ştiu nici dacă sunt una, nici dacă sunt alta. Nu că n-aş fi în stare să mă laud. Spuneam adineauri: avem dreptate să ne lăudăm când avem dreptate, dar nu când nu avem. Nu că nu sunt eu sigur că sunt deştept sau înţelept. Mai degrabă înclin să cred că da. Am fost învăţat să fiu frumos. Ei, asta poate să fie o eroare. Depinde: e frumos sau urât după felul cum o formulezi. Sunt unii care se

laudă cu graţie, cu talent, îţi place să-i auzi lăudându-se. Sunt alţii care se autocritică, aşa, cu răutate, cu violenţă, cu pocitanie, şi e o porcărie să-i auzi. Chiar dacă, în concluzie, eşti de acord cu ei despre ei înşişi. Însă problema asta cu înţeleptul şi farmecul nu ştiu dacă se poate generaliza. Eu cred în farmecul omenesc, cred că există foarte mult farmec pe lume. În unele societăţi, nu în toate. Ţin minte foarte bine, eram un om în toată firea, aproape spre bătrâneţe: în România, de pildă, în plin regim comunist, dădeai de câte unul cu care puteai să stai de vorbă într-un mod inteligent, care avea competenţă, şi politeţe, şi spirit. Nu arăta prea pe faţă, fiindcă era periculos a dovedi că eşti deştept. Dar nici nu o ascundea faţă de omul pe care îl bănuia că e ca el. Ori, actualmente, nimeni nu mai bănuieşte că cineva poate fi deştept, fiindcă e prea sinistră bănuiala. Ura faţă de inteligenţă stârneşte suspiciuni şi este atât de mare încât simpla reprezentare a ideii acesteia arată un monstru care ţine un cuţit între dinţi.

În mod popular, reprezentarea inteligenţei este cea a monstrului. Am ajuns epoca în care inteligenţa apare ca monstruoasă tocmai monştrilor care trăiesc şi care domină societatea. De pildă, n-am mai auzit de nici un om simpatic, agreabil, spiritual, capabil să spună limpede, amuzant şi frumos ceva real. N-am auzit pe cineva făcând aşa ceva. Am auzit doar că se spun vorbe umflate. Se laudă aşa-zisul său curaj, care nu există, aşa-zisa iubire de adevăr, care nu există (categoric, iubirea de adevăr este o vorbă absolut goală). Nimeni nu iubeşte adevărul, dar nimeni! Nici noi nu-l iubim şi rău facem. Ni se pare că e periculos să se afle adevărul despre noi. N-ar trebui să fie periculos, dar este. Toate aceste lucruri arată o viciere profundă şi gravă a comportamentului social. Mai întâi, e fără leac. Păi, uitaţi-vă prin istoria lumii! La cum s-au îndobitocit nişte mari naţiuni ale Europei. Ce a fost Franţa până la Revoluţie? O acumulare de inteligenţă, de generozitate, de curaj, de frumuseţe şi de spirit. Iar cei care au provocat Revoluţia erau, asta-i culmea culmilor!, cei mai spirituali, cei mai vrednici şi cei mai omenoşi. Ei au pregătit Revoluţia tocmai din cauza asta! Dar cei care au adoptat Revoluţia, din ticăloşenie şi din tâmpenie au adoptat-o! Continuă şi acum, tot din cauza asta.

Ce şanse mai avem ? Omenirea evoluează, în mod clar, către - -i spunem aşa - aristofobie. Se detestă ceea ce este nobil, ceea ce este inteligent, ceea ce este frumos. Se place numai ceea ce este tâmpit, grotesc şi abject. Asta place! Ah, ce place: un om tare, un o serios, se zice! Adică un cretin ticălos şi setos de putere. Pentru că setea de putere e cea mai uşor de împlinit. Setea de băutură, de beţie, nu totdeauna poţi s-o împlineşti. Nu ai mereu atâţia bani să bei atâta vin, sau atâta vodcă, sau atâta whisky cât ai poftă. În materie de putere, câtă vrei atâta capeţi. Nelimitat! Îţi poţi bate joc de omenire în mod nelimitat. Cum se şi petrece în ziua de azi. Repet, nu numai la noi. Noi admirăm câteva ţări mari, le zicem mari în raport cu noi: au o putere economică destul de mare, au impus anumite modele sau cel puţin au căpătat faima asta. Dar uitaţi-vă, de pildă, la modelul american. Uitaţi-vă atenţi la ce este acesta! Nu la americanul adevărat. Nu încetez a repeta că cel mai mare om de stat al epocii noastre a fost Ronald Reagan. Dispreţuit în ţara lui, în multe altele - între care şi la noi - fiindcă era un om de o cultură relativ mijlocie, nu prea harnic. Spunea foarte bine

fiu-meu într-un articol: avea două trăsături aristocratice - incultura şi lenea. Ei bine, avem modelul american. De ce? Pentru că în America nu mai există elite americane. De fapt, ele există dar nu mai contează. Elita e formată din cei învinşi în Războiul de Secesiune, sudiştii. Proprietarii de sclavi. Poţi fi proprietar de sclavi, dar să te porţi omeneşte, după cum poate constata oricine cunoaşte detul de bine marea literatură americană. Există o mare cultură, multă inteligenţă, imens talent în lumea americană.

Dar modelul american e unul tâmpit, abject, antipatic şi grosolan. Şi e preluat de toţi. Acum câţiva ani, când s-a bombardat Kosovo – o porcărie fără margini! – şi a venit madama aia, cum o cheamă?, Madeleine Albright, o stupidă, să ne înveţe, atunci s-a putut vedea ce e asta. Un prieten îmi spunea: ”Trebuie să-i salutăm pe americani, că sunt cei mai tari!”. Pe de o parte, nu sunt cei mai tari. Şi-au dorit asta după aceea, când nu erau. Când au văzut că sunt vulnerabili pe teritoriul lor şi s-a ruinat definitiv mitul “American way of life”. Şi nu se mai poate repara. Apoi, în Irak, au lăsat să se distrugă, e adevărat de către nişte derbedei de-acolo, muzeul poate cel mai important din istoria omenirii. Mie mi-e antipatic muzeul ăla pentru că am o antipatie pentru lumea arcadiană, asirobabiloniană şi am simpatie doar pentru lumea creştină, europeană, asta e lumea omenească! Dar, totuşi, era de mare preţ acel muzeu. A fost lăsat să fie furat, să intre în posesiune privată şi în incompetentă aproape toată istoriografia de-acolo. Aşa scria în presă, n-am verificat. Deci o altă binefacere americană : aducerea democraţiei unde nu are ce căuta.

Altă prejudecată, alt cuvânt: democraţie. Dom’le, e democraţie, e democratic sau nu e democratic! Democraţia poate să fie bună sau rea, vorba aceea, după cum se face. Democraţia e mai puţin bună în principiu pentru că pleacă de la ideea numărului de voturi. Cum poate numărul de voturi decide ce e bine? Nu decide niciodată ce e bine ci ceea ce e statistic. Ei bine, acest amic al meu îmi sugera să ţin cu americanii fiindcă sunt cei mai tari. Unde sunt tari? Au luat bătaie în Irak numărul unu! Acuma fug de frică. Dar au şi îndrăzneala fricosului prost: provoacă şi mai tare. Prostul care nu are nici un fel de ingeniozitate, nici îndrăzneală, pozează cu prostia lui şi pare tare. Nu e tare, e tâmpit. Dar nu e vorba doar de americani. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu Franţa. În principal, eu am o formaţie franceză. Şi, în primul rând, o neascunsă admiraţie pentru marea reuşită europeană care este Franţa. Şi Europa, nu numai Franţa. Când zic Europa, zic creştinătatea. Fiindcă bine spunea De Gaulle :”Europa ţine de la Atlantic până la Urali”. Nu-i altfel! Europa e până Urali. Central europenii sunt nişte proşti. Millan Kundera, de pildă. Un scriitor remarcabil. Dar dintr-o ciudă, poate explicabilă, zice că Europa are ca linie de est arcul carpatic sau graniţa convenţională cu Bielorusia. Păi, de unde Bielorusia? Europa ţine până la Urali! Asta ce poate fi? Dar noi refuzăm modelul rusesc, ca fiind bolşevic. L-am putea refuza atunci şi pe cel francez, ca fiind iacobin! Fiindcă ăştia strică şi trecutul! Toţi revoluţionarii ăştia imbecili deteriorează şi deformează trecutul. Îl fac după modelul lor imbecil, şi ticălos, şi incult. Asta le place lor. Or, remarcaţi ce superbă este Franţa cu toate catedralele ei din timpul Evului Mediu! Evul Mediu, epoca cea mai glorioasă a Europei. Numai proştii vorbesc despre “întunecatul Ev Mediu”. Auzi, “întunecat”.

Păi, întunecat eşti tu, idiotule, care zici asta! Din păcate, acest “întunecat Ev Mediu” nu mai există.

Sunt întunecate luminile modernităţii! Întunecata modernitate! Chiar întunecată şi tâmpită! În secolul al XIX-lea, francezii au avut nostalgia instaurării unei ordini normale. Şi încercarea cu bourbonii, apoi cu orleansii, apoi cu Napoleon al III-lea, apoi, după ce a fost înfrântă de nemţi, cu majorităţi electorale zdrobitor de mari în favoarea dreptei. Numai că dreapta n-a fost în stare să instaureze monarhia din cauza tâmpeniei ei! Pentru că oamenii ăştia de dreapta, din nefericire, nu sunt deştepţi! Ei voiau steagul alb. Dom’le, nu se mai putea asta. După ce Napoleon umpluse Europa cu steagul tricolor francez, nu puteai să renunţi la el. A veni cu steagul alb şi cu crinul francez era o sfidare prostească. Dar toţi reacţionarii, care erau mai puţin deştepţi decât aş fi vrut eu să-i văd, voiau steagul alb. Acesta nu s-a mai pus, după gloria tricolorului. De-acuma nu mai există Franţa. Pentru că nu se poate spune că există o ţară în care, în secolul XX – simplific şi rezum – a avut doar doi oameni mari: Valery

şi Marlaux. E cam puţin şi nu de talie suficientă cum a fost odinioară: o sumă imensă

de genialităţi, de spirit, de splendoare, secol după secol în cultura franceză. Pe de altă

parte, nu a răsărit nimic în ţara noastră. Eu am apucat, declar asta sus şi tare, pot s-o

şi zbier, sunt în stare să şi sparg pahare pe tema asta, să arunc pe fereastră obiecte:

am văzut în România oameni extraordinar de inteligenţi, de subţiri, de fini, de admirabili şi de civilizaţi. Ei bine, acum nu doar că dispar, da nu sunt iubiţi! Remarcaţi cât de tare este detestată inteligenţa! Am auzit de mii de ori expresia: “E periculos de inteligent”. Cum să fie periculos? Numai prostia este periculoasă. Dar de ea nu se teme nimenea. În fiecare zi, se poate vedea pericolul imens pe care-l degajă prostia şi incultura. Însă nouă ni se par omenoase, generoase, frumoase, agreabile, mai cu seamă când te simţi ca şi acasă în prostie şi în incultură. Eu am făcut un copil destul de târziu, la 54 de ani. Credeam că n-o reuşesc să-l mai am. Aş fi trăit degeaba. Dar, de când l-am avut, mi s-a iscat altă groază: ştiu precis în ce lume stupidă şi grosolană va trăi. Nu poate fi dubiu: o lume abjectă şi cretină în ultima expresie. N- am nici un fel de optimism în ceea ce priveşte şansele inteligenţei pentru viitorul apropiat. Despre cel îndepărtat, ce să mai vorbim? Suntem înconjuraţi de o degenerescenţă dusă până la animalitatea cea mai crasă.

Lumea se schimbă fundamental.

În tâmpit se schimbă, nu în altceva!

Se şterg graniţele, se vorbeşte despre “statul mondial”.

O dobitocie asta cu “statul mondial”. Statul este o creaţie juridică, necesară pentru

organizarea unei societăţi care are elemente comune: limbă, istorie. Dar nu acesta este idealul. Actualmente, a apărut o chestie care ar fi trebuit să-mi placă: ideea de Uniune Europeană. Suntem invitaţi, cu destule reticenţe, să aderăm şi noi. Cum să aderăm la ceea ce suntem? Ce să schimbi, când ai fost în istorie pe un anumit loc al planetei? Eşti european pentru că te-ai născut în Europa! Nu poţi fi altceva! Alţi imbecili de la noi şi din alte părţi cred că european e numai elveţianul. Modelul

elveţian. Care model elveţian? Ce geniu au elveţienii? Să nu fim balcanici? Să nu-i mai avem drept modele nici pe Socrate, nici pe Platon, nici pe Aristotel, nici geometria euclidiană, nici sistemul social grec? Socrate, Platon şi Aristotel erau eminamente balcanici! Nu ne mai place, domnule! Vom avea ceea ce ne place: o lume stupidă şi evident ticăloasă. Nu am reuşesc să găsesc nici o consolare în ideea că n-o să fie aşa. Ba o să fie, n-are cum altfel. Grav este că se iau modele stupide. Uniunea Europeană cu care ne mândrim astăzi a dat un test formidabil: iată, acele declaraţii moderate, normale şi de bun simţ ale lui Buttiglione au stârnit o revoltă grozavă în rândul unor oameni cu mutre normale. Dar care nu mai voiau să fie normali, că nu mai era la modă. Au început să mănânce căcat în mod zgomotos, la Uniunea Europeană. Păi ce să aştepţi de la aşa ceva? Cum să fiu pe de o parte cetăţean al unei ţări, apoi al unui continent? Există un parlament european şi unul naţional. Ce să faci cu două parlamente? Şi ăsta, unul, e de prisos. Vorbesc ca parlamentar. Eu ştiu ce era parlamentul pe vremuri, mai puţin acum: ocazie pentru oamenii de talent ţină cuvântări memorabile şi ocazie pentru a vota prosteşte lucruri stupide. Altceva nimic. Uniunea Europenă este o catastrofă. Pare a fi un element ponderator contra influenţei excesive a americanilor. Dar ce, a fost inventată de europeni? Nu, domnule, tot de americani! Uniunea Europenă este anti-Europa însăşi! N-avem ce face. Probabil că n-avem încotro, că ni se pune sula-n coaste ca să fim şi în Uniunea Europeană. Nu era suficientă Europa, trebuia şi o Uniune Europeană! Uniune cu cine? Uniunea asta este negarea unei vizuni globaliste. Dacă trebuie să ne unim, înseamnă că suntem diferiţi. Şi atunci Europa nu poate fi un lucru reductibil la o arhitectură. Dar se dă, o dată în plus, prilejul de a se ţine discursuri stupide. Că, de la Churchil încoace, nu s-au mai ţinut discursuri deştepte. Nu ştiu ce anume ar putea să ne dea o oarecare indiferenţă necesară. Dar eu nu reuşesc să fiu indiferent. Nici un om care este cât de cât atent nu poate reuşi asta.

Vrem nu vrem, o să ajungem tot acolo. Dar cultura română contemporană are valori suficient de viabile ca să semnifice în noul spaţiu? Sunt Caragiale şi Eminescu suficient de europeni?

Colosal de europeni! Nimeni nu e mai european ca ei! Dar românii îl detestă pe Caragiale, zicând că el ne-a făcut să fim neserioşi. Cum să afirmi aşa ceva?! El, cel care a râs de caraghioşi?! Problema noastră e că nu mai ştim să râdem. Ni se pare că râsul ar fi o atitudine necuvincioasă, ireverenţioasă, nerespectuoasă faţă de valori. Să nu râzi! Să nu se mai râdă! O atitudine care vine din comunism. Atunci, dacă râdeai, te dădeai de gol că nu eşti tâmpit. Era foarte periculos.

În acest episod, Maestrul Alexandru Paleologu vorbeşte despre cultură şi culturnici, despre proştii care s-au îmbogăţit peste noapte, despre democraţie, despre metehnele poporului român, despre diferenţa fundamentală dintre muncă şi lucru, apoi atrage atenţia: „Comunismul se poate întoarce !”

“Suntem inculţi, dar avem o mare cultură”

În România, cine face cultura? Talentele autentice, aşa zisele “grupuri de prestigiu”, care generează centre de putere, sau doar culturnicii care-i gestionează sărăcia?

În nici un caz culturnicii, care sunt nişte parazitari. Ei vorbesc despre cultură, dar nu ştiu ce-i aia. Trag doar foloase din cultură, au salarii pe baza asta. Iar ceilalţi, care vorbesc despre cultură şi se cred culţi, pot să fie justificaţi sau nu. Căci nu orice prestigiu este justificat. Unele pot fi. Cum se face deosebirea dintre ele? Aici e o mare ceartă şi nu se ajunge niciodată la înţelegere. Mai ales că fiecare are şi excese. Uneori ne ambalăm şi exagerăm. Însă noi avem o mare cultură. Suntem inculţi, dar o mare cultură avem! Suntem inculţi acum, dar n-am fost totdeauna. Cultura se poate discerne în anumite situaţii din viaţa cotidiană. În felul cum reacţionezi într-o anumită împrejurare, în felul cum te porţi într-o circumstanţă. În felul de a fi civilizat stă semnul că ai cultură. Poate că nu una foarte evidentă şi foarte discursivă. Dar o ai sigur dacă ştii să respecţi cuviinţa, spiritul, graţia, frumuseţea. Dar noi mai iubim cumva frumuseţea? Astăzi s-ar putea să mai fie vreo câteva sute de inşi în stare de asta. Nu-i mult! Nu-i destul!

De ce nu se poate trăi din performanţă culturală în ţara asta ? Cine îi împinge pe românii profunzi peste graniţă ? Ce s-ar fi făcut Eliade, Cioran, Ionesco, Brâncuşi fără marile biblioteci ale lumii, fără emulaţia culturală a Occidentului ? Strălucim numai în exil, domnule Paleologu ?

Aici e o chestie: destinul individual nu este obligatoriu legat de un anumit loc. Un om poate să ajungă ilustru în cu totul altă societate şi în alt mediu decât cel naţional. Orice om inteligent şi glorios merită să fie glorios fiindcă este inteligent. Dar în materia asta nu cred că e bine să optăm pentru o anumită formulă pentru că riscăm să devenim exclusivişti. E o nenorocire faptul că azi, la noi în ţară, nu ştiu dacă poţi să-i aduni pe toţi inteligenţii într-o încăpere ca asta. Poate mai mare, dar nu cu mult. Evident, n-au dispărut oamenii inteligenţi, nici cei cultivaţi, nici cei cuvincioşi. N-au dispărut. Dovadă că ne vedem între noi. Dar ei nu mai contează. Nimeni nu le acordă nici cea mai mică atenţie, nici cel mai mic respect, nici o preţuire. Azi, la noi, cu anumite excepţii, te uiţi cum oamenii care prezintă interes, despre care se pomeneşte mereu, au o dublă calitate indisociabilă: sunt şi cretini şi miliardari. A fi miliardar fără a fi cretin nu spune nimic. A fi cretin fară a fi miliardar, nici atât. Dar cretinul miliardar are un prestigiu formidabil. Nota bene: nu toţi care sunt consideraţi cretini sunt chiar cretini. De pildă, am avut o reacţie, manifestată în presă, împotriva domnului Gigi Becali. Îl văzusem la televizor vorbind foarte violent cu un jurnalist.

Mi s-a părut revoltător şi i-am spus-o. Apoi, mi-a dat el un telefon. N-am reuşit să ne întâlnim, aşa e viaţa. Dar am fost nevoit să constat ce-i cu omul ăsta. E un om poate naiv, dar în orice caz un suflet curat. Ceea ce nu-i puţin lucru: e un lucru stimabil să ai sufletul curat. Chiar mă gândeam să votez cu el. Totuşi nu se va întâmpla, fiindcă şi chestiunea votului e legată de fel de fel de relaţii, de obligaţii, de reprezentări… Dar mărturisesc că aş vota cu el. Întâi că e foarte bine îmbrăcat. Asta nu trebuie dispreţuit, după cum o fac foarte mulţi proşti. A învăţat în Italia cum să asorteze cravata cu costumul, care trebuie să aibă manşetele bine croite. Le poartă şi cu eleganţă! Nu-l fac pe Gigi Becali unul din exponenţii a ceea ce se preferă. Când spun despre cretini şi miliardari mă refer la miliardarii sincer cretini. Cândva aveam o idee: omul deştept se îmbogăţeşte. Da’ de unde! Prostul se îmbogăţeşte şi numai la asta se gândeşte. Deşteptul are lucruri mult mai interesante în cap, alte conversaţii, alte bancuri, alte combinaţii productive. Nu se îmbogăţesc decât proştii. Sigur că se întâmplă ca unii să se îmbogăţească pentru că au un talent special pentru afaceri, o intuiţie mai exactă. Nu o etică, nici o filosofie a avuţiei. Ci o estetică a avuţiei. Ăştia sunt oamenii bogaţi şi inteligenţi. Unii dintre ei. Nu toţi au această calitate. Dar pe cei inteligenţi nu-i prea vezi mereu în actualitate. Nu pot fi omişi, dar nici nu sunt foarte agreaţi. Românul admiră bogăţia, dar nu pe bogatul inteligent. Bogăţia se admiră pentru prostia ei, nu pentru inteligenţa ei. Am remarcat că prostia place, are simpatizanţi, are partizani. Prostia este un lucru unanim apreciat şi aducător de glorie. Eu nu sunt unul dintre aceia care contribuie la sporirea acestor glorii.

Există o carismă bolnavă a prostiei.

Categoric.

“Vom avea dreptul la ceva, dacă ni-l vom impune”

Când credeţi că se va desprinde cultura română de visteria statului ? Oare creatorii or să aibă vreodată dreptul la tihnă, la o viaţă decentă ? Vor putea să se exprime fără să facă mereu compromisuri? În “Jurnalul de la Păltiniş“, se relatează cum Noica s-a dus la prim secretara de Timiş şi a rugat-o, plângând, să încerce să investească în cultură, nu în fotbal. Pentru că valorile culturale sunt cele care rămân şi ne reprezintă cu adevărat.

Noica a făcut cum făcea de obicei. Era un mare gânditor, un mare filosof, un om fermecător. Ştiu precis, fiindcă am fost foarte apropiat de el. Dar uneori avea nişte excese copilăreşti absolut indiscutabile. Să te duci plângând la o secretară de partid!! De ce plângând ? De ce nu răstindu-te ? Apoi, noi vom avea vreodată dreptul la ceva ? Îl vom avea dacă ni-l vom declara şi ni-l vom impune! Dacă nu, nu!

Credeţi că va reuşi cultura română să-şi producă propriile resurse ? De ce nu e sprijinită nici acum de banul privat ? Există soluţii politice care să-i dea o gură de oxigen ?

Ceea ce este politic este suficient de viciat din insuficientă cultură. În ţara noastră, au fost câţiva oameni politici care erau şi oameni de cultură. Secolul trecut, au fost cu duiumul! Astăzi cred că mai există, dar nu îi mai vedem. Dacă ne-am întâlni unul cu altul, ne-am putea da seama că suntem oameni cultivaţi şi deştepţi.

“Abia acum trăim cu poftă nebună în comunism”

Cât de liberi putem să fim într-un sistem democratic ?

Într-un sistem democratic nu putem fi liberi. Acum câţiva ani, mi-aduc aminte, citeam un articol al unui om pe care eu îl preţuiesc foarte mult. Avea titlul “ Mai presus de orice, democraţia”. Am întrebat-o pe o doamnă din conducerea revistei de ce titlul ăsta. Nu e mai presus de orice! Mai presus de orice e inteligenţa. “ A, zice, deci sunteţi antidemocratic fiincă sunteţi aristocrat!”. Da, îi spun, dar, dacă citiţi istoria, veţi vedea că cei mai nebuni oameni au fost aristocraţii care au impus democraţia în lume. Au impus-o cu o patimă dementă. Secolul trecut a fost o epocă în care s-a impus o bună democraţie. Funcţională. Totuşi cuvântul “democraţie”era un fel de abureală mentală. Democraţia se bazează pe o idee: câte voturi ai. Dacă ai mai multe voturi decât altul, poţi să susţii o dobitocie. N-am avut niciodată stimă pentru omul care are multe voturi. Ci doar pentru cel care are idei bune. Dar fără voturi multe, ideile bune rămân de pripas. O lume în care deciziile se iau pe bază de numărărtoare de voturi, şi aia imperfectă, nu ştiu la ce duce ori la ce serveşte.

Oare nu am rămas de pe vremea comunismului cu deprinderea de a fi liberi în interiorul unei norme, care ne dă şi senzaţia că suntem protejaţi? N-am rămas cu “complexul tătucului” sau cu cel al “fratelui mai mare” ?

S-ar putea. În aparenţă, n-ar fi obligatoriu ca lucrurile să stea astfel. Dar, la 14 ani după aşa numita revoluţie, eu constat că abia acum trăim de bunăvoie şi cu plăcere, cu poftă nebună, în plin comunism! Atunci ne mai iritam, ne mai agasa ceea ce vedeam, aveam nişte reacţii destul de inteligente, chiar dacă inoperante. Dar acum asta ne place! Fără nici un fel de tătuc! Avem, ce-i drept, şi nostalgia tătucului: facem tătuci din te miri cine. Oricine e capabil să devină tătuc. Poate fi votat ca tătuc cu un mare număr de voturi. Dar câţi votează pe tătucul ăsta şi câţi pe celălalt? Se pot încurca socotelile! Acum trăim cu voluptate, cu decizie, cu voinţă fermă în plin comunism! Acum suntem cu adevărat comunişti. D-aia suntem şi aşa tâmpiţi! “Poate că noua generaţie va aduce o viaţă mai puţin idioată”

Din istoria noastră am căpătat toate metehnele: şmecheria, lenea, distracţia fără bucurie, cultul basileului şi, mai ales, predispoziţia lăuntrică să ratăm lucrurile mari. Trăim la ciupeală, ne descurcăm doar printre nimicuri. Nu avem idealuri şi, de obicei, negociem în genunchi. Cum vom scăpa de anatemele acestea, domnule Paleologu ?

Nu scăpăm. Azi nu mai avem nici o şansă de scăpare. Dacă însă, nu este exclus!, momentul de stupiditate îngrozitoare pe care îl trăim acum la nivel planetar nu este

decât o manie, o boală, o marotă a unei generaţii ( s-ar putea ca generaţiile viitoare să nu mai gândească la fel!). Ar fi o speranţă şi s-ar putea să scăpăm de prostia asta care ne ameninţă la fiecare colţ de drum. Dar e greu de prevăzut. Eu, personal, recunosc un lucru: statistic nu ştiu în ce măsură mă pot încânta cu impresiile mele, dar cunosc mulţi oameni foarte tineri, care erau prea tineri în timpul comunismului, ca să fi fost influenţaţi de acesta într-un fel sau altul, oameni tineri care gândesc bine, care sunt deştepţi, sunt informaţi, au citit, au aflat. Probabil, cu vremea, fiind mai realişti, se vor mai da pe brazdă, vor mai renunţa la principii. Dar de tâmpit nu cred că se vor tâmpi. Speranţa mea e că această generaţie poate să aducă un aer mai respirabil şi o viaţă mai puţin idioată. Acum îmi dau seama ce enorm înseamnă asta: mai puţin idioată! Când afirmăm că ducem o viaţă idioată, spunem o banalitate, nu un lucru excesiv. Viaţa noastră e idioată, clar! Ei, mai puţin idioată e formidabil!

Mulţi ne arată cu degetul şi spun că suntem necivilizaţi. România e socotită o ţară de risc.

Aia sunt nişte barbari!

Spun că se simt în nesiguranţă aici.

Ne trimit comisari europeni sau cum le zice. Vin pe-aici, au nişte mutre bizare toţi. Unul are o mutră pogorâtă din filmele de groază, domnule : Verheugen. Aşa numita baroneasă Emma Nicholson m-a enervat la început. După aceea, am fost mai atent şi am constatat că e o femeie nu lipsită de bun simţ, nu lipsită de anumite modele acceptabile şi nu atât de răuvoitoare. Dar nu pricep de ce trebuie să facem mereu uniuni: uniunea forţelor de dreapta, uniunea forţelor prostiei, uniunea boilor, uniunea deştepţilor, prea multe uniuni, domnule! Nu cred că astfel se pot păstra caracterele formative. Cred că trăim într-o epocă în care nu se poate greşi nici măcar o singură sugestie valabilă pentru o societate normală! Oamenii au prea multe idei. Foarte simple şi foarte puternic intrate în cap. Dacă sunt simple, ideile intră foarte uşor în cap şi tot aşa ies de acolo. Cel mai subtile, mai complexe şi mai nuanţate nici nu intră, nici nu ies.

“Noi am mâncat toate rahaturile din lume!”

Spuneaţi că paradoxul Uniunii Europene constă tocmai în faptul că demonstrează că suntem diferiţi…

În copilăria şi în adolescenţa mea am apucat o altă aberaţie dar mai puţin dementă:

aşa numita Ligă a Naţiunilor. Ocazie ca Titulescu să ţină discursuri strălucite; era un foarte bun vorbitor de limbă franceză. Dar liga Naţiunilor a devenit un lucru ridicol întreţinut cu o imensă cheltuială zadarnică. Dar ce, se mai compară?! Păi, Liga Naţiunilor nu-i decât o copilărie faţă de Uniunea Europeană!! Care nu-i nici uniune, nici europeană. Ce înseamnă european? Un cetăţean care s-a născut, trăieşte în Europa şi aparţine unei naţii europene. Sunt în aceste naţii şi oameni care au dobândit cetăţenia respectivă, fără să fie originar europeni. Dar s-au format după nişte exemple europene. A apărut şi cuvântul “european”, care a fost încărcat de fel

de fel de semnificaţii pe care nu le are. Uniunea Europeană. Ce-i aia? Nu se poate afla ce este Uniunea Europeană! Poate fi ceva foarte bun, câteodată, dacă urmează anumite sensuri care au o înţelegere posibilă. Dar azi cine mai poate înţelege ce e aceea Europa? Azi, când s-a degradat orice tradiţie europeană!

Se devine european ?

Se poate deveni, dar nu fiindcă îţi propui şi nu aşa repede. Iar, ca să devii european, mai întâi trebuie să existe Europa. Acuma nu există. O Europă care are o Constituţie fără trimitere la creştinism nu există. Timp de secole, când într-adevăr a avut prestanţă, influenţă şi putere asupra planetei, Europa era creştinătate. Şi era bipolară. Nu apăruseră nici protestanţii, nici neoprotestanţii - oameni oneşti şi ingenioşi în a găsi argumente teologico-politice, fără o exigenţă într-adevăr reală în constituirea unui ideal uman. Care sunt acum europenii, nu se mai ştie chiar deloc. Noi însă am mâncat toate rahaturile din lume, ne-am acomodat la toate mârşăviile şi neruşinările, cu un oportunism formidabil. Înainte vreme, boierii români umblau în oribile caftane orientale, cu nişte potcapuri infernale, erau groaznici! Cu mai bine de un an în urmă, domnul George W. Bush a propus lumii ca, în cazul în care vreun militar american ar putea fi încriminat de crime de război, să nu fie dat în justiţie. Cine au sărit primii cu “pentru” şi au semnat? Noi! Ministrul nostru de externe, domnul Geoană! Mi se pare memorabil. Suntem totdeauna primii la mâncat rahat.

“Cuvântul muncă înseamnă tortură. Nu muncă, ci lucru”

Credeţi că , după ce li s-a dat înapoi pământul, ţăranii români îl mai simt sub tălpi ca înainte de a le fi fost luat ? După ce, între cele două războaie mondiale au ţinut Europa pe pâine, îi va primi acum Europa făcând agricultură de subzistenţă? Cine nu ne lasă, domnule Paleologu, să ne producem tihna pâinii ?

Uite, eu nu ştiu cine. Dar ştiu că aşa e. Am impresia că ţăranilor nu le mai place pământul sau nu mai doresc ce doreau înainte. Acum vor să conteze pe lefuri şi pe chiul. Ei trăiau dacă nu chiuleau. Dar s-au învăţat cu chiulul. Şi aici e o chestie: de ce chiulul este uneori recomandabil, alteori nu ? De ce există atâta nedreptate: unora le este îngăduit să fie chiulangii iar altora nu ? Cine îngăduie ? Poate că Dumnezeu. Dar nu e de aşteptat de la un Dumnezeu drept să aibă asemenea criterii. Însă e clar că unii pot chiuli cu folos. Adică pentru sporul bunei dispoziţii, pentru sporul spiritual al unei societăţi, pentru sporul agrementului, pentru facerea vieţii frumoase şi plăcute în bun gust, prin arta de a trăi, prin arta de a înfrumuseţa interioarele, oraşele. Iar alţii nu pot chiuli, pentru că trebuie să se ocupe temeinic şi sezonier de asigurarea pâinii. Nu e drept, dar aşa e! Ţăranilor nu le mai place să fie ţărani. Pot eu să le spun: duceţi-vă să fiţi astfel ? Ar veni şi m-ar lua la goană. Chiar mie mi-ar fi ruşine să vin cu asemenea pretenţii. Dar aşa gândesc că e bine: ţăranilor trebuie să le placă pământul, nu să le fie impus cu cnutul. Mai e şi chestia cu munca. Cultul muncii mă revoltă la culme. Cuvântul muncă înseamnă tortură. Cum să ai cultul torturii ? Cum să aprobi un sistem în care tortura e o metodă acceptată ? Nu! Nu

muncă ! Ci lucru ! Oamenilor ar trebui să le placă să lucreze ceea ce ştiu să facă. Celui care ştie bine ceva îi place să lucreze în domeniul în care ştie să lucreze. Dar acum nu se mai pricepe nimeni la nimic. Mai cu seamă ţăranii nu se mai pricep la ţărănie.

Sistemul politic trecut a dinamitat relaţia dintre ţăran şi pământ. A inventat o struţocămilă: navetistul. Ţăranul care merge cu rata la oraş ca să muncească opt ore în fabrică, apoi să se întoarce în sat , ca să are sau să-şi mulgă vaca. Nu era nici ţăran, nici muncitor. Era navetist.

Este o aberaţie sinistră şi îngrozitoare. O sfidare neruşinată a ceea ce este natural! Degeaba eşti ţăran dacă vii la oraş, ca să munceşti în fabrică. Există anumite valori ale vieţii rurale, nu le ştiu agrementul dar le ştiu frumuseţea. Nu pot să o proclam fiindcă mi se reproşează: ”A, păi îţi convine, nu ai fost ţăran, ai fost moşier!”. Da, într-adevăr, îmi convine. Am fost moşier şi mi-a convenit. Dar acum nu-mi permit să recomand asta. Mi-ar fi ruşine şi, în ultimă instanţă, ar fi o prostie. Dar ce se întâmplă cu soarta ţăranului este o ticăloşie nemaipomenită provocată de comunişti. Comuniştii îi urau pe ţărani. Au desfiinţat ţărănimea prin toate mijloacele. Simpliste, grosolane. Existau marile lichele, din care multe nu erau deloc proaste. Repet, au fost mari mâncători de rahat care totuşi erau deştepţi. Întrebarea: unde era plusul ? La deşteptăciune sau la mâncare de rahat ? Dacă eşti mai tare la mâncare de rahat, degeaba. Dacă există totuşi o diferenţă pentru deşteptăciune, asta ar putea pune oarecum în umbră mâncarea de rahat. Sigur că nu e ceva plăcut ca idee şi nu e recomandabil câtuşi de puţin. Nu se poate face din asta o reţetă despre cum să fie oamenii. Dar să nu proclamăm, să nu preconizăm mâncatul de rahat dacă eşti deştept. Până la urmă, e o prostie. N-ai cum să fii deştept dacă mănânci rahat. Dar compatibilitatea de mai sus putea să funcţioneze social. La unii, nu la toţi. Chiar marii noştri intelectuali au mâncat rahat numărul unu: Călinescu, Sadoveanu-cât de mult îmi place mie, nu pot să spun că a fost curat- şi mulţi alţii. Unii mai mâncau rahat cu o oarecare pudoare care se vedea. Dar alţii aveau mai puţină ruşine decât s- ar fi cuvenit. Nici asta nu e bine. Dacă e să-ţi fie ruşine, să-ţi fie destulă ruşine! Nu mai mult decât se cuvine. A te ruşina mai mult decât se cuvine înseamnă să distrugi raportul corect între valori. Dar sigur că nu putem să facem o morală a mâncării de rahat, o morală a lichelismului. N-are cum să fie. Dar parcă este puţin altfel când insul este genial. Călinescu a mâncat mult rahat. Dar era şi genial.

“Comunismul se poate întoarce”

Nu mai speram să ieşim de sub comunism şi, iată , astăzi pentru mulţi a devenit o tehnică de supravieţuire. Dacă tot se repetă, cât de previzibilă e istoria ?

Cred că în istorie totul e previzibil. Pentru că sunt foarte puţine modele, care alternează. Când crezi că sunt răsuflate şi uitate, apar ca noutăţi.

E posibilă întoarcerea unui sistem autoritar ?

Nu văd de ce n-ar fi. E o tentaţie prea mare. Mai mult, s-a dovedit că e uşor să aplici comunismul cu multă tărie. N-ai decât să fii zbierăcios, complet idiot şi canalie. Şi merge perfect!

Mulţumesc, Maestre!

Vreau să vă mai spun ceva care poate să vă folosească. Dacă n-ai făcut o mare risipă de iubire în viaţă, eşti nimeni în drum. Este foarte important să îi găseşti la tinereţe pe cei care te ajută să trăieşti. Dar la fel de important, dacă nu mai important, este să-i găseşti la bătrâneţe pe cei care te ajută să mori. Eugen Ionesco vorbeşte despre asta în “Regele moare”. Regele avea două neveste. Una mai tânără şi una mai smucită, mai în vârstă. A fost ajutat să moară regele. Este foarte important să-ţi apropii oamenii care te ajută să mori.

În următorul episod, Maestrul Alexandru Paleologu vorbeşte despre frumuseţea feminină, despre fotografia ca artă, despre Iliescu şi Băsescu, despre globalizare ca o nouă formă de comunism, despre ura românilor faţă de inteligenţă

Interviu publicat integral în volumul „Destine fără noi”, apărut la editura „Badea”, în 1996.

24 decembrie 2004. Cu câteva zile înainte, publicasem în revista “Eurolider” forma ciuntită a interviului cu Domnia Sa. Îl intitulasem “Un mare boier al culturii române nu crede în integrare: Alexandru Paleologu: ”. Fusese socotit reacţionar şi periculos. Nu se încadra în linia editorială a publicaţiei. Mi se ceruse să căsăpesc cea de-a doua parte.

Pusesem într-un plic varianta cenzurată şi publicată, dar şi pe cea integrală, trasă la imprimantă. Chiar dacă Aurelian Titu Dumitrescu, cel care mi-a deschis casa şi inima Maestrului, mi-a dat asigurări că Domnia Sa nu se va supăra, că va privi cu detaşare şi umor incidentul, mi-era o ruşine cruntă să-i explic ce s-a întâmplat. Aşa că am strecurat plicul în cutia poştală, fără să mai sun la uşă. În preajma Crăciunului, Titu a hotărât abrupt că trebuie să mergem la domnul Paleologu, ca să-l colindăm. Eu, el şi Constantin Ciocan, fotoreporterul care-l imortalizase pe Maestru în timpul interviului. Costel voia să-i ceară să compună o tabletă despre arta fotografiilor sale. Mi-era groază, de la interviu ieşisem transpirat şi tremurând de emoţie. Acum voi fi nevoit şi să-mi cer iertare! Deci, chiar în Ajun, cu câte o floare albă în mâini, am tropăit în faţa intrării. Doamna Sa ne-a poftit cu dragoste mare. Maestrul ne aştepta în fotoliul din living, îmbrăcat impecabil, ca de obicei. Dar, din cauza bolii, aristocratul Alexandru Paleologu îşi aştepta amicii cu haina luată doar pe o mână. Titu s-a apropiat, ca un copil de suflet şi ca ultim discipol, a luat mâna Maestrului, l-a îmbrăcat, i-a închis nasturii şi i-a zâmbit. Domnul Paleologu a exclamat: “Dar te pricepi, dragă, să îmbraci oamenii bătrâni!”. Titu a răspuns:“Când iubeşti, mâna îşi găseşte uşor drumul”. Conu’ Alecu era bucuros să ne revadă, dornic de taclale, pus pe

şotii, luminat de veselie. Am încercat să mă scuz, dar m-a concediat cu un gest tandru. Apoi a început să vorbească, privindu-ne pe rând în ochi, ca şi cum tocmai i- am fi întrerupt discursul lăuntric cel neîntrerupt sau ca şi cum ar fi continuat să-mi răspundă la nişte vechi întrebări. Titu mi-a făcut din priviri un semn scurt şi am început să înregistrez.

“Sunt civilizat, tocmai fiindcă vin de pe vremea lui Pazvante!”

De aproape două milenii, s-a ivit creştinătatea. Era bipolară. Dar nu exista o polemică între catolici şi creştinii din Răsărit. Ci doar ambiţia cu Papa. Au venit după

aceea protestanţii, fel de fel de hahalere, fel de fel de nordici cu idei. Şi s-a stricat. Dar ideea că eşti membru al unei ţări şi ceri să fii admis prin vot în aceeaşi zonă unde

te afli este o tâmpenie colosală. Asta e Europa! Asta ne propune nouă Europa! Adică

tot ce e mai antieuropean! Am ajuns să trăim asemenea gogomănii enorme, că aşa zic nişte parlamentari europeni, cu mutre de altfel stimabile. Aaaa, eşti contra mariajului între persoane de acelaşi sex?! Păi ce să facă două femei sau doi bărbaţi cu un copil?! E ceva fabulos! Şi nu poţi să strigi asta fiindcă eşti imediat taxat drept învechit, depăşit, de pe vremea lui Pazvante. Păi da, de pe vremea lui Pazvante! Că d- aia sunt civilizat!

În sfârşit, discriminarea pozitivă a ajuns şi în Europa.

E ceva de groază chestia asta. Cum adică să aderăm la Europa? Suntem de-aici! Aşa

cum am mai spus, Europa ţine de la Atlantic până la Urali. Nu se poate altfel! Acuma vin gugumani de-ăştia. Cum e un scriitor ceh, altminteri remarcabil, care susţine că Europa are ca margine de est arcul carpatic sau graniţa cu Bielorusia. E până la Urali, domnule! Când spun asta, ei au o justificare sufletească: ciuda pe ruşi! Ciudă pe ruşi avem şi noi. Dar atât de mult mă enervează dobitocia asta: un rusnac! Domnule, ruşii sunt un popor formidabil şi o mare civilizaţie. Că au făcut acolo experimentul bolşevic, e cu totul altceva. S-a viciat complet gândirea despre lume! Dacă spui lucruri care sunt verificabile prin sute de ani de cunoaştere eşti taxat drept retrograd. Domnule fotorepoter Ciocan, mi-aţi trimis un set de zece fotografii. Sunt vreo două

minunate acolo. Prima, aceea cu o femeie frumoasă, ţigancă probabil, cu o fetiţă mică lângă ea, în picioare, siluetă. O frumuseţe princiară. Uite ce atitudine nobilă! Ce distinsă! Eu nu-i urăsc pe ţigani, cum face lumea. Am o simpatie mare pentru această etnie. Sigur, nu entuziasm, mă enervează în multe împrejurări. Frumuseţea femeiască a cam dispărut. Înainte erau femei superbe ţigăncile. Acuma, nu ştiu din ce motive, au ajuns să aibă feţele tombate, buzele vinete şi ochii tulburi. Nu mai sunt aşa frumoase ca odinioară. În copilăria şi tinereţea mea, am apucat nişte ţigănci superbe. Superbe femei! Pe stradă, ale noastre umblă toate-n pantaloni, ca nişte putori, ca nişte idioate. Femei în pantaloni! Singura graţie pe care a oferit-o Dumnezeu lumii a fost femeia cu fustă. Şi ele umblă-n pantaloni! Ei, ţigăncile poartă

fuste frumoase. Nu ca ale noastre, nişte idioate, în pantaloni! Mai este o fotografie cu

o maică şi-un măgar, care mi-a plăcut imens. Mai este una cu două maici şi două ne-

maici, patru femei. Asta cu măgarul e o încântare. Şi mai sunt încă vreo două. Dumneata ai darul să despoceşti lumea. O scoţi din pocitura în care a căzut. Îi redai

chipul arhetipal, de mare eleganţă şi distincţie. Iată, mai ai o reuşită aici. E un fel de tipologie degenerescentă. E cineva cunoscut? Aaa, şi asta e o chestie frumoasă. Băieţelul în pielea goală pe stradă, la o cişmea! Aici e mama cu fiica? Pare o femeie gospodină, serioasă. Poza asta e amuzantă şi graţioasă. Un copil în pielea goală care stă la o cişmea e o imagine superbă. Simt că nu mai sunt suspect! Domnule, te felicit. Ai un talent grozav. Acesta este unul dintre argumentele că, în mod sigur, fotografia e

o artă. Trebuie să prinzi secunda care trece şi nu mai revine. Este colosală inspiraţia de a apăsa la timp pe declanşator. Asta e de la victoria lui Băsescu, ha, ha, ha! Cu cravata dezordonată, aşa! Şi asta-i nostimă! Asta în care se pupă cu Tăriceanu şi cu Vosganian! După ce i-a aruncat pălăria! Colosal. De unde o fi avut ăsta, Băsescu, o canadiană oranj?

E culoarea lor electorală. O poartă toţi.

În consens cu ucrainienii sau aşa s-a nimerit?

“Bun simţ nu mai are nici ţăranul, dar nici nimeni altul”

Aici sunt nişte poze de la mitinguri.

Şi asta cu patriarhul. Aţi văzut la televizor depunerea jurământului? Patriarhul a fost foarte elegant. Ce lume creştină, dom’le la noi! Bolşevicii creştinaţi! Pe bune sau pe nu!

Băsescu a ştiut ce face. A speculat prezenţa patriarhului. Îşi atrage electoratul de la sate.

- Foarte bine, foarte bine. E limpede că satele habar n-au ce votează. Aşa cum apare la Marin Preda, pare că ţăranii au ajuns să fie destul de isteţi în materie de politică. Habar n-au! Era o babă care zicea că-l votează pe Adrian Tănase. Habar n-au!

Oare de ce nu pătrunde cultura politică la sate, domnule Paleologu?

Eu cred că nu pătrunde nici un fel de cultură. Noi am făcut mare caz cu folclorul, cu etnografia, cu bunul simţ al ţăranului român. O fi fost ăsta poate adevărul, nu ştiu. Actualmente nu mai există. Bun simţ nu mai are nici ţăranul, dar nici nimeni altul. Deloc! Mie îmi place ăsta, Băsescu, pentru că ştie să se exprime pe şleau. A fost la

televizor faţă în faţă cu ăstălat, Adrian Năstase. Ei bine, Năstase avea nişte discursuri gata făcute, chibzuite şi complet neconvingătoare. Băsescu răspundea, o secundă mai târziu, dar abrupt şi perfect. La obiect şi colorat. Aşa cum arată el, caraghios - numai

a preşedinte nu arată! - are un talent oarecare: ştie să formuleze foarte scurt şi foarte

percutant. Iată însă la Iliescu, aşa cum apare în pozele acestea din urmă: a început să fie elegant. Nu ştiu cine-l sfătuieşte, dar poartă nişte costume impecabile. Dar nu s-a putut dezbăra de ale lui. S-a arătat acum, cu scandalul ăsta formidabil, o ruşine!, cu revocarea graţierii lui Cozma. Dom’le, eu înţeleg că l-a graţiat pe Cozma fiindcă-i era îndatorat. Acele brutalităţi, acel atentat criminal la adresa societăţii l-au sprijinit mulţi ani Iliescu în autoritate. Îi era obligat. A ajuns la puşcărie pentru 18 ani, deci

era obligat să facă demersul de a-l graţia. Nu–l apăr pe Cozma! Să-i fi dat mii de ani în mii de temniţe! Despre altceva este vorba. Iliescu trebuia să-l graţieze. Era o chestiune de onoare. Există un cod de onoare şi la criminali. Dar nici chiar codul de onoare al criminalilor nu se încalcă în aceeaşi zi! Este o ruşine fără margini şi fără precedent.

Portretele dumneavoastră au ieşit excelent.

Da, formidabil de variate şi de multe. Nu mă credeam atât de plural şi de expresiv. De unde mi-ai găsit domnule atâtea mutre?

“Unde o fi România aia cu deştepţi, pe care am apucat-o?”

Salutări de la domnul Neagu Djuvara.

Am să-i dau un telefon. Nu ştiam când s-a întors din concediu. A fost în Franţa. Am văzut la televizor că a revenit. Nu i-am telefonat, că-l ştiu foarte ocupat.

A fost bolnav de gripă o vreme.

Eu am 86 de ani neîmpliniţi, el e cu trei ani mai mare. Deci o să aibă curând 89 de ani! Nu-i jucărie asta!

Vă salută şi domnul Şora.

Şora are 86 acuma. Îi poartă foarte bine, domnule! Nu pare mai tânăr, dar pare un bărbat viguros. Sunt încă unii care se ţin bine. Eu nu mai sunt, că am ajuns să depind de porcăria asta de cadru, care este umilitoare, şi urâtă, şi incomodă. Îmi dă un aspect absolut de dispreţuit. Când stau în fotoliu, am impresia că mă pot scula şi că pot merge. M-am săturat de porcăria asta aşa de umilitoare, care aşa îţi distruge vanităţile şi orgoliul!!! Poate că nu este mai bună educaţie creştinească despre rele decât cadrul.

Vă este însă folositor.

Faci paşii ceva mai uşor decât atunci când te sprijini de mobile. La o vreme, mergeam cu bastonul. N-a mai ajuns. Mă sprijineam de mobile. Foarte periculos! Poţi să cazi. Şi pe-ăsta poţi să-l împingi în faţă. Cazi cu capul drept înainte şi te-a văzut Dumnezeu! Până acuma n-am păţit-o.

Interviul pe care vi l-am luat a avut succes. Cred că aţi reuşit să le explicaţi românilor ce înseamnă integrarea, globalizarea.

Cum să le explici ceea ce este inexplicabil? Globalizarea este un fenomen la care, când aveam 13-14 ani, mă gândeam ca la un ideal. Nu-i ziceam globalizare, dar tot despre asta era vorba. Globalizarea este o nenorocire care survine din cauză că planeta e mică. Şi că orice invenţie tehnică sau orice inovaţie în ordinea economică se produce la fel în toate părţile. Maşinile sunt la fel, aparatele radio sunt la fel, televizoarele sunt la fel. Şi oamenii sunt aproape tot la fel.

Există vreo diferenţă între globalizare şi comunism ?

Este noua formă de comunism. Noi abia acum trăim în plin comunism. Românului îi place comunismul pentru că permite chiulul, permite hoţia până la anumite limite - acum s-a ridicat mult limita asta – şi permite iresponsabilitatea. Comunismul le conferă mult confort moral românilor. Aseară, la televizor, am urmărit un interviu dat de Patapievici pare-mi-se lui Turcescu. Deşi era îmbrăcat ca dracu’, cu un pulover alb care nu-i stătea bine pe umeri, Patapievici spus că nu-i place România. Şi am înţeles ceva ce nu pricepusem până atunci. El vorbeşte mereu de modernitate. Ce e aia modernitate, domnule? Păi, se referea la momentul când a venit Carol I. După domnia lui Cuza , care nouă ne era foarte simpatic; aşa ne fusese prezentat şi la şcoală, şi în presă, şi chiar aşa arăta: un tânăr distins, elegant, frumuşel, imoral, care

corupţia, cu cinismul lui

spiritual. El a fost capul răutăţilor. El a fost domnul care a introdus cinismul şi neruşinarea în viaţa publică, ca necesităţi de guvernământ. Când a venit Carol I, a înţeles că a lupta cu succes împotriva corupţiei înseamnă să creezi instituţii care prin ele înşile lucrează şi îi obligă pe oameni să fie piese din mecanismul care face să funcţioneze statul. Toate acestea s-au petrecut până la Carol al II-lea, pe care eu l-am admirat foarte mult şi care mi-era simpatic, dar care a readus corupţia în ţară. Însă ce corupţie a redus Carol al II-lea? Favoriza prin corupţie pe cei mai deştepţi. Tatăl meu a păţit o chestie. Nu şi-a dat seama decât mai târziu. El a fost liberal înainte. Până a murit Ionel Brătianu. În acel timp, ţărăniştii aveau însă o elită intelectuală extraordinară. Care erau oamenii lui Stere. Stere îi adusese pe aceşti intelectuali la ţărănişti. Dar Carol al II i-a momit şi i-a pus la locurile potrivite. Iar ţărăniştii au

rămas cu tâmpiţii pe care îi are şi acum. Or tata a crezut că va trăi într-un partid cu elită intelectuală. Nu erau, domnule. Erau tot atât de tâmpiţi cum i-a văzut şi Coposu, în perioada 1996-2000. O cohortă de tâmpiţi. Or cu tâmpiţii ăştia nu se mai poate continua! Prea sunt tâmpiţi! Patapievici zicea aseară la televizor: “Iubesc acea Românie pe care am apucat-o în copilărie”. Şi eu am apucat-o pe cea de demult. Avea o societate de oameni subţiri, cultivaţi, cu care puteai purta o conversaţie plăcută,

puteai schimba bancuri amuzante. Femei politicoase, bărbaţi eleganţi

remarcabilă. Nu au distrus-o comuniştii ci lichelele. Chiar în plin comunism, pe vremea lui Ceauşescu, am putut întâlni în vreo două-trei locuri anumiţi factori de decizie care aveau nişte mutre prezentabile, care erau evident deştepţi, puteai discuta cu ei. Nu o arătau prea mult, pentru că era periculos să fii deştept. Cu ei puteai avea relaţii convenabile, omeneşti şi civilizate. Asta nu mai există. Numai tâmpiţi acuma sunt. Unde o fi România aia cu deştepţi pe care am apucat-o? Or mai fi, dar toţi îi dispreţuiesc. Idiotul ăla de Mitică Dragomir avea criteriul ăsta: “Păi ăla e mai deştept decât mine, mă, că e mai bogat!”. În capul lui de tâmpit, a fi deştept înseamnă a fi bogat. Or, oamenii deştepţi, dacă nu cumva nu sunt bogaţi de la naştere şi nu-şi risipesc avutul, sunt bogaţi. Dar nu se ocupă de chestia asta! Un om deştept nu este preocupat de cum să se îmbogăţească. Numai proştii se gândesc doar la bogăţie şi la nimic altceva.

o lume

a agravat

sistemul acela pungăşesc, cum îi zice?

Era

“Trăiam foarte prost, dar ne distram foarte bine!”

Ne-am pierdut şi simţul umorului din cauza prostiei!

Complet! Aţi mai auzit vreun banc bun? Nu.

Era o tehnică de supravieţuire, pe vremea lui Ceauşescu.

Era şi de supravieţuire, dar chiar şi de vieţuire, domnule! Nu poţi trăi ca lumea dacă n-ai umor şi nu te-alinţi. Iar când vine vreo nenorocire, trebuie să ţi-l aperi cu dinţii. Te ajută să treci peste. Am traversat toată perioada comunistă mulţumită acestei tehnici. Erau nişte bancuri grozave pe vremea lui Ceauşescu. Ne amuzam tare. Trăiam foarte prost, dar ne distram foarte bine. Nu plecaţi! Soţia mea ne va aduce să gustăm ceva.

Noi, aştia nu foarte tineri, ne-am pierdut de tot speranţa. Nu mai avem nici perspective, nici repere.

Da, nu mai aveţi nici un reper. Ce reper?

Şi mă îngrozesc gândindu-mă la ce vor trăi copiii noştri.

La asta mă gândesc şi eu. Până la 54 de ani, eu n-am avut copii şi nici o femeie nu mi- a spus că a rămas însărcinată cu mine. Cum să mor liniştit când ştiu ce lume idioată las în urmă?! Problema e că lumea în care am intrat nu e numai ticăloasă - ăsta n-ar fi mare lucru – dar e tâmpită. Şi ce poate fi mai greu pe lume decât prostia? Bagă de seamă, chestia asta mă înnebuneşte: românilor (dar cred că şi altor naţii; văd că şi englezilor) nu le plac deştepţii. Omul inteligent ce hram poartă? Ce urmăreşte cu deşteptăciunea lui? Asta îi macină. E periculos de inteligent! Asta se zice. Dar numai prostul e periculos! Ideea că trebuie să te fereşti de deştept fiindcă e periculos este cheia catastrofei în care intrăm. Altă prostie care se mai spune: “ E diabolic de inteligent”. Păi, diabolică e numai prostia! Ura împotriva inteligenţei e un fenomen quasigeneral.

În ultimul episod al interviului, Maestrul Alexandru Paleologu vorbeşte despre imbecilitatea electorală, despre cultura şi civilizaţia occidentală, despre ideologi şi terorişti

“Dacă ar fi mai puţini imbecili, n-ar mai fi electorat”

Mă frământă de mult o întrebare: după 1989, cine a dinamitat tot ce era bun în sistemul de învăţământ şi în cel de sănătate? De ce sunt cele două domenii ţinute pe loc, cu un cinism îngrozitor?

Nu cred că democraţia e de vină. Nevoia de propagandă. Să dai drumul la lozinci

după fiecare cuvânt, după fiecare două cuvinte

introdus-o nemţii, adică protestanţii: cultul muncii. Foarte rău. E o plictiseală de moarte. În limba română veche, cultul muncii însemna tortură. Altceva e lucrul. Eu nu am muncit în viaţă. Dar am lucrat. Când am fost la puşcărie, când mă puneau la muncă silnică (tot cu mijloacele adecvate, care sunt aceleaşi, simple, de mii de ani),

De ce?! A ieşit o nouă prostie. Au

mă prefăceam că muncesc. Nu munceam fiindcă îmi era imposibil. Era un fel de respingere fizică a ceea ce se cheamă muncă. Îmi place să lucrez doar dacă ceva mă interesează. Omul care munceşte nu lucrează, căci pe el nu-l interesează nimic. Şi

cultul muncii, care s-a extins pe întreaga planetă, a distrus respectul pentru sfinţenia lucrurilor importante. Au distrus cultul femeii, farmecul care este femeia în lume:

A apărut această tâmpenie îngrozitoare, din care s-au topit

toate reperele. Şi, mai ales, bănuiala de ticăloşie adusă celui inteligent. Să te fereşti

de cel inteligent, fiindcă cine ştie ce-ţi coace. Prostul coace, domnule, nu deşteptul!

“Deh, o maşină de f

t!”.

Dacă a fost premeditată, distrugerea învăţământului aduce a genocid. A fost amorsată o bombă cu efect întârziat.

Cred că a fost premeditată. Că prea funcţionează! Arată a fi numai o simplă idioţie. Dar idioţia e multiplă, nu majoritară. Dacă idioţia ar fi prezentă în majoritatea cazurilor, ar fi un dezastru fără leac. Deci nu e asta. Dar prostia este generalizată. Se respectă foarte mult prostia! Omul prost imprimă respect. E prost? Da, însă munceşte. Dar cum să nu muncească dacă-i prost? Remarcă dumneata cu câtă antipatie este privit omul care ştie carte! Perfid! Ticălos! Aha! Are el un plan diabolic! Înainte vreme, omul prost era chiar simpatic. Nu i se dăduse atâta nas, nu i se cântase atât în strună, nu fusese invocat în discursurile electorale. Dar nu există azi altă cale de a aduce la putere o formaţiune politică decât cerându-i prostului votul. Adică părerea celor mai mulţi, deci a celor mai proşti. Ăia să hotărască! Electoratul! Păi cine-i electoratul? O grămadă de imbecili! Dacă ar fi mai puţini imbecili în electorat, n-ar mai fi electorat. Mulţi oameni votează după cum le vine. După poftă. Cred că ei n-ar vota de preferinţă cu imbecilii. Dar omul prost căruia i se dă dreptul de vot îi preferă matematic pe imbecili. Ma-te-ma-tic!

Iar omul deştept îşi spune: votul meu face cât votul prostului.

Da. Aşa e. Voi împlini 86 de ani.

Mulţi înainte!

Eh, mă rog. Nu vreau să mor aşa repede, ca să nu mă despart de ai mei. Dar asta tot o să aibă loc curând. Nu asta e important. Ci să ai sentimentul că ai trăit cu folos. Nu cu un folos calculabil şi evaluabil. Cu folos pentru bucuria ta! Pe noi ne-au învăţat proştii şi o proastă înţelegere a creştinismului. Ca fiind neprins de plăceri. Să suferim, ca să ne mântuim. Păi singurul lucru bun este plăcerea absolută! Dispreţuim plăcerea şi iubim virtutea? Care virtute? Ipocrizia şi falsităţile! De pildă, puşcăria a fost o experienţă ce i-a tâmpit pe mulţi care s-au crezut eroi. Aia a fost doar o chestie neplăcută. Dacă aveai destulă mine, o fentai cu ce puteai: cu umor, cu bancuri, cu găsirea unor imagini frumoase chiar în mizeria în care te aflai. Mi-aduc aminte, eram la penitenciarul Salcea, din Balta Brăilei. Şi se făcea numărul. Adică numărătoarea, să se constate dacă n-a fugit cineva. O făceau greu, fiindcă erau neşcoliţi. Adeseori nu le ieşea. O luau de la capăt. Numărau la infinit. În timpul ăsta, eu mă uitam prin lumina dimineţii, care uneori se schimba, la nişte peisaje superbe. Domnule, era în

acea mizerie îngrozitoare imaginea splendorii posibile! Dacă aveai perspicacitatea s-o descoperi

În puşcărie v-aţi sprijinit de limba română, de Dumnezeu. Cum s-a întâmplat şi cu Steinhard.

Sigur că da. Numai aşa poţi rămâne nemutilat sufleteşte. Doar dacă eşti capabil de aceste replici interioare. Vorbeai despre limba română. Uite azi în ce hal a ajuns! Mă uit prin gazete la anglofonia românească promptă, indecentă şi incorectă în care gargarisesc gazetarii. Topul cutare! Ce top?! Sunteţi în top! Eu sunt în top, într- adevăr, dar acesta n-are top! Domnilor, să ciocnim! Vă mulţumesc foarte mult că mi- aţi dat atâta atenţie!

“Mai multă încredere am într-un terorist decât într-un ideolog!”

Noi vă mulţumim că ne-aţi făcut onoarea să ne primiţi cu colindul.

V-am cunoscut din felul în care aţi administrat interviul acela. Îmi place că e obraznic. Îmi place că fac pe vehementul, pe furiosul. Puţin îmi pasă! Când faci pe vehementul, poţi să spui şi adevăruri sfidătoare. Cât mai vehement! Sunt foarte mândru că eu (nu ştiu dacă mai e cineva, poate că da, trebuie să mai fie şi alţii!) am constatat că această Uniune Europeană e o porcărie, un rahat! Cum să intrăm noi în Europa, când suntem acolo de mii de ani? Şi când România se chema Cumania, tot noi eram!

Nimeni nu ne-a spus răspicat şi care-s costurile integrării.

Am încredere în civilizaţia şi în cultura occidentală. Eu şi toţi ai mei eram, vorba aia, bonjurişti. Franţuziţi. Pe vremea aia, limba franceză a reprezentat şi pentru ruşi încă o limbă, lângă cea maternă, de la care au aflat ce înseamnă miracolul limbilor. Frumuseţea asta în care se exprimă gândul. Aşa ne-am putut păstra. Acum nu se mai iubeşte chestia asta. Limba română este batjocorită de cei care nu au vrut să o înveţe ca lumea, care chiuleau de la şcoală, cei care nu-l citeau nici pe Odobescu, nici pe Caragiale, nu citeau nimic. Fiindcă lectura e considerată o preocupare neruşinată:

“Da’ ce tu stai să citeşti, în loc să munceşti?!”. Aşa am ajuns să fim conduşi de mincinoşii ăştia care se declară oameni muncitori! Nişte mincinoşi! Tot chiulangii au rămas. Acum, la bătrâneţe, am un nepoţel de 11 ani. Şi ştiu atât de precis că o să trăiască într-o lume unde domină prostia, deci răutatea, deci dorinţa de a face răul, deci ciuda împotriva celui deştept, oroarea de cei buni. Uite ce-i acuma! De pildă, imbecilul ăsta de George W. Bush s-a dus în Afganistan ca să sancţioneze atentatul contra celor două turnuri World Trade Center. Şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu modelul american, “the american way of life”, după care se entuziasmează toţi

imbecilii din Europa. America nu-i asta! America e profundă, plină de oameni deştepţi, cultivaţi şi talentaţi. Mari scriitori! Mari poeţi! Extraordinari artişti! Aceştia nu trăiesc după modelul de viaţă american! Doar yankeii o fac. Puşlamalele de felul

Albright. Care

lui Clinton şi madam

vine să-i înveţe pe europeni cum sunt. Iar noi credem în acest ideal american, care n-

gâsca

aia bătrână

cum

o cheamă

Madeleine

are nimic comun cu adevărata Americă. Şi idiotul de Bush s-a dus în Afganistan cu “american way of life” să-i pedepsească pe cei care au atentat. Iată o fotografie. Uitaţi-vă cum arată Bush în Congresul american, când a declarat războiul împotriva terorismului! Iată şi fotografia lui Ben Laden. Păi, se vede cât colo că Ben Laden e un om de o mare fineţe, de o mare disticţie, de o mare eleganţă! Bush e un idiot bocciu, cu anumite mutre de puşlama simpatică bătrână. Ăsta reprezintă astăzi Occidentul împotriva terorismului răsăritean! Altă prostie: terorismul. Ce este un terorist? Un terorist este un patriot care nu are mijoacele de a se opune opresiunii şi căruia i se refuză drepturile războiului. Dacă este prins că poartă o armă, este împuşcat pe loc. Celui ocupat de un străin nu i se recunoaşte dreptul la război. Şi i se spune terorist. în Franţa, în timpul Revoluţiei, a fost la fel. În timpul ocupaţiei germane din Rusia, partizanii erau terorişti. Teroristul este un patriot care-şi pune viaţa în saramură pentru că nu mai poate suporta minciuna şi opresiunea. Razboiul contra terorismului. Asta este ideea domnului Bush şi a altor cretini. Văd că prinde şi la noi. Mai multă încredere am într-un terorist decât într-un ideolog! Ideologul umblă cu gargara şi cu cioara vopsită, teroristul suduie fiindcă nu mai suportă minciunile.

Periculoasă e şi ideea loviturilor preventive.

Ăsta e terorismul! Ce chestie! O neruşinare şi o dobitocie!

“Ce minunat lucru să dai de-un om deştept, cu care poţi să pălăvrăgeşti!”

La mulţi ani, domnule Paleologu şi, totuşi, să nu ne piară speranţa! (ciocnim)

La mulţi ani! Eu ştiu că nu mai apuc. Am totuşi o speranţă. Cunosc, prin fiul meu, foarte mulţi tineri. Tineri care n-au apucat epoca de înspăimântare. Adică generaţia laşilor. Cărora nu le fac nici un proces. Trebuiau să fie laşi, pentru a supravieţui. Au

trăit cu frica-n sân, au răspândit frica jur-împrejur, “ssssst, să nu discuţi cutare, să nu

S-a creat o mentalitate înspăimântată şi laşă. Iar copiii au

crescut cu morbul laşităţii. Ăştia mici, veniţi mai târziu, n-au apucat asta. Sunt o serie de băieţi buni, de 21, 23, 30 de ani, foarte deştepţi, foarte informaţi, foarte citiţi. Ei reprezintă o speranţă enormă pentru mine. Nu ştiu dacă sunt destui. Asta e problema.

asculţi Europa Liberă”

O generaţie dezinvoltă

Este, nu-i aşa? Ceauşescu a favorizat şi a atras pe toţi cretinii care au văzut în el o cale să se pricopsească, că oricum nu aveau altă şansă. Cu toate acestea, în timpul lui era posibil să creşti undeva un ins responsabil, care să nu fie un prost. N-am avut bani atunci, nici averi. Mi se luaseră. Acuma mi s-a dat înapoi o bună parte, însă foarte puţin. Totuşi vedeai oameni cu mutre omeneşti, găseai o societate cu doamne politicoase, bărbaţi eleganţi, care ştiau să converseze interesant. Acuma toţi par tâmpiţi! Chiar şi cei care nu sunt! N-au cum să fie altfel dacă n-au avut parteneri de dialog. Dar poate că nu-i un neam tâmpit ireparabil. Ne-om recupera, cine ştie? Eu nu mai apuc asta, în nici un caz. Poate alţii, mai tineri. Ce minunat lucru să dai de-un

om deştept cu care poţi să pălăvrăgeşti! Şi ce pedeapsă să dai de-un dobitoc care te- ntristează cu lucruri serioase.

Mă uit la feţele oamenilor de pe stradă. Sunt posace, prăbuşite în ele însele. Nu mai surâde nimeni în ţara asta.

Chiar ei parcă sunt căzuţi înăuntrul lor. Au nişte trupuri cu sufletele căzute la nivelul burţii. Dacă s-ar întâmpla doar la noi, ar fi foarte grav. Dar în raport cu Universul ar fi un simplu necaz. Dar e peste tot aşa. N-am fost în America decât o dată. Şi atunci în America Latină, cred că în Cuba. Nu ştiu cum e viaţa americană în realitate. Fiu- meu a fost şi-mi mai povestea. Însă ştiu că imaginea americanului în vestul Europei este o figură de imbecil şi de mitocan. Asta e modelul. N-o fi numai ăsta, dar ăsta e dominant. Omului contemporan îi place mitocanul şi dobitocul. Este idealul. Uite ce model perfect! Utilizabil în serie, îl poţi fabrica la stand!

Şi cu un suflet de plastic, care se spală uşor.

Ha, ha, absolut! Când spui dumneata că scoţi cartea?

Negreşit anul ce vine.

Unde o dai la citit?

Cu ajutorul lui Titu, sper să găsesc o editură bună.

“Deci, ştii să te bărbiereşti…”

Iertaţi-mă că nu vă mai conduc. Pe dumneata cine te-a tuns Titule?

Soţia mea. Ea mă tunde, ea mă bărbiereşte.

Nu te bărbiereşti singur?!

Nu. Ea vrea să mă bărbierească.

A, dar te bărbiereai singur înainte. Deci ştii să te bărbiereşti!

Ştiu.

Şi de ce o laşi să te bărbierească, domnule?

Păi, dacă ea vrea aşa

Trebuie să iubim femeile noastre cu tandreţe, dar să nu le facem toate capriciile. La mulţi ani!

( Era pentru ultima dată când Maestrul şi discipolul îşi strângeau mâinile)