Regimurile democratice au aparut o data cu primele forme de organizare democratica a societatii, avnd nsa o serie de trasaturi specifice n raport

cu formatiunile sociale. Daca n sclavagism si feudalism, regimurile democratice au reprezentat raritati, o data cu epoca moderna, cel putin n tarile dezvoltate, acestea devin o forma principala de exercitare a conducerii politice a societatii, mbracnd forme specifice n raport de conditiile concrete ale fiecarei tari: regimuri politice democratice n cadrul unor monarhii constitutionale (Anglia, Belgia, Olanda, Spania, Norvegia, Japonia etc.); regimuri democratice n cadrul unor republici parlamentare (Italia,Germania, Portugalia, Finlanda etc.); regimuri democratice prezidentiale (SUA, Franta, Romnia etc.). Democratia reprezinta una dintre cele mai complexe probleme ale organizarii politice din lumea contemporana careia i se acorda o importanta deosebita de catre analisti si politologi. 1. Conceptu l de "democratie. Democratia -termen de origine greaca, provenind de la demos = popor si kratos = putere, inseamna puterea poporului si dateaza din antichitate, cand au existat si primele forme de organizare democratica, ceea ce a facut pe multi politologi sa defineasca democ ratia ca forma de organizare politica a societatii in care conduce poporul. Astfel de definitii le intalnim curent si in literatura actuala din tara noastra. Ca forma de organizare si conducere politica a societatii, democratia presupune doua parti: conducatori si condusi, pe baza unor alegeri libere. In viziunea noastra, formele de organizare democratica a societatii au existat din cele mai vechi timpuri, strans legate de primele comunitati umane, ceea ce ne poate conduce la ideea ca democratia a fost si este un factor care a insotit progresul social. Democratia, ca forma de organizare si conducere politica a societatii, o intalnim in oranduirea sclavagista, strans legata de aparitia statului, ca principal instrument politic de organizare si conducere a societatii. Formele clasice de exprimare a democratiei in perioada respectiva au constat in elaborarea unei legislatii care prevedea anumite drepturi si libertati cetatenilor, incercarea de a situa dreptul la baza organizarii statale.Referitor la statul roman, in perioada regalitatii (753-509 i.Hr.), Roma era condusa de un rege ajutat de senat, rolul superior avandu-l initial adunarea poporului, care alegea pe rege, declara razboi etc. Legislatia romana si institutiile sale democratice sunt apreciate si in prezent ca elemente autentice de democratie la care se fac referiri frecvente. Pe baza organizarii democratice din acea perioada, societatea a atins un asemenea grad de civilizatie si cultura incat valorile respective sunt greu de egalat si in zilele noastre. In perioada feudala, desi raporturile de proprietate si sociale se schimba, feudalul exercitand drepturi partiale asupra iobagului, organizarea democratica a societatii marcheaza un mare regres fata de
1

antichitate, ceea ce se va rasfrange in sfera intregii vieti economice, sociale, politice si spirituale. Regimurile absolutiste se constituie intr-o caracteristica a organizarii si conducerii politico-sociale, omenirea intrand intr-un con de umbra pe coordonatele devenirii sale, din care va ie si cu mare dificultate.Puterea absoluta a monarhului emana, in conceptiile politice de atunci, de la Dumnezeu, iar demosul era complet ignorat. Cu toate acestea, si in feudalism se intalnesc forme de organizare democratica la nivel de localitati si anumite comunitati. De pilda, in anumite orase, si in cadrul unor unitati mestesugaresti au aparut forme de organizare democratica, care se vor dezvolta mai tarziu, in perioada Renasterii si a trecerii spre capitalism, inadevarate centre de cultura si civilizatie, ce vor genera starea a treia, ca forta motrice a revolutiilor burgheze. In perioada de trecere de la feudalism la capitalism si mai departe, in conditiile capitalismului se realizeaza un mare progres si pe calea organizarii democratice a societatii, progres ce nu a fost inca egalat de alte perioade de dezvoltare sociala.Acest progres pe calea statornicirii unui sistem democratic a fost generat de insesi caracteristicile oranduirii capitaliste care, fata de oranduirile sociale anterioare, a asezat dezvoltarea economica pe criteria strict economice de eficienta si rentabilitate, de libertate a fortei de munca care a impus si libertatea politica a individului si a organizarii democratice a vietii sociale. Concurentei din domeniul economic i-au corespuns mai multe optiuni privind organizarea si conducerea sociala. Acest lucru a permis o dezvoltare democratica a societatii, care a constituit conditia sine-quanon a permanentei dezvoltari si consolidari a capitalismului. In felul acesta, capitalismul a pus politicul in slujba economicului, lucru ce a permis o dezvoltare fara precedent a vietii economice, a gradului de civilizatie materiala si spirituala a omenirii. In aceasta privinta, oranduirea capitalista, prin inlaturarea masurilor extraeconomice si reasezarea intregii activitati pe criterii de eficienta si rentabilitate, a facut ca fortele de productie sa se dezvolte mai mult decat in toate oranduirile precedente la un loc. Astazi, acest lucru este cu atat mai evident cu cat asistam la un inalt grad de dezvoltare in toate planurile vietii sociale in tarile capitaliste a vansate. In conditiile contemporane, conceptul de democratie este indisolubil legat de notiunea de pluralism. Se considera ca nu poate exista democratie fara pluralism politic. Notiunea de pluralism vine de la latinescul pluralis = "compus" din mai multe elemente, prin urmare semnifica o unitate in diversitate, ceea ce isi gaseste concretizarea in multitudinea de partide si organizatii care se interpun intre indivizi si stat si care urmaresc sa stapaneasca societate. Epoca modern, legat de apariia i dezvoltarea capitalismului, a produs transformri eseniale n viaa economic, sociali politic. n plan social-politic se poate aprecia c numai trecerea de la structurile sociale bazate pe stri nchise (care au putut genera mai mult ordine) la structuri sociale deschise au putut facilita sau chiar determina apariia partidelor politice n sensul propriu al termenului. i tot epoca
2

modern, ca rezultat al evocrii intereselor sociale fundamentale, a generat i constituirea doctrinelor i ideologiilor politice. Astfel, n cursul primei revoluii burgheze de pe continentul nostru, n rile de Jos, a fost reformulat (n raport cu antichitatea) doctrina dreptului natural: Hugo Grotius rsturna raporturile de pn atunci dintre stat i individ, cernd ca statul sa se subordoneze intereselor individului. Era o premis a elaborrii doctrinei liberale. Iar Baruch Spinoza formula, n acelai context istoric, principiul libertii contiinei, alt component a doctrinei liberale. Aceste nceputuri moderne prefigurau, totodati naterea partidelor politice, ca ageni colectivi specializai ai aciunii politice. n faza de cristalizare a raportului dintre categoriile sociale i interesele lor care se oglindesc n anumite doctrine politice i se organizeaz n anumite partide politice, lucrurile preau destul de simple. Astfel, Engels referindu-se la aceste raporturi din Anglia anului 1840, putea s scrie c tories (adic conservatorii) reprezentau nobilimea, whigs (liberalii) erau exponenii politicii ai burgheziei, iar muncitorii erau reprezentai politic de micarea cartist. De fapt acestea vor fi, i pe continent, primele trei mari curente doctrinare sau ideologice: liberalismul, conservatorismul i socialismul (nemarxist i marxist) care n cursul secolului al XIX-lea corespundeau i principalelor familii politice. 2.Doctrina politica liberala , caracteristici.Conservatorismul Aparitia si dezvoltarea doctrinei liberale este legata de nfaptuirea revolutiilor burgheze si de perioadele care au urmat, respectiv de epocile moderna si contemporana. Liberalismul a aparut ca o alternativa de gndire politica la vechea organizare politica bazata pe monarhia absolutista. Esenta liberalismului (care i individualizeaza n raport de alte doctrine politice) consta n promovarea unor schimbari care sa tina cont de conditiile istorice nou aparute si, mai ales, de libertatea economica si politica a individului n relatia cu statul care, nu numai ca nu trebuie sa intervina n viata social economica, dar trebuie sa si garanteze exercitarea drepturilor si libertatilor individului, inclusiv libertatea de ntreprindere economica pe baza apararii si respectarii proprietatii private. ncercrile de a defini o anumit esen - unic - a liberalismului nu au lipsit, ele nu snt deloc lipsite de important, n pofida faptului c liberalismul pare a fi o int mictoare ce se sustrage unei definiii univoce. n opinia majoritlii istoricilor gndirii politice, liberalismul, n varianta sa politic, s -a nscut n urma rzboaielor religioase din secolele XVI-XVII, ca o ncercare de rezolvare a celebrei probleme teologicopolitice: trebuie ca statul s intervin i s impun o anumit uniformitate religioas (de fapt, s asigure supremaia confesiunii monarhului) sau, dimpotriv, s supravegheze linitea social, permind manifestarea unei diversiti de confesiuni religioase. Dintre "soluiile" ncercate, cea care s-a impus a fost c, pentru a impune pacea social, statul trebuie s dovedeasc toleran i s asigure libertatea confesional. Sfera de interventie a statului a fost astfel limitat n baza unor reguli clar stabilite (mai
3

trziu, constituionale), n timp ce legile urmau s vegheze nu la pedepsirea ereticilor, ci la sigurana public a cetlenilor. John Locke, promotor al toleranlei politice, a avut o poziie clar asupra acestui subiect: menirea statului nu este de a apra interese personale, ci de a veghea la sigurana i securitatea comunitii, a bunurilor i integritii personale ale fiecrui cetean. Limitarea puterii statului a fost, de aceea, o preocupare constant a primilor liberali, ceea ce i -a determinat pe unii filosofi politici contemporani - Friedrich von Hayek, de exemplu - s vad esena liberalismului n caracterul su antietatist. Aceast latur a liberalismului clasic este contestat n scrierele de specialitate recente. Astfel, spre exemplu, Stephen Holmes,gsete c liberalii clasici nu au neglijat cu totul caracterul pozitiv al puterii ; ncercnd s o limiteze prin constrngerile constituionale, ei au urmrit n fond, s creeze un nou tip, superior, de putere, ceea ce dovedete c ei au fost opui de la bun nceput numai p uterii arbitrare, absolute, bazate pe privilegii sociale, i nu puterii politice n general. A insista doar asupra caracterului anti-etatist al liberalismului devine o strategie neproductiv, deoarece liberalismul nu este alergic la puterea politic", noteaz Holmes, el este una dintre cele mai eficiente filosofii de creare a statului care au fost imaginate vreodat. Puterea statului i libertatea snt interdependente, nu pur i simplu opuse". mpotriva celor care susin prioritatea absolut a libertii n raport cu alte concepte liberale, Ronald Dworkin, unul dintre cei mai cunoscui i, totodat, contestai exponeni ai liberalismului anglo-saxon de astzi, afirm n mod tranant c exist un singur tip de liberalism, n centrul cruia s -ar afla o teorie a egalitii i a respectului egal, ce impune neutralitatea statului n raport cu proiectele i aspiraiile indivizilor. Dworkin afirm c concepia despre egalitate, pe care o voi numi concepia liberal a egalitii, reprezint nervul liberalismului. Moralitatea sa constitutiv o constituie o teorie a egalitlii care reclam ca statul s fie n mod official neutru n raport cu diversele teorii referitoare la binele suprem al vieii". Un analist contemporan britanic prof. John Gray, considerat drept una dintre vocile cele mai competente n domeniul liberalismului, afirm c tuturor variantelor doctrinei liberate le snt comune patru elemente: individualismul, egalitarismul, universalismul i progresismul. n evolutia sa, doctrina liberala a cunoscut mai multe variante n strnsa legatura cu dezvoltarea sociala. Liberalismul classic - Aparut n perioada revolutiilor burgheze, a evoluat pna n zilele noastre, cunoscnd o serie ntreaga de elemente noi, unele dintre ele fiind chiar opuse celor initiale. Esenta liberalismului clasic consta n libertatea individului, a proprietarului n raport cu statul, n libertatea de ntreprindere. Liberalismul clasic respinge interventia statului n relatiile sociale, orice triumf al statului fiind considerat un esec pentru individ. Precursor al liberalismului este J. Locke, care considera proprietatea ca un drept natural al individului, drept aparut naintea statului si independent de el. De aceea, statul nu poate expropria pe individ.
4

n cadrul liberalismului clasic se disting doua directii:

- liberalismul politic - pleda pentru

monarhia constitutionala si pentru principiul separatiei si echilibrului, Unul dintre reprezentantii de seama ai liberalismului politic este francezul B. Constant (1767-1830). Libertatea, afirma el, nu consta n faptul ca puterea se afla n mna poporului, ci n independenta individului fata de puterea de stat. Pentru libertatea individului este necesar ca puterea, oricui ar apartine, sa fie limitata de drepturile juridice ale cetateanului. - liberalismul economic - consta n libertatea nengradita a concurentei, n absenta oricaror reglementari ale raporturilor dintre capital si munca. Liberalismul economic considera ca activitatea economica poate deveni optima prin actiunea indivizilor calauziti de interese material personale. A. Smith (1723-1790) afirma ca "o mna invizibila" ar realize optima alocare a resurselor ntr-un mod profitabil tuturor. Aceasta presupune crearea unui cadru legal si libertatea de actiune, respingndu-se orice interventie din partea statului. Liberalismul economic si exprima, sintetic, esenta n formula "laissez faire, laissez passer, le monde va de lui mcme" (lasati sa se faca, lasati sa treaca, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lasati lucrurile sa-si urmeze cursul firesc). Semnificatia concreta a acestei expresii consta n necesitatea nlaturarii piedicilor si restrictiilor din domeniul productiei si comertului.Liberalismul economic ofera, ca model optim de organizare,piata care se autoregleaza. J. B. Say (1767-1832) a elaborat asa -numita lege a debuseelor, a pietelor. Conform acestei legi, fiecare produs si creeaza propria piata. Echilibrul economic se realizeaza automat pe piata, deoarece orice cumparare este concomitent o vnzare si invers. n felul acesta, crizele sunt imposibile, n economie producndu-se doar dereglari temporare si partiale. Cu referire la liberalismul romnesc, "teza" care domin n literatura noastr de specialitate este aceea c liberalismul nu a fost un fenomen care s-a nscut n mod firesc n ara noastr, ci a fost "adoptat ntrun mod ct se poate de firesc". El nu a Iuat natere n urma unor dezbateri, a unor confruntri teoretice sau a unor elaborri treptate pe teren autohton, ci a fost acceptat ca o soluie necesar absolut, depind sfera politic i social i angajnd situaia Principatelor Romne, salvarea fiinei naionale. n fapt, liberalismul a fost o consecin a unei mari micri spirituale sau o expresie politic ngemnat cu multe altele. n Principatele Romne, dar i n alte prti ale Europei, datorit faptului c revolulionarismul liberal are de luptat mpotriva unor imperii n care aceste tri se aflau cuprinse sau care le ameninau permanent, se face auzit foarte frecvent apelul la aliane peste graniele politice. Ceea ce nu nseamn, cum au afirmat mai trziu criticii liberalismului, c acesta era cosmopolit i urmrea scopuri efective de acest gen; totui, a de observat c libertatea se ngemneaz cu fria i cu ideea de justiie (dreptate), mai puin cu cea de egalitate. Dac am lua lozinca pus n circulaie de Revoluia francez Libertate, egalitate, fraternitate", observm c apelul la fraternitate era cel mai frecvent, iar la
5

libertate cel mai productiv, n timp ce n tradiia revoluionar francez, mai ales iacobin i care va fi preluat de marxism, domin ideea de egalitate. Liberalismul a fost doctrina politic a burgheziei triumftoare: proprietate privat garantat, piaa liber, neintervenia statului n sfera produciei i comerului; libertate (n toate - cum spunea B. Constant pentru individ, egalitate n faa legilor, proporionalitatea pedepselor, regim reprezentativ, separaia puterilor n stat. Ideologia liberal n-a fost perfect omogen n toate rile dezvoltate ale Europei: existau diferene ntre caracterul hedonist i utilitarist al liberalismului englez i radicalismului francez. Iar n condiiile americane s-a dezvoltat un liberalism cu note originale, puternic individualist dar i marcat de nceputurile sale puritane. Pe lng asta, n rile mai puin dezvoltate sub raport industrial, liberalismul a avut un marcant caracter protecionist (n Germania i chiar n Principatele Romne). Doctrina liberal, cu variatele sale nuane, a servit ca fundament ideologic i ca stindard de lupt pentru o gam larg de puternice partide liberale. Conservatorismul Conserva torismul, nainte de a fi doctrina politica, a existat ca stare de spirit, atitudine, nsotind politicul de -a lungul evolutiei sale istorice.Ca doctrina politica, conservatorismul apare n aceeasi perioada cu revolutiile burgheze, ca o reactie la principiile doctrinei liberale, n general, si ale revolutiei franceze de la sfrsitul secolului al XVIII-lea, n special. Fondatorul doctrinei conservatoare a fost englezul Ed. Burke care, n lucrarea "Reflectii asupra revolutiei franceze", aparuta n anul 1790, se pronunta pentru apararea ordinii sociale, a ideilor si institutiilor traditionale, Doctrine politice privind organizarea si conducerea societatii mpotriva nnoirilor si schimbarilor afirmate de revolutionarii francezi si de doctrinarii liberali, care au inspirat revolutia franceza, inspirndu-se totodata de la ea. Doctrina politica conservatoare poate fi definita ca un ansamblu de idei, teze care vizeaza organizarea si conducerea societatii prin pastrarea pe perioade ndelungate a structurii politice traditionale. La nceputurile sale, conservatorismul sustinea, n opozitie cu liberalismul, ca ordinea traditionala este ierarhica, ca forma de guvernamnt este monarhia, iar institutiile politice sunt produsul unei dezvoltari ndelungate, si schimbarea acestora de catre oameni s-ar realiza mpotriva legilor eterne, schimbarile fiind apreciate ca brutalizari ale istoriei. Doctrina conservatoare, avnd la baza, ca si doctrina liberala,principiile statului de drept, sustine nsa ideile inegalitatii oamenilor, ale necesitatii existentei claselor sociale, distincte si ierarhizate, rolul primordial al proprietatii private n apararea ordinii sociale, al religiei ca institutie fundamentala, al inegalitatii indivizilor si claselor sociale ca ordine fireasca, nscrisa n natura umana, statului revenindu-i sarcina apararii si reglementarii acestei ordini sociale. Si doctrina conservatoare s-a manifestat si se manifesta prin mai multe variante: conservatorismul clasic, de nceput, cnd avea la baza ideea conservarii institutiilor traditionale fata de schimbarile preconizate de revolutiile burgheze si sustinute de
6

doctrina liberala si neoconservatorismul, aparut n perioada interbelica si care a cunoscut si cunoaste o raspndire larga n tarile dezvoltate, caracterizndu-se prin sustinerea institutiilor politice traditionale create, n principal, pe baza doctrinelor liberale. Multe doctrine conservatoare din tarile dezvoltate au o importanta componenta religioasa, devenind doctrine democrat-crestine, care stau labaza partidelor cu acelasi nume. Ca o dominant a soluiilor tematice privind originile, istoriografia consider conservatorismul ca o doctrin "de reacie", de "rspuns" la schimbrile radicale impuse de revoluiile de la sfritul secolului al XVIII-lea i din cel urmtor, ca o "alternativ" fa de a liberalism (i de socialism, ulterior), sau n faa altor curente, idei derivate ale acestora. Conservatorismul este un fenomen specific modern, istoric. Cel dinti care a conferit conservatorismului valena de doctrin politic, ieit dintr-o anume conjunctur istoric, a fost Chateaubriand, care i-a intitulat periodicul su destinat s serveasc ideea restaurrii politice i religioase n Frana postrevoluionar Le Conservateur. n Germania, termenul devine frecvent n anii '30 ai secolului al XIX-lea, n Anglia din 1830, n Romnia din 1860. Conservatorismul, mai exact spus, i are rdcinile n Revoluia francez. era reacia social, politic, intelectual la acest remarcabil eveniment, care a creat condiiile sociale i politice care i -au determinat apariia. Cunoscutul istoric al domeniului, Ion Bulei (vezi Bibliografia) consider c aceste condiii s-ar pute putea rezuma astfel: a) Cu Revolulia francez, complexul istorico-social a devenit mai dinamic i, n cadrul lui, s-a relevat cu claritate importana pentru ansamblu a oricrui component. S-a diminuat corespunztor numrul unitlilor izolate, nchise n sine, care mai nainte erau dominante; b) Dinamica complexului istorico-politic a produs tot mai mult o difereniere social. Au aprut straturi sociale care reacioneaz mai mult sau mai puin omogen. Unele accept noile tendine de dezvoltare; c) Lumea ideilor i a inteniilor fundamentale vehiculate de aceste idei se divide i curentele sociale corespunztoare acestor idei se manifest corespunztor diferenierilor sociale reprezentate; d) Aceast dividere n elemente care promoveaz sau obstacoleaz dezvoltarea se refer tot mai mult la politic; aceasta devine autonom i se constituie ntr-un nucleu n jurul cruia se cristalizeaz straturile sociale. Acestea ar fi dup autorul citat -, elementele principale care individualizeaz originile istorice i sociale ale conservatorismului. Plecnd de la ele, se poate stabili coninutul intelectual i spiritual al conservatorismului. O alt trstur esenial a gndirii conservatoare este aderena la ceea ce este imediat, la concret. Conservatorul pleac totdeauna de la un fapt singular, de la un fapt dat, nu se arunc spre orizontul de dincolo de acest fapt imediat. E preocupat s acioneze imediat cu detalii concrete i nu se preocup de
7

structura lumii n care triete, nu-i pune ntrebri la care nu are un rspuns n acel moment. Aceasta spre deosebire de modul de a actiona liberal-burghez, progresist, care pleac totdeauna de la ceea ce ar putea fi posibil, trecnd peste ceea este dat imediat. Reformismul conservator tinde totdeauna s nlocuiasc fapte singulare cu alte fapte singulare. Nu tinde s transforme lumea ntreag, cum o face liberalismul, ci s substituie un fapt singular cu un alt fapt singular; s amelioreze o situaie, nu s o schimbe. Politica proprie conservatorismului, aa cum s-a decantat n secolul al XIX-lea, nu const n nimic altceva dect n practica obinuit, cotidian", a rezolvrii problemelor unei comuniti omeneti, pe baza unui consens preexistent i n incercarea continu de dezvoltare a consensului social. Ea este, a a cum s-a spus, o politic a imperfeciunii" i a compromisului: pleac de la premisa c un proiect social ideal sau perfect nu exist; c tot ceea ce exist snt nenumratele probleme locale" cu care se confrunt oamenii i diversele lor interese, adesea incompatibile; i c, deci, activitatea politic nu este dect o ncercare infinit de a soluiona probleme sau dificulti i de a realiza compromisuri rationale ntre interese sau valori incompatibile. n acest senas, conservatorismul nu este dect un pragmatisrn politic. Tocmai din acest motiv, politicianul conservator nu are nevoie nici de principii cluzitoare, nici de proiecte optimale de organizare social i nici de rezervoare de soluii" la probleme; el se conduce dup convingerea c nu exist soluii de-a gata", prefabricate, la problemele (totdeauna specifice) ale comunitilor omeneti, nici principii universale de rezolvare a acestora. Principiile rationale" propuse de liberalism sau de alte doctrine politice au, din perspectiva conserva toare, valabilitate limitat i local; nu numai c nu tun dac ele vor reui i n viitor s rezolve probleme de tipul celor pe care le-au rezolvat anterior, dar nici mcar nu se poate cunoate complet ansamblul de conjuncturi i condiii particulare care au contribuit la succesul lor. Conservatorismul se mndrete cu calitatea de reacionar", n msura n care crede c majoritatea oamenilor snt victime uoare ale unei puternice tendine de a mitiza principii abstracte, modele sau reete economice i politice, adevruri universale i diverse aranjamente socials sau intelectuale la mod i, drept urmare, c ei au nevoie de ocul produs prin ciocnirea cu un punct de vedere reacionar", adic demitizant, critic, anti-modern", adic nonconformist. Din acest punct de vedere, conservatorismul este un nonconformism obstinat, deoarece opune sistematic rezisten fa de modernitate": n fond, fa de conformismul i obediena majoritii (chiar i a majoritii luminate sau a majoritlii elitelor), incapabile de a iei din captivitatea ideilor i atitudinile la mod. Cea mai remarcabil atitudine a unui conservator este nencrederea sa funciar n marile idei" ce domin fiecare epoc, nclinaia de a vedea smburele de nebunie" din orice dominant intelectual sau politic, dar i smburele raional" din ceea ce nu este la mod. Politicile conservatoare au ca numitor comun ideea moderaiei i a creterii treptate, nu pe aceea a schimbrii radicale i brute. Conservatorismul este desigur un gradualism; dar nu (sau nu exclusiv),
8

pentru c ar avea oroare de schimbarea brusc n sine, ci dintr-un anume sim al realitii, pentru c nu crede c ceva important (deci, nrdcinat ntr-o formde via omeneasc) poate fi schimbat brusc. n izbitor contrast cu liberalismul, apologet deschis al individualismului i aprtor secret al relativismului, conservatorismul nu crede n virtuiile magice ale unei liberti individuale maximalizate doctrinar. El nu vede libertatea ca pe o valoare n sine, suprem i autonom; cci libertatea poate fi folost bine sau ru, fructificat sau exploatat n moduri deplorabile. Conservatorismul refuz s confunde libertatea cu permisivitatea i autoritatea cu absena libertii, nu vede n tradiii simple constrngeri arbitrage sau abuzive, ci fibre constitutive ale identitii personale nu crede c anihilarea tradiiilor ar garanta progresul", nici c abolirea oricror constrngeri sau pedepse ar reprezenta calea spre fericirea individual sau colectiv. Atitudinea conservatoare se bazeaz pe credina c libertile ndividuale trebuie totdeauna corelate i limitate de obligaii individuate, dup cum libertatea de a experimenta trebuie corelat i cenzurat prin obligaia de a respecta i cultiva tradiia, valoroas pentru autenticitatea ei. Ea se bazeaz, de asemenea, pe convingerea c autoritatea (deci constrngerea) este tot att de necesar ca i libertatea de alegere i de aciune. Numai autoritatea poate garanta libertatea, prevenind orice monopol (intelectual, moral sau politic), monopol ce reprezint principalul pericol pentru libertatea individual (un pericol mai mare dect anarhia). Conservatorismul susine c oamenii au nevoie de ctue (mentale sau politice) la fel de mult pe ct au nevoie de libertate mental i social, de autoritatea constrngtoare, la fel de mult pe ct e necesar libera manifestare. ntrebarea fundamental este: cnd i unde trebuie ngduit libertatea, deci, respectat sfera privat, cnd i unde trebuie exercitat autoritatea, deci impuse obligaiile comunitare? La aceste ntrebri, ca i la ntrebarea central cnd a necesar schimbarea, cnd nu trebuie schimbat nimic?, ca i la multe altele, conservatorismul nu are nici un rspuns de ordin general (iar faptul c nu poate rspunde la orice l distinge de marile ideologii, de doctrinele salvatoare" sau de viziunile totalizatoare). Nici o doctrin politic nu plutete liber n lumea ideilor i nici una nu poate fi neleas suspendat n sine nsi. Orice doctrin politic este un rspuns la anumite probleme cu care se confrunt anumite comuniti (cu siguran, nu la toate problemele i nu frmntrilor oricrei societi). Conservatorismul nu face excepie; el se adreseaz unei societli libere i normale", adic ce nu se afl ntr-o situaie-limit (cum ar fi ocupaia strin, rzboiul civil, colapsul total determinat de distrugeri catastrofale etc). Conservatorismul, cum s-a statornicit din secolul al XIX-lea, se titreaz n recomandarea de a nfrunta fiecare problem anume cu propriile resurse mentale i de experien, de a regndi pe cont propriu fiecare soluie n parte. "Marea descoperire" conservatoare este c nu e nimic de descoperit" (Wittgenstein), pentru c nu exist adevruri-cheie" i nici panacee. Din istoriografia special, ceva despre conservatorismul romnesc. Este un loc comun n literatura de specialitate afirmaia conform
9

creia conservatorismul romnesc se aseamn cu conservatorismul european n genere. Dar, spre deosebire de liberalism, el se revendic i dintr-o realitate romneasc proprie, din tradiii proprii. Fie i parial, el motenete ideologic ptura conductoare a Principatelor Romne. Conservatorismul a "alimentat", n timp,rnismul, gndirismul, trirismul, tradiionalismul ortodox, legionarismul, curente care vor fi individualize n cadre de gndire specifice, corespunztoare altor manifestri politice i altor mprejurri intrene i externe. Ceea ce a ncercat conserv atorismul n Romnia a fost s pstreze i s ntreasc individualitatea proprie poporului romn ntr-o vreme n care, prin legea dezvoltrii sincronice a modernitii n lume, individualitile i tergeau contururile.

10