Modernizarea economica, sociala si politica a romaniei in perioada 1848 1914 MODERNIZAREA ECONOMICA, SOCIALA SI POLITICA A ROMANIEI IN PERIOADA 1848

8 1914 Aceasta este o perioada de acumulari si de transformari calitative in plan economicsocial, de adanci prefaceri politico-institutionale si de achizitii hotaratoare in viata nationala. Esenta acestor prefaceri sta sub semnul modernizarii societatii romanesti, al formarii civilizatiei romane moderne. Cele mai importante evenimente istorice care marcheaza aceasta perioada sunt : in 1859 s-a infaptuit Unirea Tarii Romanesti cu Moldova si s-a creat staul modern roman ; in perioada 1877 1878 se cucereste si se proclama independenta prin participarea la razboiul ruso-turc din Balcani ;

Inca din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859 1866), sistemul politic functiona pe temeiul separarii puterilor in stat. Epoca ulterioara este aproape in intregime acoperita de domnia regelui Carol I (1866 1914). Romania a functionat in aceasta perioada ca o monarhie constitutionala. Societatea romaneasca se caracteriza printr-o puternica ruptura intre minoritatea bogata si populatia satelor si comunitatilor rurale. Ponderea principala in viata politica o detinea mosierimea din randul careia proveneau majoritatea deputatilor, senatorilor, functionarilor superiori, membrilor cabinetelor ministeriale. Partidele politice care dominau viata politica a tarii erau partidul liberal (1875) si partidul conservator (1880). Prefaceri agrare si evolutia productiei agricole Anul 1848 a propulsat problema agrara in prim-planul transformarilor sociale in toate teritoriile locuite de romani, iar crearea statului national modern roman (1859) a repus la ordinea zilei cu o noua acuitate infaptuirea reformei agrare. Astfel, in 1864 a fost prom 535e44f ulgata Legea Rurala de catre primul ministru, Mihail Kogalniceanu. Prin reforma au fost eliberate in Tara Romaneasca si Moldova peste 500.000 de familii taranesti si au fost impropietarite cu terenuri provenite din posesiunile statului. Aceleasi principii directoare au avut si reformele agrare din Transilvania, Bucovina si Basarabia. Reformele agrare au deschis calea patrunderii si consolidarii relatiilor capitaliste in agricultura. Semnul distinctiv al acestui tip de gospodarie este caracterul ei lucrativ, posibilitatea de a produce peste necesitatile de consum. Ca randament, forme de organizare a productiei si rentabilitate sistemul agrar romanesc se mentine insa la un nivel scazut fata de standardele europene. In aceasta perioada devin caracteristice agriculturii trei procese: a) diferentierea taranimii - a fost un proces socio-economic care semnifica scindarea taranimii in paturi sociale cu interese deosebite;

Dintre factorii care au adincit diferentierea taranimii, cei mai importanti au fost: politica agrara a statului, constand in punerea in vinzare a mosiilor statului prin legi speciale, de care au beneficiat mai ales categoriile mai instarite ale taranimii si chiar mosierimea; politica de credit care se refera la inaccesibilitatea creditelor ieftine, pentru masele de tarani obligate a face apel la camatari care percepeau dobinzi ruinatoare; criza agrara din 1873-1895 determinata de patrunderea masiva de cereale ieftine din SUA (si chiar Rusia si India) pe piata Europei Occidentale concretizata prin scaderea preturilor agricole. In contextul unor asemenea preturi, cerealele romanesti au avut dificultati de desfacere, creandu-se stocuri; modul de fixare a impozitelor dezavantaja net taranimea saraca si mijlocasa.

Din punct de vedere al veniturilor taranesti, ele exprimau clar atit pauperizarea masiva a taranimii cit si contradictia predominanta antagonista dintre taranime luata in ansamblu si mosierime. Astfel, pentru cumpararea de animale, cheltuielile unei familii de tarani instariti erau de 6 ori mai mari decit ale unei familii de tarani saraci. Semnificativ este si faptul ca venitul mediu al unei familii taranesti era de 94 de lei pe an, pe cind cel al unei familii de mosieri era de 40.278 lei pe an.

b)

transformarea treptata a marii proprietati funciare catre o gospodarie de tip capitalist;

Transformarea marii proprietati funciare intr-o gospodarie de tip capitalist se ingreuna in mod obligatoriu dupa emanciparea sociala a improprietaririi taranimii. Transformarea spre o forma de exploatare si organizare capitalista de tip ferma s-a desfasurat treptat, lent. Lipsa de capital, ca si lipsa de vointa de modernizare capitalista din partea majoritatii marilor proprietari, lipsa unui disponibil de forta de munca libera, care sa fie angajata ca muncitori salariati, precum si faptul ca majoritatea inventarului agricol apartinea taranimii, s-au constituit in tot atiti factori care au determinat aceasta trecere treptata. Ca urmare, in relatiile agrare se intilnesc doua sisteme: cele semi-feudale si cele pur capitaliste. Pina la inceputul secolului al XX-lea, sistemul de relatii semi-feudale a fost dominant, desi relatiile capitaliste de titularizare a fortei de munca salariate au fost si ele prezente. Permanentizarea sistemului de relatii semi-feudale are ca o baza obiectiva insuficienta pamintului primit de tarani prin reformele agrare. Ca urmare, s-a mentinut dependenta economica intre mica si marea proprietate. Trebuie subliniat ca aceasta dependenta era, intr-un fel, reciproca. Pe de o parte, taranii aveau nevoie de pamint suplimentar, iar pe de alta parte mosierii aveau nevoie de forta de munca si inventarul agricol taranesti. In acest fel se incheie o relatie mosier-taran, care se face pe baza unui contract, cunoscut sub numele de invoieli agricole. Este o relatie burgheza, desigur, dar prin ea taranul se angaja sa puna in valoare mosia cu propriul sau inventar agricol. Ori, tocmai acesta este elementul care, amintind de renta feudala in munca (claca) face ca sa avem de a face cu o relatie semi-feudala. Taranul obtinea in arenda sa sau in dijma un lot suplimentar de pamint, pe care se obliga sa-l plateasca fie in bani, fie in produse, fie in munca. Avem de a face cu un sistem de dijma, care concentreaza relatiile semi-feudale. In aceasta perioada tendinta a fost permanent o crestere a dijmei. Astfel, dijma in bani a crescut, ajungind la 50-60 lei pe ha, uneori chiar si mai mult, la inceputul sec. al XX-lea. Dijma in produse reprezenta 50% din recolta suprafetei arendate, iar dijma in munca, forma cea mai grava de exploatare, consta in obligatia de a munci un lot echivalent ca suprafata cu cel arendat. In ambele aceste ultime cazuri se aplicau si obligatii suplimentare (transporturi, munci gratuite, daruri etc. facute mosierului). S-a estimat ca valoarea acestor suprasarcini se ridica pina la 75% din recolta. Muncitorul agricol avea o situatie mai buna decit a taranului care lua pamint in dijma, mai ales taranii saraci. Munca salariata insa mai mult un caracter sezonier, nepermanent. In unele zone (Transilvania si Bucovina) utilizarea muncii salariate a fost destul de raspindita. Tot in aceasta perioada capata proportii impresionante fenomenul marii arendasii. Intre 50 si 75% din totalul pamintului mosieresc era astfel arendat unor mari arendasi. Pentru asigurarea unui profit cit mai mare de monopol, se formeaza asociatii de arendasi, trusturi de arendasi, care au ajuns sa detina suprafete impresionante. Cel mai cunoscut este cel al lui Fischer, cu 250.000 ha arendate in Moldova.

Dupa infringerea rascoalelor taranesti, guvernele au fost obligate sa adopte masuri menite a linisti pe tarani. Astfel, intre 1907 si 1912 s-a adoptat o legislatie agrara vizind acest scop. Chiar in decembrie 1907 s-a adoptat legea invoielilor agricole, prin care a fost desfiintata dijma in munca, legea stabilind si un nivel minimal al salariului agricol si unul maximal al arenzii. Dar in practica nici una dintre prevederi nu a functionat in favoarea taranimii. In anul urmator (1908) se adopta o lege impotriva trusturilor de arendasi, fixindu-li-se o suprafata maxima de 4.000 ha, dar mentinindu-se contractele deja existente. Tot in acest an se infiinteaza o institutie speciala, Casa Rurala, menita a sprijini cumpararile de pamint de catre tarani, dar si aceasta, in practica, nu a dat rezultatele scontate, favorizind mai ales taranimea instarita.

c) accentuarea caracterului comercial al agriculturii

Dezvoltarea caracterului comercial al agriculturii inceputa inca din primele decenii ale sec. al XIX-lea, capata acum caracterul unei trasaturi distincte. Cresterea productiei agricole, bazata mai ales pe cresterea suprafetelor cultivate, reprezinta un indicator esential al acestei evolutii. Se inregistreaza chiar o crestere mai rapida a suprafetelor cultivate cu plante industriale, decit a celor cu cereale, dar fara sa modifice caracterul cerealier, ramas net dominant (porumbul si griul dadeau 76,5% din productia agricola). Cresterea suprafetelor cultivate cu plante industriale a fost determinata de dezvoltarea unui sector industrial de prelucrare (industria alimentara etc.). Caracterul predominant comercial al agriculturii este deplin ilustrat si de constructia de silozuri (1888) care deserveau mai ales exportul de cereale. Toate acestea, ca si specializarea pe regiuni agricole, arata clar ca productia agricola era diferit orientata spre piata interna si externa.

Progresele cele mai insemnate s-au realizat in cultura graului, practicata prin excelenta pe marea proprietate ; in schimb la porumb sporurile sunt foarte mici. Aceasta este o situatie inversa fata de tarile central-vest europene sau S.U.A. Principalul bazin agrar al tarii a devenit Campia Romana, care dadea 60% din productia de grau si aproape 40% din cea de porumb. Conditia zootehniei ramane precara, avand loc nu numai o severa scadere relativa a septelului, dar si o depreciere calitativa, ceea ce a facut sa scada pretul animalelor pe piata externa mult sub media pretului practicat in unele tari europene. Si in Transilvania avutia animaliera a provinciei a inregistrat un relativ declin, fara sa aiba o curba descendenta atat de pronuntata ca in Muntenia si Moldova. Caracteristicile de baza ale dezvoltarii industriei
Perioada 1848 1914 a constituit, din punctul de vedere al dezvoltarii economico-sociale, o perioada de modernizare si, in acest context, de anumita dezvoltare industriala, desi, agricultura va continua sa domine viata economica a tarii atat sub raportul populatiei ocupate, cat si al produsului intern si al posibilitatilor de export.

Formarea si dezvoltarea capitalului industrial in aceasta perioada s-a produs pe caile cele mai variate : angajarea unor mestesugari saraciti de catre cei instariti ; subordonarea de catre negustori a unor mestesuguri si a unor domenii ale industriei casnice ; transferarea in activitati cu caracter industrial a numeroase capitaluri acumulate prin comert, camata, banci sau in agricultura ; transformarea de catre stat a unor insemnate parti din impozitele percepute de la

populatie in capital investit in industra extractiva si prelucratoare, dar mai ales in cai ferate ; patrundere de capital strain in industrie, banci, comert, transporturi.

Perioada studiata a inregistrat doua etape distincte: 1. politica liberului schimb 2. politica protectionista Politica liberului schimb In Romania ea s-a concretizat prin incheierea unei prime conventii comerciale cu Austro-Ungaria in 1875 si pusa in aplicare in anul urmator pentru o perioada 1876 1886. Ceea ce a fost grav in cazul Romaniei a fost influenta nefasta a conventiei asupra sectorului industrial. Conform principiilor acestei conventii, patrunderea nestingherita a produselor industriale austro-ungare pe piata romaneasca a determinat o ingustare a acesteia, constituindu-se intr-un factor de blocare a demarajului industrial. Intreprinderi industriale create au mari dificultati in activitatea lor, iar unele dintre ele isi inchid chiar portile. In aceste conditii se produce o reactie deosebita a burgheziei industriale, aflata inca la inceputurile formarii sale. Congresul de la Iasi din 1884 a cerut clar renuntarea la liberul schimb, ca fiind o politica nefavorabila intereselor romanesti. In aceste conditii, conventia nu mai este reinnoita, incheindu-se astfel etapa liberului schimb. Politica protectionista Anul 1886 este nu numai anul nereinnoirii conventiei comerciale romano-austro-ungare, cat si al adoptarii unei politici economice protectioniste. Protectionismul era opus liberului schimb, apararea pietei interne de patrunderea marfurilor straine, constituia o conditie indispensabila prin care se putea trece la crearea unei industrii proprii. Chiar in anul 1886, guvernul roman adopta primul tarif general protectionist (modificat in 1891 si 1893). El apara ramurile industriale (usoara, alimentara) care isi aveau baza de materii prime in tara. Acesta avut o importanta deosebita. In primul rind, a asigurat o aparare mai consecventa si completa a pietii interne, in al doilea rand a asigurat o baza mai echitabila, mai favorabila a intereselor romanesti, in incheierea unor conventii comerciale cu diferite state. De asemenea, nu este lipsit de importanta si de faptul ca taxele vamale s-au constituit intr-o suma de venituri pentru bugetul statului. Dupa 1900, se simte nevoia datorita diversificarii structurii industriale unei noi reglementari a regimului vamal care sa creeze un cadru si mai favorabil dezvoltarii industriei. Ca urmare, in 1904 este adoptat un nou tarif general (pus in aplicare dupa 1906), cunoscut sub numele de tariful Costinescu. De aceasta data, nivelul protectiei vamale este mai ridicat (10 25% ad valoare). La adapostul acestei masuri menite a crea o bariera vamala eficienta, au fost adoptate o serie de masuri de politica industriala menite a stimula infiintarea de intreprinderi industriale.

O data cu largirea treptata a pietei, cu acumularea de capitaluri, si mai ales dupa unirea principatelor si reforma agrara din 1864, s-au infiintat si ateliere capitaliste de talie mare, intemeiate pe munca manuala salariata si divizunea interna a muncii manufacturi. Ramurile care s-au dezvoltat mai mult in aceasta perioada au fost cele care se bazau pe materii prime agricole. La sfarsitul secolului al XIX-lea numarul manufacturilor inregistrate din Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea era de circa 280. Aceasta este o perioada in care s-a dezvoltat mult industria de fabrica, fiind infiintate aproximativ 15 fabrici pe an in industria alimentara, de prelucrare a lemnului, textila, a hartiei, a prelucrarii petrolului si prelucrarii unor metale.

O data cu dezvoltarea masinismului, dimensiunile unor intreprinderi au necesitat centralizarea de capitaluri sub forma societatilor pe actiuni ; astfel in perioada 1867 1872 au fost intemeiate 34 de societati pe actiuni. La sfarsitul secolului XIX a crescut intr-o masura insemnata numarul intreprinderilor care se bucurau de avantajele legilor de incurajare a industriei. Numerosi dintre intemeietorii acestor intreprinderi au fost negustori. Mult mai puternice decat cele ale capitalurilor interne au fost investitiile industriale ale capitalului strain. Cresterea neintrerupta, cu toate limitele, discrepantele si contradictiile sale, a procesului de formare a capitalului industrial, in conditiile trecerii la masinism si mai ales pe baza politicii protectioniste, a dus, in toate regiunile tarii la o conturare tot mai mare a burgheziei industriale, ca parte componenta a burgheziei in general. Acest fapt si-a gasit expresia in sporirea rolului social si politic al acestei componente a burgheziei, ca si afirmarea ei prin impunerea unei politici protectioniste ce avea sa o serveasca si, de asemenea, in crearea unor organisme speciale de promovare a intereselor proprii. In acest din urma caz este vorba in primul rand de crearea camerelor de comert si industrie. In virtutea unei dezvoltari mai rapide acestea au aparut mai intai in Transilvania si Banat. Actiunea de modernizare a transporturilor si comunicatiilor O data cu dezvoltarea agriculturii comerciale si a industriei, transporturile si comunicatiile atat interne, cat si externe ale tarii au inceput sa cunoasca o amplificare si o perfectionare continua, iar legaturile dintre regiuni s-au intensificat.
Caile ferate s-au extins rapid, fiind construite o parte prin concesiuni date capitalului strain, o parte date capitalului autohton, si multe cu capital de stat. In partea de sud a tarii, prima linie ferata a fost construita intre Cernavoda si Constanta si a intrat in functiune in 1860.

In total, la 1900, pe intinsul regiunilor romanesti reteaua de cale ferata avea cu mult peste 7000 km, iar in 1914 depasise 8500 km.
In general, constructia cailor ferate s-a facut cu capital strain, dar aceasta este o caracteristica absolut generala in toate tarile lumii, inclusiv in cele dezvoltate. In 1889 statul roman a rascumparat si preluat aproape intreaga retea de cai ferate, puse sub administratia Directiei Generale CFR. S-au facut eforturi sustinute, prin crearea unei scoli speciale, de creare a unui personal calificat, ceferistii devenind un component esential al proletariatului modern roman. Paralel cu dezvoltarea transporturilor terestre, a inceput si dezvoltarea navigatiei. In 1856, Congresul de la Paris, a proclamat libertatea de navigatie pe Dunare, neutralitatea Marii Negre si a infiintat Comisia Europeana a Dunarii, pentru usurarea si stimularea navigatiei pe acest fluviu. Dupa 1887 s-a ridicat problema crearii unei flote fluviale si a uneia maritime romanesti. In aceeasi perioada au fost luate masuri pentru reorganizarea si modernizarea porturilor dunarene Braila, Galati, Giurgiu, Turnu-Severin, Calafat. In acestdomeniu se infiinteaza doua societati: Navigatia Fluviala si Serviciul Maritim Roman, in ultimul deceniu al sec. al XIX-lea. De asemenea, s-a produs si o modernizare a transporturilor rutiere, pietruindu-se 41.276 km sosele (1901), desi acest sector al transportului a ramas cel mai deficitar sub aspectul modernizarii.

Tot in aceasta perioada, s-au facut primii pasi spre nasterea transportului aerian, reprezentat de Traian Vuia, Henri Coanda, Aurel Vlaicu care a construit primul avion in 1910 in Romania, avion care a cunoscut in urmatorii ani mai multe modele experimentale. Dupa 1878 au inceput sa se dezvolte serviciile de posta si telegraf, au fost reorganizate

sint modernizate postele, a crescut numarul oficiilor postale si de telegraf. Perioada de la 1848 pana la primul razboi mondial a constituit un important progres economic. Totusi, comparativ cu tarile din vestul Europei, societatea romaneasca avea o economie slab dezvoltata, predomninant agrara, cu o industrie insuficienta si un sistem bancar abia inchegat, dependenta intr-un inalt grad de capitalul strain.