Sunteți pe pagina 1din 4

Iancu Vcrescu

Iancu Vcrescu (n. 1792, Bucureti - d. 1863) a fost un poet romn, fiul lui Alecu Vcrescu. Atras de ideile naintate ale epocii, a salutat rscoala lui Tudor Vladimirescu (Buna vestire, Glasul poporului subt despotism) i a participat la micarea de redeteptare cultural i naional, sprijinind nceputurile colii, teatrului, presei i tipografiei romneti. A fost sprijinitor al tuturor iniiativelor culturale i literare ale vremii: membru al Societii Literare din 1827, al Societii Filarmonice din 1833, al Asociaiei Literare din 1845, sprijinind teatrul (a tradus Britannicus de Racine i a scris un prolog la inaugurarea spectacolelor, n 1819) i pe tinerii poei (a ndreptat primele versuri ale lui Ion Heliade Rdulescu). Opera sa (reunit n volumele Poezii alese, 1830 i Colecie din poeziile d-lui marelui logoft Iancu Vcrescu, 1848), dei lipsit de strlucirea poetic a tatlui su, introduce cu timiditate structuri lirice noi, anunnd pastelul sau meditaia. n ciuda ecourilor manieriste (multe poezii snt idile cu personaje mitologice), e un poet de tranziie ntre neoclasicismul secolului al XVIII-lea i romantismul paoptist. A scris printre primele sonete n limba romn i a inaugurat poezia ocazional pe teme istorice: simpatizant al Revoluiei lui Tudor Vladimirescu, a scris pateticul ndemn Glasul poporului sub despotism, din care dou versuri au rmas celebre: S tremure! S tremure cumplita tiranie/ Zdrobit va fi cine-andrzni gnd de tiran s-i vie! Lirica sa erotic, de factur neoanacreontic (O zi i o noapte la Vcreti, sau Primvara amorului .a.), manifest, printr-un viu sentiment al naturii, tendina de a depi vechile canoane ale epocii. A scris poeme filozofice (Adevrul) sub influena iluminismului, balade pe teme folclorice, epistole, ode, elegii, idile i epigrame. O sintez a formulelor clasice poate fi considerat poezia Primvara amorului, n care zeul Amor l introduce pe poet ntr-o natur nocturn, convenional, dar cu detalii preromantice, ca ruinele oraului. Poeziile sale anun tonul veselului Alecsandri.

Alecu Vacarescu
n. 1769 - m. 19 nov. 1799, Tulcea. Fiul lui Ienache Vacarescu si al Elenitei Rizu, prima sotie a acestuia. Se stiu putine lucruri despre studiile urmate, dar e sigur ca ele i-au oferit cel putin contactul cu culturile greaca si franceza. isi insoteste tatal, exilat de Mavrogheni, la Nicopole (1788), apoi la Rhodos (1790). Ocupa cateva dregatorii: ispravnic de Dambovita (1792), apoi clucer, mare clucer (1797); in 1798, e zahergiu pe 5 judete. Viata personala a lui VACARESCU acumuleaza catastrofele, ilustrand parca vindicatia unei providente infricosatoare: casatoria cu Elenca Dudescu, din care rezulta trei copii (printre ei si poetul Iancu Vacarescu) e nefericita, incheindu-se prin divort in 1797; cam in aceeasi vreme, VACARESCU intra intr-un acerb proces cu mama sa vitrega, Ecaterina Caragea, pentru impartirea averii ramase de la Ienache Vacarescu; in fine, culmea nenorocirii, e acuzat ca ar fi luat parte la asasinarea unei matusi, Venetiana Vacarescu, de a carei fiica se indragostise. O jalba patetica, adresata domnitorului Hangerli, il ajuta sa scape cu fata curata. Dar la suirea pe tron a noului domn, Alexandru Moruzi, dusman inveterat al Vacarestilor, procesul e redeschis, iar, de data aceasta, calomniatorul, Scarlat Campineanu, se dovedeste mai puternic. Se pare ca VACARESCU e, in ultima instanta, condamnat si trimis sa-si ispaseasca pedeapsa intr-o temnita mizerabila din Tulcea. Victima a arbitrarului despotic, poetul isi va sfarsi zilele in conditii inumane, in pofida apelurilor disperate la clementa si ajutor lansate mitropolitului Dositei Filitti si catorva prieteni. Dupa toate aparentele, numai o mica parte a compunerilor lui VACARESCU a ajuns pana la noi, ceea ce ne indreptateste sa credem ca ele trebuie judecate mai degraba ca semnul, decat ca finalizarea unei vocatii. In orice caz, urmasii imediati, si nu numai ei, i-au acordat nefericitului poet o cautiune care pune pe ganduri. In ochii fratelui mai tanar, Nicolae Vacarescu, el intruchipa talentul si facilitatea creatoare; pentru Vasile Popp era un adevarat "Ovidiu al romanilor"; Gh. Pesacov nu ravnea la altceva, catre 1830, decat la titlul de "zelos imitator al prea stralucitului fruntas poetal prea stimatului Alecu V."; dar pana si Odobescu scria in 1874: "Nu ma tem a zice ca pana acum nici un poet roman n-a avut mai mult foc si mai multa gratie". Ca si ceilalti Vacaresti, dar la un mod mai dramatic si cu mai multa aplicatie analitica, VACARESCU desfasoara repertoriul bine stiut al declaratiilor de induplecare prin complimente, juraminte de statornicie, oftaturi si lamentatii. Datorita barierelor impuse de societate, desigur si nevoii de a complica jocul, poetul rafineaza emotia: cultiva perifraza, antiteza si pretiozitatile de formulare, convertind cele mai simple expresii ale iubirii in "concetti" si incalcite propozitii bizantine. Dragostea e prezentata astfel in termenii uneii dependente absolute ("a fi rob imi este fala"), puterea sentimentului e masurata in suspine si grade de combustie launtrica ("De lacrami vars paraie/ Cu groaznica vapaie / Si sufletul imi iese / Da ohtaturi adese"), prezenta si absenta iubitei declanseaza, deopotriva, seisme ("Cand nu te vaz am chinuri/ Si cand te vad lesinuri"). Don Juanul fanariot se afla intr-o dilema insolubila: sa se arunce ca "pervaneaua" in vapaia iubirii, isi pierde aripile, sa se tina departe, ingheata de frig, incat ceea ce-i ramane de facut e sa conjuge extremele: "sa arzi traind, sa mori arzand". O mare subtilitate a flatarii apare in poezia Oglinda, axata pe un vechi motiv anacreontic, tratat si de Petrarca: imaginea femeii adorate, asa cum o reflecta oglinda, se situeaza, din cauza imposibilitatii materiei, mai prejos decat oglinda ochilor poetului, care redau nu numai frumusetea tangibila, ci si armoniile interioare. Aceeasi cazuistica intortocheata frapeaza in versurile grecesti, dedicate diverselor obiecte de podoaba ale iubitei: un cordon, un turban, un saric - toate pizmuite pentru sansa de a-i atinge pielea parfumata sau parul matasos. Placerea artificiului si a lirismului decorativ o probeaza si incercarile de versificatie bi - si plurilingva. Manierismul acesta clasicizant, in care galanteria pretiosilor se uneste cu psi-hofiziologia safica a amorului si ardoarea petrarchista, pare sa exprime o sensibilitate efectiv traumatizata si nu doar o conventie de stil. Convingatoare in acest sens sunt cele doua satire in limba greaca. Una din ele. Tatal nostru parodiat, denunta cu un puternic accent de dezgust coruptia si silniciile societatii fanariote. Cea de-a doua satira expliciteaza rechizitoriul, intr-o viziune si mai sumbru mizantropica. Individul e incercuit, victima a dezamagirilor de tot felul, tratat de prieteni, de rude, de cei de deasupra si de cei de dedesubt, pana si de slujitorii bisericii, cu ipocrizie, perversiune si rautate. Nimic nu e curat in lumea

sublunara, nici dragostea, nici prietenia: ca atare, impasul se anunta irevocabil. Sensibilizat de abisul dintre aparenta si esenta, VACARESCU pare mai aproape de Rousseau, care condamna orice deghizare a fiintei ca minciuna, decat de barochistul Gracian, cu pledoaria sa in favoarea ostentatiei si disimularii. Intre o teorie care transforma individul in personaj, aplicandu-i o masca, si o teorie care demasca personajul, reducandu-1 la individ, VACARESCU opteaza pentru cea de-a doua, asadar mai degraba pentru preromantism decat pentru rococo. Desi se grefeaza pe anacreontism, cultivandu-i temele si procedeele, in spiritul unui clasicism epigonic, inrudit cu "mica poezie a secolului al XVIII-lea, traiectoria lui VACARESCU incalca zone diverse ale liricii. Prin retorica inzorzonata si exhibitio-nista, care rafineaza vechile "topos"-uri petrarchiste, se apropie de manieristi. Vibratia acuta a sensibilitatii si setea puritatii inaccesibile il instaleaza in vecinatatea preromanticilor. De fapt, personalitatea lui VACARESCU ramane indecisa, captata intre limitele fluide ale unei epoci, care-si cauta ea insasi fizionomia, nestiind incotro sasi fixeze privirile. OPERA Poetii Vacaresti. Viata si opera lor poetica, ed. ingrijita si pref. de Paul I. Papadopol, Bucuresti, 1940; Poetii Vacaresti. Scrieri alese, ed. ingrijita de Elena Piru, introducere de Al. Piru; Poetii Vacaresti. Opere, ed. critica, studiu introductiv, note, glosar, bibliografie si indice de C. Carstoiu, Bucuresti, 1982.

Ienchi Vcrescu
Ienchi Vcrescu (n. 1740 - d. 12 iulie 1797) a fost un poet, filolog i istoric romn, aparintor al unei vechi familii boiereti, familia Vcrescu, precursor al folosirii limbii romne culte, pe care a folosit-o att n scrierile sale filologice i istorice, ct i n poeziile pe care le-a scris. A fost erudit i poliglot, tia: slava veche, greaca veche i modern, turca, araba, persana, franceza, germana i italiana. A fost mare dregtor domnesc i a ndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. Ca om politic i istoric a manifestat tendine filoturce. Lucrarea sa, Istorie a prea puternicilor mprai otomani, este tiprit abia n 1863 de Alexandru Papiu Ilarian . Este al doilea romn dup Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului Otoman. Este autorul celei dinti gramatici romneti tiprite (1787), care, pe lng diversele categorii gramaticale, cuprinde i un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redus ca dimensiuni i predominant erotic, e scris n maniera neoanacreontic a epocii, dar folosete i evidente sugestii folclorice. Este precursorul iluminismului romnesc din secolul al XIX-lea. Scrieri Clasificarea operei: 1. lucrri filologice: Observaii sau bgri de seam asupra regulilor i ornduielilor gramaticii rumneti, publicat n 1787, va servi ca model lui Ion HeliadeRdulescu pentru Gramatica sa. Lucrarea cuprinde un capitol intitulat pntru poetic, ce poate fi considerat primul studiu romnesc despre versificaie. Definiia pe care a dat-o poeziei va rezista 80 de ani: cugetele frumoase, cu poetice faceri. Dup ce prezint utilitatea gramaticii, ncheie glume: Silii-v a o nva, sau facei cum v place. A adunat un vast material pentru redactarea unor dicionare bilingve: german romn, turc romn etc. 2. lucrri istorice: Istorie a prea puternicilor mprai otomani, tiprit dup moartea sa, cuprinde referiri la domnii rii Romneti. Prima jumtate a lucrrii este un pomelnic al mprailor, cu o epigram laudativ dar prozaic pentru fiecare. Interesant este povestirea cltoriei sale la Viena, un adevrat jurnal, instructiv i amuzant, superior lui Dinicu Golescu. 3. opera poetic: adun la un loc versuri ocazionale (n cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu versurile de dragoste caracterizate prin limba alintat (N. Manolescu), abundnd de diminutive, procedeu la mod n ntreaga poezie a epocii: inimioar, lior etc. Cu toate vicrelile manieriste, unele sunt poezii galnice, pline de umor, altele sunt sugestive i graioase, amintind de Goethe, ca poezia ntr-o grdin n care dilema sufleteasc a eului liric este exprimat cu gingie i concizie (floarea neculeas poate reprezenta ratarea ansei iubirii): S-o iau, se stric/ S-o las, mi-e fric/ C vine altul i mi-o ridic. Ienchi Vcrescu deschide i seria artelor poetice romneti, printr-un miraculos Testament: Urmailor mei Vcreti Las vou motenire Creterea limbii romneti -a patriei cinstire.