Sunteți pe pagina 1din 17

CURS ECOLOGIA SI AMENAJAREA PEISAGERA

Lector drd. arh. David Tiberiu

MOTTO

Liniştea profundă a lucrurilor se compune din dinamica peisajelorVictor Hugo

CUPRINS

1.

Ecologia si mediul; 1.a. Ecologia, noţiuni de bază; (curs 1) 1.b. Mediul şi peisajul (curs 2) 1.c. Protecţia mediului şi a peisajului; (curs 3)

5.b. Condiţiile edafice şi sistematizarea verticală;(curs 8) 5.c. Exerciţiu practic; 6.a. Construcţii
5.b. Condiţiile edafice şi sistematizarea verticală;(curs 8)
5.c.
Exerciţiu practic;
6.a. Construcţii funcţionale;
6.b. Construcţii decorative şi mobilier peisagistic;(curs 9)
6.c.
Exerciţiu practic;

2.

Mediul şi peisajul; 2.a. Conceptul de peisaj; 2.b. Scurtă istorie a peisajului; (curs 4)

3.

Dezvoltarea durabilă şi peisajul; 3.a. Planificarea peisageră durabilă; 3.b. Conservarea resurselor peisagistice, pilon al dezvoltării durabile; (curs 5)

4.

Introducere in bazele proiectării arhitecturii peisajere; (curs 6) 4.a. Apariţia unei societăţi care creează peisaj; 4.b. Principii generale de proiectare a peisajelor; 4.c. Noţiuni de bază compoziţionale in arhitectura peisajului; 4.d. Fazele de proiectare unui proiect de amenajare peisageră;

5.

Terenul cadrul general; 5.a. Mărimea, forma şi relieful terenului;(curs 7)

6. Construcţiile specifice peisagistice;

7. Principii de distribuţie spaţială a vegetaţiei in construirea peisajelor; 7.a. Noţiuni, principii şi generalităţi; 7.b. Vegetaţia lemnoasa; (curs 10) 7.c. Vegetaţia erbacee; (curs 11)

1

CURS 1

1. Ecologia si mediul; 1.a. Ecologia, noţiuni de bază;

Ecologia este o ştiinţă de sinteză ce studiază interacţiunea dintre organismele vii şi mediul în care ele trăiesc. Analizează interacţiunea între diferitele sisteme şi ecosisteme (sisteme mixte) şi mediu. Cuvântul ecologie provine din cuvintele greceşti: ecos= casă şi logos= ştiinţă. Cuvântul apare pentru prima dată în cartea biologului Ernest Haeckel (1834-1919) în 1866, reprezentând „studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte, cuprinse în noţiunea darwiniană a luptei pentru existenţă”. “Ecologia este în general înţeleasă ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor plantelor şi animalelor studiate în contextul mediului lor fizic (abiotic) şi biologic (biotic) de viaţă.” - după ing. Andrei Ciolac: Elemente De Ecologie, Curs universitar, Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi. Spre deosebire de Sacchi şi Testard (1971) care spun că „ecologia este disciplina biologică ce studiază raporturile între organisme şi mediul lor înconjurător”, pe măsură ce teoria sistemelor pătrunde în studiul organismelor vii supraindividuale, definirea ecologiei devine mai “sistemică”, Botnariuc şi Vădineanu (1982), definesc astfel ecologia ca fiind studiul „sistemelor supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii, biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor abiotic”.

biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor abiotic”. 1.a.1. INTRODUCERE – NOTIUNI GENERALE; Ecologia în

1.a.1. INTRODUCERE – NOTIUNI GENERALE; Ecologia în zilele noastre utilizează metode şi noţiuni din sfera altor domenii ştiinţifice cum sunt: biologia (în primul rând), climatologia, hidrologia, geologia, fizica, chimia, statistica matematică, cibernetica etc. Aceste conexiuni corelate cu alte ştiinţe şi diversificarea problematicii abordate ne arată că intr-o mare măsură, ecologia este o ştiinţă interdisciplinară. Ecologia ca ştiinţă, nu se ocupă cu studiul individualităţilor biologice, aşa cum fac ramurile biologiei, ci se apleacă asupra sistemelor vii şi asupra mediului ambiant de care acestea depind. Ea studiază distribuţia şi abundenţa organismelor vii, habitatul lor, precum şi interacţiunile dintre ele şi mediu. Totuşi, ecologia în cursul dezvoltării sale rapide creează domenii noi de studiu specifice societăţii moderne, cel al fenomenelor funcţionării şi interacţiunii sistemelor biologice supraindividuale. SISTEMUL este un ansamblu de fenomene şi evenimente independente care este extras din lumea exterioară printr-o acţiune intelectuală arbitrară, vizându-se tratarea acestui ansamblu ca un întreg (tot unitar).- Enciclopedia Universală MATERIA VIE (sisteme biologice) este organizată sub forma sistemelor biologice de diferite grade de complexitate, fapt ce permite ierarhizarea acestora plecând de la criteriul universalităţii. Cu alte cuvinte, totalitatea sistemelor biologice aflate pe acelaşi nivel de organizare cuprinde întreaga materie vie, iar un nivel de organizare a materiei vii nu este altceva decât ansamblul sistemelor vii echivalente.

2

Intre sistemele biologice supraindividuale, există legături genetice,

funcţionale şi teritoriale. Insă ecologia nu se limitează numai la studiul acestor legături „interbiologice”, ci pătrunde şi in legăturile şi interacţiunile sistemului biotic cu abioticul. Studierea acestor sisteme şi relaţiile lor cu substratul abiotic, constituie obiectul studiului ecologic. Elementele componente ale unui sistem sunt diferite, precum şi acţiunea dintre ele; acestea pot fi directe, indirecte, într-un sens sau în mai multe direcţii, “slabe” sau acţiuni “puternice” (Frontier şi Pichod- Viale, 1991), de lungă sau de scurtă durată. Astfel, obiectul de studiu a ecologiei este unul din sistemele cele mai complicate dintre sistemele dezvoltate în ultimul secol, având în vedere compoziţia largă de subsisteme ce alcătuiesc sfera

compoziţia largă de subsisteme ce alcătuiesc sfera pe interacţiunilor de bază ( Figura 3. ) specifică
pe
pe

interacţiunilor de bază

(Figura 3.)

specifică acestei ştiinţe. Componentele de bază a ecologiei sunt cele trei domenii complexe Figura 3. a existenţei pe Terra şi anume: sisteme abiotice, biotice şi culturale (ABC) care de fapt alcătuiesc sistemul general (deşi este recunoscut faptul că unii biologi ar contesta necesitatea acestei complexităţi, concentrându-se mai mult pe componenta biotică).

BIOSFERA cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ. Biosfera, numită şi Ecosfera, este învelişul de viaţă al pământului, sau

partea însufleţită a Terrei, întinsă de pe fundul oceanelor până în vârful munţilor, din peşterile întunecoase până în văzduh.

munţilor, din peşterile întunecoase până în văzduh. Descompusă componentele ei abiotice, Biosfera cuprinde:

Descompusă

componentele ei abiotice, Biosfera cuprinde:

Litosfera,

Troposfera,

Hidrosfera.

ECOSISTEMUL: (Figura 4 si 5.) este de fapt imbinarea celor două subsisteme

complexe şi anume:

Biotopul este totalitatea factorilor abiotici,

Figura 4.

3

biocenoza, reprezintă un nivel de organizare al materiei vii, format din populaţii legate teritorial şi bazate pe studiul interacţiunii acestor populaţii.

1.a.2. CONCEPTUL DE BIOTOP;

acestor populaţii. 1.a.2. CONCEPTUL DE BIOTOP; de din direcţi, ce acţionează nemijlocit asupra
de din direcţi, ce acţionează nemijlocit asupra organismelor vii; de existenţă, care sunt absolut necesari
de
din
direcţi, ce acţionează nemijlocit asupra organismelor vii;
de existenţă, care sunt absolut necesari supravieţuirii: lumina,
aerul, apa etc.
de influenţă, care intervin uneori, fără a fi necesari existenţei
vieţuitoarelor: inundaţiile, poleiul, o furtună etc.

Conceptul

biotop, cum am văzut,

este unul

subsistemele de bază al

Figura 5.

ecosistemului care cuprinde totalitatea factoriilor externi de natură abiotică ce afectează organismele vii. Biotopul este mediul anorganic, abiotic fizico-chimic, în care populaţiile componente ale biocenozei, comunităţile de plante, animale şi microorganisme trăiesc, se dezvoltă şi se reproduc. Aceste specii sunt supuse presiunii mediului abiotic, în toate zonele geografice ale arealului (suprafaţa specifică de răspândire a unei/unor specii de plante/animale) lor, prin acţiunea factorilor mediului abiotic, cum sunt climatul, umiditatea (existenţa apei), lumina, substanţele nutritive ale solului etc.

Principalii factori abiotici (foarte pe scurt) după modul lor de acţiune:

indirecţi, care se manifestă prin modificarea modului de intervenţie al altor factori (umiditatea şi vântul, pot modifica acţiunea temperaturii asupra organismelor);

Factori geografici:

Poziţia geografică pe glob (latitudinea şi longitudinea)

Altitudinea (ce stabilesc de fapt etajele bioclimatice) (Figura 6.)

Factori mecanici:

nturile

Gravitaţia

Presiunea atmosferică

Factori fizici:

Radiaţia solară incidentă Pentru ecosistemele naturale, principala sursă de lumină şi energie termică este radiaţia solară. Cum ştim, lumina perceptibilă de

4

organele de simţ ale organismelor este numai o fracţiune din spectrul larg al radiaţiei electromagnetice care include undele radio,

al radiaţiei electromagnetice care include undele radio, • • în zonele nordice: în zonele temperate: în

în zonele nordice: în zonele temperate: în zonele tropicale: 40 000 – 50 000 cal/cm2;
în zonele nordice:
în zonele temperate:
în zonele tropicale:
40 000 – 50 000 cal/cm2;
80 000 – 15 000 cal/cm2;
mai mult de 200 000 cal/cm2.

Figura 6. microundele, radiaţiile infraroşii, lumina vizibilă, radiaţiile ultraviolete, razele x şi razele gamma. Această energie este

absorbită in mod diferit de către organisme, ea asigurănd existenţa speciilor. Valorile ce se înregistrează la diferite latitudini sunt foarte diferite şi au următoarele valori medii anuale:

Temperatura Temperatura este definită de către ecologi ca o particularitate a unui corp care determină transferul de căldură la sau de la alte corpuri. În altă accepţie, temperatura este media energiei cinetice a moleculelor unei substanţe datorate agitaţiei termice. Dacă vom considera temperatura optimă pentru o populaţie, atunci ne vom referi la acea valoare sau mai precis, la acel interval de valori ale temperaturii la care procesele metabolice (cele care implică dezvoltarea creşterea şi reproducerea) ale indivizilor componenţi se derulează cu pierderi minime de căldură. Apa Apa reprezintă un factor al mediului abiotic, atunci când ne referim la ecosistemele terestre, şi formează ea însăşi un biotop, biotopul ecosistemelor acvatice, adică mediul abiotic în care organismele acvatice trăiesc. Ca substanţă chimică, apa are câteva caracteristici de natură fizico-chimică ce îi conferă proprietăţi cu implicaţii fundamentale asupra vieţii pe Pământ. Există o legătură directă între structura ordonată a apei, datorată punţilor de hidrogen şi temperatură. Astfel,

5

la temperatura de 00C, circa 85% din legăturile de hidrogen sunt în permanenţă active, în timp ce la o valoare a temperaturii de peste 400C, sunt permanent stabile numai 50% din punţile de hidrogen. Astfel la o temperatura a apei de peste 400 C, apa nu mai prezintă o structură "ordonată". Din acest motiv, valoarea de 400C, este uneori considerată ca fiind un "al doilea punct de topire a apei", cu implicaţii biologice extrem de importante asupra animalelor superioare, mai ales homeoterme, care au temperatura corpului relativ constantă în jurul valorii de 370C. Dar apa are şi alte caracteristici cum este „unicitatea”, de o importanţă deosebită la nivel global. Apa are o căldură specifică (adică, cantitatea de energie necesară pentru încălzirea unui gram de apă cu un grad) relativ mare, ceea ce determină ca atât încălzirea, cât şi răcirea ei să se realizeze treptat. Astfel apa eliberarează treptat energia înmagazinată de imensele mase de apă oceanică, ceea ce determină reducerea vitezei de răcire (sau încălzire) a unor mari zone geografice, influenţând astfel climatul global şi având rolul de moderator al climatului planetei. Biotopul acvatic: apa este ea însăşi un mediu de viaţă pentru un imens număr de organisme, cu biotopuri specifice care determină funcţionarea unor ecosisteme extrem de complexe, numite ecosisteme acvatice.

ecosisteme extrem de complexe, numite ecosisteme acvatice. • Oxigen Pentru lumea vie, oxigenul are un rol
ecosisteme extrem de complexe, numite ecosisteme acvatice. • Oxigen Pentru lumea vie, oxigenul are un rol

Oxigen Pentru lumea vie, oxigenul are un rol esenţial în respiraţie. În funcţie de capacitatea organismelor de a folosi în respiraţie oxigen molecular liber sau inclus în substanţe organice, fiinţele vii se grupează în aerobe (majoritatea plantelor şi animalelor pluricelulare şi o parte din cele monocelulare) şi anaerobe (unele microorganisme). (Figura 7. )

Factori climatici Majoritatea factorilor abiotici sunt Figura 7. interdependenţi, în sensul că, acţiunea unora influenţează amplitudinea cu care se manifestă alţi factori de mediu. De exemplu, presiunea atmosferică este dependentă de temperatură, cantitatea de oxigen conţinut în apă depinde de temperatură şi de mişcările apei etc. Manifestarea complexă şi corelată a principalilor factori fizici ai mediului determină la scară locală, regională sau globală ceea ce denumim generic climă sau climat. Un exemplu elocvent ar fi tendinţa de încălzire globală a Terrei şi care este demonstrată de creşterea temperaturii medii la suprafaţa planetei.

Factor de sol si subsol

6

Viaţa organismelor terestre este de neconceput în lipsa solului. Acesta

terestre este de neconceput în lipsa solului. Acesta Figura 8. Figura 9 . constituie sursa de
terestre este de neconceput în lipsa solului. Acesta Figura 8. Figura 9 . constituie sursa de
Figura 8.
Figura 8.

Figura 9.

constituie sursa de substanţe minerale şi de apă necesar plantelor, biotopul animalelor. Ecosistemele au condiţii edafice (edafic = tipurile genetice de sol, caracteristicile şi relaţiile lor cu flora şi fauna) diferite in zonele geografice determinate, care este reprezentat prin diferite profile transversale caracteristice de sol (secţiuni caracteristice) (Figura 8 şi 9). 1.a.3. BIOCENOZA; Este sistemul biologic supraindividual care presupune coexistenţa într-un

anumit mod a unor populaţii diferite de plante, animale şi microorganisme, diferenţiate funcţional şi în acelaşi timp interdependente, la nivelul căruia se manifestă o caracteristică fundamentală şi anume, existenţa relaţiilor interspecifice. Biocenoza reprezintă componenta vie a ecosistemului (comunitatea de plante şi animale). Conceptul de biocenoză este lansat în literatura de specialitate de Mobius (1877) ca urmare a studiilor asupra unor asociaţii de organisme acvatice şi a relaţiilor acestora cu mediul lor. Biocenoza este interpretată ca o anumită

comunitate de organisme

Figura 10.

(plante şi animale) care îşi desfăşoară activitatea pe un anumit areal (mediu) la care sunt adaptate şi între care există relaţii speciale, care conferă comunităţii o coeziune sistemică. Acest fapt permite sistemului biologic astfel alcătuit să funcţioneze ca un întreg capabil să se modifice în funcţie de variaţia condiţiilor de mediu şi modificarea structurii sale ca urmare a acţiunii diverşilor factori ecologici.

de variaţia condiţiilor de mediu şi modificarea structurii sale ca urmare a acţiunii diverşilor factori ecologici.

7

La nivelul biocenozei, ca rezultat al relaţiilor dintre specii sau populaţii ale diferitelor specii, se manifestă o altă caracteristică a acestui tip de sistem biologic şi anume productivitatea biologică. Elementul fundamental al manifestării vieţii este reprezentat de individul biologic, deci de organism. Pornind de la această premisă, sistemele biologice se pot clasifica în cinci nivele ierarhice:

1. Nivelul individual, include biosistemele de organisme vii, animale sau vegetale; 2. Nivelul populaţional, include sistemele supraindividuale, ce au origine comună, populaţii de plante sau animale, care aparţin aceleiaşi specii; (sisteme biologice supraindividuale, care includ mai multe organisme); 3. Nivelul comunităţi biocenotic (biocenoze), include comunităţi de plante şi animale ca sisteme biologice complexe, adică în care există relaţii interspecifice, în care organismele Figura 11. aparţin unor specii diferite de plante şi animale; ceea ce reprezintă de fapt componenta vie a ecosistemului; 4. Nivelul biomic, include sisteme complexe superioare, formate de asociaţii de biocenoze adiacente aflate în interacţiune intr-un spaţiu geografic (de regulă) mai extins. 5. Nivelul biosferei, este reprezentat de ansamblul vieţii pe Pământ, adică de sistemul biosferei, care este alcătuită de totalitatea ecosistemelor complexe ale Pământului, (împreună conţin toate formele sub care se manifestă viaţa).

conţin toate formele sub care se manifestă viaţa). 1.a.4. BIOMUL este o comunitate biotică caracterizată
conţin toate formele sub care se manifestă viaţa). 1.a.4. BIOMUL este o comunitate biotică caracterizată

1.a.4. BIOMUL este o comunitate biotică caracterizată prin existenţa unor populaţii dominante de plante şi animale, ce trăiesc într-un anumit climat specific, de regulă fiind zone geografice mai extinse. Biomul poate fi privit ca o asociaţie de biocenoze adiacente din punct de vedere geografic ceea ce le conferă particularităţi distincte. Deoarece, iniţial definirea biomului a fost aceea de „formaţiuni si asociaţii a florei cu fauna lor specifica”, majoritatea biomilor sunt denumiţi după tipul vegetaţiei dominante. Biomii determinaţi de poziţia geografică şi de climatul specific, anume pe Terra, sunt diferiţi şi includ variate formaţiuni de păduri, întinderi ierboase (savana, stepă, tundră etc.), zonă de deşert şi chiar şi diferite zone acvatice (lacuri, bălţi, mlaştini, zone umede). Iată că, altfel spus, putem să spunem că de fapt este vorba de peisajul de pădure, peisajul de savană şi tundră sau peisajul de deşert. Organismele componente ale acestui nivel de sistem (biom) aparţin unor specii care răspund aproximativ similar la modificările factorilor de mediu, şi ceea ce provoacă o dezvoltare similară, care de fapt va caracteriza “peisajul”. Astfel un tip

8

de biom ar fi pădurile boreale de conifere, care se întind între paralelele 45 şi 57 grade latitudine nordică. Peisajul este dominat de Brad, brad alb, argintiu, canadian (Abies balsamea), Pin, pin alb, american, tropical, (Pinus resinosa, Picea glauca, Pinus strobus, Pinus ponderosa) etc. Litiera adâncă deasupra

strobus, Pinus ponderosa) etc. Litiera adâncă deasupra Figura 12. solului pădurilor boreale (din emisfera
strobus, Pinus ponderosa) etc. Litiera adâncă deasupra Figura 12. solului pădurilor boreale (din emisfera

Figura 12.

solului pădurilor boreale (din emisfera nordică), este caracterizată de o descompunere lentă a materiei organice, unde solul prezintă un deficit de substanţe minerale datorită precipitaţiilor. Plantele situate la nivelul inferior sistemului sunt mai puţin bogate, datorită filtrării puternice a

energiei solare de către coroanele coniferelor. (Figura 12.) Un alt biom foarte cunoscut în Romania este format din pădurile de foioase din zonele temperate. Plantele dominante sunt speciile ca Fagul (Fagus sp.), Arţarul (Acer sp.), Quercus sp., Ulmul (Ulmul, Ulmus sp.), Plopul (Populus sp., Salix sp.) etc. Din păcate aceste păduri au fost mult reduse şi transformate în zone agricole sau zone urbane, datorită condiţiilor climatice favorabile în care se poziţionează. Plantele aflate la nivelul inferior sunt bogate şi bine dezvoltate deoarece energia solară pătrunde abundent la nivelul solului.

energia solară pătrunde abundent la nivelul solului. Precum flora aşa şi fauna, Figura 13. este bogată

Precum flora aşa şi fauna,

Figura 13.

este bogată în ierbivore, carnivore şi unele specii de reptile şi amfibieni.

Materialele organice de pe sol se descompun repede, are o litieră relativ subţire şi un sol fertil. (Figura 13.)

1.a.5. POPULAŢIA; Orice individ biologic aparţine unei specii, termen care reprezintă unitatea fundamentală cu care se operează în sistematică. Din punct de vedere ecologic, specia este unitatea funcţională formată din indivizi, care au aceeaşi origine şi care îndeplinesc aceeaşi funcţie în activitatea ecosistemului. Populaţia este un sistem de indivizi care aparţine aceleiaşi specii şi care ocupă acelaşi biotop. Populaţia este cea mai simplă formă de

9

organizare a unui sistem viu. Foarte adesea se utilizează noţiunea de populaţie în mod eronat. De exemplu, este greşit să se vorbească despre "populaţia de păsări din pădurea X" sau de "populaţia de peşti din balta Y", deoarece referirea este prea largă, cuprinzând mai multe specii. Termenul se foloseşte corect, atunci când, ne referim la "populaţia de lăstari din pădurea X" sau la "populaţia de roşioare din balta Y". Problema majoră în ecologia populaţiei este însă reprezentată în încercarea de a deriva caracteristicile populaţiei din caracteristicile individuale, şi procesele populaţionale din procesele caracteristice indivizilor. În acest sens, este de asemenea foarte important să se considere că, organismele componente ale unei populaţii sunt echivalente din punct de vedere ecologic. Aceasta este principala axiomă a ecologiei populaţionale şi presupune următoarele:

exemplarele unei populaţii aflate într-un stadiu particular al ciclului lor de viaţă sunt implicate în acelaşi set de procese ecologice; ratele de derulare ale proceselor, sau probabilitatea evenimentelor ecologice sunt în general aceleaşi, dacă organismele se află în acelaşi mediu. Habitatul Habitatul reprezintă porţiunea dintr-un ecosistem, ocupată de indivizii unei anumite populaţii. Deoarece în cadrul ecosistemului, habitatele oferă toate condiţiile optime de viaţă unei populaţii, într-o biocenoză există atâtea habitate câte specii sunt. Habitatele pot fi izolate una de alta sau intersectate. (Figura 14 si 15.) În ultimele două decenii au fost elaborate la nivel european mai multe sisteme de clasificare a habitatelor, având ca scop evidenţierea diversităţii ecosistemelor ce alcătuiesc învelişul viu spontan (în parte natural, în parte antropizat) care s-a mai păstrat pe continent. Unele dintre aceste sisteme de clasificare a habitatelor sunt mai Figura 14. detaliate, de exemplu CORINE (1991), Palaearctic Habitats (1996, 1999) şi Eunis (1997-2005), iar altele mai sumare, incluzând numai acele tipuri de habitate a căror conservare necesită adoptarea unor măsuri specifice, de exemplu: Emerald (2000), Directiva Habitate (1992, amendată în 1999 şi

2002).

Habitate (1992, amendată î n 1999 ş i 2002). • indivizii unei populaţii urmează acelaşi ciclu

indivizii unei populaţii urmează acelaşi ciclu de viaţă;

unei populaţii urmează acelaşi ciclu de viaţă; În afara sistemelor de clasificare a habitatelor existente

În afara sistemelor de clasificare a habitatelor existente pentru Europa, în majoritatea ţărilor au fost dezvoltate sisteme naţionale de clasificare a habitatelor sau a ecosistemelor. În unele cazuri acestea sunt unitare, luând în considerare toate categoriile de acoperire ale terenului,

10

dar cel mai frecvent se referă doar la o singură categorie: păduri, pajişti, mlaştini, terenuri degradate şi neproductive, habitate acvatice etc. Începând cu Programul CORINE, s-a încetăţenit în Europa termenul de habitat care, stricto senso, înseamnă loc de viaţă, adică mediul abiotic în care trăieşte un organism sau o biocenoză distinctă. Acest mediu este un geotop căruia îi corespunde un ecotop, iar acest ecotop transformat de biocenoză este un biotop. În această accepţiune este definit habitatul în lucrările clasice de biologie şi ecologie, inclusiv în unele dicţionare (exemplu: www.Biology- Online.org/dictionary/habita ts). Dar, în accepţiunea care i s-a dat în programul CORINE şi apoi în celelalte sisteme de clasificare ce au urmat, prin habitat s-a înţeles, de fapt, un ecosistem, adică un ,,habitatstricto senso şi biocenoza corespunzătoare care îl ocupă.

senso ş i biocenoza corespunză toare care îl ocupă . Analizând, în continuare, Figura 15. termenul
Analizând, în continuare,
Analizând, în continuare,

Figura 15.

termenul habitat în sensul larg, în care este utilizat în inventarele europene, rezultă că nu este vorba despre habitat individual, ci despre toate habitatele (respectiv ecosistemele) care au aceleaşi biocenoze. Este, aşadar, vorba despre un tip de habitat (ecosistem). În ceea ce priveşte caracterizarea habitatelor, trebuie precizat că pentru descrierea „locului de viaţă” (habitatul în sens strict) s-a folosit termenul de staţiune. Biocenozele au putut fi caracterizate doar prin compoziţia, structura şi specificul ecologic al fitocenozei deoarece, până în prezent, datele referitoare la zoocenoză şi microcenoză sunt relativ puţine şi disparate. Straturile Dacă pe orizontală habitatele sunt mai mult sau mai puţin omogene intr-o zonă climatică dată si pe un spaţiu relativ redus, pe verticală stratificarea ecosistemului este mult mai fragmentată. Straturile sunt părţi structurale ale ecosistemului, suprapuse pe vertical, formând grupuri de sinuzii (asociaţie de animale sau de plante mai mică decât biocenoza, cu un areal limitat) care se deosebesc între ele prin distribuţia factorilor fizici, prin cantitatea de substanţa vie, prin combinaţia de specii şi prin fizionomie ecologică. Prin stratificare se realizează un grad mai mare de specializare trofică (referitor la nutriţia ţesuturilor şi/sau organismelor) a faunei. Câteva exemple de straturi pentru ecosisteme terestre bine constituite:

11

dure: orizontul mineral; stratul de dezagregare si concentrare; dure: orizontul mineral; stratul de dezagregare si concentrare;

orizontul organic (stratul de humus, pantoma, planseul); zona plantelor ierboase; arbuşti (subarboret); arbori (arboret);

fânaţ: orizontul mineral; stratul de dezagregare si concentrare; : orizontul mineral; stratul de dezagregare si concentrare;

stratul de pamânt cu profile de rădăcini; stratul ierburilor scunde; stratul ierburilor înalte;

lac: zona de fund (a adâncurilor, de descompunere); zona

plantelor submerse; stratul plantelor plutitoare; zona stufului; zona de islaz. Stratificarea pe verticală la nivelul unei păduri. Straturile de vegetaţie de la nivelul solului sunt însoţite de o stratificare şi a reprezentanţilor celorlalte regnuri (cea mai mare categorie sistematică în biologie; cele trei diviziuni ale naturii: animal, vegetal şi mineral ale viului).

☼
ale naturii : animal, vegetal şi mineral ale viului ). ☼ Figura 16. I - stratul
ale naturii : animal, vegetal şi mineral ale viului ). ☼ Figura 16. I - stratul

Figura 16. I - stratul hipogeu mineral; (Figura 16.) II - stratul hipogeu organic al solului (dupa Stugren, 1965) (1 - larve de insecte; 2 - ciuperci; 3 - micromicete; 4 - bacterii; 5 - enchitreide si nematode; 6 - protozoare; 7 - lumbricide; 8 - miriapode); III - stratul epigeu

12

inframuscinal = patoma (constituit din muşchi şi licheni; A - colembole; B - izopode); IV - stratul ierbos de talie mică (specii de plante de talie mică; specii de animale vertebrate care trăiesc numai pe sol; ex. căprioara); V - stratul ierbos de talie înaltă şi arbuşti (include şi speciile de insecte şi păsări ce zboară la acest nivel); VI - stratul arboricol; VII - coronamentul (e, f - specii de animale caracteristice ca mediu de viaţă pentru acest nivel)

1.a.6. ECOSISTEMUL; Traversând aceste trepte de sisteme ecologice, ajungem la nivelul ecosistemului, ceea ce nu este altceva decât unitatea elementară a biosferei. (Ecologiştii spun că la acest nivel se realizează şi producţia biologică.) După dr. ing. Andrei Ciolac, termenul de ecosistem a fost introdus pentru prima dată în 1935 de ecologul britanic Sir Arthur George Tansley. Concepţia ecologică modernă stabileşte mai multe categorii de structuri ale ecosistemului. Cel mai uşor de identificat este modalitatea de stratificare a ecosistemului, deoarece cele mai multe ecosisteme prezintă două straturi principale: autotrof şi heterotrof. Stratul autotrof, alcătuit din totalitatea populaţiilor de plante, este situat superior şi beneficiază de accesul necondiţionat la radiaţia solară luminoasă, ceea ce presupune o mai mare eficienţă a procesului de fotosinteză şi deci o producţie primară (producţie de substanţă organică) ridicată. Stratul heterotrof este alcătuit din organisme, care nu au acces la energia luminoasă (fără plante) şi este dependent de existenţa organismelor autotrofe în scopul, asigurării necesarului energetic. Ecosistemele sunt foarte variate în complexitatea lor teritorială. Un teritoriu geografic poate să fie compus din una sau mai multe ecosisteme. Cu cât mai bogat şi generos este biotopul şi implicit biocenoza, cu atât mai multe ecosisteme pot exista pe un teritoriu geografic. De exemplu, o insulă din zona tropicală poate avea un ecosistem format de zonă mlăştinoasă a asociaţiilor mangroviere şi un ecosistem subacvatic, reprezentat de recifurile Figura 17. coraligene cu biocenozele aferente, dar şi un biom de pădure umedă tropicală, definind un alt ecosistem pe insulă. Foarte simplu, ecosistemele sunt clasificate în:

Ecosisteme naturale: în care omul nu a intervenit. Ele pot fi:

Foarte simplu, ecosistemele sunt clasificate în: • Ecosisteme naturale: în care omul nu a intervenit. Ele
Foarte simplu, ecosistemele sunt clasificate în: • Ecosisteme naturale: în care omul nu a intervenit. Ele

13

☼ ☼

Terestre şi Acvatice (Figura 17)

Ecosisteme antropizate: care sunt făcute prin contribuţia omului.

Ecosistemele antropizate se extind încontinuu fiind în strânsă legătură cu dezvoltarea societăţii omeneşti. Exemple de ecosisteme antropizate:

culturi agricole, livezile, lacurile de acumulare etc. Zona de întrepătrundere a două ecosisteme se numeşte ecoton, de exemplu o păşune naturală şi un ecosistem agricol. Astfel observăm faptul că ecosistemul nu se reduce la o relaţie simplă de genul: biotop + biocenoză = ecosistem. „Populaţiile din componenţa biocenozei sunt capabile nu numai să suporte rigorile mediului ambiant (biotopului) ci să-l şi transforme, ceea ce determină noi interacţiuni între specii (interacţiuni indirecte) conducând la definirea unui sistem complex de interacţiuni ale speciilor între ele şi ale speciilor cu mediul. Acest tip de sistem reprezintă sistemul ecologic sau ecosistemul.” spune dr. ing. Andrei Ciolac. În funcţie de eficienţa productivităţii primare a ecosistemului, ceea ce depinde în mare măsură de existenţa anumitor substanţe active (de exemplu clorofila), sunt câteva categorii de ecosisteme, în care de fapt se pot include câteva tipuri de peisaje. De exemplu:

ecosistem autotrof - ecosistem în care predomină activitatea plantelor verzi, şi care se poate autosusţine.
ecosistem autotrof - ecosistem în care predomină activitatea
plantelor verzi, şi care se poate autosusţine.

ecosistem heterotrof - ecosistem în care predomină activitatea organismelor consumatoare.

- ecosisteme de lumină, caracterizate de existenţa unor straturi vegetale cu o dezvoltare pe verticală, cu concentraţia de clorofilă la nivelul superior. Exemple de astfel de ecosisteme sunt culturile agricole, sau culturile experimentale expuse iluminării artificiale abundente. - ecosisteme stratificate, un alt ecosistem gen „peisaj” in care s-ar include toate tipurile de păduri, vegetaţia ierboasă înaltă şi pomicultura. Astfel, profilul pădurii într-o secţiune prezintă trei nivele: nivelul superior, mediu şi nivelul inferior, fiecare cu caracteristicile sale speciale de existenţă şi dezvoltare. (Figura 18) Un ecosistem nu are graniţe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari (deşertul Sahara), sau dimensiuni foarte mici (un iaz). O altă clasificare a ecosistemelor:

ecosistem tânăr - ecosistem în care producţia plantelor verzi întrece consumul organismelor heterotrofe.

ecosistem matur - ecosistem în care producţia plantelor verzi este aproximativ egală cu cea a organismelor consumatoare.

ecosistem natural - ecosistem care a apărut spontan, prin lupta pentru existenţă a speciilor vegetale şi animale, în care omul nu a avut nici un rol în modificarea densităţii, abundenţei şi diversităţii organismelor.

ecosistem antropogen - ecosistem în care intervenţia omului este parţială sau majoritară.

14

ecosistem uman - ansamblul planetar în interacţiune al populaţiilor umane, împreună cu factorii de mediu.

Din analiza dezvoltată mai sus, ne dăm seama că peisajul natural (nu cel antropizat) s-ar putea încadra în noţiunile ecologiste din sfera biotopului în combinaţie cu biocenoza. Definînd bine substratul mediului fizico- chimic, noţiunea de biotop, în care, sau pe care se îmbină organic componentele, comunităţile de plante animale şi microorganisme, care se dezvoltă şi se reproduc, putem ajunge la un tablou care la prima vedere ne-ar părea un peisaj.

la un tablou care la prima vedere ne- ar părea un peisaj. Însă î ncadrarea Peisajului

Însă încadrarea Peisajului în tabloul biosistemelor şi ierarhizarea lui pe aceste nivele, sunt mai complicate, având în vedere complexitatea ecosistemelor componente pe scena peisajului pană la complexitatea încărcăturii estetice a desfăşurării peisajului în spaţiu şi în timp, sau perceperea şi trăirea diferitelor emoţii pe care ni le provoacă peisajul, componente care depăşesc complet competenţa ecologiei.

CLISEE

ETAJELE DE VEGETATIE (ETAJE BIOCLIMATICE) (I)

Imagini:

ETAJELE DE VEGETATIE (ETAJE BIOCLIMATICE) (I) Imagini: Explicaţii: Etajul bioclimatic, reprezintă un areal
ETAJELE DE VEGETATIE (ETAJE BIOCLIMATICE) (I) Imagini: Explicaţii: Etajul bioclimatic, reprezintă un areal

Explicaţii:

Etajul bioclimatic, reprezintă un areal determinat altitudinal prin modificările produse de relief (factor orografic), sol (factor edafic) şi de climă (factor climatic). La nivelul unui etaj bioclimatic predomină o anumită specie de plante sau anumite formaţii vegetale. În condiţiile general-climatice de la noi, odată cu creşterea altitudinii, se observă o schimbare evidentă a fitocenozelor (biocenoze formate din populaţii vegetale), formându-se etaje distincte, în care flora forestieră, dar şi cea ierboasă, este diferenţiată.

15

ETAJELE DE VEGETATIE (II) Imagini:

ETAJELE DE VEGETATIE (II) Imagini: Explicaţii: Începân d de la altitudinea de 350 – 400 m,
ETAJELE DE VEGETATIE (II) Imagini: Explicaţii: Începân d de la altitudinea de 350 – 400 m,
ETAJELE DE VEGETATIE (II) Imagini: Explicaţii: Începân d de la altitudinea de 350 – 400 m,
ETAJELE DE VEGETATIE (II) Imagini: Explicaţii: Începân d de la altitudinea de 350 – 400 m,
Explicaţii:
Explicaţii:
ETAJELE DE VEGETATIE (II) Imagini: Explicaţii: Începân d de la altitudinea de 350 – 400 m,

Începând de la altitudinea de 350400 m, gorunul (Quercus petrae) se răreşte şi se amestecă cu fagul (Fagus sylvatica), formând păduri mixte. Apoi fagul preia controlul, până pe la 700-1000 m altitudine, înălţime de la care intră în amestec cu molidul (Picea abies). Altitudinal, fagul începe să îşi facă apariţia de la 350 m şi rămâne prezent până la 1400 m.

16

ETAJELE DE VEGETATIE (III) Imagini:

ETAJELE DE VEGETATIE (III) Imagini: Explicaţii: (Salix Depăşind limita superioară a molidişurilor, vegetaţia
ETAJELE DE VEGETATIE (III) Imagini: Explicaţii: (Salix Depăşind limita superioară a molidişurilor, vegetaţia
Explicaţii: (Salix
Explicaţii:
(Salix
ETAJELE DE VEGETATIE (III) Imagini: Explicaţii: (Salix Depăşind limita superioară a molidişurilor, vegetaţia

Depăşind limita superioară a molidişurilor, vegetaţia lemnoasă

devine scundă, neforestieră, formată din: molizi (Picea abies) piperniciţi şi zdrenţuiţi, jneapăn (Pinus mugo), ienupăr pitic (Juniperus sibirica), salcie pitică

reticulata,

Salix herbaceea), smârdar sau bujor de munte (Rhododendron kotschyi), afin (Vacinum myrtillus), merişor de munte (Vacinum vitis-idaea), azaleea de munte (Loiseleuria procumbens) şi brăduţ roşu sau coacăz (Bruckenthalia spiculifolia

17