avangarda a intensificat si a impins dincolo de limitaschimbarile de atitudine estetica introduse de modernism, fara a lasa insa opere viabile, in stare

sa sustina prin ele insele acea diferenta (structurala) pe care o pretindeau zgomotos manifestele avangardiste

aspecte ale av: caracterul eterogen rezultat din numarul mare de miscari (-isme) de avangarda, adeseori contradictorii intre ele, cu istorie, programe si accente contextuale diferentiate (dadaism, futurism, expresionism, suprarealism etc.). De asemenea, se poate vorbi de eterogenitate si din perspectiva sferei foarte largi in care se manifesta fenomenul (muzica, arte plastice, literatura). aparitia, expansiunea si regresiunea, intermitentele sunt proprii fiecareia dintre formele (miscarile) avangardei. Acestui prim nivel de individualizare ii urmeaza un al doilea, in care isi spun cuvantul spatiul de manifestare (continental, national) si domeniul de expresie. relativitatea sugerata de insusi nucleul semantic al termenului care, pe de o parte, este aplicabil si altor domenii (social, politic etc.) in afara celui artistic, iar, pe de alta parte, in sfera artisticului are un coeficient de generalitate aplicabil oricarei atitudini sau formule noi, in raport de cea care a precedat-o: unsens etern (G. Uscatescu, Ontologia culturii). . Originea termenului apartine domeniului militar: "Avangarda este o mica trupa de soc, o unitate decommando, de mare initiativa, curaj si energie, care se strecoara spre liniile inamicului, infruntand multe riscuri si obstacole, pentru a deschide drum armatei in inaintare." (A. Marino, Dictionar de idei literare) In evolutia semantica a conceptului, care denumeste miscarea de avangarda, se pastreaza din notiunea originara cateva constante:

o schimbare care trebuie intr-adevar sa schimbe totul [] omul de avangarda este opozantul fata de orice." [s.n.] (E. Ionescu, Note si contranote).

ideea de schimbare apartine modernitatii: la inceput, prin reactia romantismului fata de legile imuabile ale frumosului universal sustinute de clasicism si apoi, definitoriu, datorita acceptiei si aprofundarii viziunii baudelairiene: "modernitatea este tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumatatea artei a carei cealalta jumatate este eternul si imuabilul" (Florile raului).

Intr-o cunoscuta lucrare asupra Avangardei artistice a secolului XX

(prima editie - 1959), autorul ei, Mario de Micheli, cauta validitatea istorica si ereditatea avangardei,dincolo de avatarurile estetismului. Asertiunea este ca geneza artei moderne si, in cadrul ei, aparitia fenomenului avangardist, trebuie cautate in ansamblul istoriei secolului al XIX-lea; mai exact, in opinia autorului, avangarda se naste ca oruptura in unitatea (sociala, politica, culturala) a acelui secol. Argumentata lui Micheli urmareste traseul pe care s-a format o asemenea unitate, al carei punct de plecare il identifica in idealurile de progres si libertate ale revolutiei din 1789. In viziunea sa, dupa o maturizare de cateva decenii, aceste idealuri explodeaza in momentele propice de la 1848, atragand in orbita lor ganditori, artisti, scriitori pentru care, in forme succesive de expresie (romantice, realiste, impresioniste) cuvantul de ordine a devenit realitatea, viata in desfasurarea ei. Implicarea creatorilor (de la Balzac la Baudelaire, de la Courbet si Daumier la impresionisti) subliniaza ideea hegeliana a artistului ca om al timpului sau. Ultima "pagina glorioasa" a acestei unitati istorice si culturale europene a fost Comuna din Paris(1871), iar semnele unei crize devin vizibile in interiorul tarilor abia iesite din revolutiile pasoptiste. Infrangerea Comunei a insemnat extinderea si adancirea acestei crize si, in final, producerea unei rupturi in vechea unitate, ruptura pe care Micheli o asaza la baza dezamagirii spirituale si intelectuale generale careia i-au urmat protestul si revolta radicalizate prin atitudinea de tip avangardist. Exemplul emblematic invocat de Micheli este destinul lui Van Gogh, trecerea pictorului de la realism laimpresionism si, in final, la expresionismul incandescentelor sale tablouri

Semnificativ este ca acesti creatori (pictori, poeti, prozatori, dramaturgi) considerati nume emblematice si pentru o estetica specifica avangardei, apartin principalelor ei manifestari (expresionismul, futurismul, cubismul, dadaismul, suprarealismul) din perioadele de afirmare si efervescenta a fenomenului(sfarsitul secolului al XIX-lea, prima jumatate a secolului XX). E vorba de nume precum H. Matisse, Chagalle, Kandinsky, M. Duchamp, Picasso, Brancusi, Marinetti, A. Breton, T.S. Eliot, A. Artaud, Tr. Tzara, E. Ionescu, Urmuz s.a.** Recursul la nume si miscari din aceeasi perioada creioneaza ipostaza unei avangarde istorice, acreditand tot mai mult ideea ca aceasta poate fi considerata prima dar si ultima cu o identitate de referinta.

Situarea avangardei sub unghiul istoricitatii subliniaza cu mai multa claritate cel putin trei disocieriimportante: a. Fata de ceea ce s-a numit sensul etern (G. Uscatescu s.a.) al atitudinii avangardiste. Extrapolarea apare pe considerentul ca vocatia noului, caracterul anticipator, chiar si cel iconoclast, sunt trasaturi imanente oricarui act creator autentic, constituind temeiul originalitatii si mobilul evolutiilor aflate in zona esteticului.

Radicalizarea acestor atitudini, proclamarea negatiei goale, a anticanonului ca expresii ale vointei deruptura integrala, absoluta sunt insa specifice numai avangardei ca fenomen istoricizat, moment limita, de paroxism, dintr-o lunga serie de rebeliuni literare de o intensitate ;i amplitudine foarte variabile". ( A. Marino, Dictionar de idei literare). . Cea de-a treia disociere este semnificativa, nu doar sub unghiul istoricitatii avangardei ci si pentru contururile ei tipologice. Este vorba de raportarea la conceptele de modernitate si modernism, chestiune prezenta in orice lucrare privitoare la aria generala a modernitatii sau la cea speciala aavangardei.*

Avangarda - se spune in acelasi text - este, in fapt, "o versiune radicalizata si puternic utopizata a modernitatii"***. Din zona generala a modernitatii, infuzata de directiile specifice modernismelor din diverse culturi, avangarda preia, in esenta: atitudinea iconoclasta fata de trecut / traditie, optiunea pentru schimbare / modernizare, nonconformismul, constiinta noului / experimentului artistic, increderea in viitor. Fiecare dintre aceste elemente de poetica modernista sunt insa extremizate sau trecute de-a dreptul spre poli opusi. Exemplificam schematic, printr-o paralela, disocierile importante: MODERNISM AVANGARDISM

a) ideea de schimbare, constiinta noului i-au ghidat si motivat evolutia, dar a inglobat-o in ideea de continuitate a) ideea de schimbare, constiinta noului sunt pregnante, dar prinruptura (constanta); noul, abia afirmat, este negat imediat, ceea de inseamna discontinuitate b) atentia acordata sensului,semnificativului (neechivalandu-l "intelesului") b) refuzul semnificatiei, golirea de sens, vidul c) organizare, structurare a formelor, repertorizarea c) refuzul structurarii, aleatoriul, hazardul, "idiotismul",nerepertorizarea d) finalitate (semnificativa, formala) e) relatie neutra fata de receptor d) lipsa oricarei finalitati e) dependenta, miza pe surprinderea receptorului

f) constiinta valorii estetice, a originalitatii si a individualitatiicreatoare f) negarea ideii de talent, valoare, opera, individualitate creatoare. g) construirea unui canon(modernist) g) refuzul oricarui canon, proclamarea conceptului deanticanon

Negatia ca mod de a fi impinge nemultumirea, protestul, revolta dincolo de limite, pana la insurectia totala. Apologia paroxistica a dezastrului (Bakunin: a distruge inseamna a crea) sianarhia apar, ca forme de manifestare a libertatii absolute.

Teoria dell'arte d'avanguaria, Bologne, 1962), Adrian Marino puncteaza motivatia si diferenta pozitiei avangardiste, atat fata de vocatia innoitoare (funciara) a creatiei, cat si fata de cea din estetica modernista: "De ce avangarda este silita sa faca elogiul noutatii si, in acelasi timp, s-o depaseasca? Negarea interna implica noutatea eterna, introducerea unui raport neprevazut intre arta si realitate, provocarea unui eveniment insolit in sfera creatiei. Ca sa se instituie, avangarda trebuie neaparat sa rupa nu o structura, ci toate structurile existente, pentru a regasi ineditul, originalul, increatul, strivit de totalitatea conventiilor literare anterioare, de presiunea traditiilor superpuse. De unde nevoia radicala de noutate, de a reincepe, a reinventa, a recrea, a recristaliza in perpetuitate"

avangarda s-a nascut sub zodia generala a modernitatii, formele ei de manifestare trimitand in urma, pana la fondatorii acesteia (Leautrmont, Rimbaud, Jarry sau Whitman). Momentele ei de afirmare si efervescenta sunt insa contemporane modernismelor din secolul XX, in care isi afla sursele imediate, dar pe care le contesta violent: "Dada nu e deloc modern" va afirma Tr. Tzara intr-o celebra conferinta. (Weimar, 1922).* Expresie a unei crize, la geneza ca si in plina explozie, in ansamblul ei avangarda se constituie ca o suma eterogena de miscari cu un sens unitar: cautarea unei solutii imediate de salvare. O solutie anticriza ca refugiu impotriva alienarii intr-o lume traumatizanta, dezamagita, dezorientata la toate palierele existentei sociale si spirituale, o lume agatata, in contextul degringoladei, de stereotipii, conventii, canoane - unele vechi si altele apartinand chiar modernitatii. Pentru avangarda exista o singura solutie: ruptura totala si luarea de la capat a cautarii, a reinventarii necontenite a noului. De unde, nostalgia inceputurilor, a primitivului, optiunea pentru irational, aleatoriu, mecanic, artificial, in fine pentru tot ce nu a fost deja structurat si conventionalizat la nivelul intregului sistem. Exeget in sider al avangardei, E. Ionescu o situa sub semnul indiscutabil al unei opozitii structurale: "Omul de avangarda este ca un dusman in interiorul insusi al cetatii, pe care se indarjeste s-o disloce, impotriva careia se revolta, caci la fel ca un regim, o forma de expresie stabilita este si o forma de opresiune. Omul de avangarda este opozantul fata de sistemul existent (Note si contranote).

Context european. Aparitia si momentele de expansiune ale avangardei in plan european*

3.2. Dadaismul - "etalon" si moment de rascruce pentru miscarile de avangarda. Manifestul Dada, 1918expresie si model pentru estetica avangadrei, in ansamblul ei.

3.1. Se accepta delimitarea catorva momente de izbucnire si expansiune a fenomenului avangardist in plan european. Cel dintai, circumscris asemanator si de Mario de Micheli corespunde ultimului sfert al veacului al XIX-lea. Actul de nastere (explicit, manifest) poate fi socotit Une Saison en enfer, publicat de Rimbaud in 1873. Dezamagirea si protestul din textul rimbauldian vor provoca o stare de spirit speciala, in care isi are sursa decadentismul, dar si acea miscare larga ce va cuprinde o parte importanta a artistilor - pictori, scriitori, poeti - trecuti prin realism si impresionism, de care se despart; o suita din care fac parte Van Gogh, Gauguin, Ensor, Munch, Kandinsky, Segall s.a., creatori din diferite tari europene, prin care se inaugureaza si se va impune, in primul rand, expresionismul. Urmatoarea etapa se desfasoara pe parcursul primelor doua decenii ale secolului al XX-lea.

In acest context, atitudinea si manifestarile avangardiste se succed cu repeziciune: 1901-1902 gruparea expresionista Die Brcke; perioada albastra, apoi cea roz a lui Picasso, (Domnisoarele din Avignon, 1906); cubistii expun la "Salonul de toamna" (1909); Kandinskypicteaza prima acuarela abstracta si Nolde expune Rusaliile; apar "Manifestul pictorilor futuristi" (1910) si primele povestiri ale lui Kafka (1913); inceputurile suprematismului si aleconstructivismului in Rusia (1913); Apollinaire scrie despre pictorii cubisti (1913).

. Dadaismul "a aparut in creuzetul abstractiunii in pictura si al avangardei poetice: Dada, criza a artei, salt in afara ismelor, insurectie integrala. Reinventand mecanismele creatiei si ale gandirii, tineri artisti preschimba arta in prototip. Incandescenta si integritatea acestei revolte a individului se vor impune ca valoare - etalon pentru toate avangardele ulterioare" [s.n.].** Miscarea dadaista este deja o legenda care se intemeiaza insa pe o istorie concreta, efervescenta, cu schimbari si "lupte" intestine:*** Etapa fondarii, Zrich, 1915-1918: Cabaretul Voltaire, 1915, infiintat de cuplul poetic german Hugo Ball si Emmy Hennings; Expozitia de pictura moderna initiata de Jean Arp; Revista Cabaret Voltaire (numar unic);

Tristan Tzara, Prima aventura celesta a domnului Antipyrine (colectia Dada, 1916, ilustratie de Marcel Iancu)****; Revista Dada, primul numar (1916); Manifest Dada, 1918 (Tristan Tzara, afisul de lectura

Marcel Iancu, publicat in nr. 3 al revistei Dada)*. Textul reprezinta adevaratul certificat de constituire a miscarii, cu ecou international, urmat de contacte cu Picabia, Breton.

Manifestul concentreaza elementele definitorii ale poeticii dadaiste, dar si pe cele caracteristice fenomenului avangardist in ansamblul sau: contestareaoricarui sistem sau valoare, de orice natura, recunoscuta, elogiul contradictiei, hazardului, fanteziei ilimitate, spontaneitatii, neincrederii, contrastului; dezinteres pentru orice finalitate; pe scurt, negatie totala a formelor consacrate, apologia innoirii perpetue, independenta, libertate absoluta. Grupul dadaist de la Zrich este format din pictori, poeti: romanii Tristan Tzara si Marcel Iancu, Hugo Ball si Emmy Hennings, Jean Arp si Sophie Taeuber, Richard Huelsenbeck, Walter Serner, Hans Richter, Otto Flake. Miscarea Dada de la Berlin (R. Huelsenbeck, R. Hausmann, J. Baader, G. Grosz s.a.; Kurt Schwiters - conceptul Merz, Merzbau, poemul Anna Blume). Grupul de la Kln (Max Ernst, J. Th. Baargeld).

Prelungiri dupa 1920: Barcelona, New York, M. Duchamp, operele mecanice ale lui Picabia, Man Ray. Relansarea si apusul miscarii dadaiste la Paris (1920). Tristan Tzara, Picabia, Breton, Aragon s.a. Ostilitati interioare si atacurile presei. Procesul lui Maurice Barrs. Distantarea lui Tzara de modernismul adoptat de Breton la Congresulpentru determinarea si apararea Spiritului Modern (Paris, 1922): "Consider ca marasmul actual, rezultat din amestecul tendintelor, din confuzia genurilor si inlocuirea individualitatilor de catre grupuri, e mai periculos decat reactiunea".** Dadaismul fondat la Zrich ca expresie absoluta a avangardei, prin radicalitatea negatiei, reprezinta arhetipul, "ideea platonica" a tuturor avangardistilor, indiferent de programul lor(Matei Calinescu). Ideea e valabila si in cazul avangardei romanesti, unde insa contextul diferit, specific (modernismul autohton) ii va decide, in principal, destinul.

Manifestul futurist al lui Marinetti apare in traducere romaneasca, in ziarul craioveanDemocratia, simultan cu cel de la Paris (1909).