Sunteți pe pagina 1din 2

Toma Alimoş

- caracterizarea personajului –

Din noaptea adâncă a trecutului nostru, străbunii ne-au transmis pe cale orală, un adevărat
tezaur artistic concretizat în doine, legende, basme, balade, acestea din urmă definindu-se drept opere
epice în versuri, cu acţiune dinamică în care se povesteşte o întâmplare neobişnuită din trecut, la care
iau parte personaje puţine prezentate de obicei în antiteză şi în care realul se împleteste cu fabulosul.
Baladele populare se mai numesc şi cântece bătrâneşti, iar în funcţie de conţinut pot fi: păstoreşti, de
dor, de dragoste, de cătănie sau de haiducie.
Toma Alimoş este o operă literară populară şi face parte din categoria baladelor haiduceşti.
Titlul reproduce numele personajului principal, haiducul Toma Alimoş, pentru că intenţia autorului
anonim este de a evidenţia o atitudine morală, de excepţie.
Toma Alimoş este o baladă pentru că este o operă epică în versuri în care autorul îşi
exprimă indirect gândurile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Ca în orice
operă epică, şi în structura acestei creaţii se disting cele trei elemente : naratorul, acţiunea şi
personajele, purtătoare ale mesajului autorului anonim.
Faptele reale se împletesc cu cele fantastice, fiind săvârşite atât de personaje reale cât şi de
personaje cu puteri supranaturale.
Toma Alimoş este personajul principal, fiind prezentat în toate momentele acţiunii, căci
este înfăţişat mai întâi în mijlocul naturii, încercând să-şi alunge singurătatea, apoi în confruntarea
directă cu Manea, iar în finalul baladei în momentul morţii. Astfel însuşirile se dezvăluie treptat.
Haiducul este un personaj real şi individual, care întruchipează însuşirile şi interesele
întregului popor, dar pentru că este învăluit într-o aură legandară a devenit un personaj exponenţial,
un adevărat erou popular înfrăţit cu natura în mijlocul căreia trăieşte.
El este „ haiduc din Ţeara de Jos” cu o arie de acţiune impresionantă, fiind întâlnit „la
poalele muntelui / muntelui Pleşuvului,/ în mijlocul câmpului,/ la puţul porumbului,/ pe câmpia
verde-ntinsă/ şi de cetine cuprinsă.”
Printr-un scurt portret reluat de trei ori sunt evidenţiate în mod direct, prin descriere, câteva
din însuşirile fizice şi morale ale lui Toma, cum sunt: statura impunătoare : „Şade Toma Alimoş,/
haiduc din Ţeara de Jos,/ nalt la stat”, întelepciunea : „ mare la sfat” şi vitejia: „şi viteaz cum n-a
mai stat”. Statura impresionantă şi întelepciunea îi sunt reliefate şi de adversarul său, care omite însă
din invidie şi egoism să amintească vitejia haiducului. Sub aspect fizic se reţin statura şi ochii negri,
pătrunzători.
Haiducul iubeşte natura şi de aceea trăieşte în mijlocul codrului cu care este înfrăţit : „că-mi
sunt mie frăţiori de poteri ascunzători”. Totuşi el trăieşte sentimentul singurătăţii, întrucât fire
deschisă, sociabilă, duce dorul de oameni, simte nevoia comunicării, de aceea se bucură la vederea
lui Manea.
Sincer, prietenos şi omenos Toma îi răspunde boierului cu politeţe şi bun-simţ „mulţumescu-
ţi, frate Mane!” la acel insinuant „Bună ziua, verişcane!”
Cu calmitate şi stăpânire de sine, vrea să înlăture pricinile duşmăniei: „Ce-am văzut/ om mai
vedea ce-am făcut/ om judeca”, şi dovedind ospitalitate şi omenie, îi oferă frăţeşte plosca: „Pân'
atuncea, măi fârtate,/ dă-ţi mânia la o parte/ şi bea ici pe jumătate/ ca să ne facem dreptate”
Corect şi cinstit, Toma este pentru o clipă imprudent, suficient însă ca să fie înjunghiat de
Manea, dar însufleţit de un real spirit de dreptate, cu-o uimitoare tărie morală şi stăpânire de sine
îşi leagă rana, îl urmăreşte pe Manea şi-l pedepseşte, nu pentru a se răzbuna, ci pentru a face dreptate.
Fapta lui Manea a dezlănţuit în sufletul generos, dar vulcanic al lui Toma, ura faţă de
acesta : „ Maneo, Maneo, fiară rea”; D-alelei, fecior de lele,/ şi viteaz ca o muiere”/; şi s-ajungi pă-l
câine rău”. Astfel, el îşi exprimă totodată dispreţul faţă de laşitatea boierului, care este incapabil de
o confruntare directă şi se sustrage prin fugă. Puternice sunt sentimentul prieteniei şi devotamentul
faţă de cal şi faţă de tovarăşii de haiducie.
Adevărata frumuseţe morală a haiducului se dezvăluie pregnant în momentul morţii. Fire
sensibilă, iubeşte natura şi frumosul, doreşte să fie înmormântat în mijlocul ei, iar dispoziţiile
testamentare relevă un suflet duios, capabil de iubire.
Eroul nu se înspăimântă de moarte, ci o priveşte cu seninătate, cu detaşare ca pe o lege a
firii. Trăieşte doar regretul că trebuie să se despartă prematur şi tragic de viaţa pe care a trăit-o atât
de intens.
Haiducul, prin trăsăturile reale, dar şi prin cele miraculoase devine o întruchipare a însuşirilor
alese ale poporului român, reprezentantul maselor populare .
Însuşirile personajului sunt evidenţiate atât direct de către autorul anonim prin portretul
realizat cu ajutorul descrierii:,,mare la sfat”, „viteaz cum n-a mai stat”, dar şi indirect prin fapte,
prin felul său de a gândi, de a se comporta, precum şi prin modul în care se adresează calului sǎu
credincios, ori lui Manea. Calităţile eroului sunt evidenţiate şi prin antiteză: cinstea, curajul omenia
lui Toma Alimoş se opun vicleaniei, laşităţii şi cruzimii lui Manea ; frumuseţea fizică şi sufletească a
haiducului impresionează în contrast cu urâţenia fizică şi morală a lui Manea.
Modurile de expunere se armonizează între ele : naraţiunea scoate în evidenţă frumuseţea
morală a eroului, descrierea pune în lumină strânsa legătură cu natura, iar monologul din expoziţiune
vine să reliefeze copleşitoarea singuratate a lui Toma Alimoş. Dialogul folosit cu multiple valenţe, are
şi menirea de a releva motivul animalului credincios, prietenia aproape omenească dintre haiduc şi
calul său. Sunt folosite cuvinte şi expresii populare „nalt la stat”, hiperbole: „viteaz cum n-a mai
stat”, repetiţii:,,închinar-aş…” interogaţii retorice şi exclamaţii: „ şi departe ce-mi zărea?”, „Ia
mai stai ca să-ţi vorbesc!”.
Consider că, prin totalitatea însuşirilor sale, Toma Alimoş reprezintă la modul simbolic
Binele, comparabil fiind cu un Făt- Frumos, cel care stârpeşte maleficul, cu însuşiri ieşite din comun,
asemenea eroilor din basme : viteaz, cu spirit justiţiar, iubitor de natură şi de semeni, înţelept,
prietenos şi duios, un erou legendar.
Prin toate aceste aspecte semnalate, valoarea acestei creaţii populare este evidenţiată, însă
unicitatea ei constă şi în faptul că ea circulă în numeroase variante doar în spaţiul locuit de români,
nefiind întâlnită şi la alte popoare unde haiducia nu se manifesta ca o formă a luptei sociale.