Sunteți pe pagina 1din 24

ETICA, DISCIPLINA FILOSOFICA A MORALEI

ETICA, DISCIPLINA FILOSOFICA A MORALEI Obiectul si problematica eticii. Functiile eticii Evolutia conceptiilor filosofice despre morala Standarde de performanta: La sfarsitul activitatii didactice studentii: Identifica obiectul eticii, diferentiindu-l de obiectul celorlalte discipline despre om. Constientizeaza importanta studierii eticii pentru pregatirea lor profesionala. Caracterizeaza modul de actiune al eticii in viata indivizilor si a colectivitatilor umane. Identifica principalele doctrine etice si modul in care acestea caracterizeaza morala.

Bibliografie: Valorile si adevarul moral, Selectie, traducere si note de Valentin Muresan; Editura Alternative, 1995. Nicolae Bellu, Morala in existenta umana, Editura Politica, Bucuresti, 1989, p. 50-63 J.S. Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, 1994. Teorii ale dreptatii, Editie ingrijita de Adrian Miroiu, Editura Alternative, 1996. A. Macintyre, Tratat de morala. Dupa virtute, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 62-101. T. Catineanu, Elemente de etica, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.24-60, 77-85. V. Macoviciuc, Probleme de etica, in Filosofie, manual pentru licee si scoli normale, Editura Didactica si pedagogica R.A., 1992, p. 207-223. Didier Julia, Dictionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 103, 217219. Dictionar de filosofie, Editura Politica, Bucuresti, 1978, p. 246-247.

C. Lazar, Autoritate si deontologie, Editura Licorna, 1999, p. 38-60

OBIECTUL SI PROBLEMELE ETICII

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupati sa reglementeze relatiile dintre ei prin norme care sa aiba ca scop protejarea fiecarui individ al comunitatii, a comunitatii ca intreg sau a anumitor segmente ale acesteia (familie, trib, ginta, popor, natiune, etnie, organizatie etc.) Asemenea norme trebuie sa aiba cateva caracteristici fara de care sansa lor de a se impune este putin probabila: sa delimiteze, pentru toti si pentru fiecare in parte obligatii, interdictii, permisiuni; sa fie recunoscute de toti sau de cel putin o majoritate; sa prevada sanctiuni pentru impunerea lor in folosul comunitatii. Este de retinut faptul ca chiar si in cele mai autoritare si opresive regimuri politice ale istoriei, caracteristicile de mai sus ale reglementarilor s-au mentinut, chiar daca acestea au convietuit cu norme de conduita impuse impotriva vointei majoritatii, in folosul unei persoane sau al unei minoritati. La baza constituirii acestor norme au stat intotdeauna valorile promovate in diferite momente istorice si in diferite arii de convietuire umana, constituite in baza conceptiilor dominante vehiculate in societate despre sursa, valoarea si sensul existentei umane. S-au constituit, astfel, o multitudine de perechi valoare-norma destinate sa diriguiasca viata indivizilor si a comunitatilor umane in conformitate cu idealul uman si cu sistemul de interese promovat la un moment dat. Din multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, identificata ca apartinind de sfera de preocupari a eticii: sfera moralei. Natura acestei sfere este data de problematica omului, raportata la sensul si semnificatia, valoarea si scopul fiintei umane, de valori, norme, atitudini si manifestari raportate la categoriile de bine si rau, toate acestea promovate, sustinute si aparate sub sanctiunea opiniei publice si a propriei constiinte.

Delimitari conceptuale. Unul dintre cele mai importante puncte de pornire in studiul eticii il reprezinta intelegerea corecta a sensului si semnificatiei termenilor cu care aceasta opereaza. Aceasta, deoarece la nivelul simtului comun, precum si in unele studii, analize, interpretari sau discursuri moralizatoare, in lucrari stiintifice sau articole de presa termenii de baza ai domeniului moral sunt adesea utilizati in mod inadecvat. Un prim mod de utilizare inadecvata este stabilirea unui raport de identitate intre etica si morala, ca notiuni, sau intre etic si moral ca atribute ale unor persoane, actiuni, comportamente. Un al doilea mod inadecvat este utilizarea inpreuna, in acelasi timp si sub acelasi raport, a celor

doi termeni, sub forma binomului etic si moral sau etico-moral, sugerand cuprinderea lor sub acelasi gen proxim, neidentificat, insa. Pentru inlaturarea acestor neajunsuri vom preciza originea termenilor, precum si evolutia acestora spre semnificatia pe care au capatat-o astazi in cele mai multe dintre studiile etice. Termenii etica si morala au, la inceputurile utilizarii lor, anumite similitudini. Ei provin din doua culturi diferite dar, in devenirea lor istorica, aflate intr-un proces de permanenta influenta: cultura greaca si cea latina. Astfel, termenul etica provine din filosofia greaca (ethos = lacas, locuinta, locuire si ethicos = morav, obicei, caracter), in timp ce termenul morala provine din limba latina (mos-moresmoralis = obicei, datina, obisnuinta). Chiar daca initial cei doi termeni au circulat cu relativ acelasi inteles, filosofia moderna si contemporana le-au separat semnificatiile, astfel ca cei mai multi eticieni considera etica drept disciplina filosofica ce studiaza morala, in timp ce aceasta din urma are semnificatia de obiect al eticii, fenomen real, colectiv si individual, cuprinzind valori, principii si norme, aprecieri si manifestari specifice relatiilor interumane si supuse exigentei opiniei publice si constiintei individuale. Aderenta la acest punct de vedere nu este unanima, ea fiind mai pregnanta in randul filosofilor cu afinitati spre cultura greaca, in timp ce romanistii au preferat, o vreme, sa interpreteze stiinta despre morala cu acelasi termen : filosofia morala sau pur si simplu morala, cu sensul de stiinta. In filosofia contemporana, insa, interpretarea eticii ca stiinta despre morala a devenit predominanta, drept pentru care ne-o asumam si noi, in cadrul acestui curs.

Obiectul eticii Inca din explicatiile date termenilor de baza ai eticii am stabilit ca obiectul eticii il constituie morala. Fie ca acceptam acest punct de vedere, fie ca il preferam pe cel care denumeste stiinta despre morala ca Filosofie morala sau Morala, obiectul sau de studiu ramane acelasi: intreaga sfera a moralei, cu determinatiile sale teoretice, axate pe intelegerea categoriilor etice, a binelui reper central al moralitatii si categorie etica fundamentala si cu determinatiile sale practice, legate de problematica generala a vietii morale. In Problemele de etica propuse elevilor de liceu, V. Macoviciuc defineste etica drept teoria filosofica si/sau stiintifica asupra moralei, adica ansamblul constructelor conceptuale prin care se explica structura, temeiurile si rigorile experientelor practico-spirituale ce constituie planul moralitatii traite, reale. Riguros vorbind - mai spune autorul - morala este obiectul de studiu al eticii, chiar daca in intrebuintarea lor cotidiana cei doi termeni pot avea aceleasi semnificatii (7, p.207). Dictionarul de filosofie (1978) propune urmatoarea definitie: Disciplina filosofica care studiaza problemele practice si teoretice ale moralei.(9, p. 246), in timp ce in Dictionarul sau de filosofie, Didier Julia prefera sa denumeasca disciplina cu termenul Morala, definind-o ca stiinta binelui si a regulilor actiunii umane si ca stiinta a scopurilor vietii, a principiilor de actiune (8, p. 217,

218). G. E. Moore, in Principia Ethica , sustine ca problema cum trebuie definit bun e cea mai importanta problema a eticii. Ceea ce e semnificat de cuvantul bun e, de fapt, (cu exceptia opusului sau, rau) singurul obiect simplu de cercetat specific eticii (1, p.30). Autorul subsumeaza acestei categorii centrale a eticii termeni precum virtute, viciu, datorie, corect, trebuie, precizand ca atunci cand formulam enunturi ce cuprind acesti termeni, sau cand discutam adevarul lor, discutam probleme de etica (1, p. 27). Ideea de bine este prezenta ca obiect al reflexiilor etice inca de la Platon si Aristotel, acesteia adaugandu-i-se, de-a lungul istoriei filosofiei, o problematica devenita traditionala: cercetarea originii si esentei moralei; definirea si determinarea notiunilor de datorie, virtute, sensul vietii si fericirea etc.; elaborarea si fundamentarea teoretica a unor sisteme de norme morale (coduri); cercetarea valorilor si normelor morale specifice unor profesiuni (deontologia); cercetarea comportamentelor si atitudinilor morale individuale si colective (sociologia moralei); cercetarea istoriei moralei si inventarierea doctrinelor etice; studiul raporturilor dintre etica si celelalte stiinte; fundamentarea gnoseologica si analiza logica a judecatilor si normelor etice (metaetica). Diferitele curente filosofice adauga acestei problematici preocupari mai specializate, specifice acestor curente, cum sunt problemele subiectivitatii morale (autocunoasterea si responsabilitatea individului) la Socrate, ierarhia valorilor morale la Platon, ratiunea practica, libertatea si demnitatea umana la Kant, raportul dintre morala subiectiva si morala colectivitatii la Hegel, criza moralei la Nietzsche, morala si comunicarea la M. Buber si E. Levinas etc.

1.3. Etica - disciplina filosofica si stiintifica Una din problemele care se pot pune in legatura cu statutul eticii este aceea a justificarii ei ca disciplina filosofica si stiintifica. Argumentele potrivit carora etica este o disciplina filosofica sunt urmatoarele: a aparut si s-a dezvoltat pe taramul filosofiei, fiind parte componenta a operei majoritatii filosofilor importanti pe care i-a dat istoria filosofiei;

are la baza o conceptie generala asupra existentei, fiind indispensabila unei filosofii despre om; desfasoara un demers sintetic si conceptualizant, categoriile sale fiind de aceeasi inaltime conceptuala cu categoriile filosofice; abordeaza realitatea ca relatie a subiectului cu obiectul, la nivelul maxim de interpretare, propriu filosofiei.

Exista suficiente argumente pentru a demonstra ca etica este o disciplina stiintifica: are un obiect propriu de studiu: morala; isi revendica o modalitate proprie de abordare, fiind, prin excelenta, o disciplina axiologica si normativa; este de-sine-statatoare si nu se pierde in peisajul diversificat al stiintelor si nici nu ramane la nivelul simtului comun; tinde spre o explicatie conceptual-logica a obiectului sau.

FUNCTIILE ETICII

Fiind o disciplina filosofica cu un caracter aparte, lumea moralei fiind eminamente o lume a intersubiectivitatii, a interactiunilor dintre indivizi, precum si dintre individ si grupurile umane sau dintre grupurile umane, insele, rolul eticii nu se poate rezuma la o simpla critica a unor concepte teoretice. Ea este deopotriva o stiinta teoretica si practica, descriptiva si normativa, reflexiva si axiologica. Toate aceste laturi se regasesc mai mult sau mai putin evident in diferite curente filosofice, astfel incat putem realiza o sinteza a principalelor functii ale eticii. Functia cognitiva. Aceasta functie a eticii se realizeaza prin cel putin patru momente distincte ale contactului cu lumea morala: momentul descriptiv, in care valorile, normele si faptele morale sunt puse in evidenta ca realitati descoperite sau de descoperit; momentul analitico-sintetic, in care toate acestea trec din planul empiric in cel stiintific, fiind supuse metodelor de tip epistemic; momentul explicativ, in care intra in functiune doctrinele etice, acelea care dau seama de felul particular de interpretare a fenomenului moral;

momentul comprehensiv, in care universul conceptual al eticii trece de la teoretician spre producatorul de fapte morale, iluminandu-l pe cale rationala sau intuitiva, intre cunoasterea comuna si cea stiintifica realizandu-se astfel necesara unitate. Functia normativa (axiologica). Prezentam aceasta functie ca produsul relatiei inseparabile dintre valoare si norma, in lumea moralei. Este de retinut faptul ca etica nu creaza norme; ea doar le descopera ca fiind consecinte ale universului axiologic, la rindul sau originat in morala individuala si colectiva. Rolul eticii este doar unul de sistematizare, de conceptualizare, de rationalizare si de comunicare. Functia persuasiva. Asa cum remarca inca Aristotel, diferenta intre rationamentul categoric si cel dialectic, specific stiintelor normative, printre care si etica, este aceea ca spre deosebire de rationamentul categoric in care totul este demonstrabil, in rationamentul dialectic intervine argumentarea, ca mijloc de convingere a interlocutorului. Cu alte cuvinte, stiintele normative nu numai explica, ci si conving, chiar daca, asa cum interpretam noi etica, nu este vorba de convingere pe calea manipularii constiintelor, ci de convingere pe calea deschiderii constiintei spre rationalitatea si eficienta respectarii normelor, in eticile consecintionaliste, respectiv spre caracterul legic, indiscutabil, sacru al Legii morale, in eticile deontologiste (10, p.55).

3. EVOLUTIA CONCEPTIILOR FILOSOFICE DESPRE MORALA Tema morala este una dintre cele mai vechi teme ale filosofiei. Ea a fost si este constitutiva naturii umane, iar constiinta de sine a omului s-a constituit, inainte de toate, in jurul valorilor morale. Este suficient sa aducem ca argument unul dintre cele mai vechi documente istorice, Biblia, in care pacatul originar, care a dus la raspandirea omului in lume si la devenirea lui istorica, s-a savarsit tocmai prin accesul acestuia la cunoasterea binelui si raului. De altfel, primele judecati de valoare morala au aparut in stransa legatura cu doctrinele religioase ale inceputului istoriei si au ramas pana astazi componente majore ale religiozitatii si, totodata, surse importante pentru constituirea doctrinelor morale. Primele idei sistematizate despre morala in afara unor sisteme religioase au aparut in filosofia greaca presocratica. Presocraticii identificau morala cu virtutea, cu viata in armonie cu natura, cu universul, fiind prin excelenta adeptii unei morale individualiste si cosmogonice. Realizand marea rasturnare epistemologica a filosofiei grecesti, prin intoarcerea cugetarii filosofice spre om, Socrate pune la baza moralitatii ratiunea ca virtute, realizand o ierarhie valorica asupra careia se vor opri numerosi alti filosofi ai antichitatii: INTELEPCIUNEA

CURAJUL CUMPATAREA DREPTATEA Preluand liniile de cercetare filosofica ale lui Socrate, eroul dialogurilor sale, Platon considera ca morala exista in viata oamenilor in baza unor prescriptii sub forma virtutilor, constituite dupa principiile rational, volitional si sensibil proprii naturii umane, dar apartinand societatii ca un dat al universului. Platon a gandit etica drept o stiinta a organizarii rationale a societatii, ierarhia valorilor morale stabilita de acesta fiind: DREPTATEA INTELEPCIUNEA CURAJUL CUMPATAREA Pentru Aristotel, morala este produsul unui raport social, prin care se asigura cultivarea unor virtuti confirmate social, apoi traite constient. Aristotel a formulat pentru prima data ideea libertatii de a alege, dar nu ca un atribut innasut al individului, ci ca relatie sociala. La fel ca predecesorii sai, si Aristotel are un punct de vedere cu privire la ierarhia valorilor. In conceptia sa, primordiala este DREPTATEA, care genereaza raporturile individului cu societatea, in timp ce INTELEPCIUNEA, CURAJUL si CUMPATAREA determina raportul individului cu sine. Odata cu apusul carierei politice a lui Alexandru Macedon, stapanul celui mai mare imperiu din istorie, dar si ucenic in ale intelepciunii al lui Aristotel, filosofia intra in ceea ce s-a denumit perioada elenistica. Preocuparile pentru soarta fiintei umane, tot mai amenintata de desele prabusiri ale ordinii sociale, trec de la nivelul trairilor autentice la nivelul filosofarii, astfel ca se cristalizeaza doua curente etice majore, care vor influenta indeosebi filosofia clasica: epicurianismul (hedonismul), pentru care scopul fundamental al omului este fericirea, si stoicismul, pentru care omul nu poate urmari alt tel in viata, decat virtutea, sau practica datoriei. Incepand cu anul 529 d.Chr., cind imparatul imperiului roman, Justinian, a interzis religiile pagane, in favoarea Bisericii catolice si apostolice si a credintei ortodoxe, filosofia clasica a antichitatii este ingenuncheata, fiind interzisa, ca religie pagana. Cele doua curente filosofice medievale, patristica si scolastica, dezvolta o noua morala, la baza careia stau perceptele crestine. Marii filosofi ai antichitatii, indeosebi Platon si Aristotel vor fi reinterpretati de pe pozitiile crestinismului, fara ca valorile morale promovate de acestia sa-si gaseasca, in vreun fel, continuitatea.

Epoca moderna cunoaste o mare varietate de interpretari ale moralei. Unele se inscriu in continuarea conceptiilor religioase, unele il redescopera pe Platon, altele interpreteaza morala de pe pozitii psihilogice sau biologice. Cele doua curente majore ale epocii moderne, rationalismul si empirismul se manifesta, ca atare, si in etica, de o parte Descartes si Spinoza ducand ideile etice spre un rationalism extrem ( bazate pe cunoasterea adevarului, la Descartes, respectiv pe cunoasterea lui Dumnezeu, la Spinoza), de cealalta parte Hume si Locke, deducand regulile morale din experienta si obisnuinta. O perspectiva aparte au realizat materialistii francezi ai secolului al XVIII-lea, care explicau morala de pe pozitiile stiintelor naturii. Meritul constituirii unei etici robuste, bine conturata in peisajul filosofic, apartine filosofiei clasice germane, reprezentate de marile repere ale filosofiei din toate timpurile, Immanuel Kant si Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Acastia s-au constituit in critici nemilosi ai naturalismului, revenind la rationalism si punand bazele eticii ca disciplina filosofica autentica. Immanuel Kant realizeaza, in Scrieri moral-politice, in Intemeierea metafizicii moravurilor si mai ales in celebra sa lucrare Critica ratiunii practice o imagine de mare profunzime a eticii dominata de imperiul datoriei, exprimata sub forma imperativului categoric si a unitatii dintre libertatea vointei si Legea morala. G.W.F. Hegel considera moralitatea ca factor constitutiv al statului, la nivel individual manifestandu-se doar trebuinte. Acestea sunt cele care determina respectul pentru lege. Normele morale, dupa Hegel, sunt impuse de specificul corporatist al societatii civile, avand ca scop buna functionare a acesteia. Cele doua mari directii postclasice, neokantianismul si neohegelianismul au deschis drumul filosofiei contemporane spre o mare diversitate de curente etice, incepand cu reprezentantii Scolii neokantiene de la Baden si continuand cu mari curente filosofice: neopozitivismul, utilitarismul si pragmatismul, existentialismul, filosofia analitica etc. Lucrarea Valorile si adevarul moral propune un inventar al principalelor directii prezente in peisajul contemporan al eticii de factura anglo-saxona, scrisa in limbajul filosofiei analitice, cu accent indeosebi pe studii de metaetica, sau, cum se exprima autorul, etica de ordinul doi (1, p. 242). Prezentam, in cele ce urmeaza, doua modele de inventar al curentelor etice. Unul diacronic, care tine seama de istorie, si unul sincronic, dupa tabla de materii a lucrarii lui Valentin Muresan. Primul surprinde intreaga evolutie a eticii, din antichitate pana astazi; este realizat cu o mai mare aproximare, dar si cu o mai mare putere de cuprindere; al doilea surprinde tabloul eticii contemporane, in care punctele de vedere sunt mai precis si mai nuantat delimitate si in care este de observat absenta filosofiei de inspiratie latina, mai putin aplecata spre problemele contemporane ale moralei si mai mult preocupata de analize si interpretari ale filosofiei antice si clasice.Valoarea celor doua modele este orientativa. Nu exista analogii sau corespondente intre ele, nici macar pe segmentul contemporan. O imagine de ansamblu asupra eticii este posibila numai prin examinarea ambelor modele, in continutul si structura lor intima.

MODELUL ISTORIC AL CURENTELOR ETICE Etica religioasa Hedonismul Eudemonismul Naturalismul Etica datoriei (deontologismul) Individualismul (existentialismul) Pragmatismul (utilitarismul, consecintionalismul)

MODELUL CURENTELOR ETICE CONTEMPORANE Naturalismul Intuitionismul Emotivismul Prescriptivismul Proiectivismul Realizationismul Realismul Daca in privinta modelului istoric, explcatiile date evolutiei curentelor etice este satisfacatoare pentru identificarea principalelor idei vehiculate de acestea, in legatura cu modelul propus de V. Muresan sunt necesare cateva propozitii de identificare, lasand la dispozitia celor care studiaza etica patrunderea in universul explicativ al fiecarui curent etic, cu ajutorul textelor propuse de autor. Vom folosi, pentru aceasta, aprecierile facute de J.R. Lucas in Cuvantul inainte la cartea lui V. Muresan.

Naturalismul este caracterizat de J.R.Lucas ca un transfer al schemei explicative proprii stiintelor naturii, drept pentru care parea inevitabil ca moralitatea sa fie si ea adaptata acestei scheme explicative generale iar conceptele noastre de bun si trebuie sa fie explicate in termeni naturalisti, ca tot ceea ce asigura supravietuirea speciei (Spencer), sau ca tot ceea ce asigura fericirea cea mai mare pentru cei mai multi (J.S. Mill). Naturalismul explica fenomenul moralitatii, dar el nu da nici o explicatie valorii, obligatiei, deliberarii, alegerii sau judecatii de valoare; toate acestea nu sunt decat epifenomene, care nu trebuie luate prea in serios de cei ce urmaresc sa inteleaga cursul real al evenimentelor. (1. p. 8) Respingand naturalismul ca model explicativ al moralitatii, Intuitionismul considera ca binele nu este o calitate naturala, ci una nenaturala, pe care o percepem prin intuitie, fapt pentru care atat Moore, cat si Pritchard si Ross sustin ca nu ne pot spune care e definitia binelui sau care sunt criteriile dupa care ceva este bun. In ce priveste emotivismul, considerat de aceeasi factura cu subiectivismul si expresivismul, acesta se caracterizeaza prin pozitia potrivit careia limbajul moral nu poarta un inteles cognitiv obiectiv-valabil, ci spune doar care sunt opiniile vorbitorului. (1, p. 9) Sursa acestor opinii este emotia vorbitorului in fata faptului moral sau imoral. Prescriptivismul, asa cum rezulta intuitiv si din denumirea data acestui curent, sustine ca specificul discursului evaluativ e, esentialmente, orientarea actiunilor(1, p. 9), fapt pentru care si discursul etic trebuie inteles ca unul prescriptiv, de orientare a actiunii oamenilor, astfel incat acestea sa fie moralmente corecte. Proiectivismul readuce in discutie necesitatea obiectivitatii valorilor cu care opereaza etica, dar punctul de vedere al lui Makie este acela ca, in realitate, asemenea valori nu exista, drept pentru care discursul moral e bazat pe o neintelegere. Doua sunt argumentele sale, in acest sens: primul, acela ca daca ar exista, totusi, valorile morale ar fi stranii si deci discursul evaluativ moral nu poate fi obiectiv; al doilea, faptul ca in domeniul moralei nu se poate realiza un acord convingator. Realizationismul pune priblema unitatii si corelatiei dintre valoare, inteleasa ca unitate organica si sens, ca disponibilitate spre depasirea limitelor, a granitelor . Semnificatia cotiturii post-lingvistice in etica, inaugurata de Bernard Williams, o constituie parasirea dezbaterilor metaetice proprii filosofiei analitice si revenirea in prim-plan a problemelor de ordinul intai. (1, p. 244) Este perioada in care s-au afirmat sau dezvoltat teorii etice semnificative cum sint utilitarismul, consecventialismul, deontologismul, teoria virtutilor, teoria drepturilor, precum si o serie de teorii in domeniul eticii aplicate. Realismul moral este o tema prin care se continua traditia metaetica, asupra careia se opreste studiul lui Sayre-McCord , publicat in cartea lui V. Muresan. In acest studiu se propune o harta a realismului etic cuprinzind doua modele care se interpatrund , numite teorii ale erorii, respectiv teorii ale succesului, din primul model facand perte non-cognitivismul, iar din al doilea obiectivismul, intersubiectivismul, subiectivismul si cognitivismul. Toate aceste teorii sondeaza conditiile de adevar ale propozitiilor etice.

Un alt studiu, cel al lui David Brink, nepublicat in limba romana, dar analizat de V. Muresan, propune o clasificare tripartita a teoriilor din aceasta categorie: realismul moral, nihilismul, si constructivismul.

Asa cum rezulta din cele de mai sus, tabloul curentelor etice este deosebit de bogat; el este in continua expansiune, noi teme etice venind sa-l completeze, pe masura cresterii complexitatii vietii si activitatii oamenilor si a relatiilor dintre acestia. Privind acest tablou, precum si numarul deosebit de mare de filosofi care-l populeaza, intelegem ca este pe deplin justificata afirmatia potrivit careia etica este o disciplina filosofica si stiintifica cu un statut bine consolidat in lumea ideilor si a practicii sociale.

CURSUL NR.2

MORALA SOCIALA

Notiunea si caracteristicile moralei sociale. Structura moralei sociale

Standarde de performanta: La sfarsitul activitatii didactice studentii: Caracterizeaza natura si modul de manifestare a moralei sociale. Identifica, in peisajul manifestarilor umane, valorile, normele, atitudinile si faptele de natura morala. Stabilesc relatiile dintre morala individuala si cea a grupurilor umane. Descriu modul in care principalele doctrine etice caracterizeaza morala.

Bibliografie: Traian Ganju, Lumea morala, vol.1, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982.

O.G. Drobnitki, Notiunea de morala, Partea I si a II-a, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981 Bernard Williams, Introducere in etica, Editura Alternative, 1993, p. 80-87. Valorile si adevarul moral, Selectie, traducere si note de Valentin Muresans Editura Alternative, 1995. Nicolae Bellu, Morala in existenta umana, Editura Politica, Bucuresti, 1989. J.S. Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, 1994. Teorii ale dreptatii, Editie ingrijita de Adrian Miroiu, Editura Alternative, 1996. A. Macintyre, Tratat de morala. Dupa virtute, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998. T. Catineanu, Elemente de etica, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.24-60, 77-85. V. Macoviciuc, Probleme de etica, in Filosofie, manual pentru licee si scoli normale, Editura Didactica si pedagogica R.A., 1992, p. 207-223. Didier Julia, Dictionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, . Dictionar de filosofie, Editura Politica, Bucuresti, 1978, p. 473-474 Immanuel Kant, Critica ratiunii practice, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972. Marietta C. Moraru, Valoare si etos, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976. Tudor Vianu, Studii de filosofia culturii, Editura Eminescu, Bucuresti, 1982, p. 97-100. C. Lazar, Autoritate si deontologie, Editura Licorna, 1999, p. 103-117

NOTIUNEA SI CARACTERISTICILE MORALEI SOCIALE Considerata unanim ca fiind obiectul de studiu al eticii, morala este definita si caracterizata in felurite moduri in istoria eticii sau de catre curentele etice contemporane. Angajarea noastra pe una sau alta dintre pistele acestor curente ar fi o intreprindere simplificatoare, neproductiva pentru obiectivele prezentului curs. Ca urmare, folosind o strategie de selectie pe care o

consideram benefica, vom prezenta cele mai semnificative directii de cercetare a moralei, cu referire la punctele de vedere convergente sau divergente, in masura in care le vom considera relevante. Ramane in sarcina celor care studiaza prezentul curs sa-si intregeasca imaginea asupra moralei, prin studiul bibliografiei recomandate, greu de comentat in limitele spatiului rezervat acestuia. Delimitari conceptuale Conceptul de morala s-a impus relativ tarziu in etica cu statutul de domeniu autonom de cercetare al acestei stiinte. Desi veche de cateva mii de ani, preocuparea de a caracteriza morala a fost centrata mai ales pe consecintele acesteia asupra comportamentului individual si colectiv, pe starea de moralitate si pe determinatiile ei, termenul generic de morala considerandu-se a fi de la sine inteles. Primele preocupari sistematice in acest sens apartin, aproape firesc, lui Immanuel Kant, primul filosof care reuseste detasarea cercetarii filosofice de interogatiile directe asupra realitatii si realizarea a ceea ce s-a numit in filosofie criticismul. Etica lui Kant este, prin excelenta, o etica normativa, decurgand din modul in care acesta o defineste ca fiind critica ratiunii practice. Trecerea de la metafizica moravurilor la acest model de etica s-a realizat, la Kant, tocmai prin stabilirea continutului moralei sub forma principiului practc ,concretizat in imperativul categoric: actioneaza astfel incat maxima vointei tale sa poata oricand valora in acelasi timp ca principiu al unei legislatii universale.(13, p. 118) In viziunea lui Kant, morala nu apartine nici psihologicului (comportament, impulsuri, nazuinte si dorinte individuale), nici inclinatiei individuale spre fapte bune, nici trairilor individuale si unice; ea apartine eminamente imperativului moral. In etica lui Hegel se face distinctie intre morala si moralitate si se pune problema specificuluii moralitatii. Asa cum subliniaza Drobnitki, morala, din punctul sau de vedere, nu constituie numai un fenomen social specific, prin care omul se deosebeste de natura, ci si un fenomen singular in dezvoltarea istorica a societatii, deosebit de toate celelalte moduri de reglementare a experientei sociale. Moralitatea, in schimb, este reprezentata de moravurile, obiceiurile, traditiile existente in societatile arhaice, presocratice, in care omul ca om etic este inconstient de sine (2, I, p. 114) Cu Socrate, omul a devenit constient de sine, iar morala si-a gasit camp de manifestare, prin detasare de celelalte moduri de reglementare a vietii sociale. Intrucat filosofii postkantieni si posthegelieni s-au ocupat mai putin de a gasi o definitie cuprinzatoare a conceptului de morala, vom apela la acei eticieni care sunt, efectiv, integrati unor asemenea preocupari, precum si la definitiile de dictionar. Traian Ganju, in Discurs despre morala, propune doua definitii, una restrinsa si una mai extinsa: Modalitate de exprimare si perfectionare a omului in campul relatiilor sociale Univers al dezideratelor si nu al imperativelor, morala implica in structura ei exercitiul permanent si direct al rezolvarii situatiilor concrete de viata in functie de ratiunea si afectivitatea

fiecarui individ, atunci cand devine constient de nevoia intima de a se asuma pe sine proiectandu-se exemplar in reteaua raporturilor cu semenii sai (1. P. 25) In dictionarul de filosofie descoperim o definitie care respecta regula dezvaluirii sferei termenului, regula specifica definirii categoriilor filosofice, diferenta specifica fiind, mai degraba, produsul unui proces de hibridare a definitiei, in sens logic: Ansamblu al deprinderilor, sentimentelor si convingerilor, atitudinilor si mentalitatilor, principiilor, normelor si perceptelor, valorilor si idealurilor care privesc raporturile dintre individ si colectivitate (familie, clasa, natiune, societate s.a.) si care se manifesta in fapte si actiuni, in modul de comportare (12, p. 473) Sublinierile facute in texte permit punerea in evidenta a ceea ce este specific moralei in raport cu celelalte determinatii pe care le-am putea atasa ca predicate continuturilor enuntate. Acest specific va fi pus in evidenta in cele ce urmeaza. 1.2. Caracteristicile moralei sociale Morala exista numai in si prin societate, in si prin grupurile umane distincte fiind, asemenea oricaror dimensiuni ale umanului, o realitate sociala. Ea presupune, inevitabil, angajarea personalitatii fiintei sociale, a individului. Cu toate ca este marcata de un continut si o structura distincte, precum si de un sistem categorial propriu, morala nu este un dat universal si inert. Ea este in continua transformare, in directa dependenta de mutatiile ce se produc in cultura si civilizatia diferitelor comunitati umane. Principalele caracteristici ale moralei sociale sunt urmatoarele: Unitatea structurala: este determinata de categorii, structura si instanta critica bine determinate, fiind o componenta de maxima maturitate a vietii sociale. Diversitatea modalitatilor culturale de manifestare: valorile, normele, obiceiurile, idealurile, sistemul de sanctiuni difera de la o matrice culturala la alta. Dinamismul: in cadrul aceleiasi culturi, semnificatia sau continutul unor norme, valori, comportamente, atitudini se schimba de la o etapa la alta a evolutiei. Aderenta la spatiul social: este un domeniu prin excelenta al relatiilor interumane, un domeniu al confruntarii dintre bine si rau, ca produse ale aprecierii opiniei publice si a constiintei individuale. 1.3. Caile de constituire a moralei sociale In istoria comunitatilor umane morala s-a constituit pe baza achizitiilor culturale dintr-o diversitate de surse ale convietuirii sociale. Tot ceea ce reprezinta, pentru om, semnificatie cu impact asupra comportamentului sau se traduce, mai devreme sau mai tarziu, in semnificatie morala: conditiile de existenta si de perpetuare a speciei, relatiile de putere, conceptiile

religioase, traditiile, achizitiile culturale, arta, stiintele etc. Influenta tuturor acestor surse asupra moralei sociale se realizeaza pe doua cai complementare si niciodata concurente: Calea imanenta, reprezentata de necesitatile impuse de convietuirea sociala a unor comunitati distincte (familie, organizatie, popor etc) Calea transcendenta, reprezentata de necesitatea organizarii activitatii de indeplinire a poruncilor divine sau de organizare a comunitatii dupa modelul transcendent. Modelele istorice ale moralei urmeaza masura in care una sau alta dintre cele doua cai este preponderenta: Morala preistorica a fost preponderent religioasa, slab codificata, bazata mai mult pe cutume, pe intuitie. In morala antica, indeosebi dupa Socrate, chiar daca se mentine calea transcendenta, apar primele valori si norme determinate exclusiv pe calea imanenta, ca rezultat al complexitatii vietii in cetate, dar si ca rezultat al dezvoltarii mijloacelor culturale de expresie. Apar primele coduri morale inchegate : Legile lui Manu, codul lui Hammurapi, Perceptele lui Confucius, Cartea egipteana a mortilor sau Etica lui Nicomah. Morala medievala este explicit detasata de justitie si de normele administrative, dar ramane eminamente religioasa, indeosebi in perioada europeana a Inchizitiei. In aceasta perioada se dezvolta o componenta speciala a moralei, de natura laica: regulile de viata ale cavalerului (samurailor, in Japonia). Cu morala epocii moderne, asistam la o diferentiere a sistemelor de morala, in functie de evolutia istorica a diferitelor comunitati umane, astfel incat, din zorii acestei epoci si pana astazi, umanitatea este din ce in ce mai plina de inovatii in materie de moralitate, dar si de conflicte morale adiacente unor conflicte sociale, nationale sau regionale. Caracteristica lumii civilizate moderne este aceea a refuzului unei morale oficiale, in favoarea unui pluralism moral, sustinut in jurul unor valori morale majore, cum sunt viata, libertatea de constiinta, drepturile omului etc. Morala contemporana este supusa unui demers critic deosebit de fecund, in spatiul filosofic, sociologic, pedagogic, politologic etc. S-a produs o separare completa a trairilor morale de celelalte sisteme de traire a umanului, dar se manifesta tot mai puternice incidente ale judecatilor de valoare morala in domenii ale vietii sociale de mare anvergura: politic, economic, juridic, militar, medical, religios, ecologic etc. In spatii geografice si culturale tot mai extinse morala se manifesta ca o morala a omului liber, o morala a alegerii, a optiunii neingradite. Drepturile omului sunt tot mai mult integrate ca fundamente ale moralitatii sociale autentice. In planul societatii globale asistam, totusi, la confruntari de mare anvergura intre diferite sisteme morale: laic si religios, individualist si colectivist, deontologist si teleologist etc. Revin, in prim-planul vietii sociale, moralele traditionale, care se intrepatrund cu cele moderne, determinand trecerea tot mai accentuata a moralitatii din planul social in cel individual si de

microgrup. Crizei de valori morale proprii societatilor post-comuniste i se raspunde tot mai mult cu ofensiva unui relativism moral, in interiorul caruia singurele repere morale autentice, reinstituite dupa caderea comunismului ateist, sunt cele de natura religioasa. Modelul de viata morala occidental este, inca, slab perceput, sub impactul intern al ineficientei economice, al saraciei, al inculturii si al insecuritatii, fiind mai degraba evidente limitele acestuia dacat punctele sale tari. La aceasta se adauga si unele evenimente politico-militare neinspirat gestionate de liderii politici ai lumii care, prin consecintele lor asupra unor mase mari de oameni, au indepartat si mai mult populatiile dinn spatiul post-comunist de asemenea modele.

2. STRUCTURA MORALEI SOCIALE Prezentand etica drept stiinta a faptului moral, Tudor Catineanu prezinta structura acestuia, care se identifica, in ultima instanta, cu structura moralei sociale: (9, p. 77)

N-P

S.C. V - RL M

Notatiile din aceasta schema sunt urmatoarele:

S.C.: subiectul constient N: norme P: principii V: valori RL: relatii A: aprecieri M: manifestari Schema de mai sus ne ajuta sa intelegem complexitatea lumii morale, precum si relatiile ce se stabilesc intre diferitele ei componente, relatii asupra carora ne vom opri in cele ce urmeaza. Remarcam, mai intai, faptul ca axul central al structurii moralei sociale il constituie triada norme-valori-aprecieri. Normele deriva din principiile morale, in timp ce valorile se identifica pe baza relatiilor dintre indivizi si colectivitati. La aceasta triada se raporteaza subiectul constient (individual sau colectiv) si in raport de ea se produc manifestarile morale. Este de retinut faptul ca schema nu este una cu intrare si iesire, ci, asa cum sugereaza conexiunile, este un model al interdeterminarilor. Fiecare dintre componentele moralei sociale prezentate mai sus au fost analizate in multiple modalitati de catre eticieni, domeniul eticii fiind, printre altele, si unul al identificarii naturii si semnificatiei acestor componente. Unele dintre acestea au fost, in gandirea filosofica, privilegiate, altele neglijate sau chiar li s-a refuzat autenticitatea. Iata de ce credem ca este utila o caracterizare succinta a fiecareia, in ceea ce poate fi considerat ca acceptabil de majoritatea curentelor etice. 2.1. Subiectul constient Este individul sau colectivitatea, in plenitudinea vietii lor cotidiene. Este de remarcat faptul ca subiectul este parte componenta a moralei sociale numai in masura in care el este constient de acest fapt. A trai in moralitate presupune atat constiinta faptului ca exista aceasta moralitate si ca ii sunt cunoscute determinatiile, cat si constiinta de sine. La capatul cercetarii naturii constiente a subiectului moral in unele texte filosofice, am formulat, epistolar si poate putin sententios si nesistematizat, urmatoarele judecati: Cel ce nu este constient de nimic, actioneaza fara sa aiba control asupra faptelor sale.Nnu intelege daca faptele sale sunt bune sau rele. Nu stie sa pretuiasca faptele bune ale altora. Nu face distinctia intre bine si rau. Actioneaza la nivelul instinctelor primare. Aproba doar ceea ce-i produce placere si refuza ceea ce nu-i produce placere. Nu este capabil de sacrificiu. Nu pretuieste cultura. Nu pretuieste omul ca fiinta rationala. In orice colectivitate e singur. Nu are imaginea prieteniei si foloseste oamenii din jurul lui doar pentru sine, ca mijloace. Suprema inconstienta este faptul de a nu fi constient de sine. Un punct de vedere deosebit de sintetic este formulat de Traian Ganju, in lucrarea propusa in

cadrul bibliografiei: Prima distinctie care se cere operata pentru a defini subiectul moral este aceea ca el este o constiinta. A doua distinctie evoca premisa obiectiva, fundamentala a demersului individual de realizare morala, si anume existenta colectivitatii umane. A treia distinctie vizeaza elementele componente ale subiectului, care sunt mentalitatile, convingerile, conceptiile, vointa si faptele. Dupa cum se structureaza aceste elemente intr-o constiinta sau alta, avem tipurile de subiecti morali: individualitatea, compusa din mentalitati, vointa si fapte; personalitatea, alcatuita din convingeri, vointa si fapte; exemplaritatea simbolica, formata din conceptii, vointa si fapte. (1, p.26) Din cea de-a treia distinctie formulata de T. Ganju rezulta un fapt ce trebuie subliniat: Pozitia omului fata de morala sociala depinde de istoria culturala a acestuia. Trecerea de la mentalitati la convingeri si apoi la conceptii morale presupune un proces continuu de perfectionare si autoperfectionare culturala si morala. Unii oameni vor ramane pentru totdeauna la nivelul mentalitatilor, altii se vor ridica la nivelul convingerilor, in timp ce o parte din ei, probabil nu multi, vor atinge statutul exemplaritatii simbolice prin conceptii. O caracteristica deosebita care trebuie sa fie prezenta in subiectul constient, pentru a fi considerat un subiect moral, este vointa libera. Ea a fost postulata pentru prima data de Kant, apoi interpretata in felurite moduri de catre filosofii postkantieni. Dintre acestia este suficient sa-i amintim pe Schopenhauer, autorul celebrei lucrari Lumea ca vointa si reprezentare, sau pe Nietzsche, teoreticianul vointei de putere si al supraomului, ca produs al acesteia. Este evident faptul ca cei doi filosofi amintiti au inpins autonomia vointei pina la limite extreme, propunand modele morale inoperabile. La fel stau lucrurile cu filosofii existentialisti, pentru care vointa libera determina condamnarea la libertate a omului si transformarea vietii lui in una lipsita de repere si, in consecinta, de sens. In pofida acestor interpretari, libertatea vointei este o conditie a situarii subiectului in mediul moral . Titlul personal prin care recunoastem din start realitatea subiectului moral - spune Traian Ganju - da expresie motivatiei si finalitatii faptelor acestuia, decurgand din independenta vointei lui, din libertatea asigurata fata de alte vointe. (1, p. 11) Numai o vointa libera isi poate asuma constient moralitatea sociala. Numai o vointa libera poate capata statutul permanentei in comportamentul moral. Numai o vointa libera poate pune moralitatea mai presus de orice interes strain acesteia. 2.2. Valoarea morala Marea diversitate de curente axiologice nu ne permit sa dam, cu certitudine, o definitie a valorii morale. De altfel, asa cum este recunoscuta de axiologie, valoarea, in genere, are statutul ireductibilitatii la un gen proxim, fapt pentru care putem, cel mult, sa recunoastem caracterele valorii in sistemele de valori sau in genurile valorice sau putem determina modul in care aceasta se instituie.

Din acest punct de vedere, valoarea morala este produsul unui acord de apreciere, de acceptare sau respingere a unei realitati umane sau a unor deziderate legate de convietuirea umana si de scopurile vietii. Tudor Catineanu considera valoarea morala acea realitate sau acea componenta a realitatii componenta obiectiva, inerenta actelor umane si realitatilor umane - pe care oamenii o reflecta spontan-reflexiv in ipostaza de calitate si o recomanda ca insusire (9, p.177), iar Marietta C. Moraru o considera expresia in plan obiectiv si subiectiv a unui nou tip de necesitate, de manifestare a obiectivului, descoperit in praxis si intarit constient si astfel devenit <> in spiritualitate, ca sens profund al umanului (14, p. 10) Fara a da o definitie valorii morale, Tudor Vianu, folosind schema proprie a sistemului de valori, stabileste principalele trasaturi ale valorilor morale : Sunt valori personale; suportul lor este totdeauna o persoana (persoana, nu fapta reprezinta o valoare; fapta buna a unui imoral nu este morala). Suportul valorilor morale este intotdeauna de natura spirituala. Sunt valori aderente; ele tin de personalitate si nu pot fi concepute in afara acesteia. Sunt scopuri ale vietii si niciodata mijloace; fapta pretins morala, savarsita in alte scopuri, devine imorala. Dimpotriva, sacrificarea altor valori pentru valoarea morala este legitima din punct de vedere moral si incurajata. Singurele recompense pentru realizarea valorii morale sunt recunoasterea opiniei publice si sentimentul de chatarsis. Se consolideaza, prin simplul fapt ca adera la o persoana si devin mod de a fi al acelei persoane (15, p. 163) Inca de la Immanuel Kant, apoi de la L. Lavelle, avem cristalizata ideea ca valoarea morala nu se poate defini numai prin ceea ce este de iubit, ci si prin ceea ce este demn de a fi iubit, oricare ar fi rolul sentimentului chemat sa o aprecieze pentru a o recunoaste ca valoare (cf. 16, p.107). Statutul demnitatii valorii morale exprima, de fapt, necesitatea intelegerii acesteia ca produs al consolidarii si cizelarii aprecierilor valorice in intersubiectivitate, in interculturalitate. Cu un amendament, insa: asa cum apreciam in lucrarea Autoritate si deontologie, orice transfer de sisteme valorice morale de la o comunitate sociala la alta, facut cu prea mare insistenta si cu prea mare rapiditate, poate deveni un factor perturbator, chiar distructiv. Disparitia unor civilizatii (egipteana, mayasa, atzeca) are, indiscutabil, si o premisa de ordin moral: nimic nu distruge mai temeinic si mai rapid o cultura, decat inlocuirea obisnuintelor, a obiceiurilor, a regulilor constituite, intr-un cuvant, a universului moral propriu. Aceasta, intrucat disparitia valorilor morale inseamna disparitia unor <> (Tudor Vianu). (16, p. 108) Norma morala Privind schema generala a moralei sociale si analizand literatura etica referitoare la domeniul

general al moralitatii, constatam un fapt care tine si de evidenta: normele morale sunt centrul de greutate al moralei, atat prin raportare la ceea ce este observabil in viata morala, cat si prin luarea in considerare a temelor filosofice majoritare. In contactul nemijlocit cu subiectul moral, norma este cea care asigura conformitatea cu un anumit sistem moral. Statutul normelor morale in interiorul universului existentei umane este bine cunoscut. Pornind de la acceptiunea data de Tudor Catineanu valorii morale, aceea potrivit careia aceasta este acea realitate sau acea componenta a realitatii - componenta obiectiva - inerenta actelor umane si relatiilor umane pe care oamenii o reflecta spontan-reflexiv in ipostaza de calitate si o recomanda ca insusire, (9, p. 190) putem aprecia norma morala ca fiind tocmai recomandarea facuta oamenilor pentru a adera apreciativ, actional si comportamental la o anumita valoare morala. Asadar, intre normele si valorile morale exista o stransa unitate. Norma morala este forma prescriptiva a valorii morale. Prin norma, valoarea trece din momentul evaluativ in cel actional, astfel incat putem considera ca morala sociala se instituie in cadrul unui mecanism functional ale carui repere sunt valoarea, norma, actiunea. Insusi fondatorul axiologiei moderne, Windelband, sublinia ca valorile culturii isi gasesc realizarea lor in natura in clipa in care constiinta omului recunoaste in aceste valori niste norme sau imperative pentru viata. Raportarea constiintei omului, in activitatea ei, la aceste norme este denumita de Windelband judecata axiologica, deosebita de cea teoretica. (cf. 14, p. 16) Scopul ultim al valorilor morale nu poate fi altul decat acela de a directiona activitatea oamenilor si a colectivitatilor in conformitate cu binele moral. Marietta C. Moraru sustine, in acest sens, ca norma morala apare ca un fel de mediere intre scopul moral si actiunea morala si ca in norme valoarea morala functioneaza structurand cel mai direct fuziunea dintre valoare ca cerinta morala virtuala si actiunea precisa care o indica spre realizare (14, p. 140-141) Relatiile de interdeterminare dintre norma si valoarea morala sunt deosebit de complexe. Norma are ca nucleu conceptual valoarea - spune Tudor Catineanu, in timp ce Petre Andrei, cautand criteriul valorii morale este de parere ca criteriul dupa care judecam o fapta drept morala sau imorala este conformitatea cu o porunca, cu o lege, care permite sau opreste savarsirea unei actiuni. (cf. 16, p.109) Consideram ca raportul de preeminenta, de determinare dintre norma si valoarea morala este inteligibil doar sub aspect doctrinar, el fiind rezolvat diferit in doctrinele descriptiviste in raport cu cele normativiste, realitatea morala la care se raporteaza teoreticienii fiind diferita doar sub aspect istoric. Istoria eticii este marcata de evolutii specifice ale demersului teoretic, atat pe componentele sale descriptiva si explicativa, cat si pe cea normativa. Asa cum remarca numerosi autori de filosofie a moralei, componenta normativa a eticii a fost, cel putin din perspectiva istorica, preponderenta, astfel incat se poate aprecia ca sub acest aspect normele morale sunt cele care, in diferite epoci istorice, au generat o anumita realitate morala. Incepturile se regasesc in elemente de protoetica subsumate unor opere de factura religioasa sau cu scop de reglementare sociala (scrierile vedice, Perceptele lui Confucius, Codul lui Hammurapi

etc.). O sistematizare cu pretentii de autonomizare in sfera eticii, dar cu aceleasi accente pe normativitatea morala identificam in operele filosofilor antici (Platon, Aristotel, filosofii stoici). Epoca medievala este marcata, in lumea crestina, de o revenire in forta a moralei religioase prin statuarea perceptelor negative ale Vechiului Testament, alaturi de cele cuprinse in Noul Testament, ca norme morale universale si obligatorii, impuse in asociere cu represiunea. Culmea normativitatii in etica a fost atinsa de Immanuel Kant, cel care a dat normei morale statutul de lege universala si care a redus ideea de moralitate la efortul de a regla comportamentul uman potrivit acestei legi. Legea morala nu poate influenta activitatea noastra decat cu ajutorul virtutii, care, dupa Kant, e puterea de a rezista la orice tentatii care ne-ar impiedica sa respectam aceasta lege. Cel care duce lupta impotriva a tot ce-i poate abate vointa de la legea morala, e un om virtuos. Constatarea apartine lui G. G. Antonescu, ea prilejuindu-i concluzia potrivit careia aceasta notiune, pe care si-o formeaza Kant despre virtute, il duce la un purism moral excesiv (cf. 16, p.110) In perioadele amintite, demersurile descriptive si cele explicative nu au fost total absente. Ele au fost, insa, subordonate normativului, in ordinea unor necesare justificari. Adesea, insa, asemenea justificari fortau granitele realitatii sau ale logicii, ori dezvoltau demersurile explicative in plan speculativ. Unii autori considera chiar definitorie, pentru cazurile amintite, unitatea normativului cu speculativul. Literatura filosofica contemporana da o mult mai mare importanta realitatii morale, fiind preocupata de asezarea normelor morale pe un fundament explicativ, din care sa se degaje nevoia de afirmare a personalitatii autentice a indivizilor. Astazi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care sa anuleze libertatea de manifestare a omului. Punand in centrul preocuparilor fiinta umana, noile cercetari etice cauta sa stabileasca cu cat mai mare acuratete stiintifica granitele dintre necesitatea cristalizata in norme si libertatea reclamata de o noua viziune asupra omului. Deschisa, in planul cercetarii sociale, de J. J. Rousseau si Montesquieu, aceasta noua viziune reface echilibrul dintre momentele descriptiv, explicativ si normativ ale eticii, producand si necesara rasturnare: norme derivate din realitatea morala si nu o realitate morala impusa prin norme. O asemenea rasturnare nu poate fi inteleasa intr-un sens absolut. Problema nu este doar de natura sensului strict al demersului teoretic in constructia sistemului eticii. Povestea intaietatii este indubitabil falsa, atat sub aspect istoric, cat si logic, ea intrand pe terenul minat al paradoxului. Nu putem imagina o realitate morala in afara unui sistem normativ, dupa cum nu putem imagina un sistem normativ care sa nu tina seama de realitate. Ceea ce este insa de luat in considerare este cel de-al treilea reper, adesea ignorat: sistemul de referinta in care opereaza relatia norma morala-realitate morala. In cazul eticilor excesiv normative, sistemul de referinta este unul din care individul este exclus, deci acesta este construit pe criterii supraindividuale sau chiar extra-umane; in cazul eticilor descriptiv-explicative, sistemul de referinta este centrat pe om, el se construieste pornind de la realitatea cristalizata in personalitatea umana. In primul caz, intrebarea fundamentala este cat de perfecte pot fi facute normele; in al doilea caz, intrebarea fundamentala este cat de departe poate merge libertatea umana.

Un aspect esential al intelegerii modului de actiune al normei morale este evidentierea specificului relatiei dintre norma morala si subiectul moral Traian Ganju numeste norma morala forma de disciplinare si orientare sociala a individului. Principiu de conduita imediata, derivat din utilitati de ordin social, a caror implinire asigura individului un anume prestigiu in fata celorlalti, facilitandu-i realizarea sociala. (1, p. 25 ) In primul rind, asa cum am observat deja, norma morala se adreseaza unui subiect moral aflat in deplina libertate de a alege. Ea nu se impune ca un imperativ juridic, intrucat in spatele ei nu exista nici o forta de constrangere definita ca atare. Instantele de sanctionare specifice moralitatii sunt opinia publica si propria constiinta, iar formele de represiune morala sunt blamul, dezaprobarea, izolarea, dojana, respectiv mustrarea de constiinta, parerea de rau, suferinta interioara etc. Toate acestea sunt la dispozitia libera a individului. El le poate lua in seama, sau pur si simplu le poate ignora. In al doilea rand, normele morale sunt forme particulare de manifestare a datoriei morale. Subsumate acestei categorii etice cu rol sintetizator si integrator, normele morale capata un anumit sens, asimilabil pentru subiectul moral cu perfectiunea morala, cu un anumit ideal moral. Idealul moral al datoriei este atit de evident, ca determinatie a moralei, incat in istoria filosofiei s-au nascut adevarate doctrine etice centrate pe datorie, incepind cu eudemonismul antic, si continuind cu etica imperativului categoric a lui Kant, pina la eticile deontologiste contemporane. 2.3. Aprecierea morala In structura moralei sociale, rolul aprecierii morale este unul semnificativ. Ea rezolva una dintre problemele fundamentale ale moralitatii: exprima starea de moralitate a individului si a colectivitatii la un moment dat, in raport cu un sistem al moralei sociale determinat. Prin aprecierea morala - spune Traian Ganju - trebuie sa intelegem raportarea fata de continutul unui fapt si prin intermediul acestuia fata de autorul sau. Cuprinzand aprobarea sau dezaprobarea, asentimentul sau respingerea de catre un individ a manifestarii morale a unui subiect, aprecierea nu presupune un simplu <> ori <>. A confunda aprecierea cu a da sentinte, cu arbitrajul denota incapacitatea de a-i sesiza specificul. Caracterul moral al aprecierii consta in aceea ca ea se efectueaza sub rezerva unei recomandari, un fel de scrisoare de acreditare sociala a subiectului, conferita de individul sau de indivizii, colectivitatea care isi asuma functia apreciativa. (1, p. 28-29) Rezulta, din cele de mai sus ca pentru a face aprecieri morale trebuie, mai intai sa fii in cunostinta de cauza asupra sistemului axiologic-normativ in vigoare in momentul aprecierii, deci sa ai expertiza in domeniu, potrivit limbajului cotidian. Mai rezulta faptul, deloc neglijabil, ca pentru a avea legitimitate in a da scrisori de acreditare morala trebuie sa fii tu insuti o fiinta morala autentica. Este emblematica, in acest sens, sentinta data de Iisus Christos fata de cei care intentionau sa lapideze pe femeia desfranata: Cine se stie fara prihana, sa dea primul cu piatra! In doctrinele etice contemporane problema aprecierii morale este viu disputata intre naturalisti si

antinaturalisti, intre emotivisti, prescriptivisti si proiectivisti, tema dominanta fiind aceea a legitimitatii aprecierii morale ca moment constitutiv al moralei. In timp ce naturalistii si prescriptivistii sustin aceasta legitimitate si ii prezinta argumentele, antinaturalistii, emotivistii sau proiectivistii relativizeaza valoarea aprecierii morale, considerind-o fie indiferenta, fie intamplatoare, fie subiectiva. In conditiile in care acceptam, insa, morala ca sistem functional de reglementare a relatiilor interumane, nu putem nega aprecierii morale rolul de instanta critica autentica, cu conditia existentei unor criterii morale autentice. Manifestarea morala Nimic din ceea ce reprezinta structura moralei sociale nu are finalitate, daca nu luam in considerare modul in care componentele acesteia se rasfring in viata indivizilor si a colectivitatilor umane. Dar nu tot ceea ce face omul sau colectivitatea este de natura morala. Pentru ca un fapt de viata sa se situeze pe taramul moralei, el trebuie sa reprezinte punerea in opera a unei valori morale, prin respectarea unei norme morale. Indeplinirea corecta a sarcinilor profesionale nu este, in sine, un act moral. Daca, insa, se poate dovedi ca acest act este rezultatul unui simt al datoriei caracteristic persoanei, atunci el capata statutul de fapt moral. Dimpotriva, daca se dovedeste ca faptul s-a produs pentru evitarea unei pedepse sau pentru obtinerea unei recompense, atunci faptul iese de sub incidenta moralei. A te situa in campul moralei inseamna a o face cu intentie morala. Traian Ganju considera ca fapta morala reprezinta unitatea dintre intentie si comportament in sensul armoniei lor. Aceeasi expresie comportamentala, mai spune autorul, poate corespunde unor intentii diferite. El conchide ca intotdeauna cauzele care determina faptul moral comporta interioritate, isi gasesc intemeierea in intimitatea subiectului (1, p. 26-27) Inchizind cercul caracterizarilor asupra componentelor moralei sociale, revenim la prima componenta, cu urmatoarea precizare: totul, in lumea morala, se invirte in jurul subiectului moral. Dimensiunea morala a acestuia este deopotriva data de cea normativa, de cea axiologica, de cea apreciativa sau actionala. Omul insusi este o unitate a celor patru componente, care-l definesc si-l diferentiaza in univers.