traditional, dimensionarea unei astfel de structuri necesita doar o estimare a fortelor care actioneaza asupra acesteia.

Modul de gandire actual care se bazeaza pe echilibrul fortelor active si reactive este in general preferat de ingineri. Pentru sistemul elastoplastic, sau de maniera mai generala neliniar, nu mai exista o relatie biunivoca intre forta si deplasare. Forta nu mai reprezinta parametrul semnificativ, fiindca forta maxima pe care o poate prelua sistemul este in continuare limitata de caracteristicile de rezistenta ale acestuia, dar aceasta forta maxima corespunde unei infinitati de valori ale deplasarilor, dintre care unele pot fi in afara limitei de stabilitate a sistemului. Ca urmare, parametrul fundamental ce trebuie analizat in cadrul proiectarii este deplasarea maxima, m D , sau, in mod echivalent, -ductilitatea, . Proprietatea unui material, a unui element sau a unei structuri de a se deforma plastic, pastrandu-si nealterata capacitatea de rezistenta, este definita prin notiunea de ductilitate.Problema asigurarii unei comportari ductile se impune nu numai pentru a se prelua efectele cutremurelor puternice de catre elementele structurilor de rezistenta, ci si in scopul obtinerii unei comportari structurale care sa permita avertizarea fata de o eventuala apropiere de momentul cedarii. Proprietatile de ductilitate sunt evidentiate prin reprezentarea relatiei dintre un efort si o deplasare: la nivelul materialului, prin relatia dintre eforturile unitare si deformatiile specifice (ex.: ductilitatea de deformatie); la nivelul sectiunilor, prin relatia dintre eforturile sectionale si deformatiile specifice (ex.: ductilitatea de curbura); la nivelul elementelor, prin relatia dintre eforturile sectionale si deplasari (ex.: ductilitatea de deplasare unghiulara / liniara); la nivelul structurii in ansamblu, prin relatia dintre un efort generalizat global si o deplasare globala (ex.: moment de rasturnare-deplasarea laterala de nivel). Metoda cea mai simpla in Ingineria seismica de a calcula deplasarea neliniara a unei

structuri este de a apela la regula lui Newmark (1960) privind conservarea deplasarilor: maximul deplasarii relative a unui oscilator simplu cu comportare neliniara (reprezentata de un model elastic-plastic perfect) este identica cu a unui oscilator simplu echivalent elastic liniar de aceeasi frecventa proprie si amortizare (dar de o rigiditate redusa in raport cu rigiditatea elastica a oscilatorului initial). De remarcat ca echivalenta deplasarilor nu este justificata decat pentru perioade mari, adica pentru oscilatoare suficient de suple in raport cu continutul frecvential al excitatiei seismice. Aspectul analizarii deplasarilor nu apare din nefericire exprimat in mod clar in toate codurile de proiectare seismica care incearca sa pastreze posibilitatea utilizarii unei logici ingineresti de proiectare bazata pe forte. Fortele sunt evaluate printr-un calcul elastic si apoi reduse printr-un coeficient de reducere, R , a carui marime este data de regulament. Valoarea acestui coeficient depinde de materialul folosit pentru structura (otel, beton, zidarie) si de schema sa structurala (cadre, diafragme, ), altfel spus, de valoarea maxima admisa a deplasarii pe care sistemul o poate accepta sau, de o maniera echivalenta, de ductilitatea maxima acceptabila. In acest sens,denumirea analizei neliniare tip Push-over sau Impingere progresiva provine de la fundamentul metodei: stabilirea unei curbe unice efortdeplasare, care sa caracterizeze comportarea structurii de rezistenta supusa la o excitatie impingere monoton crescatoare, din ce in ce mai puternica. Criteriile de verificare ale elementelor structurale primare si nestructurale secundare sunt definite comparand deformatia maxima efectiva produsa de seism cu capacitatea lor maxima de a se deforma si inmagazina energie.