Sunteți pe pagina 1din 18

Toatã Scriptura e inspiratã de Dumnezeu:

Gânduri despre Canonul Vechiului Testament

Joel Kalvesmaki

Acest articol a fost tradus cu acordul autorului. Originalul se gaseste la http://arts-


sciences.cua.edu/ecs/jdk/vtcanon.htm
Tradus în limba româna de Marian Radulescu

Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu si de folos spre învãtãturã, spre mustrare,
spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate; astfel ca omul lui Dumnezeu sã fie
desãvârsit, bine pregãtit pentru orice lucru bun. (II Tim 3:16)

La ce Scripturi se referea Sf. Pavel când i-a scris acestea Sf. Timotei? Se referea
el la cele 66 de cãrti ce alcãtuiesc astãzi Biblia pe care o citesc crestinii dupã
Evanghelie? Ce a vrut Pavel sã spunã prin “toatã”?

Eram pe deplin convins de canonul Protestant al Vechiului Testament pânã când


am cercetat ce se ascunde în spatele lui. Ceea ce aveam sã descopãr nu mi-a
plãcut deloc. Dar totusi, aceasta m-a adus într-o relatie mai adâncã si mai bogatã
cu Iisus Hristos. Dacã esti un crestin refractar la îndreptarea teologicãs, atunci
aceste eseuri îti vor aduce supãrare. Dar dacã inima ta tânjeste sã cunoascã si
sã trãiascã credinta crestinã, atunci cele ce urmeazã ar putea fi un nou si
surprinzãtor început în relatia ta cu Dumnezeu.

În primul eseu vom examina îndeaproape canonul Scripturilor pe care le-au citit
Apostolii, punându-l fatã în fatã cu presupunerile pe care le fac îndeobste
Evanghelicii de azi. În eseul al doilea ("Nu mai adãugati la Cuvintele Lui") ne vom
concentra asupra canonului Noului Testament si vom aborda chestiunea
autoritãtii în crestinism.

***

În scrisoarea cãtre Sf. Timotei, Sf. Pavel nu se referã la Noul Testament – la


vremea aceea cãrti precum Faptele Apostolilor si Apocalipsa nu erau încã scrise.
Chiar si ceea ce fusese deja scris abia începuse sã circule prin diferite biserici,
primele fiind cele din bazinul Mãrii Egee. Cu toate acestea, ca Evanghelici, am
vrea ca acest pasaj sã includã si Noul Testament de vreme ce e unul din putinele
versete ce sustin în mod direct învãtãtura noastrã despre inspiratia Bibliei.

Sf. Pavel s-a gândit desigur la Vechiul Testament când a scris acest pasaj.
Vechiul Testament se citea în sinagogã si prin el s-au format întru neprihãnire Sf.
Pavel, Timotei si multi alti crestini din Biserica primarã. Dar sã nu uitãm cã si Sf.
Pavel si Timotei foloseau Septuaginta - traducerea greacã a Vechiului Testament
alcãtuitã în secolul al III-lea î.Hr.

Originea Septuagintei

"Septua… ce?" Evanghelici fiind, multi dintre noi nu am auzit de Septuaginta


decât în trimiterile evazive fãcute de unii pastori si predicatori mai scoliti. Si chiar
dacã, putin probabil, am auzit, nu ne-a rãmas în memorie. Septuaginta însã e
atât de importantã pentru credinta noastrã, încât fãrã ea mesajul Noului
Testament nu ar fi pe deplin înteles.

Septuaginta a fost îndeobste recunoscutã drept traducerea greacã autorizatã a


Scripturilor iudaice si era cititã în sinagogile si bisericile din lumea elenã.
Majoritatea citatelor din Vechiul Testament pe care le gãsim în Noul Testament
sunt bazate pe Septuaginta, nu pe versiunea iudaicã a Scripturilor. De un interes
deosebit este felul în care Pavel foloseste Septuaginta. Ca student a lui
Gamaliel, e de presupus cã avea cunostintã de diferenta dintre versiunea
greceascã si cea iudaicã a Scripturii.
Multi cercetãtori sunt sceptici în ceea ce priveste detaliile fabuloase tesute în
jurul traducerii Septuagintei, dar au acceptat pânã la urmã faptele istorice de
necontestat. Citatul de mai jos dintr-un autor crestin anonim din secolul al II-lea
sau al III-lea nu numai cã ne relateazã întreaga poveste, dar reflectã si câteva
opinii populare ale primilor crestini asupra acestui subiect.

Dacã cineva spune cã scrierile lui Moise si ale celorlalti profeti au fost de
asemenea scrise în greacã, ar trebui sã citeascã si istoriile profane, si astfel sã
afle cã Ptolemeu, faraonul Egiptului, atunci când a construit biblioteca din
Alexandria si a înzestrat-o cu cãrti din fiecare parte a lumii, a auzit apoi cã
strãvechi povestiri scrise în ebraicã se mai pãstrau încã; dorind sã le afle
continutul, a trimis dupã saptezeci de întelepti din Ierusalim cunoscãtori de
greacã si ebraicã si i-a însãrcinat cu traducerea acelor cãrti; si pentru ca sã-si
poatã duce la bun sfârsit, în tihnã si cât mai grabnic traducerea, Ptolemeu a dat
poruncã sã se construiascã nu în cetate, ci cale de sapte stadii tot atâtea cãsute
câti traducãtori fuseserã angajati, astfel ca fiecare sã poatã redacta propria sa
traducere; de asemenea, a poruncit strãjerilor însãrcinati cu paza traducãtorilor
sã le ofere sprijin în toate, dar sã le interzicã orice comunicare, temându-se cã
dacã ar vorbi între ei, ar putea influenta într-un fel sau altul exactitatea traducerii.

Iar când a auzit cã cei saptezeci de traducãtori nu numai cã au gãsit acelasi


sens, dar au folosit aceleasi cuvinte, cã au întrebuintat nu numai acelasi cuvânt,
ci au scris aceleasi lucruri despre aceleasi lucruri, Ptolemeu a fost cuprins de
uimire si a înteles cã traducerea a fost scrisã printr-o putere divinã, iar autorii ei
sunt vrednici de toatã cinstea, ca alesi ai lui Dumnezeu; rãsplãtindu-i cu
numeroase daruri, le-a poruncit apoi sã se întoarcã în tara lor. Tot minunându-
se, cum era si firesc, în fata cãrtilor, le-a considerat în cele din urmã sfinte si le-a
consacrat în acea bibliotecã. Aceste lucruri, voi bãrbati ai Greciei, nu sunt basme
si nici nãscociri omenesti; noi însine, fiind în Alexandria, am vãzut cu ochii nostri
rãmãsitele cãsutelor zidite din porunca lui Ptolomeu pentru traducãtori încã în
picioare si, auzind despre aceste lucruri de la locuitorii de acolo, care le-au primit
o datã cu traditia tãrii lor, vã spune ceea ce voi însivã puteti afla de la altii, mai cu
seamã de la acei întelepti si bãrbati vrednici care au scris despre acestea: Filo,
Iosif si multi altii. (Pseudo-Iustin, Hor. Greeks 13)

Este Septuaginta tot una cu Vechiul Testament?


În literatura evanghelicã de popularizare apologetii pretind cã Septuaginta este
foarte aproape de textul ebraic pãstrat pânã în ziua de azi. Aceastã afirmatie
încearcã sã valideze traducerile moderne ale Bibliei din occident care se
bazeazã pe textul ebraic. Este adevãrat? Si dacã da, cât este de aproape?

Este dificil sã sesizãm caracterul unic al Septuagintei înainte de a studia textul si


de a-l compara cu traducerile moderne. La prima lecturã a Septuagintei aveam
sã fiu surprins de multe lucruri. Citind din Pentateuh aveam sã observ multe
diferente semnificative între versiunea ebraicã si cea greacã. Blestemul lui
Dumnezeu asupra lui Cain este un exemplu.

Septuaginta Textul ebraic


Hast thou not sinned if thou hast brought it If thou doest well, shalt thou not be
rightly, but not rightly divided it? Be still, to accepted? And if thou doest not well, sin lieth
thee shall be his submission, and thou shalt at the door. And unto thee shall be his desire,
rule over him. and thou shalt rule over him.

La fel, genealogia de la Adam pânã la Noe în Septuaginta plaseazã Potopul cu


2242 de ani dupã Facere. Traducerile moderne bazate pe textul ebraic îl
plaseazã cu 1656 de ani. Aceastã diferentã este cauzatã de faptul cã
Septuaginta afirmã cã nasterea primilor nãscuti ai diferitilor patriarhi s-a petrecut
mai târziu decât apare mentionat în textul ebraic.

Ultimele zece capitole din Iesirea si întreaga carte a lui Ieremia contin un numãr
de pasaje diferite în care multe versete sunt sau omise, sau parafrazate, sau
complet revizuite. Uneori textul ebraic este mai bogat în versete decât
Septuaginta, alteori se întâmplã ca aceasta sã continã mai multe versete decât
textul ebraic.

În III Regi 12-14 evenimentele din viata regelui Ieroboam sunt aranjate într-o
ordine diferitã si includ o poveste, nerelatatã în textul ebraic, despre cum a ajuns
el sã se cãsãtoreascã cu Ano, sora cea mai mare a sotiei faraonului din vremea
aceea, Susakim.
Acestea sunt patru din marile diferente dintre textul Septuagintei si textul ebraic.
Convins fiind cã cele douã variante sunt la fel, am fost, mãrturisesc, dezamãgit
sã constat cã m-am înselat. De exemplu, Evidente care cer un verdict de Josh
McDowell considerã Septuaginta „foarte apropiatã" de textul masoretic. Cât de
aproape înseamnã însã aproape? Sã fi citit oare Dl. McDowell Septuaginta?

Rolul Septuagintei în Noul Testament

Rolul Septuagintei în Noul Testament si Biserica primarã ne ajutã sã întelegem


ce a vrut Pavel sã spunã prin „toatã Scriptura”. Asa cum arãtat pânã acum,
aceasta este cea mai citatã versiune din Noul Testament. De asemenea, în
anumite situatii, pretentiile Noului Testament depind, teologic vorbind, de
particularitãtile Septuagintei.

De exemplu, Evrei 10:5 citeazã Psalmul 39:9 ca pe o profetie mesianicã:

Drept aceea, intrând în lume, zice: "Jertfã si prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit
trup”.

Autorul a citat nemijlocit din Psalmul 39. Iatã ce aflãm în Bibliile actuale, potrivit
trimiterii la textul ebraic:

Jertfã si prinos oferind, Tu n-ai voit; ochii Tu mi i-ai deschis.

Dacã ne luãm dupã varianta a doua, autorul cãrtii Evrei nu numai cã a citat gresit
acel pasaj, dar si-a compromis si argumentul. Doar interpretarea Psalmului 39
confirmã caracterul mesianic al acestui pasaj. Sã fi gresit autorul Evreilor? Sã fie
vorba de o eroare inspiratã?

În Fapte 7:14 Sf. Stefan relateazã povestea poporului Israel fãcând referire la 75
de oameni din familia lui Iacov, ce au cãlãtorit din Canaan spre Egipt. Bibliile
noastre amintesc de numai 70 de strãmutãri. Septuaginta însã enumerã 75,
confirmând cifra transmisã de Sf. Stefan, cu diferentele date de nepotii si
strãnepotii lui Iosif (Gen 46:20-22).

Mai presus de toate, trebuie stiut cã numai în Septuaginta se pomeneste de


profetia lui Isaia în legãturã cu Nasterea din Fecioarã (Is 7:14). Textul ebraic
foloseste cuvântul "femeie" ("marah") în loc de "fecioarã" ("parthenos"). Încã de
la începutul confruntãrilor cu crestinii evreii au obiectat vehement mai cu seamã
în privinta acestui verset care fusese folosit pentru a sustine mesianismul lui
Iisus. Evreii pretindeau cã profetia lui Isaia se referea la Regele Ezechia si
nicidecum la o miraculoasã nastere din fecioarã. Septuaginta, spuneau ei, fusese
coruptã. Primii crestini, pe de altã parte, au rãspuns cã nu ei, ci evreii au fost cei
care, din invidie, au trunchiat textul ebraic. (Iustin Martirul, Trifo, 71-73)

Dacã dãm crezare evreilor din vechime cã traducerea Septuagintei a fost


inexactã, de ce este acest text minor parte din Sfânta, Inspirata Scripturã? Dacã
urmãm Noul Testament nu putem decât spune cã Septuaginta a fost versiunea
autorizatã si preferatã de Apostoli. Aceastã abordare este în armonie cu mãrturia
Bisericii Primare în lumea greacã unde, asa cum au arãtat si citatele patristice de
mai sus, a fost consideratã o traducere inspiratã si competentã.

Nu a fost usor sã fac fatã acestei dileme fiind un crestin cu o puternicã credintã
în Biblie. Am simtit cã, încercând sã mã lupt cu chestiuni legate de text,
ajungeam sã contest autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu doream decât sã
fiu integru în credinta mea crestinã. Cu timpul, în timp ce mã luptam cu astfel de
dileme, mi-am dat seama cã trebuie sã mã apropii de Scripturã acceptând
conditiile ei, fãcând abstractie de pretentiiile mele de occidental din secolul XX.
Aceastã dorintã de integritate m-a ajutat si m-a determinat sã încep sã studiez
canonul Vechiului Testament.

Ce gãsim în Septuaginta?
Toatã Scriptura este inspiratã si, în întelegerea Sf. Pavel si a Sf. Timotei, aceasta
însemna Septuaginta. Pânã aici totul e limpede. Septuaginta însã continea cãrti
numite azi Apocrife.

Cele mai vechi editii ale Bibliei grecesti pe care le avem (Codex Alexandrinus si
Codex Siniaticus) din secolele al IV-lea si al V-lea includ cãrtile apocrife. Ele nu
sunt plasate într-o sectiune separatã la sfârsitul codexului, ci distribuite fiecare
dupã genul literar cãruia îi apartin: cãrtile istorice alãturi de Regi si Paralipomena,
cãrtile de întelepciune alãturi de Pilde si Cântarea cântãrilor si asa mai departe.

Aceste cãrti erau folosite de comunitãtile elenice de evrei si de anumite grupãri


de evrei palestinieni precum esenii. Cãrtile apocrife erau pretuite în diferite
comunitãti evreiesti chiar si la treizeci de ani dupã moartea lui Pavel când fariseii,
în cadrul consiliului de la Iamnia, au dezbãtut câteva chestiuni, printre care si
canonul ebraic. Desi influenta acestui consiliu este controversatã, rãmâne clar cã
în perioada urmãtoare lui cãrtile apocrife au fost vehement respinse de fariseii
care aveau sã domine de atunci iudaismul.

Pare inexplicabil faptul cã majoritatea crestinilor dupã Evanghelie de azi adoptã


hotãrârile de la Iamnia atunci când îsi definesc canonul. La urma urmei,
participantii la acel consiliu nu erau crestini. Am putea spune chiar cã se
opuneau vehement lui Hristos si Apostolilor încercând sã îi înlãture din viata
iudaicã. Primii crestini nu au luat în considerare sinodul de la Iamnia si au
continuat sã foloseascã Apocrifele, si pe bunã dreptate. Sã citim, de exemplu, ce
scrie în Cartea Întelepciunii:

Sã vânãm pe cel drept, fiindcã ne stinghereste si se împotriveste isprãvilor


noastre si ne scoate vinã cã stricãm legea si ne învinovãteste cã nu umblãm cum
am fost învãtati din copilãrie. El se face pe sine cã are cunostintã despre
Dumnezeu si se numeste: fiul Domnului. El este pentru noi ca o osândã a
gândurilor noastre si ne este greu chiar când ne uitãm la el. Cãci viata lui nu
seamãnã cu viata celorlalti si cãrãrile lui sunt schimbate. Înaintea lui suntem
socotiti ca necurati si de cãile noastre se fereste ca de o spurcãciune; el fericeste
sfârsitul celor drepti si se laudã cã are pe Dumnezeu drept tatã.
Deci sã vedem dacã cuvintele lui sunt adevãrate si sã cercetãm ce I se va
întâmpla iesind din aceastã viatã. Cãci dacã dreptul este fiul lui Dumnezeu,
atunci Dumnezeu îl va apãra si-l va scoate din mâna potrivnicilor sãi. Sã-l
încercãm cu ocãri si cu chinuri, ca sã vedem cât este de rãbdãtor si sã încercãm
suferinta lui. Sã-l dãm unei morti de ocarã cãci, dupã vorba lui, Dumnezeu va
avea grijã de el”. (Întelepciunea lui Solomon 2:12-20)

Sã fie oare o întâmplare aparitia unui pasaj mesianic înainte de Hristos? Sau sã
fi fost Apocrifele o Scripturã inspiratã?

Apocrifele nu pot fi inspirate din pricina ...

Ce? Apocrifele inspirate? Niciodatã! Crestini dupã Evanghelie fiind, am fost


învãtati sã credem cã Vechiul Testament contine numai 39 de cãrti unice si fãrã
asemãnare. Nici un crestin adevãrat nu ar putea crede în Apocrife! Aceastã
atitudine este demonstratã cu competentã de Geisler si Nix care, în cartea lor De
la Dumnezeu la noi, aduc argumente pentru respingerea Apocrifelor datoritã...

...mãrturiei lui Iisus si a scriitorilor Noului Testament

Este adevãrat cã în Noul Testament nu gãsim nici un citat direct din Apocrife.
Totusi, înainte de a trage niste concluzii pripite, trebuie sã recunoastem prezenta
aluziilor la Apocrife, ceea ce înseamnã cã sunt luate în considerare.

De exemplu, atunci când saducheii au venit la Iisus sã-l încerce în privinta Învierii
(Matei 22:23-33), se folosesc de cazul celor sapte frati care, unul dupã altul, s-au
cãsãtorit cu aceeasi femeie, murind înainte de a avea copii. Aceastã relatare nu
este nici absurdã, nici inventatã. Este mai curând o speculatie bazatã, probabil,
pe situatia Sarei din Tobit (Tobit 3:7-17). Ea s-a pãstrat însã curatã, nici unul din
bãrbatii ei nu s-a atins de ea, toti murind în noaptea nuntii. "La înviere, deci, a
cãrui dintre cei sapte va fi femeia?" au întrebat saducheii referindu-se la situatia
Sarei.
Parabola lui Iisus despre vãduvã si judecãtorul nepãsãtor (Luca18:1-8) e o
variatiune a unei set de proverbe gãsite în Întelepciunea lui Iisus Sirach (Ecclus
35:13-15).

Sf. Pavel face numeroase aluzii la întelepciunea si puterea lui Dumnezeu care se
aseamãnã mult cu Cartea Întelepciunii lui Solomon, a cãrei teologie este profund
crestinã. Un exemplu în acest sens aflãm în Romani:

De aceea, precum printr-un om a intrat pãcatul în lume si prin pãcat moartea,


asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru cã toti au pãcãtuit în el. (Rom 5:12)

Aceastã întelegere a Cãderii nu depinde numai de pasajul din Facerea, care nu


pune existenta pãcatului din ziua de azi pe seama neascultãrii lui Adam.
Exegeza Sf. Pavel asupra acestui pasaj este iluminatã de Întelepciune:

Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume si cei ce sunt de partea lui vor
ajunge s-o cunoascã. (Întelepciunea lui Solomon 2:24)

Este adevãrat cã autorii Noului Testament nu considerã aceste cãrti inspirate.


Dar care sunt cãrtile pe care ei le considerã cu adevãrat inspirate? Argumentul
poate sustine ambele ipoteze. Noul Testament nu citeazã din 17 cãrti: Iosua
Navi, Cartea Judecãtorilor, Iezechiel, Ezdra/Neemia si Cronici, ca sã amintim
doar câteva. Sã le privim atunci cu suspiciune? Cea mai apropiatã referintã la
Cronici este ilustrarea detaliatã pe care o face Iisus cu privire la uciderea unui
anume Zaharia (Matei 23:35, Luca 11:51). Sã fie Cronicile inspirate doar datoritã
unei astfel de referinte indirecte? La urma urmei, în afarã de pasajul din II
Timotei, Biblia nu considerã în mod explicit nici o carte inspiratã. De ce am face-
o noi?

Probabil cã trebuie sã acceptãm cã, atunci când Noul Testament citeazã o carte
sau se referã la vreunul din proorocii lui Iehova, autorii îsi asumã automat
autoritatea spiritualã în ceea ce priveste scrierile lor.

...mãrturiei sinoadelor Bisericii primare


Scopul sinoadelor locale, înainte de aparitia sinoadelor ecumenice, era sã
clarifice disputele locale, nu sã stabileascã doctrinele fundamentale de credintã.
Formularea unui canon al Scripturii nu a constituit niciodatã subiect de discutie.
Dacã totusi ar fi fost asa, Apocrifele ar fi fost cu sigurantã acceptate fãrã rezerve.
Iatã fragmente din continutul a douã sinoade locale:

...Sfânta Scripturã ne iese în întâmpinare si ne previne, spunând:...”Si de


cuvintele omului pãcãtos sã nu vã temeti, cã mãrirea lui este gunoi si viermi.
Astãzi se înaltã si mâine nu va mai fi, cãci s-a întors în tãrâna sa si planurile lui
au pierit.” (I Mac 2:62,63)." Ciprian, Ep. 14, Al doilea sinod al Cartaginei, 252 d.
Hr., (ANF V:339)

Baruch a spus: Noi, cei care trãim prin credintã, s-ar cuveni sã tinem rânduiala
acelor lucruri care ne-au fost spuse din vreme spre învãtãturã. Cãci stã scris în
Solomon: "Cel care este botezat din cele moarte (si iar se întoarce la cele
moarte), la ce îi foloseste botezul?” Sinodul al VII-lea din Catargina, 256 d.Hr,
(ANF V:568)

...mãrturiei slãvitilor Pãrinti ai bisericii primare

Origene, Chiril al Ierusalimului si Atanasie sunt cu precãdere citati de Geisler si


Nix pentru pozitiile lor ostile fatã de Apocrife. Acest argument este cu atât mai
curios, cu cât cel ce este familiar cu scrierile lor si ale altor Pãrinti ai Bisericii stie
cã lucrurile stau tocmai invers.

Origene, în comentariile sale pe marginea Evangheliilor Sfintilor Ioan si Matei,


citeazã din Cartea Iuditei, din Întelepciunea lui Solomon, din Eclesiasticul, din
adãugirile la Daniel si Ezdra I. Chiar si alti pãrinti de dinaintea lui Origene,
precum Clement al Romei, Policarp, Clement al Alexandriei si Irineu citeazã cu
totii din Apocrife. Este greu de gãsit un Pãrinte al Bisericii care sã nu considere
Apocrifele drept parte din Scripturã.

Sf. Atanasie, în epistola sa festivã din anul 367, enumerã cãrtile Vechiului
Testament si include în canonul sãu acele pãrti din Apocrife asociate cu Ieremia
si Daniel, excluzând cu totul întreaga Carte a Esterei. De asemenea, recomandã
alte cãrti din Apocrife pentru instructia crestinilor, fãrã sã le considere parte din
Scripturã. Sf. Atanasie urmãrea astfel sã excludã evangheliile apocrife si false
apãrute începând cu secolul al II-lea, nu scrierile pe care astãzi le cunoastem
sub numele de Apocrife.

Origene, învãtatul teolog din secolul al III-lea, care era cunoscãtor de ebraicã si
greacã, meritã amintit pentru interventiile lui pe marginea acestui subiect:

[C]ând observãm [diferentele canonice dintre textul ebraic si Septuaginta],


suntem [îndemnati] sã respingem ca false editiile existente în Bisericile noastre si
sã poruncim fratilor sã excludã cãrtile sfinte pe care le folosesc, fãcându-le astfel
pe plac evreilor....Sã credem oare cã Domnul care prin sfintele Scripturi a
vegheat la zidirea tuturor Bisericilor lui Hristos, a uitat de cei cumpãrati cu un
pret, pentru care Hristos a murit...? În toate aceste cazuri e bine sã chibzuim
dacã nu cumva ne-ar folosi sã ne amintim de cuvintele care ne spun: "Sã nu muti
hotarul pus de pãrintii tãi." (Ep Afr 4,5)

...mãrturiei lui Luther si a Reformatorilor

Este adevãrat cã Reformatorii, în general, au adoptat canonul ebraic. Dar nici ei


mãcar nu au fost ostili fatã de Apocrife. Luther le-a inclus în traducerea sa a
Bibliei, considerându-le folositoare de citit. Traducerea originalã a editiei King
James cuprindea Apocrifele si ele au continuat sã figureze în editiile urmãtoare
pânã în secolul al XIX-lea. Potrivit Cãrtii de Rugãciune Împreunã (The Book of
Common Prayer) "Biserica [Anglicanã] le foloseste ca exemplu de viatã si model
de comportament; totusi, ele nu sunt folosite pentru stabilirea niciunei doctrine..."
(Art 6). Câte s-au întâmplat de atunci...Acum aceste cãrti ce se bucurau cândva
de pretuire au ajuns obiect de batjocurã!

...inovatiei consiliului de la Trent

Desi consiliul de la Trent a avut loc mai târziu, nu a adus nici o schimbare în
canon, reflectând mai degrabã felul în care a fost folositã Scriptura începând cu
vremea Apostolilor. În general nu este nevoie sã clarificãm ceea ce nu este
subiect de disputã. Pânã atunci Roma nu avea nevoie sã îsi delimiteze canonul.
Nici o bisericã din lume, din Armenia pânã în Etopia si Roma, nu a pus la
îndoialã valoarea Apocrifelor. Numai Protestantii, preferând întelepciunea lor
celei din restul crestinãtãtii, au cãutat sã defineascã canonul.

...mãrturiei lui Filo, Iosif si a Consiliului din Iamnia

Asa cum am arãtat în cele de mai sus, mãrturia (sau lipsa unei mãrturii) venitã
din partea acestor învãtati evrei avea prea putinã însemnãtate pentru crestinii din
veacurile primare. De ce ar avea atunci pentru noi? Erau oare urmasii fariseilor
îndreptãtiti duhovniceste sã stabileascã canonul? Încercând sã repozitioneze
autoritatea în chestiunea canonului dinspre lumea greacã spre cea iudaicã,
Geisler and Nix afirmã:

"Palestina a fost patria canonului ebraic, nu Alexandria. Centrul cãrturãresc din


Egipt nu avea nici o autoritate în ceea ce priveste stabilirea cãrtilor care
apartineau Vechiului Testament ebraic." (Geisler & Nix, 96)

Cu sigurantã cã Alexandria nu a fost "patria" canonului ebraic, dar cui apartine


Vechiul Testament: evreilor sau crestinilor? Problema care se pune în cazul
nostru este nu ce anume cuprindea Vechiul Testament ebraic, ci din ce cãrti era
format Vechiul Testament crestin! Care sunt autoritãtile competente în aceastã
privintã? Dacã recunoastem decizia iudaicã referitoare la canon, nu trebui,
rãmânând consecventi, sã ne reconsiderãm pozitia în ceea ce Îl priveste pe
Mesia, Sabatul si Legea?

...mãrturiei Sf. Jerome

Pãrerile unui singur om nu reprezintã însã pozitia întregii Biserici. Fr. Augustin,
contemporanul sãu, la fel ca Pãrintii de dinainte si de dupã el, avea o altã pozitie.

...mãrturiei învãtatilor Romano-Catolici din timpul Reformei


Geisler si Nix îi citeazã pe Cardinalii Cajetan si Ximenes care considerau
Apocrifele un subiect aparte, pentru a arãta cã Roma avea pãrerile împãrtite în
aceastã privintã. Aceasta poate rezulta din neîncetata rãstãlmãcire a
Catolicismului de cãtre Evanghelici. De-a lungul istoriei Catolicii au recunoscut
diferentele existente în Vechiul Testament, nu doar în ce priveste Apocrifele, ci si
în cazul Cãrtilor de istorie, a Profetilor si a Legii. Biserica Romano-Catolicã chiar
face aceastã distinctie numind cãrtile apocrife deuterocanonice (al doilea canon).
Catolicii disting, dar nu înlãturã, Apocrifele, ceea ce corespunde pe deplin
gândirii savantilor Catolici pomeniti de mai sus.

Probleme existente în Apocrife

Apocrifele contin multe pasaje pe care multi crestini dupã Evanghelie le gãsesc
supãrãtoare sau problematice. Si totusi, dacã e sã fim cinstiti pânã la capãt,
acele pasaje îsi gãsesc corespondente în Vechiul Testament.

De exemplu, s-a bãtut mult moneda pe ceea ce, la o primã lecturã, ar pãrea o
modalitate ocultã de a te folosi de animale, asa cum se întâmplã în Cartea lui
Tobit. Înainte de a respinge aceastã istorie, haideti sã mai stãruim putin asupra
ei. Sã ne amintim cum îsi îngrijea Iacob turma (Gen 30:25-43). Nu pare cã se
folosea si el de magie popularã si alte tehnici oculte? Dacã acest episod nu ar fi
fost inclus în canon si l-am fi citit acum pentru prima oarã, nu am reactiona la fel
de circumspect? Nu seamãnã oare comportamentul ocult al lui Iacob cu acela al
lui Tobit? Este posibil ca reactia noastrã fatã de acest tip de istorisiri sã fie
provocatã nu de continutul lor, ci de faptul cã am fost educati într-o culturã
secularã ce ridiculizeazã lucrarea miraculoasã a Domnului prin lumea fizicã.

Apocrifele contin destule astfel de întâmplãri neobisnuite care îsi asteaptã


cititorii. Si totusi, sunt multe lucruri familiare, autentic crestine, pe care le aflãm în
Apocrife. Unii crestini dupã Evanghelie gãsesc cã, dupã lectura acestor cãrti, se
întorc la Scripturile cu care fuseserã obisnuiti si le redescoperã un plus
profunzime si autenticitate. Altii pur si simplu încep sã înteleagã cã problema
canonului Vechiului Testament nu este atât de transantã.

Pãrtile Scripturii nu sunt egale în importantã

O astfel de afirmatie ar putea sã parã socantã. Dacã existã o afirmatie care sunã
ca un afront la adresa Scripturii, ei bine aceasta este.

Câteva explicatii preliminare se impun. În modul de închinare pre-crestin din


sinagogã congregatia rãspundea diferit la diferitele lecturi din Scriptura Vechiului
Testament. Cãrtile istorice erau considerate ca fiind cele mai putin importante,
urmate de Psalmi si Profeti. Când se citea din Pentateuh însã, toatã lumea se
ridica în picioare. Aici se afla, pentru ei, esenta revelatiei lui Dumnezeu si, mai
mult decât alte cãrti, Legea lui Moise merita toatã atentia.

Acelasi lucru s-a întâmplat în crestinismul primar, dupã moartea apostolilor. Atâta
doar cã, în loc de Pentateuh, enoriasii se ridicau respectuosi în picioare când se
citea din Evanghelii. Învãtãtura si cuvintele lui Iisus, Noua Lege Duhovniceascã,
aveau sã fie considerate drept încununarea revelatiei Scripturii. Hermeneutica
crestinã primarã a restului Bibliei începea si se încheia cu cuvintele lui Hristos.
Evangheliile erau inima canonului crestin. Sf. Pavel a fost înteles în lumina lui
Iisus, nu invers.

Este oare aceastã ierarhizare a Scripturii atât de stranie pe cât ar pãrea? Dar si
noi însine o facem, desi nu ne place sã recunoastem! Dacã am lua în
considerare toate predicile pe care le-am auzit si toate referintele fãcute la
Scripturã, vom descoperi cã unele cãrti meritã mai multã atentie decât altele. În
multe biserici Protestante se pune accent pe Romani si Galateni si mai putin pe II
Petru, Iacov si Iuda. Din Vechiul Testament se citeste mai mult din Psalmi decât
din Numeri. Dacã fiecare bisericã sau traditie ar cãuta sã acopere Scriptura în
mod egal, ar trebui sã dedice de patru ori mai multe predici Vechiului Testament
decât Celui Nou!
Credinta Septuagintei

Biserica Ortodoxã Rãsãriteanã este credincioasã Vechiului Testament al


Apostolilor. Crestinii Ortodocsi se cãlãuzesc dupã Septuaginta si în general se
folosesc de ea pentru traducerile din Vechiul Testament. Fãrã sã pretindã o
dovadã obiectivã pentru veridicitatea acestei traduceri, Biserica Rãsãriteanã a
pãstrat ceea ce a fost transmis de Apostoli. Felul în care a abordat chestiunea
canonului nu este nici filosofic si nici deductiv, ci duhovnicesc, încredintatã cã l-a
stabilit Dumnezeu

În Occident am luat totdeauna în derâdere aceastã credintã naivã, multumindu-


ne cu solutii concrete si obiective. Si totusi, secolul XX avea sã confirme
simplicitatea rãsãriteanã. Manuscrisele de la Marea Moartã stau mãrturie în
favoarea credibilitãtii Septuagintei. În timp ce diverse pasaje din Biblie au fost
traduse si publicate, cercetãtorii au înteles cã suspiciunea fatã de Septuaginta
fusese neîntemeiatã. Pasaje din Pentateuh si din Cãrtile istorice au dezvãluit
probe pentru o revizuire a textului ebraic ce îndreptãteste traducerea
Septuagintei. În majoritatea cazurilor manuscrisele de la Qumran sunt în
favoarea versiunii grecesti:

Se pare cã, pentru cercetãtorii angajati în acest demers, Qumran a oferit noi
motive de încredere în Septuaginta, cel putin în privinta cãrtilor istorice, situatie
care ar trebui sã-i determine sã accepte cele mai bune lecturi ale acelei versiuni
asa cum ar face-o dacã s-ar afla în versiunea ebraicã. Altfel spus, trebuie ca în
viitor fiecare lecturã sã fie judecatã dupã meritele sale, nu conform unei notiuni
preconcepute de pretinsã superioritate a editiei ebraice, pentru simplul fapt cã e
ebraicã. (Allegro, 81)

Cercetãtorii Manuscriselor de la Marea Moartã nu s-au pronuntat în privinta


validãrii unei traditii textuale în defavoarea celeilalte, dar au redeschis chestiunea
traducerii Vechiului Testament. Rãspunsul la întrebarea cu privire la orientarea
traducerilor viitoare va rãmâne de acum la latitudinea teologilor, nu a
cercetãtorilor de text. Allegro si altii propun o traducere eclecticã a Vechiului
Testament care i-ar intriga pe toti si nu ar satisface în cele din urmã pe nimeni.
Totusi, în viitor vom putea sã ne întrebãm nu "Care versiune pare cea mai
bunã?" ci "Care versiune Îl reflectã cel mai bine pe Hristos?" La aceastã din urmã
întrebare rãspunsul asteaptã sã îl dea, de sute de ani, Septuaginta.

Regândind Vechiul Testament

Crestinii dupã Evanghelie au adus de cele mai multe ori argumente – în cel mai
bun caz - ad hoc pentru canonul Vechiului Testament. Liderii si predicatorii
Evanghelisti oferã o imagine simplistã si adesea primitivã a transmiterii Scripturii,
ca si cum canonul ar fi legat în piele si ticsit de referinte. "Canonul este adevãrat
pentru cã este evident de la sine, pentru cã este consecvent si pentru cã toate
mãrturiile demne de luat în serios din perioada primarã sunt de acord cu noi" a
devenit argumentul tipic al Evanghelicilor. Si când vedem cã lucrurile nu stau
tocmai asa, adãugãm un lung sir de ‚dar’-uri si ‚exceptii’. Nu ajungem însã prea
departe. Cu o astfel de abordare a Scripturilor, încercând sã le clintim din locul
pe care îl ocupã în istorie, sã mai mire pe cineva de ce atât de multi crestini dupã
Evanghelie au trecut de partea liberalilor, care, oricum, sunt dispusi sã ia în
considerare mul mai serios documentele istorice?

Ce putem învãta?

• Noi, crestinii dupã Evanghelie, avem nevoie de o dozã considerabilã de


smerenie teologicã. Când studiem istoria se întâmplã adesea sã rãmânem
cu asteptãrile înselate. Propovãduim atât de des importanta mãrturisirii
pãcatelor si greselilor personale, dar rareori aplicãm acest principiu
drumului duhovnicesc al întregii noastre comunitãti în raport cu alte
biserici si alte confesiuni. Smerenia se aplicã numai individului sau
întregului trup comunitar?
• Unii dintre noi, eu însumi chiar, am refuzat sã-i recunoastem drept crestini
pe cei din bisericile ale cãror credinte si practici sunt apropiate de Pãrintii
care ne-au dat canonul. Ar fi timpul sã începem sã tratãm cu respect acele
biserici care au pãstrat Apocrifele pur si simplu din dorinta de a fi
credincioase mostenirii primite de la Apostoli.
• Linistea si tãcerea se impun. Noi, crestinii dupã Evanghelie, ne lãsãm
adesea condusi de un zel excesiv si ignorant. N-ar fi cazul sã ne oprim, sã
luãm o pauzã si sã începem sã învãtãm câte ceva? Nu ne-ar strica deloc
sã-i citim cu smerenie pe Pãrinti, unii din ei fiind apropiati de Iisus si de
Apostoli prin limbã, culturã si doctrinã.
• Ar fi bine sã luãm aminte la ceea ce Catolicii si Ortodocsii au sã ne spunã
înainte de a-i judeca. Aproape tot ceea ce stim despre aceste biserici
strãvechi provine din surse Protestante. Ar trebui sã avem încredere în ei
si sã îi lãsãm sã ne spunã ei însisi povestea lor.

Asa cum spune Iisus: "Recunoaste ceea ce vezi, si ceea ce este ascuns de la
tine ti se va descoperi." (Evanghelia dupã Toma 5)

Ce? Iisus n-a spus asa ceva niciodatã!

De unde stii? Cine spune cã Evanghelia dupã Toma nu ar trebui sã fie în Noul
Testament? Vom analiza rãspunsul la aceastã întrebare si vom examina canonul
Noului Testament în eseul urmãtor "Nu adãuga la cuvintele Lui”.

Bibliografie
• John Allegro, The Dead Sea Scrolls: A Reappraisal. 1956 (London:
Penguin, 1980, 2nd ed.)
• The Book of Common Prayer. (London: University Press, Cambridge)
• Lancelot C. L. Brenton, ed. The Septuagint with Apocrypha: Greek and
English. 1851. (Peabody: Hendrickson, 1992)
• Norman L. Geisler and William E. Nix., From God to Us: How we Got our
Bible, (Chicago: Moody Press, 1974)
• Edgar J. Goodspeed, The Story of the Apocrypha, (Chicago: University of
Chicago 1939)
• Roberts, Alexander and James Donaldson, eds. Ante-Nicene Fathers.
1885. (Peabody: Hendrickson, 1994)

May 1996