Luceafarul si Mihai Eminescu sunt doua nume care se pot substitui oricand, intrucat primul inseamna capodopera, iar

celalalt geniul, astfel justificandu-se sintagma Luceafarul poeziei romanesti. Publicat in aprilie 1883 in Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna din Viena si reprodus in acelasi an in revista Convorbiri literare, poemul este reprezentativ pentru romantismul romanesc, intrucat Mihai Eminescu este ultimul mare romantic european. Curent literar manifestat pe plan european la sfarsitul secolului al XIX-lea, romantismul presupune primatul sentimentului si al fanteziei, subiectivitatea, interesul pentru folclor, mituri, mister, preferinta pentru anumite teme si motive literare precum trecutul istoric, geniul, iubirea si natura, cosmogonia, sau pentru atitudini poetice specifice ca melancolia, reveria, singuratatea. Poemul se inscrie in estetica romantismului prin temele romantice fundamentale (geniul, iubirea si natura, cunoasterea, cosmogonia), prin sursele de inspiratie (basmul Fata din gradina de aur, mitologia romaneasca, filozofia germana, propria biografie), prin compozitia romantica realizata prin antiteza a doua planuri, terestru si cosmic, prin ipostazele cunoaterii, prin antiteza dintre omul de geniu reprezentat de Luceafar si omul comun reprezentat de fata de imparat. Nu in ultimul rand, amestecul genurilor literare este un procedeu romantic, avand in vedere ca poemul contine elemente de meditatie, elegie, idila, pastel. Tema poemului este reprezentata de conditia omului de geniu intr-o societate mediocra, incapabila sa il inteleaga. Aceasta tema romantica fundamentala este completata de tema timpului, de tema iubirii, de tema naturii, de cea a cosmogoniei si de cea a cunoasterii, acestea fiind sustinute de o diversitate de motive tipic romantice : motivul oglinzii si al visului ca modalitati de revelare a sentimentului, motivul ferestrei ca singura cale de comunicare intre cele doua lumi, motivul mortului viu, motivul pacatului, luna, cerul, stelele, luceafarul. Viziunea romantica asupra lumii este data de tema, de relatia geniu-societate. Luceafarul este omul de geniu, unul dintre factorii care asigura eternitatea umanitatii prin ceea ce are ea mai valoros, ridicandu-se deasupra propriei biografii, condamnat sa traiasca in vesnicie. In opozitie cu acesta, omul comun, reprezentat de cuplul Catalina- Catalin, traieste o viata cu dorintele si pasiunile ei, fara nicio insemnatate. O prima idee poetica semnificativa pentru tema si viziunea despre lume a poetului este reprezentata de interpretarea sensurilor alegorice ale poemului de catre poetul insusi care noteaza pe marginea unui manuscris ca geniul daca nu cunoaste moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici, pe pamant, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar nu are nici noroc. Deci, Eminescu, geniul, are, pe langa puternica forta rationala, o forta afectiva profunda. El este zeu si om in fiecare fiinta umana, cele doua categorii imbinandu-se in proportii diferite. O a doua idee poetica semnificativa pentru tema si viziunea despre lume o reprezinta interpretarea pe care o da Tudor Vianu poemului, sustinunand ca personajele sunt voci sau masti lirice ale poetului care se proiecteaza in diferite ipostaze proprii viziunii sale romantice. Astfel, poetul se proiecteaza nu numai sub chip de geniu intruchipat de Hyperion, ci si sub chipul lui Catalin, pamanteanul indragostit de fata de imparat, sau sub chipul Demiurgului ca forta creatoare, si chiar sub chipul muritoarei Catalina care aspira spre absolut. Cateva elemente de structura si compozitie sunt semnificative pentru tema si viziunea despre lume a poetului.

Titlul este numele celei mai stralucitoare stele, poetul realizand o fuziune intre doua mituri, unul romanesc legat de cunoscuta stea a pastorilor si unul grecesc. In mitologia romaneasca, luceafarul este steaua ocrotitoare a ciobanilor romani si, totodata, denumirea planetei Venus. Numele luceafarului provine din latinescul lucifer care inseamna cel ce luceste. In termeni alegorici, luceafarul este geniul nemuritor, purtatorul de lumina solitar si neinteles de omul comun. Incipitul este reprezentat de primele doua strofe, in care cititorul este introdus intr-un cadru fantastic, de basm si, totodata, mitic. Primele doua versuri reprezinta o formula specifica basmelor (A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata) care plaseaza povestea de dragoste dintre Luceafar si fata de imparat intr-un timp indepartat, nedeterminat. Sub luminile inceputurilor de lume se contureaza imaginea tinerei pamantene ca o adevarata unicitate, de o frumusete iesita din comun, comparabila cu Fecioara sau cu luna, frumusetea si unicitatea ei fiind doua atribute care compenseaza destinul ei pieritor. Finalul, reprezentat de ultimele doua strofe, surprinde momentul in care Luceafarul, dupa ce trece printr-un proces de cunoastere afectiv, intelege abia acum care este adevaratul sau rol intr-un univers in care este prizonierul propriului sau destin. Criza provocata de iubirea pentru o pamanteaza s-a sfarsit, iar seninatatea ratiunii s-a reinstalat. Folosind antiteza, poetul reliefeaza imposibilitatea trecerii dintr-o lume in alta. Metafora cercul vostru stramt sugereaza limitele destinului uman, iar metafora lumea mea sugereaza lumea eterna a tuturor posibilitatilor. Interogatia retorica aduce o unda de compatimire pentru incapacitatea omului comun de a-si depasi conditia de muritor, de a atinge absolutul. Prozodia este o trasatura a capodoperei eminesciene. Muzicalitatea celor 392 de versuri grupate in 98 de strofe data de rima incrucisata, de masura de 7-8 silabe, asemanatoare versului popular, de ritmul iambic, se afla in concordanta cu continului de idei al poemului. In concluzie, prin ilustrarea iluziei geniului si armonizarea acestuia cu celelalte teme si motive romantice fundamentale, prin atitudinile romantice, prin elementele de imaginar poetic si prin prozodie, Luceafarul este o sinteza a operei poetice eminesciene apartinand romantismului si surprinzand sombolurile atat ale eternitatii, cat si ale vietii.