Sunteți pe pagina 1din 9

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Holera din 1872-1873 în Transilvania. Atitudini şi comportamente în timpul epidemiei

Problema epidemiilor a intrat în atenţia cercetătorilor din ultimele decenii pornind de la „noua istorie”, axată pe mentalităţi, atitudini şi comportamente, în spiritul unei noi perspective de abordare a trecutului. Precursorii şi în acest domeniu, demografii au luat iniţial în considerare epidemiile din prisma perturbaţiilor aduse regimului normal de mortalitate, construind o istorie cantitativă, a statisticilor. Aceasta a pregătit doar terenul pentru o nouă abordare, calitativă, ce va aduce în prim plan imagini, atitudini şi reacţii ale oamenilor în faţa morţii. Mai mult decât simpla curiozitate, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, evenimente exterioare, cum ar fi seceta urmată de o criză alimentară şi o molimă mai pot afecta existenţa comunităţilor. Discurcursul şi reprezentările mentale, rezonanţele epidemiei în viaţa societăţii românesti vor releva încă, în plin secol al modernităţii, un climat de insecuritate la nivelul sensibilităţii cu toate că achiziţiile moderne în mentalitate şi în gândire nu pot fi negative. Redutabilul flagel ce vine în continuarea ciumei, holera recidivează din principalul ei focar epidemic - India şi se activează pentru prima dată în Europa în secolul al XIX-lea. Transilvania se va cofrunta şi ea cu câteva puseuri epidemice (în anii 1831, 1836, 1848, 1866, 1872-1873) ultimul val, deosebit de puternic prin efectele sale demografice, avându-l în vedere în continuare. În ceea ce priveşte această epidemie se doreşte a afla şi surprinde starea de spirit, climatul mental ce iese la lumină în această situaţie limită, modul în care s-au raportat indivizii faţă de această sitaţie, cocepţia faţă de boală, sănătatea, moartea.

În confruntarea cu holera. Imagini, replici, riposte

Frecventele epidemii de ciumă care au afectat comunităţiile umane, dar şi cele de holeră ce le-au înlocuit imediat după eradicarea pestei, au marcat puternic sensibilitatea colectivă, cel mai persistent efect pe plan mental rămânând însă teama acută de acest flagel. Reacţia de surprindere datorară noutăţii şi evoluţiei fulgerătoare a bolii a determinat oamenii să-şi ierarhizeze sentimentele la prima apariţie a holerei: „urâtă boală această holeră, încât mai mult decât în vremurile de ciumă omenirea s-a speriat”. După nici jumătate de secol în care comunităţiile au încercat să i se opună, holera s-a instalat în memoria colectivă, determinând sinonimă cu frica, dovadă expresia „a da holera în cineva”, care semnifică până târziu a „a intra spaima în cineva, a se speria foarte tare”. Această insinuare rapidă în sensibilitatea oamenilor e datorată percepţiei boli ca degradantă înjositoare 1 . Temută din cauza rapidităţii cu care lovea, holera îngrozea şi datorită umilitoarelor simtome: diarea şi vomitarea explozivă, deshidratarea totală, aspectul albăstrui al pielii, răcirea trupului, spaima extremă de moarte ce urma curând. Odată cu intrarea holerei în Rusia şi Bucovina, încă din anul 1871, Ungaria şi România se simt direct ameninţate. Şi totuşi prezenţa epidemiei nu este anunţată, din diferite considerente ignorându-se informarea populaţiei în legătură cu primele măsuri de

1 Ofelia Hossu, Identitate şi alteritate, Studii de imagologie vol. II, Cap. III, Ed. Presa Universitară Clujenă 1998, p. 283-284.

65

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

profilaxie. Convingerea că izolarea zonelor contaminate atrage după sine întreruperea activităţilor economice şi crează dificultăţi în aprovizionare, dar şi încercarea de a preveni panica, au stat la baza neglijării frecvente de catre autorităţi a măsurilor impuse de iminenţa pericolului. Ziarele oficiale o ignoră şi din alte considerente. La Viena erupe dar presa tace şi apoi o neagă datorită exploziei universale, existând riscul ca vestea epidemiei să alunge mulţimea de invitaţi şi vizitatori. La rândul ei România se teme de o posibilă izolare economică. Ca o ironie a istoriei, se crează situaţia în care acum este rândul Turciei să impună carantina. Mai mult, solicită României să stabilească, în toate porturile sale, puncte sanitare de izolare a persoanelor şi să inchidă graniţa pe uscat cu Austro-Ungaria. Refuzul României, ce a invocat periclitarea intereselor sale economice, nu a fost luat în cosiderare şi Turcia şi-a închis frontiera cu România. Nici presa românească din Transilvania nu este informată cu privire la izbucnirea epidemiei la Pesta şi Viena până după apariţia ei la Cluj. O menţiune a Telegrafului Român justifică absenţa ştirilor prin lipsa comunicărilor oficiale. Într-o epistolă privată din Viena apare ştirea că acolo holera a apărut în măsură relativ mică (17 cazuri pe zi). Mai târziu din ştiri private se dispune că plaga îşi cere victimele sale şi în Budapesta, Arad şi Oradea dar jurnalele nu fac referire la asemenea evenimente şi astfel aceste ştiri trec în mare parte neobservate. La rândul ei presa transilvăneană pune în joc toate argumentele ce pot linişti populaţia, prin distincţia care se face între holera „asiatică şi cea indigenă” sau „cholerina”, ultima, o formă uşoară, nepericuloasă, obişnuiră în timpul sezonului cald. Teoria oficială ia un avans faţă de convingerea intimă, atunci când se încearcă, pentru a se linişti spiritele, acreditarea ideii că boala nu este „lipicioasă” şi în consecinţă, cotactul cu holercii nu este periculos. Cu toate acestea, desrierea epidemiei în una din primele localităţi afectate nu este deloc încurajatoare. De opt zile, refugiat din Petroşani, corespondentul „Gazetei Trasilvaniei” îşi exprimă uimirea: „mi s-a ridicat părul pe cap de cea ce am văzut: patru preoţi, din patru confesiuni încontinuu ocupaţi cu petrecerea morţilor până la mormânt. Nu se mai căuta un mort de ce confesiune este şi pe care preot sa-l cheme pe cel care era găsit mai aproape sau neocupat în acel moment”. Extinderea epidemiei pe un teritoriu tot mai vast, însoţită de creşterea mortalităţii a provocat o schimbare rapidă a percepţiei ce reclama declanşarea mecanismelor de apărare. Imediat după aceea, autorităţile şi-au perfecţionat mijloacele de ripostă întemeiate în bună parte pe experienţa epidemiilor anterioare dar şi pe faptul că prezenţa holerei nu a luat prin surprindere ca altă dată 2 . Intensitatea cu care epidemia se manifestă în Rusia încă din 1871 a determinat forurile oficiale să treacă la întocnirea unui regulament ce urmărea să stabilească în mod exhaustiv, măsurile ce trebuiau luate în cazul apariţiei eiu în Ungaria. Difuzate şi în circulara Ministerului de interne maghiar din 26 august 1872, aceste instrucţiuni grupate în cinci capitole, cuprindea descrierea, profilaxia şi tratamentul bolii dar şi mecanismele sanitaro- poliţieneşti ce urmau a fi puse în aplicare în eventualitatea noii epidemii. În unele comuniăţii rurale, această spaimă generală îi determină pe supravieţuitori să recurgă la unicul „remediu” sigur, abandonându-şi morţii. În satul Tetele de lângă Reghin se povesteşte „au murit 200 de sărmani şi morţii se aflau şi părăsiţi pe strate pentru că mai mulţi locuitori au fugit de frică”. Pe măsură intrării drecte în contact cu epidemia, neâncrederea în recomandările broşurilor şi

2 Ibidem.

66

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

circularelor sporeşte. Ineficienţa oricărui tratament probat deja în numeroase cazuri dă naştere unui sentiment de neputinţă, de aşteptare obsedantă a nenorocirii. Clopotele bat în interval de doar câteva ore crează impresii terifiante, de aceea autorităţile hotărăsc ca ele să fie trase o dată pe zi pentru toţi morţii. Explicabilă în aceste condiţii este şi explozia de cucernicie ce îndreaptă mulţimea spre biserică de teama unei morţi rapide. Dramatic este însă faptul că, omul aflat în preajma morţiii, nu poate să-şi facă acum pregătirile creştineşti tradiţionale. Valul uriaş ce se îndreaptă spre biserică pentru o posibilă o ultimă înpărtăşanie, este stăvilit de autorităţi, ce interzic spovedaniile pentru că favorizează, extinderea epidemiei. Presiunea psihică a aşteptării, starea de adâncă nelinişte şi tulburare ce cuprinde mulţimea, dau naştere la ceremonii religioase de conjurare a răului, ce par doar o reiterare a procesiunilor medievale cu icoane, prapuri şi sfinţi vindecători, ocazionate de valurile ciumei. Locuitorii Sighişoarei declară cu convingere că o astfel de manifestare a salvat oraşul de holeră: „creştini noştri pietoşi şi plăcuţi de Dumnezeu aveau deplina convingere că exilarea externă a holerei din opidul Sighişoara s-a înfăptuit prin sfântul maslu mare celebrat de opt preoţi”. Ieşite din lumină în aceste situaţii limită, convingerile de la nivelul de profunzime ce pot fi ghicite acum dovedesc că modificările ce au loc în planul mentalităţii sunt extrem de lente şi superficiale. Dar devastările cumplite ale epidemiei ce amintesc de suspiciunile provocate în secolele anterioare de ciumă, explică similitudinea reacţiilor. Este posibil ca această evaluare în ansamblu, după încetarea epidemiei de holeră să-l fi îndreptăţit pe martorul acesteia să se transpună în timpuri mai îndepărtate asociind-o din nou războiului: „văzuta-m cum erau în câte o comună câte 5-15 morţii pe uni şi cum se socotea din una şi aceaşi casă câte 1-2-3 cadavre spre depunerea la liniştea eternă; „văzut-am orfani cu grămada rămaşi la uşile oamenilor, bătrâni albi la păr şi îngârboviţi de necazurile lumii plângând pe mormântul celor din urmă ajutători fii ai lor, văzut-am omenirea ca neştiutoare de sine alergând de sus în jos şi disperarea în gradul suprem încât nu-mi venea a crede că nici pe timpul inundaţiei popoarelor barbare nu erau oamenii mai nesiguri pe viaţa ca în timpurile moderne”. Interesant este că autorul rândurilor de mai sus e conştient de faptul că timpurile moderne trebuiau să ofere indivizilor un cadru securizat pe care, de altfel, îl şi reclamă inplicit, dezvăluind un ataşament puternic faţă de viaţă 3 . Similitudinile între comunităţile din diferite epoci ce se confruntă cu ciuma sau holera, precum şi numeroasele comunităţi ce pot fi remarcate în reacţile şi atitudinile faţă de epidemii par să sugereze un imobilism în raportarea faţă de evenimente, dar şi în universul mental al societăţii. Continuitatea este însă uneori doar aparentă, precum că schimbările, deseori insesizabile se produc totuşi. Noua sensibilitate, precum şi modificările aduse de modernitate, pot fi mai uşor de urmărit în preocupările şi discursul elitei confruntată cu epidemia. Atitudinile în faţa bolii şi a morţii sunt foarte difuze neputându-se distinge niveluri clare, distincte în percepţia şi reacţia faţă de epidemie. Se poate delimita două niveluri într-o clasificare imperfectă, dar care este cea oferită de natura suselor: un palier al elitei medicale şi intelectuale a vremii, reconstituit pe baza presei româneşti din această perioadă şi o reflectare în mediul rural ce pleacă de la folclorul în sfârşitul secolului trecut. Mai pot fi consemnate ca surse însemnările unor preoţi, ce au consemnat epidemia în registrele parohiale, iar aceştia putând fi cosideraţi o elită la nivelul popular al satului având o

3 Ibidem.

67

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

percepţie proprie asupra epidemiei. Europa secolului al XIX-lea este una modernă, a explicaţilor şi atitudinilor raţionale în confruntarea ideilor iluministe. Şi în mediul transilvănean se generează la nivelul elitar convingerea necesităţii igenei publice şi a unei legislaţii sanitare ce să reglementeze situaţia în domeniul salubrităţii ca premise indispensabile în lupta cu epidemiile. Preocupările elitei au în vedere problema apei potabile, a asanări bălţilor, mutarea cimitirelor la periferia oraşelor dar şi condiţiile improprii de locuire sau eradicarea alimentaţiei unilaterale. Acest curent iniţiat de intelectualii iluminişti (Gheorghe Şincai, Vasile Popp, Ioan Piunariu-Molnar) şi a continuat în a doua jumătate a secolului de alte personalităţi (ca Bariţ sau Pavel Vasici) şi asociaţii (ASTRA) are în atenţie o luptă pe două fronturi: ameliorarea nivelului de viaţă precar al locuitorilor Transilvaniri dar şi combaterea superstiţiilor, a diferitelor practici la care se făcea apel în lumea satelor cu ocazia epidemiilor. Încă în 1832 Guberniul editează actele sanitare în cele trei limbi vorbite în Transilvania, broşurile fiind difuzate preoţilor pentru a fi citate în biserici. Această activitate concertată, lansată pe mai multe planuri (salubritate, informare, lupta cu superstiţiile) ce reunea efortul conjugat al elitei şi al autorităţiilor, evidenţiază, fară îndoială o mentalitate modernă. Cu toate acestea, la celălalt pol, în mediul popular se distinge o lume încă afiliată regulilor tradiţionale, care ignoră cele mai elementare reguli de igenă şi care se poate surprinde în timpul unei epidemii manifestându-se în virtutea unor obiceiuri seculare, cosacrate. În timpuri normale, între cele două niveluri avem o prăpastie de netrecut dar în situaţii excepţionale atitudinile glisează şi cele două registre se întrepătrund. Cele mai evoluate spirite se vor exprima în condiţii limită diferit faţă de convingerile declanşate înainte de a intra în contact direct cu epidemia 4 .

Discursul elitei asupra epidemiei de holeră

Încă de la prima manifestare a acestei necunoscute epidemii ce va avea, metaforic vorbind, statutul ciumei, interogaţiile oamenilor s-au concentrat asupra provenienţei şi a cauzelor ce au provocat-o, căutându-se în acelaşi timp şi mijloacele cu care ar putea fi stăvilită şi eradicată. În orizontul social intervine acum un eveniment ce mobilizează frică, atenţie şi o activitate cognitivă pentru a-l înţelege, stăpâni şi cotracara. De acea interesul a început să se manifeste şi pe parcursul câtorva valuri epidemice (din 1831 până în 1873) după ce au observat-o, au elaborat şi primele răspunsuri. Înainte de analiza ştiinţifică să aducă lămuriri asupra naturii sale şi datorită faptului că medicii se declară neputincioşi, recunoscând că „împotriva holerei nu există mijloc prezumtiv specific”, are loc emergenţa reprezentărilor ce vor circula la un segment tot mai vast de populaţie. Oamenii elaborează teorii sprijinindu-se pe datele ce le aveau: „cei săraci, cei murdari, cei vicioşi”. În acest caz discursul va fi sensibil diferit de cel cunoscut în cazul ciumei, pentru că lumea se separă tot mai mult de explicarea epidemiei ca pedeapsă divină aşa cum era prezentată în Evul mediu. Succesiunea epidemiilor de holeră din secolul al XIX-lea demonstrând neîntreruptul declin al interpretărilor religioase ale bolii în sensul că acestea coexistă din ce în ce mai mult cu alte explicaţii. Dacă în timpurile medievale concepţia religioasă a originilor epidemiei era înbrăţişată de majoritatea

4 Ibidem, p. 289.

68

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

indivizilor, acum acest palier se îngustează vizibil şi un discurs cu precădere medical invadează paginile ziarelor 5 . Acesta este însă îngreunat cu multe accente sociale şi mai ales morale, epidemia fiind integrată ca pedeapsă dar pentru cei murdari, ca o consecinţă a unor defecţiuni remediabile de sanitaţie, ca efect a unor conduite permisive. Cu toate că descoperirile ulterioare ale lui Robert Koch au infirmat teoriile construite până la acea dată de lumea medicală, explicaţiile bolii au fost preponderent raţionale, moderne., S-a vehiculat în general legătura dintre factorii climatici-căldură, „aer rău”, condiţiile atmosferice şi boală. Se credea că epidemiile precum holera se datorează aerului „infectat” sau murdar, efuziunile generate în mod spontan de ceva impur. Holera este asociată de obicei materiei organice în descompunere, gunoiului, putrefacţiei. Empirismul ştiinţelor medicale a creat uneori explicaţii naive ale provenienţei maladiei ce păstrează încă urme perceptibile ale definirilor tradiţionale, dar care sunt legate acum întodeauna de fenomenele naturale. Astfel virulenţa epidemiei printre locuitorii zonei minelor de cărbuni la Petroşani a fost pusă in legătură cu „condiţiile termice şi atmosferice”, „cu gazele bituminoase de care e încărcat aerul”. Medicul din Sibiu, Basiliu Szabo atenţiona că veninul holerei se află în aer de unde trece în corpul omului înbolnăvindu-l. Descoperirile lui Robert Koch din ultima decadă a secolului al XIX- lea au demonstrat cauza unică a afecţiunii în agentul patogen specific, dar teoria miasmei va supravieţui în continuare, reducându-şi statutul iniţial cauzal sub forma unui factor complementar în explicarea mai multor boli. Primele informaţii despre natura epidemiei difuzate de presă au tentă socială accentuată asigurând cititorii că „epidemia se manifestă doar la clasa de jos ca o consecinţă a traiului rău, a locurilor nesănătoase şi a necurăţeniei”, că boala atinge doar „poporul mizer”. Se anunţă că din clasa avută au murit doar o femeie care a cotactat epidemia la Viena în împrejurări necunoscute. Ca un exemplu negativ sunt enumerate obiceiurile sărăcimii ce predispun la înbolnăvire: supraalimentaţia prin „lăcomia de a mânca mălai, poame şi castraveţi”, alcoolismul, obiceiurile dezordonate. Din acest punct însă discursul capătă o tentă moralizatoare pentru că boala e încă o pedeapsă dar a celui vicios, băutura, mizeria şi promiscuitatea fiind premisele în contactarea ei. Interpretarea ei ca semn de moravuri uşoare e tot atât de obişnuită ca şi asocierea ei înainte ce ideea de străin. Ea simbolizează vulnerabilitatea individului care însă acum poartă răspunderea bolii. Astfel cu toate că se neagă vehement posibilitatea contactării ei de categorii înstărite, se specifică faptul că unele cazuri nenorocite ce pot să apară la persoanele avute ating doar tinerii ce vin dimineaţa acasă, după cântatul cocoşilor. Familiarizaţi cu discursul medieval al ciumei, în care percepţia de natură religioasă a epidemiei reunea cvasitotalitatea indivizilor, surprinderea vine din faptul că biserica pierde din autotitatea pe care o avea în explicarea originilor flagelului. Astfel, dacă în Evul Mediu, boala era un flagel de la Dumnezeu şi un instrument de asceză spirituală înainte de a fi un rău ce atinge corpul, acum preoţii susţin ofensiva medicilor prin care aceştia remediază ceva concret în planul igenei locuinţei şi a alimentaţiei, ca o cale sigură în prevenirea epidemiei. De această dată sănătatea corpului este situată pe primul plan, o conduită în acord cu morala prescrisă de Biserică fiind doar ceva adiţional recomandărilor medicale. În acest sens preotul din Cluj, Pop Gavril recomandă credincioşilor „viaţa moderată în mîncare şi băutură şi ferită de orice prihană, a trăi în

5 Ibidem, p. 290.

69

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

curăţenie trupeşte şi sufleteşte, a nu suferi necurăţenia nici măcar în jurul casei şi a edificilor economice că numai astfel poate scăpa de holeră”. Se sugera în acest fel, credinciosului ce asista la înmormântare, legătura dintre epidemie şi pedeapsa divină pentru decăderea morală a comunităţii 6 . În acest punct se pare se pare că discursul religios îl întâlneşte pe cel laic- moralizator ambele având la baza acelaşi valori, pentru că aprecierile celor două direcţii conţin în definitiv ideea comună că sănătatea e proba virtuţii, în timp ce epidemia divulgă viciul. Şi totuşi faptul că această pildă biblică consolarea creştină exprimată de sămânţa lăsată de Dumnezeu, lasă o portiţă de scăpare celor ce nu s-au abătut de la moralitatea predicată de biserică, trădează discret că spiritele trebuiau încurajate şi consolate. Cu toate acestea, în ciuda consolări creştine, ideea morţii nu e acceptată cu resemnare. Presa descrie o stare de spirit deosebit de tensionată, în care frica de holeră a creat o adevărată psihoză. Ea a stat la baza teoriilor lumii medicale care acum, când natura infecţiei nu e cunoscută, acordă un rol tot mai important cauzelor emoţionale lăsată de Dumnezeu, lasă o portiţă de scăpare celor ce nu s-au abătut de la moralitatea predicată de biserică, trădează discret că spiritele trebuiau încurajate şi consolate. Această adevărată agnoasă traversată de comunităţii reflectă noi atitudini în faţa morţii specifice epocii moderne, însă explicaţia ei pleacă în mare măsură de la simptomele specifice holerei. Pentru că a muri de holeră nu era de fel eroic. Încordarea extremă, epuizarea psihică la care contribuie şi situaţia lumii medicale într-un segment neprevăzut, determină formularea unor opinii surprinzătoare în rândurile celor mai echilibrate persoane. Noile atitudini sunt semnificative pentru o răsturnare sensibilă a convingerilor în faţa inprevizibilului, exprimând lupta inegală în care s-au avântat epidemia şi societatea. Ilustrativă în acest sens este explicaţia medicului Pavel Vasici ce vede epidemia încă în a doua parte a lunii iulie ca o calamitate cu rol de purificare a societăţii. Poare că starea lui emoţională din acel moment reflectă cel mai bine pulsul unei comunităţi confuze ce a trecut rapid de la încrederea în recomandările ştiinţei la şocul gravităţii situaţiei şi descurajarea că nu se poate face nimic. Vasici afirmă că măsurile luate de oameni sunt inutile şi că ele nu pot face nimic „scuti ţările de răul acesta”. El interpreteăză epidemia ca pe „o cale de înlăturarea spurcăciunii morale şi fizice a oamenilor ce se află îngrădită în cetăţile mari, lăcaşuri ale nebuniilor şi vicilor”. Cu un scepticism surprinzător avertizează bolnavii să nu se lase „prostiţi” de medici pentru că medicamentele şi prafurile sunt inutile. Conţinutul moralizator, retorica de tip romantic ce identifică boala mai mult cu mizeria urbană decât cu cea rurală, ce opune satul oraşului, se impune astfel discursul unei elite nelămurite şi tulburate. Îndată ce toamna va aduce o atenuare a virulenţei epidemiei intelectualitatea e capabilă de o reflecţie de ansamblu pe tema victimelor dar şi de a condiţiei nesigure a omului în faţa epidemiei. Mai nult decât pierderea unui număr mare de vieţi omeneşti, holera este calea de a conştientiza nu atît ideea punitivă pe care o aduce ci şi faptul că ea semnifică un simptom al răului. Epidemie în viaţa sanitară, epidemie în viaţa politică, epidemie în viaţa socială. Paragraful următor aduce lămuriri în ceea ce constitue doar un prolog în argumentaţia luptei naţionale: „nu ne- ajunge nouă nouă că ne bate Dumnezeu dimpreună cu ei cu foamete şi tot felul de epidemii, nu le-a ajunge că sutem flămânzi ca să-i săturăm pe ei, umblăm desculţi şi dezbrăcaţi pentru a-i îmbrăca şi încălţa pe ei., vor să ne ia limba, caracterul şi individualitatea noastră. Toate

6 Ibidem.

70

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

aceste noi ipostaze ale epidemiei ancorează discursul în mod iremediabil în sensibilitatea modernă, dar purtătorii lui formează doar un segment al societăţii, ce reflectă încă în mică măsură întregul 7 .

Holera reflectată în sensibilitatea populară

La celălalt pol, al unei sensibilităţi populare aparţinând lumii satului, se pot remarca persistenţa unor mentalităţi şi atitudini tradiţionale până târziu într-o epocă modernă nelipsită de contraste. Acest mediu sătesc, ataşat puternic valorilor seculare intră destul de greu în contrast cu direcţiile înoitoare ale spiritualităţii unei elite, deja pătrunse de rolul ei în renovarea societăţii. Presiunea exercitată asupra comunităţilor rurale, prin articole de popularizarea cunoştinţelor de medicină şi igenă, prin calendare, ziare sau „catehisme sanitare” traduse şi în limba română şi difuzate prin preoţime, a avut efecte destul de lente la nivelul modificării deprinderilor zilnice ale ţăranului şi rezultate aproape nule în transformarea nivelului de profunzime, ce a ieşit la iveală cu ocazia epidemiilor. Imaginea condiţiilor de locuire ale categoriilor populare redată de Bariţ la începutul anului 1873 poate fi considerată îndreptăţit că epidemia s-a manifestat pe un teren mai mult decât propice:

dai să intri în locuinţele omeneşti şi îndată în tindă te înpiedici de porci, după uşă

vezi gunoiul adunat şi acoperit cu mătura iar chilia locuită de oameni taie putoare înecătoare pentru că ferestrele necum să fie deschise cândva dacă nici că se pot deschide pentru că sunt bătute în cuie”. Această descriere naturalistă cu contururi puţin îngroşate, tocmai pentru a provoca găsirea unor remedii continuă cu descrierea străzilor, unde gunoaiele adunate grămadă şi mortăciunile de animale părăsite în putrezire constituiau un focar permanent de infecţie. Bariţ caracterizează situaţia cu apelativul de „barbarie curat asiatică” nebănuind însă că o epidemie cu acelaşi cu acelaşi epitet va fi favorizată de ea după câteva luni. Multe comunităţi nu beneficiază însă de o minimă asistenţă medicală, menţinându-se în ignoranţă. Unele menţiuni ale presei deplâng această situaţie: „dacă oraşele măsurile pentru întâmpinarea răului sunt cu totul insuficiente, poi pe la sate sunt chiar nule”. Acolo nici medici nici medicamentele nu se pomenesc şi bieţii bolnavi mor aşa zăcând cu zile” cu toate acestea, încă în epocă se remarcă o rezistenţă în lumea satului la adoptarea regulilor sanitare spre deosebire de „clasa inteligentă” mai receptivă în aplicarea lor. Cu siguranţă că confruntarea cu o boală tot epidemică, ce a venit îndată după eradicarea ciumei, a impus folosirea unor mijloace asemănătoare de a i se face faţă. De aceea ritualurile practicate, arhaice, precreştine îşi extind sfera de acoperire în această perioadă la bolile epidemice. Confecţionarea cămăşii exorcizante, ce era utilizată în perioada medievală pentru protecţia împotriva ciumei, este încă atestată pentru comunităţile de saşi dar şi de români în timpul epidemiei de holeră din 1848. Utilizarea amuletelor de camfor, talisman împotriva holerei,

când ”

7 Ibidem, 293.

71

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

menţionată de Brăila secolul XX, fie şi de o operă literară, atestă persistatea unor credinţe arhaice până apropierea zilelor noastre. În viziunea populară bolile, sunt încă văzute ca opera nefsastă a duhurilor rele. Mai mult, revenirea unui suflet era un semn de nenorocire sau calamitate ce trebuia înpiedicată prin magie 8 . Probabil că de aceea, îndată ce epidemia lua amploare se putea asista la o febră a „dezgropărilor de cadavre”. În cazul persoanelor bănuite de a fi după moarte strigoi. Asemenea practici duceau la o extensiune a epidemiei pentru că virusul se menţine activ şi după îngropare. Cu prilejul epidemiei din 1873 se pare că se reiterează acelaşi deprinderi, Gazeta Transilvaniei aducând în atenţie un caz din comuna Percasu, lângă Orăştie unde au murit toţi cei ce au dezgropat o femeie moartă de holeră. Atenţionarea cititorilor că acest caz trebuie să fie „învăţătură de minte” pentru cei ce se dedau la deshumări poate indica faptul că practica nu era singulară. Prezenţa unei mentalităţi tradiţionale în care evenimentele ca eclipsele, cutremurele sau epidemiile erau încă repere capitale în curgerea evenimentelor poate fi repetată chiar la nivelul elitei săteşti. Pentru această lume a oralităţii nu a lăsat măsuri directe, scrise care să ne faciliteze accesul la fondul său profund, apare ca necesar apelul la sursele literare ale vremii ce conţin elemente ale percepţiei epidemiei în mentalitatea ţărănească. Nuvela lui Ioan Slavici „Pădureanca”, apărută în 1884, datorită posibilităţii ca autorul să-şi fi construit contextul şi atmosfera naraţiunii sale pornind de la evenimentele trăite în timpul epidemiei de holeră din 1873 constitue una din aceste surse literare. O plasare temporală strictă e însă mai puţin importantă deoarece Slavici nu şi-a propus să lase un „jurnal” care să consemneze efectele holerei, de care s-a ocupat doar tangenţial. Holera e doar o piedică pentru câteva comunităţi din zona Aradului, deprinse din migraţiile sezoniere din perioada secerişului şi situaţia de circumstanţă pentru derularea unor conflicte tipic umane şi a unor drame individuale. Cu toate acestea câteva elemente ale povestirii pot fi utile chiar la nivelul observaţiilor concrete legate de evenimenţialul epidemiei: răspândirea ei prin mişcările de populaţie şi în consecinţă interzicerea lor de către autorităţi, filiera transpunerii măsurilor de prevenire de la nivelul central la comunităţile rurale ce primeau informaţiile prin intermediul bisericii. În acest mediu sătesc fricile sunt mai atenuate şi în contrast cu izolarea voluntară din lumea urbană, posibilitatea contagiunii e tratată aproape cu indiferenţă, pericolul fiind minimalizat. Există însă câteva elemente ce pot trăda noua sensibilitate şi care sunt legate de sentimentul de intoleranţă faţă de moartea celuilalt. Confruntată cu acest nou flagel la scurt timp după eradicarea ciumei, Europa şi-a perfecţionat treptat mijloacele de ripostă, atât în cadrul comunităţilor afectate cât şi la nivelul eforturilor ştiinţei medicale. Cu toate că obişnuinţa este să se plaseze în prim plan efectele distrugătoare ale molimei, din aceasta s-au putut trage nişte concluzii în cea ce priveşte rolul epidemiei în dezvoltarea igenei private şi a salubrităţii aşezărilor. Studierea unei epidemii din secolul al XIX-lea dezvăluie maniera în care diferitele niveluri ale societăţii s-au afiliat sensibilităţii moderne, pornind chiar de la progresele sanitaţiei. Alături de acest fenomen se remarcă şi menţiunea unor segmente în sensibilitatea tradiţională, prin refuzul profilaxiei şi a igenei prin recursul la procedee magice, în continuarea ritualurilor arhaice practicate în vremurile tradiţionale ale ciumei 9 .

8 Ibidem, p. 294-296.

9 Ibidem, p. 298-300.

72

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

73