Care dintre noi n-a avut vreodată un moment de mare durere?

Cine n-a simţit în vreun moment al vieţii dorinţa de a renunţa?

Cine încă nu s-a simţit singur, extrem de singur şi a
avut senzaţia de a fi pierdut sensul speranţei?
Nici oamenii faimoşi, bogaţi, importanţi nu
sunt scutiţi de a avea momentele lor de
singurătate şi de adâncă amărăciune ...
La fel i s-a întâmplat
unuia din cei mai mari
compozitori ai tuturor
timpurilor, Ludwig
Van Beethoven,
născut in anul 1770, la
Bonn şi care a murit
in anul 1827, la
Viena...
Beethoven trăia una din aceste zile triste, fără strălucire şi fără lumină.
Era foarte abătut din cauza morţii unui principe din Germania care îi
fusese ca un tată...
Tânărul compozitor suferea de o mare lipsă de
afectivitate. Tatăl său era alcoolic înrăit şi îl bătea.
A murit pe stradă din această cauză ...
Mama sa a murit foarte tânără. Fratele său nu l-a ajutat niciodată cu nimic
şi la toate astea se adăuga agravarea bolii sale. Simptomele de surzenie
începeau să-l tulbure, gata să-l lase nervos şi iritat ...
Beethoven putea să audă doar folosind un fel de pavilion acustic în
ureche. Lua cu sine totdeauna o hârtie şi un caiet pentru ca oamenii
să-şi scrie ideile şi aşa să poată comunica, însă nu toţi aveau
răbdare pentru asta, nici el să le citească de pe buze ...
Văzând că nimeni nu-l înţelegea şi nici nu-l ajuta, Beethoven se retrase în
sine şi se izolă. De aceea dobândi faima de mizantrop. Din cauza tuturor
acestor motive, compozitorul căzu într-o profundă depresiune. Ajunsese
să scrie un testament, zicând că se va sinucide.
Dar cum niciun fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, sosi ajutorul spiritual,
prin intermediul unei fete oarbe, care locuia în aceeaşi modestă
pensiune, unde se mutase Beethoven, şi care îi spuse aproape strigând:
„Eu aş da totul ca să pot vedea o noapte cu clar de lună”.
Auzind-o, Beethoven se emoţionă până la lacrimi. La urma
urmei, el putea vedea! El îşi putea pune măiestria în
compoziţiile sale ...
Pofta de viaţă îi reveni şi atunci compuse una din piesele cele
mai frumoase ale omenirii: „Sonata Clar de lună”.
 În tema sa, melodia imita paşii lenţi ai unor persoane,
probabil ai săi sau ai altora, care duceau sicriul mortuar
al principelui, protectorul său ...
 Privind la cerul argintat de clarul de lună şi
amintindu-şi de tânăra oarbă, ca şi când s-ar
întreba de cauza morţii unui mecena atât de
iubit, el se lăsă cufundat într‑un moment de
adâncă meditaţie transcendentală.
Unii specialişti în muzică spun că cele trei note, care se repetă insistent
în tema primei părţi a Sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvintelor „de ce,
Doamne?” (“warum, Gott ?” – în germană) ...
După ani de la depăşirea suferinţei, va veni incomparabila “Odă a
bucuriei”, ultima parte din Simfonia a IX-a, care încununează
misiunea acestui compozitor, deja cu totul surd.
“Oda bucuriei” exprimă recunoştinţa sa adusă vieţii, pentru faptul
de a nu se fi sinucis ...
Totul datorită acelei fete oarbe, care
i-a inspirat dorinţa de a transpune în
note muzicale o noapte cu lună ...
Cu sensibilitatea sa, Beethoven a descris, prin melodie,
frumuseţea unei nopţi scăldate de clarul de lună, pentru
cineva care nu putea vedea cu propriii săi ochi.
„Ludwig van Beethoven este unanim recunoscut ca unul
din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. El a lăsat
posterităţii opere nemuritoare, printre care: nouă simfonii
(a III-a Eroica, a V-a a Destinului, a VI-a Pastorala, a IX-a
cu finalul Oda bucuriei pe versuri de Friedrich von
Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene);
cinci concerte pentru pian şi orchestră (remarcabile al IV-
lea şi al V-lea Imperialul); un concert pentru vioară şi
orchestră; Missa solemnis; 32 Sonate pentru pian (printre
care a VIII-a Patetica, a XIV-a Clar de lună, a XXIII-a
Appassionata); Sonate pentru vioară şi pian (mai
cunoscută Sonata Kreutzer); 16 cvartete pentru coarde;
Opera Fidelio. Producţia muzicală a lui Beethoven este
considerată în mod tradiţional ca o punte între Clasicism şi
Romantism”.
Clar de lună este Sonata pentru pian nr.
XIV în do diez minor, cunoscută şi cu
numele de Sonata lunii. Beethoven a
compus această sonată în 1801 şi a
dedicat-o Contesei Giulietta Guicciardi
de care era îndrăgostit. În 1832, poetul
Ludwig Rellstab a comparat melodia
acestei sonate cu lumina lunii reflectată
pe un lac. De atunci piesa este cunoscută
ca “Sonata lunii”.