Sunteți pe pagina 1din 44

Economia intreprinderii Partea I

Un comportament raţional în situaţia de resurse limitate presupune să se acţioneze astfel încât:

cu un consum dat de resurse să se obţină un rezultat cât mai bun (efect util cât mai mare) – principiul maximizării;

pentru obţinerea unui anumit rezultat să se folosească cât mai puţine resurse – principiul minimizării;

să se realizeze cel mai bun raport între rezultatele obţinute şi resursele consumate – principiul

optimizării.

Cele trei formulări exprimă esenţa principiului general al economicităţii.

Diferenţa dintre valoarea producţiei şi costuri fiind definită ca venit net (profit) rezultă că afirmarea principiului economicităţii impune maximizarea veniturilor.Această maximizare a veniturilor (profitului) devine concretizarea principiului economicităţii şi exprimă esenţa raţionalităţii în economia de piaţă.

In plus, comportamentul care nu ar urmări maximizarea venitului este imoral pentru ca prin eventuale

pierderi înregistrate de întreprinderi se „fura” banii cu care populaţia finanţează in diferite formule

întreprinderile.

Din resursele limitate pe care le poate atrage, întreprinderea urmăreşte obţinerea unui volum fizic şi valoric cât mai mare de bunuri şi servicii ca şi a altor rezultate utile.

Orice activitate a întreprinderii are o componentă economică, presupune o decizie de alocare a resurselor. Conducerea întreprinderii moderne impune aplicarea ştiinţei economice alături de alte ştiinţe sociale, de cele fundamentale, ale naturii şi tehnicii.

O primă clasificare se operează având în vedere cele trei dimensiuni ale cercetării ştiinţifice economice:

teoria economică, tehnologia economică şi filozofia economică.

Teoria economică analizează cauzele şi efectele proceselor economice şi formulează legităţi general valabile asupra acestora.

Tehnologia economică analizează obiectivele şi mijloacele (instrumentele) acţiunii economice, operând cu reguli empirice şi principii. Tehnologia are o puternică orientare pragmatică.

Filozofia economică studiază procesele economice din perspectiva etică şi a concordanţei cu principiile, normele şi valorile umane superioare, aşa cum sunt, de exemplu, înscrise în convenţiile asupra drepturilor fundamentale ale omului sau în constituţii.

A doua clasificare. Fenomenele economice pot fi analizate atât din perspectivă generală, mondială sau naţională cât şi din perspectiva entităţilor economice mai mici (gospodării ale populaţiei, întreprinderi şi componente ale acestora, mergând până la locul de muncă). Aceste două posibile abordări au condus la împărţirea ştiinţei economice în două mari categorii: economia generală (sau naţională) şi economia întreprinderii (unităţilor economice).

şi economia întreprinderii (unităţilor economice). Economia generală (sau naţională – după unele

Economia generală (sau naţională – după unele accepţiuni destul de frecvent utilizate) cercetează cu precădere procesele şi cauzalităţile economice generale din perspectiva mondială, internaţională sau naţională. Ea explică esenţa, structurile şi procesele economiei. În cadrul economiei generale se face distincţia între microeconomie şi macroeconomie - microeconomia fiind diferită de economia întreprinderii. Economia întreprinderii este orientată spre unităţile economice. Ea abordează procesele şi structurile economice concrete cu manifestarea lor reală şi din perspectivă microeconomică.

Ramurile ştiinţei economice sunt tot mai cunoscute cu denumirea din limba engleză, de “Economics” şi,

Ramurile ştiinţei economice sunt tot mai cunoscute cu denumirea din limba engleză, de “Economics” şi, respectiv, “Business”

Oamenii care „ştiu cum“ se află într-o situaţie favorabilă pentru obţinerea veniturilor, a bunurilor şi serviciilor, sunt expuşi unor riscuri mai mici de nerealizare a scopurilor. Economia întreprinderii poate fi definită ca un sistem de cercetare şi învăţare prin care se urmăreşte reducerea riscului de dobândire a veniturilor de către persoane şi grupurile de persoane în cadrul unor comunităţi.

Economia întreprinderii studiază sub aspect structural şi funcţional dacă, în ce măsură şi cum pot obţine organizaţiile venituri şi le pot utiliza raţional. Ea se defineşte ca ştiinţa conducerii raţionale a întreprinderii.

Între economia întreprinderii ca ştiinţă dezvoltată în Europa occidentală şi ştiinţa managementului dezvoltat pe continentul nord american se manifestă o interferenţă şi apropiere tot mai accentuată mergând până la identitatea conceptuală

Economia întreprinderii ca ştiinţă are o triplă vocaţie:

o

teorie economică având ca obiect de studiu întreprinderea, fenomenele, procesele şi relaţiile specifice;

o

politică a întreprinderii menită să înfăptuiască obiectivele în cadrul unor principii şi norme;

o

un ansamblu de instrumente, procedee şi tehnici pentru planificarea organizarea şi controlul activităţilor.

Ştiinţa conducerii raţionale a întreprinderilor se ocupă cu toate problemele economice din întreprindere considerată ca un tot unitar (un organism) şi aflate sub incidenţa legii generale a economicităţii.

„Economia întreprinderii” este traducerea corectă în limba română a termenilor echivalenţi din limbile de circulaţie internaţională şi nu alte variante cum ar fi „administrarea afacerilor” sau „conducerea firmei” iar preluarea termenului american de „business administration”, fără traducere, nu este în nici un fel justificată.

De altfel, ţările Uniunii Europene au o lungă tradiţie în dezvoltarea acestei ştiinţe cu respectarea denumirii bine cunoscută în limba respectivă: „Betriebswirtschaft” – în limba germană, „Economie d’ entreprise“ – în limba franceză, „Economia d’empresa“ – în spaniolă, „Economia aziendale” – în limba italiană. Traducerea în engleză (americană) a termenului, înscrisă în dicţionare de largă circulaţie şi pe care o utilizează programele de traducere automată se realizează prin: „business administration”, „business management”, „managerial economics”, „industrial management”, „business economics”, „industrial economics”. Vezi: LEO English/German Dictionary, (http://dict.leo.org/,) Cambridge Dictionaries Online (http://dictionary.cambridge.org) English Dictionary with multi-lingual search (http://allwords.com/) http://www.wissen.de.lexikon, The Concise Columbia Electronic Encyclopedia, third Edition (www.encyclopedia.com/), http://babelfish.altavista.com/babelfish/tr, Dictionnaires Vivants de la connaissance et de la langue francaise, CD-ROM, TLC-Edusoft, Edition 1999.

Rolul economiei întreprinderii pentru unităţile economice poate fi comparat cu cel al psihologiei şi medicinii pentru oameni. Importanţa aplicării ştiinţei economiei întreprinderii este demonstrată de diferenţele între dezvoltarea unităţilor economice din ţările avansate în plan ştiinţific şi dificultăţile unităţilor economice din ţările în care economia întreprinderii abia îşi face loc în cadrul preocupărilor ştiinţifice. Prosperitatea naţiunilor este legată de profitabilitatea întreprinderilor şi de aplicarea instrumentarului ştiinţific la acest nivel.

Economia întreprinderii se împarte în economia generală a întreprinderii (sau bazele economiei întreprinderii) şi domeniile funcţionale şi instituţionale ale economiei întreprinderii. Economia generală a întreprinderii (sau bazele economiei întreprinderii) Domeniile funcţionale

Domeniile instituţionale

Bazele economiei întreprinderii cercetează întreprinderea ca un sistem unitar şi aspectele comune care se regăsesc în toate tipurile de întreprinderi. Disciplina constituie fundamentul pe care se sprijină diferitele subdiviziuni ale economiei întreprinderii. Aceste diviziuni aprofundează cunoaşterea şi apar prin aplicarea a două criterii în identificarea componentelor importante ale economiei întreprinderii: criteriul funcţiilor întreprinderii (criteriul funcţional) şi criteriul ramurilor economice bazat pe gruparea statistică a întreprinderilor în ramuri economice după obiectul principal de activitate (criteriul instituţional sau al obiectului de activitate). ca disciplină ştiinţifică bine conturată

Figurativ, bazele economiei întreprinderii poate fi reprezentată ca trunchiul unui arbore din care se ramifică discipline ştiinţifice specializate care permit aprofundarea cercetării sistemului unitar al întreprinderii.

O structură devenită de referinţă a tratatelor de economia întreprinderii include următoarele teme:

w obiectul, metoda şi istoria economiei întreprinderii w tipologia întreprinderilor w obiectivele întreprinderii w conducerea întreprinderii w organizarea întreprinderii w circuitul productiv al întreprinderii w factorii de producţie w personalul întreprinderii w aprovizionarea întreprinderii şi gestiunea stocurilor w organizarea şi planificarea producţiei şi prestărilor w desfacerea şi marketingul w finanţarea întreprinderii şi investiţiile w costurile şi indicatorii de eficienţă w contabilitatea şi bilanţul întreprinderii w impozitarea şi taxele w riscurile şi asigurarea w relaţiile întreprinderii cu mediul w strategia întreprinderii. În funcţie de amploarea lucrării şi de orientarea autorilor sunt incluse şi alte teme ca managementul calităţii, organizarea transporturilor, cultura organizaţională, particularităţi ale diferitelor tipuri de întreprinderi, aspecte tehnologice şi un bogat instrumentar de diagnoză, planificare, organizare, decizie, evaluare şi control pentru fiecare temă, alături de principiile şi practicile de succes recomandabile.

Întreprinderea este cea mai evoluată soluţie socio-tehnică dezvoltată până în prezent prin care oamenii

obţin mijloacele de subzistenţă. Ea este rezultatul procesului de adâncire a diviziunii muncii şi schimbului

pe pieţe, fiind soluţia alternativă la autoconsum.

Întreprinderea se defineşte ca o îmbinare de resurse (idei, credibilitate, bani, management, energie, informaţii, bunuri materiale, organizare, mărci de produse etc.) prin care oamenii produc bunuri si servicii ce vor fi vândute pe pieţe la un preţ suficient ca să asigure remunerarea corectă a tuturor celor (proprietarii, salariaţii, statul, băncile) care contribuie la funcţionarea ei.

Întreprinderea realizează combinarea factorilor de producţie pentru obţinerea unui rezultat aşteptat. Factorii de producţie sunt:

A) factori de bază (elementari)

oamenilor pus la dispoziţia întreprinderii – fără munca de conducere, factor dispozitiv);

2. condiţiile tehnice de producţie (terenuri şi clădiri pentru producţie, depozitare şi vânzare; maşini,

instalaţii şi unelte; sisteme de asigurare a utilităţilor – apă, căldură, gaze, electricitate, aer condiţionat,

comunicaţii; sisteme de transport pentru materiale, produse şi oameni; instalaţii şi sisteme pentru depozitarea bunurilor şi informaţiilor; clădiri şi dotări pentru personal; dotări pentru formarea şi perfecţionarea profesională; dotări pentru asigurarea securităţii oamenilor şi echipamentelor);

3. materii prime, materiale, energie, alte bunuri si informatii (bunuri ce se transforma sau se vând ca

atare);

1. munca productivă (potenţialul de muncă, creaţie şi inovare al

4.

drepturi reale (creanţe, concesiuni, patente, licenţe, brevete, imaginea, vadul comercial)

B)

factori dispozitivi (decizionali)

1. stabilirea obiectivelor;

2.

planificare şi programare;

3.

organizare;

4.

coordonare;

5.

decizie;

6.

antrenare;

7.

control;

8.

evidenţă;

9.

reprezentare

Factorii decizionali cuprind capacitatea de “management” reprezentată de personalul cu competenţe de decizie din întreprindere, capacitatea de valorificare a factorilor de bază (practica demonstrează că întreprinderi cu aceleaşi resurse de bază, în condiţii similare, obţin rezultate mult diferite datorită managementului de care dispun).

Întreprinderea este un sistem sociotehnic în care factorului uman îi revine rolul activ în raport cu celelalte resurse.

Productia de bunuri si servicii mijloceste obtinerea valorii adaugate pentru proprietarii si salariatii intreprinderii.

(vezi pagina următoare - modelul de functionare a întreprinderii)

Întreprinderea modernă este o construcţie abstractă de interese, obiective, reguli, drepturi şi obligaţii - fiind tot mai puţin definită prin elementele tangibile ale proceselor economice.

Fiecare întreprindere are o existenţă limitată în timp. Ea parcurge un ciclu de viaţă.

Pentru ca o întreprindere să existe ca instituţie trebuie respectate următoarele principii/conditii fundamentale:

Lichiditatea (capacitatea de a acoperi la scadenţă toate obligaţiile de plată) Rentabilitatea (capacitatea de a genera venituri care să depăşească nivelul cheltuielilor ocazionate de funcţionarea întreprinderii; întreprinderile nerentabile nu mai obţin finanţare pentru că nici o persoană fizică sau altă întreprindere privată nu poate pierde pe termen lung);

Creşterea (exprimată prin mărimi cum ar fi: cifra de afaceri, valoarea adăugată, numărul de salariaţi). Pentru a face faţă concurenţei întreprinderea trebuie să înregistreze cel puţin o creştere de nivelul ramurii şi al economiei în ansamblu. Autodeterminarea - competenţa decizională nelimitată a proprietarilor

Ca persoană juridică întreprinderea este titulară de drepturi şi obligaţii; raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate

Întreprinderea are voinţă proprie

şi o capacitate

drepturi şi să-şi asume obligaţii săvârşind acte juridice

(capacitate de exerciţiu)

ea participă în nume propriu la

care exprimă voinţele proprietarilor

care îi permite să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii precum şi să exercite

(capacitate de folosinţă)

Pentru a fi persoană juridică întreprinderea lege:

w organizarea de sine-stătătoare

w

un patrimoniu propriu

w

un scop determinat.

trebuie să întrunească elementele constitutive impuse de

Întreprinderea se identifică prin anumite elemente de individualizare: ea are un nume (firmă), o naţionalitate, un sediu, fiind organizată într-una din formele juridice permise de lege (persoană fizică autorizată, asociaţie familială, societate comercială, cooperativă etc.).

Întreprinderea poate înfiinţa

w

filiale

w

sucursale

w

agenţii

w

reprezentanţe

w

unităţi operative

w

puncte de lucru.

Toate acestea se află într-o relaţie de subordonare decizională şi dependenţă juridică şi patrimonială faţă de întreprindere. Ele sunt soluţii organizatorice, economice şi juridice adecvate pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii şi extinderea teritorială.

Crearea de noi întreprinderi este un fenomen “natural” al oricărei economii sănătoase în care există libertatea iniţiativei economice private

(persoanele fizice şi juridice sunt libere să înceapă oricând şi orice afacere sau să o desfiinţeze; dacă această libertate este îngrădită economia în cauză are serioase probleme).

O întreprindere poate fi înfiinţată de către:

w

o persoană fizică sau mai multe persoane fizice

w

una sau mai multe persoane juridice (de obicei alte întreprinderi)

w

persoane fizice şi juridice în asociere.

În

anumite condiţii întreprinderile pot fi înfiinţate de către stat prin instituţiile acestuia.

Cele mai multe întreprinderi apar ca urmare a iniţiativei unei persoane fizice. Rezultă, în general, întreprinderi mici care satisfac anumite nevoi şi aspiraţii ale întemeietorului. 2. Care este motivaţia înfiinţării întreprinderilor?

Comportamentul de a înfiinţa o întreprindere se dovedeşte a fi un răspuns condiţionat la stimulii mediului social şi economic general. O economie bazată pe proprietatea privată, libertatea economică şi concurenţă dezvoltă programe speciale pentru formarea spiritului întreprinzător în rândul populaţiei şi

recompensează comportamentul de implicare în afaceri printr-un statut superior în ierarhia valorilor şi prin probabilitatea mare de câştig bănesc.

Principalele motive ale creatorilor de întreprinderi:

· Nevoia de succes şi recunoaştere;

· Aspiraţia spre o poziţie socială de forţă;

· Afirmarea creativităţii şi spiritului inovator;

· Aspiraţia spre independenţa economică;

· Dobândirea libertăţii de decizie şi acţiune;

· Dorinţa de a obţine venituri mai mari;

· Nevoia de a valorifica resursele personale de muncă;

· Nevoia de asumare a răspunderii şi riscului;

durabil şi util;

· Dorinţa de schimbare;

· Singura alternativă de supravieţuire;

· Refuzul de a lucra într-o structură publică sau privată cu o birocraţie accentuată;

· Aspiraţia de a construi ceva

· Nemulţumirea la actualul loc de muncă. 2. Care este motivaţia înfiinţării întreprinderilor?

Intreprinderile care infiinteaza alte intreprinderi urmăresc obiective precum:

· expansiunea teritorială;

· dezvoltarea afacerii;

· diversificarea producţiei şi serviciilor;

· adaptarea la schimbările pieţei;

· reorganizarea, schimbări în management;

· dispersarea riscului;

· valorificarea resurselor locale şi a oportunităţilor;

· valorificarea cadrului juridic favorabil;

· concentrarea resurselor pentru obiective importante.

Existenţa cererii. Întreprinderea există numai dacă vinde pe piaţă bunuri şi servicii. Volumul vânzărilor depinde de numărul cumpărătorilor, cantitatea cumpărată, frecvenţa cumpărărilor şi preţul unitar al produselor.

Calitatea deciziilor şi opţiunilor strategice din etapa de

piaţă.

minim câştig, adică să se vândă la un preţ care depăşeşte suma cheltuielilor ocazionate de obţinerea lui. Asigurarea resurselor de pornire. Volumul şi structura acestora trebuie să fie potrivite cu obiectul de activitate, cu natura şi mărimea obiectivelor propuse şi suficiente pentru o perioadă cât mai lungă de timp. Abilitatea, nivelul de pregătire, spiritul de întreprinzător, gradul de implicare şi puterea de muncă ale persoanelor care încep o afacere constituie o conditie importantă.

înfiinţare determină şansele întreprinderii pe

Perspective de câştig. În mod normal, fiecare unitate de produs vândut trebuie să asigure un

1. Stabilirea numelui întreprinderii.Numele trebuie să respecte anumite restricţii legale şi pe cât posibil să

fie unic, să sugereze obiectul de activitate, să fie uşor de reţinut, sugestiv, plăcut. De multe ori numele întreprinderii este cel al întemeietorului.

2. Definirea obiectului de activitate ca ramură, domeniu în care va activa întreprinderea şi ca produse şi

servicii ce vor constitui oferta sa.

3. Alegerea amplasamentului şi delimitarea ariei de activitate.

4. Alegerea partenerilor, coproprietarilor managerilor întreprinderii.

5. Alegerea formei juridice potrivite pentru scopurile întreprinderii şi ale proprietarilor.

Procedura de înfiinţare a unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, de exemplu, presupune, conform

Procedura de înfiinţare a unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, de exemplu, presupune,

conform reglementărilor româneşti, câteva demersuri. Şi anume: w verificarea la Registrul Comerţului a acceptabilităţii numelui ales

w

întocmirea actului constitutiv al societăţii

w

deschiderea unui cont şi depunerea capitalului social subscris la o bancă

w

evaluarea bunurilor şi a altor contribuţii nemateriale la capitalul firmei

w autorizarea constituirii societăţii de către judecătorul delegat pe lângă Oficiul Registrului Comerţului şi înscrierea acesteia în registru

w

publicitatea privind înfiinţarea

w

eliberarea certificatului de înmatriculare

w

înscrierea la organele administraţiei financiare

w

atribuirea codului unic de inregistrare

w

obţinerea unor licenţe şi autorizaţii pentru desfăşurarea activităţii.

Tabloul economiei contemporane prezintă o mare diversitate de întreprinderi şi structuri ale acestora, cu dimensiuni, roluri şi caracteristici mult diferite; se regăsesc, simultan, în lume:

întreprinderi specifice unor moduri de producţie precapitaliste şi formule ale viitorului;

întreprinderi care nu au salariaţi, fiind o altă formulă organizatorică şi juridică a locului de munca şi întreprinderi cu sute de mii de salariaţi; întreprinderi care nu au sediu distinct de locuinţa patronului şi întreprinderi care au sedii cu multe nivele în marile metropole;

întreprinderi care folosesc tehnologii primitive şi cele în care roboţii industriali înlocuiesc în mare măsură munca oamenilor. 2. După ce criterii sunt clasificate întreprinderile

1)

· Întreprinderi de tip precapitalist (exploatări agricole tradiţionale, activitatea meşteşugarilor independenţi);

· Întreprinderi de tip capitalist (cazul relevant – societatea pe acţiuni);

· Întreprinderi de tip paracapitalist (cooperativele).

După amprenta unui mod de producţie se disting:

2) După forma de proprietate se diferenţiază:

· Întreprinderile aflate în proprietate privată;

· Întreprinderile proprietate de stat (sau publică);

· Întreprinderile în proprietate de grup cooperatist;

· Întreprinderile cu un regim combinat al proprietăţii.

3) După natura juridică, legislaţia ţărilor cu economie de piaţă reglementează următoarele:

· Întreprinderi individuale;

· Societăţi comerciale:

- societăţi de persoane (societatea în nume colectiv şi cea cu răspundere limitată); - societăţi de capitaluri (societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni). - 2. După ce criterii sunt clasificate întreprinderile -

4) După mărime (estimată după numărul de personal, cifra de afaceri, capitalul social):

· Întreprinderi mici;

· Întreprinderi mijlocii;

· Întreprinderi mari.

5) După gradul de specializare (diversitatea activităţilor):

· Întreprinderi strict specializate (pe un produs sau o anumită tehnologie);

· Întreprinderi specializate (câteva produse sau tehnologii înrudite);

· Întreprinderi generale (nespecializate) cu obiect larg de activitate în mai multe ramuri.

6) După obiectul de activitate (activităţile realizate, după clasificarea uzuală oficială):

· Întreprinderi de producţie;

· Întreprinderi de comerţ;

· Întreprinderi de servicii.

- 2. După ce criterii sunt clasificate întreprinderile -

7)

După sectorul economic în care poate fi încadrată întreprinderea:

·

Întreprinderi din sectorul primar (agricultură, pescuit, exploatare forestieră, industrie extractivă);

·

Întreprinderi din sectorul secundar (industrie prelucrătoare);

·

Întreprinderi din sectorul terţiar (distribuţie, bănci, asigurări, transport, formare profesională,

servicii pentru populaţie). 8) După natura tehnologiei şi seria de fabricaţie:

· Întreprinderi care realizează unicate şi serii mici;

· Întreprinderi care produc în serii mari şi foarte mari.

9) După aria de activitate:

· Întreprinderi cu arie de activitate locală (un oraş sau o zonă din acesta, un sat);

· Întreprinderi cu arie de activitate regională (o parte din ţară, mai multe judeţe);

· Întreprinderi cu arie de activitate naţională;

· Întreprinderi cu arie de activitate transnaţională sau mondială.

Întreprinderile aflate în proprietate privată sunt considerate cele mai dinamice, mobile, adaptate cerinţelor pieţei, inovatoare şi eficiente. Explicaţia rezidă în cumularea efectelor următorilor factori care determină atitudinea şi comportamentul proprietarilor:

· libertate de acţiune şi manifestare economică;

· autoritate asupra afacerii şi salariaţilor;

· prestigiu ridicat;

· posibilităţi de câştig material, teoretic

· răspunderea (uneori nelimitată) pentru bunul mers al întreprinderii;

nelimitate;

· riscul de eşec cu consecinţe dramatice asupra existenţei personale; micii întreprinzători duc o luptă “pe viaţă şi pe moarte” pentru afacerea lor.

Caracteristicile principale ale cooperativei sunt:

· Asociere liberă, de persoane sau întreprinderi (mici, de obicei);

· Întreprindere condusă democratic, după regula un om - un vot şi decizii adoptate cu majoritate de

voturi;

· Proprietate comună a membrilor cooperatori;

· Participare egală la cheltuieli, rezultate şi riscuri;

· Dublu scop: îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă materială pentru membrii cooperatori şi cultivarea solidarităţii, într-ajutorării, justiţiei sociale şi responsabilităţii.

După poziţia întreprinderii (cu un anumit grad de specializare) în sistemul de distribuţie, natura operaţiunilor şi a clienţilor ca şi bunurile comercializate, întreprinderile de comerţ se grupează în:A. Întreprinderi de comerţ cu amănuntul:

a) comerţ fix, prin magazine;

b) comerţ ambulant;

c) comerţ prin corespondenţă.

a) cu bunuri de consum;

- cu depozite;

- fără depozite;

B. Întreprinderi de comerţ cu ridicata:

b) cu bunuri de producţie (comerţ interindustrial).

C. Întreprinderi integrate (cumulează funcţia cu ridicata şi cea cu amănuntul) - se pot grupa la rândul lor după natura produselor, formele de vânzare, dimensiune, categoria de

clienţi etc.

D. Întreprinderi de comerţ exterior:

a) de import;

b) de export;

c) intermediari specializaţi.

a) târguri expoziţii şi pieţe generale sau tematice (permanente, săptămânale, anuale);

b) pieţe specializate:

E. Întreprinderi care activează pe pieţe specializate:

- întreprinderi de licitaţii;

- burse de mărfuri.

În practică se realizează o individualizare a unor tipuri de întreprinderi de comerţ (cu personalitate bine conturată) după criterii dintre cele mai eterogene. Se pare că există anumite configuraţii de succes care fac întreprinderile să combine într-o variantă tipică piaţa geografic delimitată cu:

categoria de clienţi forma de vânzare mărimea forma juridică natura produselor şi serviciilor mărimea spaţiilor comerciale lărgimea şi alcătuirea sortimentului derularea relaţiilor cu clienţii formarea şi nivelul preţurilor amplasamentul preferat formele de plată.

Sectorul IMM-urilor joacă un rol extrem de important într-o economie modernă, dovedindu-se a fi cel mai activ sector al economiei şi totodată un formidabil focar de competenţe şi idei noi.

Urmărirea evoluţiei sectorului IMM-urilor, stimularea dezvoltării acestuia, au impus stabilirea criteriilor

lor de încadrare. Nu există o definiţie în sens statistic şi/sau juridic unanim acceptată pentru IMM-uri.

Într-un studiu realizat de P.A.Neck vizând IMM-urile sunt contabilizate peste 50 de definiţii în sens statistic date acestora, în 75 de ţări.

Criteriile utilizate sunt cantitative şi/sau calitative favorizând proliferarea unor standarde foarte diferite de la o ţară la alta, de la o ramură la alta, de la un autor la altul. Fiecare dintre criterii dezvăluie o latură sau alta a IMM-urilor, prezentând avantaje (+) şi dezavantaje (-) în caracterizarea dimensiunii lor (vezi tabelul următor) Definiţiile IMM-urilor bazate pe criterii cantitative înlesnesc o abordare relativ unitară a acestor întreprinderi şi slujesc scopului concret de identificare a celor ce pot face obiectul programelor şi măsurilor speciale de sprijinire. Utilizarea criteriilor calitative în definirea IMM-urilor porneşte de la premisa că dimensiunea acestora nu este doar o rezultantă a volumului şi calităţii combinaţiilor de resurse

de care dispun, ci şi a mediului economic în care îşi desfăşoară activitatea. În acest context însă,

comparaţiile inter-ramuri şi cele între ţări devin practic imposibile.

Nu este posibilă şi nici de dorit aducerea definiţiilor IMM-urilor la acelaşi numitor, deoarece aceasta ar echivala cu ignorarea trăsăturilor lor fundamentale - dinamism, mobilitate şi diversitate. În consecinţă, graniţele sectorului IMM-urilor nu pot fi riguros delimitate decât pentru perioade scurte şi trecute de timp. Evoluţia acestui sector trebuie analizată dintr-o perspectivă dinamică, racordată la realităţile mediului economic şi cu ajutorul unor criterii continuu adaptabile ca număr şi conţinut.

CRITERII CANTITATIVE:

(+)

(-)

* Numărul de angajaţi:

w simplitate;

w

accesibilitate;

w

criteriu relativ stabil utilizat singur sau în combinaţie în cele mai multe ţări ale lumii;

w

ignorarea corelaţiei care există între prezenţa capitalului fix şi a muncii vii (mijloacele fixe de mare

randament, conduc la reducerea necesarului de personal şi invers);

w nu reflectă decât numărul angajaţilor permanenţi, nu şi pe cel al personalului sezonier sau al membrilor familiei care activează, fără a fi efectiv angajaţi.

*

Valoarea capitalului:

w

reprezentativitate;

w

accesibilitate;

w ridică probleme de operaţionalizare, când nu există o delimitare clară între proprietatea personală a întreprinzătorului şi cea a firmei lui;

*

Cifra de afaceri:

w

criteriu sintetic;

w

uşor de aplicat;

w

nereprezentativ pentru IMM-urile aparţinând unor sectoare de activitate foarte diferite;

w devine uşor perisabil, necesitând actualizări permanente datorită ratei înalte de inflaţie (în ţările în tranziţie).

*

Valoarea producţiei, capacitatea de producţie:

w

simplitate;

w

accesibilitate;

w

caracterizează, în general, sectoarele productive şi permit comparaţii doar între întreprinderi dispunând

de

condiţii asemănătoare de combinare a factorilor de producţie;

*

Cota de piaţă:

w

expresivitate;

w grad mare de relativitate, dimensiunea întreprinderii fiind în relaţie directă cu tipul pieţei de referinţă (locală, naţională, a produsului etc.);

w cuantificare relativ greu de realizat pentru IMM-uri;

CRITERII CALITATIVE:

* Sectorul de activitate

* Tehnologia utilizată

* Configuraţia organizatorică şi managerială

* Gradul de dependenţă faţă de întreprinderile mari

Soluţii de definire a IMM-urilor:

În S.U.A. spre exemplu, criteriile de identificare a IMM-urilor sunt diferenţiate pe domenii de activitate. Astfel, cele industriale (în funcţie de profilul lor) sunt IMM-uri dacă au între 500 şi 1500 de salariaţi; IMM-urile de comerţ cu ridicata au ca limită maximă 500 de angajaţi, iar cele cu amănuntul sunt limitate de un volum al vânzărilor de 13,5 mil. dolari pe an.

În Uniunea Europeană, IMM-urile sunt definite de următoarele criterii: numărul salariaţilor – care trebuie să fie mai mai mic de 250 (clasa micro - între 0 şi 9 angajaţi; clasa mică - între 10 şi 49 de angajaţi; clasa mijlocie – între 50 şi 249 de angajaţi); cifra de afaceri – care trebuie să fie mai mică de 40 milioane de

Euro, sau totalul activului bilanţier sub 27 milioane Euro; să aibă independenţă economică.

În România, potrivit legislaţiei în vigoare (LEGEA nr. 133 din 20 iulie 1999, privind stimularea

întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea IMM), IMM-urile

următoarele criterii cantitative:

1) numărul mediu scriptic anual de personal (certificat de Camera de Muncă) – care împarte IMM-urile în 3 clase:

se definesc în funcţie de

o

clasa micro (între 0 şi 9 salariaţi);

o

clasa mică (între 10 şi 49 de salariaţi);

o

clasa mijlocie (între 50 şi 249 de salariaţi).

2) cifra de afaceri anuală mai mică de 8 milioane de Euro (certificat de Administraţia Financiară).

ATENŢIE !!!

asociat, persoane juridice care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

NU beneficiază de prevederile L133/1999 societăţile comerciale care au ca acţionar sau

a) au peste 250 de angajaţi;

b) deţin peste 25% din capitalul social.

NU se încadrează în categoria IMM-urilor:

· societăţile bancare,

· societăţile de asigurare şi reasigurare,

· societăţile de administrare a fondurilor financiare de investiţii,

· societăţile de valori mobiliare şi

· societăţile cu activitate exclusivă de comerţ exterior.

(Vezi şi Ordonanţa nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale.)

Analiza diversităţii de definiţii a relevat că în economiile cu un nivel ridicat al produsului naţional brut pe locuitor, valorile criteriilor cantitative de definire a IMM-urilor sunt mai mari (S.U.A. este un exemplu ilustrativ în acest sens). Reciproca este de asemenea valabilă, verificându-se inclusiv în cazul ţărilor Uniunii Europene. 2. Rolul IMM în economie

Contribuţia vitală a IMM-urilor la creşterea economică este astăzi o realitate unanim recunoscută. Relevarea efectelor lor economice şi sociale benefice au condus la considerarea sectorului IMM-urilor ca un domeniu de interes strategic pentru economie.

Efectele pozitive generate de sectorul IMM-urilor, în general, într-o economie se concretizează în:

(+) îmbunătăţirea mediului concurenţial; prin dimensiunile lor reduse şi prin numărul mare, IMM-urile accentuează caracterul de atomicitate a pieţei, diminuând astfel puterea întreprinderilor mari de a o influenţa; astfel, capacitatea IMM-urilor de a stimula concurenţa slăbeşte în general poziţiile de monopol ale marilor întreprinderi, reducând posibilităţile acestora de a creşte preţurile şi de a fi ineficiente în ceea ce priveşte combinarea factorilor de producţie; (+) individualizarea puternică a produselor şi serviciilor oferite de IMM-uri şi de eficienţa activităţii desfăşurate ceea ce contribuie la intensificarea caracterului concurenţial al pieţei;

(+) generarea celui mai mare număr de noi locuri de muncă; IMM-urile creează un număr semnificativ mai mare de noi locuri de muncă decît cele mari, cu un cost de capital mai scăzut, acţionând ca un amortizor al fluctuaţiilor de pe piaţa muncii şi constituind cea mai importantă alternativă pentru combaterea şomajului;

(+) receptivitatea sporită la nevoile pieţei datorită contactului nemijlocit cu aceasta; rezultă astfel o mai bună adaptare a ofertei lor la cerinţele clienţilor; de altfel, prin flexibilitatea lor specifică, capacitatea de inovare, viteza mare de reacţie, IMM-urile tind să devină singurele întreprinderi compatibile cu un mediu tot mai dinamic şi complex; 2. Rolul IMM în economie

(+) crearea de oportunităţi de dezvoltare şi adaptare a tehnologiilor, corespunzător unor nevoi concrete;

(+) ocuparea nişelor de piaţă care nu sunt profitabile pentru întreprinderile de mari dimensiuni, valorificându-le intens şi eficient ca pe reale oportunităţi; IMM-urile asigură adesea o mai eficientă combinare a unor categorii de factori de producţie, în comparaţie cu firmele mari şi valorificarea unora (produse secundare, resurse locale, etc.) care altfel ar rămâne nefolosite;

(+) ancorarea în economiile locale prin valorificarea resurselor locale (financiare, materiale, de forţă de muncă şi nu în ultimul rând informaţionale); prin abilitatea lor de a răspunde cerinţelor locale, prin informaţiile detaliate privind pieţele locale, IMM-urile acţionează mai eficient decît firmele mari din interiorul sau din afara localităţii;

(+) dezvoltarea ca o componentă importantă a infrastructurii de care depinde economia; astfel, IMM-urile activează ca furnizori specializaţi de piese, subansamble şi servicii pentru întreprinderile mari,în general prin intermediul activităţii de subcontractare; aceste produse şi servicii externalizate de firmele mari sunt oferite de cele mici la preţuri inferioare;

(+) stimularea dezvoltării capacităţilor antreprenoriale şi deci crearea unei mase mari de întreprinzători capabili să-şi asume riscuri; IMM-urile asigură un teren excelent de manifestare a talentului de întreprinzător, a celui managerial şi dezvoltă în acelaşi timp o rezervă semnificativă de lucrători calificaţi şi semicalificaţi;

(+) încurajarea investiţiilor, având ca sursă economiile populaţiei (familie, rude, prieteni) sau alte fonduri care altfel ar fi neproductive;

(+) distribuirea mai bună a puterii economice şi în general a puterii în societate, cu efecte pozitive în planul stabilităţii politice şi sociale pe termen lung. 2. Rolul IMM în economie

Efectele pozitive în ţările fost comuniste, ce decurg din dezvoltarea unui sector puternic de IMM-uri se referă , în special, la:

(++) rolul de principal motor al schimbărilor structurale şi al regenerării economice, derivând din intensificarea concurenţei pe piaţă; este astfel favorizată descentralizarea;

(++) atragerea unei importante părţi a forţei de muncă disponibilizate prin restructurarea radicală a giganţilor industriali;

(++) facilitarea transferului resurselor economice din sectoarele aflate în declin spre cele în dezvoltare;

(++) rolul de factor dinamizator al economiei prin numărul mare de întreprinzători activaţi, dezvoltând totodată o nouă categorie socială, care contribuie la punerea bazelor sociale ale tranziţiei;

(++) antrenarea economiilor populaţiei în sfera investiţiilor, are un rol important, îndeosebi în condiţiile sărăciei de resurse financiare specifice tranziţiei; (++) stimularea dezvoltării regionale şi rurale şi în consecinţă, diminuarea efectelor negative ale programelor de privatizare şi/sau restructurare;

(++) contribuţia activă la procesul de restabilire a echilibrului macroeconomic pe care îl mută către o stare de stabilitate relativă, căreia îi corespunde un anumit preţ de echilibru la care are loc tranziţia.

În scopul sprijinirii sectorului IMM-urilor din România, legislaţia prevede o serie de măsuri concrete

orientate pe următoarele direcţii majore:

w crearea unui cadru favorabil înfiinţării şi dezvoltării IMM-urilor, prin: simplificarea procedurilor

administrative; favorizarea accesului IMM-urilor la serviciile publice, la activele neutilizate ale societăţilor comerciale de stat, la achiziţii publice; intensificarea furnizării gratuite sau cvasigratuite a unor servicii informare, consultanţă, asistenţă;

w

finanţarea de programe de dezvoltare;

w

acordarea de facilităţi economico-financiare, fiscale şi bancare;

w coordonarea, monitorizarea şi evaluarea de către guvern a politicilor şi programelor de dezvoltare a IMM-urilor.

Dinamica sectorului întreprinderi mici şi mijlocii din România constituie rezultanta unui ansamblu complex de condiţii

Dinamica sectorului întreprinderi mici şi mijlocii din România constituie rezultanta unui ansamblu complex de condiţii şi cauze specifice precum: absenţa sectorului amintit înainte de 1990; particularităţile de natură legislativă legate de organizarea şi funcţionarea acestor întreprinderi; viteza de restructurare şi privatizare a întreprinderilor de stat.

IMM-urile reprezintă peste 99% din numărul total de întreprinderi, în majoritatea economiilor. În România această pondere se ridică la 99,6%. Cea mai mare pondere (68% din totalul IMM-urilor in 2002

şi

71% in 1997) o deţin întreprinderile care activează în sfera comerţului.

O

asemenea evoluţie este comună ţărilor fost comuniste, în care, pe fondul lipsei de resurse financiare,

comerţul a constituit un veritabil "magnet" pentru întreprinzatori. Motivele?!: bariere reduse de intrare, capital necesar de pornire redus, viteză mare de rotaţie a capitalului circulant şi în consecinţă, perspective de generare rapidă a profitului.

Structurile asociative ale micilor întreprinzători, pe de o parte şi marile întreprinderi, pe de altă parte îşi asumă roluri importante în stimularea dezvoltării sectorului de IMM. Incubatoarele de afaceri şi parcurile industriale sunt soluţii de certă utilitate în dezvoltarea IMM-urilor. Un pionierat în Romania l-a realizat Fundaţia Centrul Român pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii – CRIMM prin programele de concentrare a unor resurse naţionale şi europene şi finanţarea centrelor teritoriale de consultanţă şi dezvoltare a IMM.

Progresul pe care România l-a înregistrat până acum în tranziţie se datorează în mare măsura efortului, iniţiativei si atitudinii de asumare a riscului adoptata de sute de mii de indivizi care s-au încumetat sa pornească pe drumul aventuros al construirii unui alt fel de viitor pentru ei si familiile lor. Întreprinzătorii sunt în general recunoscuţi ca fiind forţa motrice a progresului economic, iar în ţările în tranziţie, se presupune că ei trebuie sa fie în linia întâi a bătăliei pentru reforma.

Poziţia si rolul întreprinzătorilor în dezvoltarea sectorului privat din România este rezultatul unor circumstanţe specifice care au prezidat apariţia acestora ca un grup social distinct si particularităţile

evoluţiei lui ulterioare. Unele dintre primele studii român şi cel vest-european:

remarca două diferenţe de bază între întreprinzătorul

a) origine socială diferită b) abordare, atitudine şi aşteptări diferite în ce priveşte afacerile.

Deoarece în România lanţul tradiţiei meşteşugului transmis din tată în fiu s-a întrerupt în perioada regimului comunist iar numărul întreprinzătorilor calificaţi la locul de munca este limitat, cele doua categorii principale care în Europa de Vest formează coloana vertebrala a clasei întreprinzătorilor (fii ai unor familii cu o veche tradiţie antreprenorială si fii ai foştilor muncitori din marea industrie), lipsesc aproape cu desăvârşire.În schimb, întreprinzătorul român tipic este la prima generaţie de întreprinzători din familia sa şi este de regulă o persoana de vârstă mijlocie, cu experienţă dobândită în principal într-un post de conducere într-o mare întreprindere de stat, sau, dacă este tânăr, a absolvit o facultate.

Faptul că deţin informaţii despre factori strategici cum ar fi pieţele, clientela, furnizori, materii prime, instrumente financiare, existenţa resurselor, precum şi faptul că salariile sunt mici în întreprinderile lor ineficiente, fac ca foştii directori să aibă mai multe şanse să pornească o afacere particulară şi, de cele mai multe ori, profitabilă. Acest lucru se verifică mai ales în cazul sistemelor foarte frământate şi care se modifică rapid, unde o relaţie bună cu un client este mult mai utilă decât orice dexteritate tehnică. Câteva consecinţe importante derivă din aceste trăsături structurale specifice clasei întreprinzătorilor din România:

În general, clasa întreprinzătorilor din România este alcătuită din persoane cu pregătire superioară în comparaţie cu întreprinzătorii din celelalte ţări europene, însă în acelaşi timp deficitară în privinţa experienţei practice într-o activitate industrială reală şi ca atare lipsită de abilităţi manuale şi tehnice. Aceasta înseamnă că întreprinzătorul român obişnuit nu se simte prea tentat să înceapă o activitate de producţie ci mai degrabă simte o vocaţie mai puternică spre comerţ şi uneori spre activităţi speculative. (Acesta este şi unul din motivele pentru care unităţile de producţie reprezintă doar o mică parte din totalul societăţilor private nou înfiinţate).

Datorită provenienţei lor din categorii sociale superioare, întreprinzătorii români sunt oarecum insensibili la problema solidarităţii de breaslă şi se arată reticenţi la o asociere între ei. Întreprinzătorii particulari nu au, în general, spirit de asociere şi sunt rareori înclinaţi să se grupeze în asociaţii bine organizate şi puternice. Există aşadar o abundenţă de asociaţii patronale şi profesionale concurente, fiecare având pretenţia că este reprezentantul “autentic” al comunităţii de afaceri.

Cei mai mulţi oameni de afaceri români percep mediul de afaceri exclusiv ca pe o competiţie acerbă şi acţionează ca şi cum toate celelalte întreprinderi ar fi nişte adversari periculoşi mai degrabă decât

potenţiali parteneri. Această atitudine predomină adesea în cadrul aceleaşi întreprinderi, unde ambiţiile personale şi neîncrederea între parteneri generează conflicte şi duc la separări şi rupturi. Integrarea şi consolidarea pe verticală şi orizontală în general sunt îngreunate, ceea ce contribuie la slăbirea sectorului privat din România.

Multe firme particulare au fost, de la bun început, concepute să graviteze în jurul unei companii de stat. Deşi unele fac afaceri legitime şi respectabile, în foarte multe din cazuri, aceste firme sunt doar instrumente prin care profiturile şi bunurile se scurg de la stat în mâinile particularilor. Mecanismul cel mai simplu şi mai bine cunoscut este aşa zisă "firmă căpuşă": Două SRL-uri, de regulă cu rădăcini adânci în mediul politic, se plasau la “intrarea” şi, respectiv, “ieşirea” dintr-o întreprindere de stat. Primul îi vindea scump materii prime. Al doilea îi cumpăra ieftin producţia. "Firmele-căpuşă" câştigau, întreprinderea parazitată pierdea şi în câţiva ani devenea o adevărată "gaură neagră". Pe de altă parte, după cum observă analiştii „…singura formă de supravieţuire a fost, în ultimii zece ani, alianţa cu aparatul politico-administrativ. Întreprinzătorii care au rezistat în timp s-au conformat acestei reguli nescrise”, fapt care i-a determinat pe unii analişti să declare: „Patronatul român este un produs al statului român şi, ca atare, până în ziua de azi, el este o anexă a acestuia”. Rezultă astfel imaginea a ceea ce se cheamă de obicei "capitalism clientelar".

Din cauza dependenţei sale de stat, sectorul privat nu a fost capabil să preia conducerea şi să joace un rol de locomotivă în restructurare. În loc de aceasta, sectorul privat a fost el însuşi grav afectat, pentru mulţi alţi întreprinzători care nu fac parte din “sistem” fiind foarte dificil să supravieţuiască şi să prospere aşa încât pieţele libere să funcţioneze corespunzător.

Un ministru din Guvernul României remarca: „Mediul de afaceri din România este extrem de ostil investitorilor, el este ostilizat de corupţie, de sistemul birocratic de aprobare a oricărei acţiuni a unui investitor. M-am convins fără dubii că România oferă astăzi un astfel de mediu ostil”. Un studiu efectuat de Economist Intelligence Unit pe aceasta temă, plasează România în rândul ţărilor cu cel mai “toxic” climat economic pentru oamenii de afaceri, după Rusia, Indonezia şi Pakistan.

Problemele cel mai ades invocate de întreprinzătorii particulari sunt următoarele:

Un cadru legislativ greoi şi extrem de instabil este, în opinia multor oameni de afaceri, o sursă principală de nesiguranţă în afaceri. Există o mulţime de legi, decizii guvernamentale, instrucţiuni de aplicare şi reglementari care generează confuzii datorită ambiguităţii lor, a prevederilor contradictorii pe care le conţin şi a frecventelor revizuiri pe care le suferă. Pentru a mări confuzia, trei sisteme legislative (de dinainte de război, socialist şi cel din perioada tranziţiei) coexistă, cu multe legi care nu au fost niciodată abrogate în mod explicit şi care sunt invocate de birocraţi atunci când vor să obstrucţioneze o iniţiativă.

Nici sistemul juridic nu este pregătit pentru a face faţă situaţiei. Procedurile lungi, complicate şi, implicit, costisitoare determină părţile interesate să recurgă la aranjamente de culise, creând astfel un mediu propice corupţiei. Firmele private, mai ales cele mici, nu au resursele care să le permită să ducă bătălii

îndelungate în instanţă, în timp ce marile firme de stat sunt, practic, imune la executarea sentinţelor judecătoreşti.

O combinaţie de incompetenţă, teamă de răspundere a funcţionarilor publici, o neîncredere răspândită în loialitatea şi corectitudinea acestora, amestecul politic în luarea deciziilor, dublate de perpetuarea puternicelor rămăşite ale vechii mentalităţi comuniste, hipercentraliste, în atitudinea şi comportamentul indivizilor şi al instituţiilor publice, fac ca întreprinzătorii să se confrunte cu situaţii dintre cele mai absurde şi de coşmar. Birocraţia costisitoare şi ineficientă acompaniază firma privată pe tot parcursul vieţii ei.

Taxele şi fiscalitatea sunt printre principalele cauze ale nemulţumirii întreprinzătorilor privaţi. Impozitul mediu este de aprox. 30 la sută din PIB, însă această medie conţine o mulţime de scutiri şi cazuri de ne- plată (în principal marile întreprinderi de stat); în consecinţă, o firmă particulară poate ajunge să plătească 50%-60% din valoarea adăugată ca impozite. Cele mai impozitate sunt activităţile cele mai rentabile şi cu valoare adăugată mare în care salariile sunt impozitate cu procentul maxim.

Firmele româneşti plătesc "impozit pe inflaţie" deoarece normele contabile (elaborate de Ministerul Finanţelor) nu respectă standardele contabile internaţionale pentru economiile hiperinflaţioniste. Ca atare, multe firme se decapitalizează plătind taxe şi impozite pe venituri aparente. Disputa privind nivelul impozitelor este şi mai mult încurcată în ultimul timp datorită unei soluţii “originale” în materie de fiscalitate adoptată de autorităţi, respectiv "fondurile speciale".

Regimul fiscal din România este ostil afacerilor prin modul în care este aplicat în practică de funcţionarii din administraţia financiară. Inspectorii financiari au o profund înrădăcinată atitudine de suspiciune mai ales în privinţa firmelor private, pe care le consideră, din start, ca având intenţii şi practici frauduloase. În aceste condiţii, întreprinzătorii aud de multe ori pe inspectorii financiari care vin să-i controleze, spunând:

" Nu plecăm de aici până nu găsim ceva!"

Accesul limitat la serviciile instituţiilor financiare constituie încă un obstacol în calea firmelor private. Datorita inflaţiei mari şi fluctuante, ratele dobânzilor la împrumuturi bancare sunt prohibitive pentru multe companii. Pentru a se proteja, băncile aplică o marjă mare la dobânzi. Atâta timp cât trezoreria are nevoie de bani ca să finanţeze deficitul fiscal, băncile nu sunt interesate să dea împrumuturi companiilor.

Lipsa politicilor guvernamentale adecvate pentru stimularea sectorului privat şi în special a întreprinderilor mici şi mijlocii este menţionată adesea de întreprinzătorii privaţi şi organizaţiile acestora ca fiind unul din impedimentele majore în calea dezvoltării şi extinderii afacerilor. S-au adoptat în diverse momente legi şi prevederi legale speciale (ex. Legea 133/1999) menite să sprijine firmele private prin subvenţii, facilităţi fiscale şi alte forme de tratament preferenţial. Însă efectul lor a fost aproape nul:

prevederile erau fie mult prea generale pentru a avea un impact concret, sau, dacă erau mai specifice, nu erau susţinute cu resursele adecvate. Politicile guvernamentale bazate pe tratamentul preferenţial al anumitor sectoare sau grupuri de societăţi au produs rareori rezultate pozitive. Dimpotrivă, ele au

contribuit la crearea unui sistem distorsionat de stimulente, încurajând IMM-urile să devină dependente de subvenţii si inhibându-le dezvoltarea.

În loc să dea naştere unui sector privat cu adevărat independent şi care se bazează pe propriile-i forţe, tranziţia din România a generat un sector privat supus statului şi dependent de acesta. De la controlul activităţii economice prin întreprinderi de stat ce deţin un cvasi-monopol pe anumite resurse şi până la birocraţia instituţiilor publice fără a căror binecuvântare nimic nu poate să mişte într-o afacere, statul exercita o presiune considerabilă şi sufocantă asupra afacerilor pe care fie le împinge către economia subterană, fie le paralizează.

Considerăm însă că nu la nivelul mentalităţilor şi comportamentelor individuale trebuie căutată soluţia pentru depăşirea acestui blocaj, ci la nivel instituţional.

Societatea comercială este acea persoană juridică (instituţionalizată), creată în temeiul unui contract de

societate prin care două sau mai multe persoane (fizice sau juridice) convin ca, prin aporturile individuale, să constituie un fond social comun din a cărui exploatare, prin săvârşirea de acte şi/sau fapte

de comerţ, să obţină un profit pe care să-l împartă (conform învoielii) între ele (Vezi Legea comerciale)

societăţilor

Se face precizarea că societaţile civile şi cooperativele nu sunt societăţi comerciale în sensul Legii amintite (vezi Ordonanţa privind asociaţiile şi fundaţiile şi Legea cooperaţiei)

Există mai multe criterii de clasificare a societăţilor comerciale, cele mai uzitate dintre acestea fiind prezentate în Tabelul următor

criterii de clasificare a societăţilor comerciale, cele mai uzitate dintre acestea fiind prezentate în Tabelul următor
Societatea în nume colectiv se caracterizează prin faptul că obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul

Societatea în nume colectiv se caracterizează prin faptul că obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor. Din punct de vedere legal nu există restricţii sub aspectul şi al valorii minime a părţilor de interes în care este divizat capitalul. Principalele avantaje:

¨ simplitatea procesului de constituire;

¨ capitalului necesar la înfiinţare nu are prag minim;

¨ flexibilitate în funcţionare;

¨ la baza asocierii se află încrederea reciprocă între fondatori;

¨ eficacitatea ridicată rezultată din răspunderea solidară şi nelimitată a tuturor asociaţilor faţă de pasivul societăţii;

¨ retragerea asociaţilor este permisă sub controlul societăţii asupra cesiunii părţilor de interes.

Societatea în comandită simplă se caracterizează prin existenţa a două tipuri de asociaţi cu drepturi şi obligaţii diferite: comanditaţi şi comanditari. Elementul activ al societăţilor în comandită îl reprezintă

comanditaţii cărora le revine sarcina gestionării afacerii

¨ comanditarii nu au calitate de comercianţi, nu pot fi declaraţi în stare de faliment, aportul lor unic în

cadrul societăţii fiind capitalul; ei dispun însă de drept de control asupra gestiunii şi primesc dividende în raport cu capitalul depus;

şi care desfăşoară activităţi comerciale;

¨ aportul comanditaţilor poate fi şi în muncă.

Societatea în comandită simplă prezintă interes îndeosebi pentru întreprinderile de mici dimensiuni, cu număr redus de asociaţi, dintre care o parte sunt dispuşi să-şi asume cvasitotalitatea riscurilor, în schimbul unei cote părţi din beneficii superioare, întinderea răspunderii în cazul celorlalţi asociaţi fiind limitată la aportul lor de capital. Este o formă modernă de atragere a unor resurse financiare.

Societatea pe acţiuni este forma tipică de societate de capitaluri

¨ capitalul este împărţit în acţiuni (titluri financiare) nominative sau la

¨ obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii fiind obligaţi doar la vărsarea aportului lor de capital;

¨ se constituie fie pe baza aportului privat de capital (societăţi anonime închise în care nu se recurge la

la

economiile unor investitori care primesc în schimbul investiţiei lor titluri negociabile - acţiuni sau obligaţiuni;

¨ autonomia patrimonială se realizează în mod perfect, creditorii având un singur gaj pentru creanţele lor şi anume patrimoniul societăţii;

¨ administrarea societăţii revine unuia sau mai multor administratori; ca şi în cazul societăţii în

comandită simplă,

¨ capitalul nu poate fi mai mic de 25 milioane lei (de precizat că această sumă este insuficientă pentru

derularea oricărei afaceri la nivelul anului 2004; în ţările UE capitalul social minim cerut de lege pentru

SA se situează în jurul valorii de 25 000 Euro – cca. un miliard de lei) şi numărul minim de acţionari

trebuie să fie de 5.Societatea pe acţiuni se constituie

ofertă publică de subscriere sau vânzare de acţiuni), fie prin subscripţie publică, ce constă în apelarea

purtător, cesibile;

în cazul unor întreprinderi ce necesită capitaluri

mari, care nu pot fi obţinute de la un număr restrâns de persoane, constituirea făcându-se fie pe cale simultană, fie continuată (cazul subscripţiei publice).

Societatea în comandită pe acţiuni este similară societăţii în comandită simplă cu deosebirea că în acest caz capitalul nu se împarte în părţi de interese, ci în acţiuni, particularitate ce o integrează în categoria societăţilor de capitaluri. Capitalul societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei, iar numărul de asociaţi trebuie să fie de minim 5 persoane. Comanditarii finanţează societatea în schimbul participării la profit.

Concret,

social, asociaţii fiind obligaţi numai la plata părţilor lor sociale. Corespunzător prevederilor legale, capitalul social nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei, iar maximul de asociaţi admişi este de 50.

Societatea

în cazul societăţii cu răspundere limitată

obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul

cu răspundere limitată se caracterizează prin:

¨ capitalul este divizat în părţi sociale care nu reprezintă titluri negociabile, deci nu pot fi vândute sau cumpărate decât cu acordul celorlalţi asociaţi;

¨ este societatea comercială care poate fi constituită cu un singur asociat şi cu un capital redus;

¨ sistemul decizional este mai puţin complex decât la societăţile pe acţiuni, fiind permisă consultarea sau votul asociaţilor prin corespondenţă;

¨ asociaţii se pot implica direct în conducerea curentă în cadrul organelor statutare;

Acest tip de societate prezintă o mare atractivitate pentru întreprinderile mici şi mijlocii

urmare a modului său de funcţionare ce permite o bună protecţie a asociaţilor şi terţilor, precum şi

considerarea intereselor patrimoniale ale asociaţilor conducători.

în principal ca

Opţiunea pentru o anumită formă juridică constituie una din deciziile importante ale proprietarilor. Alegerea are în vedere considerente ca:

· mărimea capitalului disponibil

· opţiunea pentru asumarea răspunderii şi riscului

· disponibilitatea pentru implicarea în conducerea societăţii

· opţiunea pentru conducerea unipersonală sau partajarea competenţelor decizionale

· formalităţile de înfiinţare, ţinerea contabilităţii şi obligaţiile de raportare

· complexitatea gestionării

· credibilitatea şi prestigiul asociate unor forme de societate.

Structura de guvernanţă corporativă (trebuie precizat că termenul în limba engleză «corporate governance» s-a impus deja în majoritatea ţărilor) adoptată şi efectiv aplicată de societăţile comerciale constituie un instrument prin care acţionarii urmăresc şi controlează îndeplinirea obiectivului de a proteja şi a spori în timp valoarea investiţiei făcute.

Guvernanţa corporativă cuprinde:

Un set de reguli formale sau informale ce stabilesc relaţiile dintre conducerea executivă a unei societăţi, consiliul de administraţie şi acţionarii acestei societăţi, precum şi cu alte persoane sau grupuri de interes ce au legătură cu societatea.

Mecanismele prin care sunt fixate obiectivele societăţii şi sunt stabilite mijloacele de atingere a acestor obiective şi de monitorizare a performanţei.

Sistemul de stimulente pus în aplicare pentru a face ca administratorii şi managerii unei societăţi să urmărească acele obiective ce sunt în interesul acţionarilor şi pentru a facilita monitorizarea acestora, încurajând astfel firmele să utilizeze mai eficient resursele.

Guvernanţa corporativă este deplin relevantă pentru societăţile comerciale mari, în care apare o separaţie între proprietate şi administrarea efectivă a afacerii. Discuţiile referitoare la sistemele de guvernanţă corporativă se poartă adesea în contextul dezbaterilor legate de bursele de valori şi a cotării unei societăţi la bursă.

Există două mari grupe de motive care impun aplicarea unor mecanisme adecvate de guvernanţă corporativă la nivelul marilor societăţi comerciale:

1. Stabilirea obiectivelor activităţii întreprinderii. Orice societate comercială este o organizaţie în cadrul căreia se intersectează interesele multor grupuri – investitori/acţionari, salariaţi, conducerea executivă a societăţii, autorităţi publice etc. Fiecare din aceste grupuri are interese diferite ca nivel de prioritate, orizont de timp sau chiar conţinut. Fără un mecanism adecvat prin care aceste interese diferite se acomodează reciproc şi se exprimă în obiective comune ale întreprinderii, aceasta nu poate funcţiona. 2. Necesitatea alinierii intereselor investitorilor/acţionarilor cu interesele celor ce conduc nemijlocit societatea (problema agentului). În cazul societăţilor mari, investitorii nu pot în mod evident să participe la administrarea curentă a întreprinderii, care este încredinţată unor administratori; aceştia la rândul lor pot utiliza specialişti pentru conducerea de zi cu zi a societăţii. Ori, s-a observat că de cele mai multe ori, în cazul în care nu exista mecanisme de supraveghere şi control adecvate pentru manageri, aceştia au tendinţa să acorde prioritate intereselor personale în detrimentul

intereselor acţionarilor.

precum şi beneficii sub diferite forme (case de vacanţă , automobile de lux, deplasări nejustificate pe banii firmei etc.). Guvernanţa corporativă încearcă să asigure pe de o parte un control şi o informare cât mai bună a acţionarilor cu privire la acţiunile conducerii executive şi a performanţei societăţii, cît şi sisteme de stimulente care să alinieze interesele conducerii executive cu cele ale acţionarilor.

Astfel, de exemplu, directorii vor încerca să-şi atribuie salarii cât mai mari,

vezi figura Guvernanta corporativa: protectia intereselor actionarilor

Mecanisme adecvate de guvernanţă corporativă oferă siguranţă şi protecţie investitorilor. Încrederea acestora se traduce în ultimă instanţă prin reducerea costului de acces la capital al întreprinderilor, prin sporirea lichidităţii acţiunilor acestora şi în consecinţă prin expansiunea pieţelor de capital. Crizele declanşate de slăbiciuni ale guvernanţei corporative pot avea la rândul lor efecte devastatoare asupra companiilor şi pieţelor de capital.

Guvernanţa corporativă este astfel strâns legată de dinamica pieţelor de capital şi de dinamica economiei în general. Vezi cazul PARMALAT

În condiţiile globalizării pieţelor de capital, concurenţa pentru atragerea de fonduri impune în tot mai mare măsură adoptarea de standarde şi proceduri de guvernanţă corporativă recunoscute la nivel internaţional – acest aspect fiind deosebit de important pentru economiile în formare şi cele în tranziţie, care au de obicei de recuperat un handicap de credibilitate în ochii investitorilor. În 1999, OCDE a adoptat şi a pus în circulaţie un set de “principii privind guvernanţa corporativă” menite să ajute guvernele ţărilor membre şi ne-membre OCDE în evaluarea şi ameliorarea cadrului de reglementare pentru conducerea şi controlul societăţilor mari în interesul acţionarilor.

În România, reconstrucţia sistemului de guvernanţă corporativă a fost o componentă majoră a reformei, deşi conştientizarea importanţei sale s-a făcut treptat şi relativ târziu, impulsionată pe de o parte de

acumularea dovezilor de ineficienţă a sistemului de guvernanţă corporativă din întreprinderile de stat şi pe de altă parte de activismul crescut al acţionarilor. Cadrul legal este fixat de două acte normative complementare:

Legea societăţilor comerciale (nr. 31/1990, republicată) stabileşte regulile de organizare şi funcţionare pentru cinci tipuri de societăţi comerciale, precum şi modul de organizare şi funcţionare al diferitelor organe de conducere ale acestora – adunarea generală a acţionarilor, consiliul de administraţie, comitetul de direcţie. Se stabilesc de asemenea obligaţii minime privind publicarea informaţiilor şi transparenţa în activităţile firmelor, precum şi procedurile de înregistrare şi evidenţă în registrul acţionarilor care asigură protecţia dreptului de proprietate asupra acţiunilor.

Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002, privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate (care înlocuieşte Legea privind valorile mobiliare şi bursele de valori nr. 52/1994). Această reglementare stabileşte cerinţe specifice de funcţionare şi standarde superioare de transparenţă pentru societăţile comerciale „publice”, care au un număr mare de acţionari şi ale căror acţiuni se tranzacţionează pe o piaţă organizată. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi Bursa de Valori au atribuţii de monitorizare şi control al modului în care societăţile comerciale respectă prevederile legale cu impact asupra guvernanţei corporative.

O bună parte din deficienţele care se observă în practica guvernanţei corporative din România sunt un

rezultat al circumstanţelor speciale în care s-a făcut reforma economică în România:w privatizarea lentă, care a menţinut multă vreme o bună parte a societăţilor comerciale într-o situaţie „excepţională” din punctul de vedere al acţionariatului şi implicit al funcţionării mecanismelor de conducere;

w extrema dispersare a acţionariatului rezultat din aplicarea programului de privatizare în masă, care a

determinat o lipsă de activism a acestuia;

w lipsa de pregătire şi experienţă a marii majorităţi a acţionarilor români, care nu-şi cunosc drepturile şi mijloacele prin care şi le pot proteja;

w slăbiciunea instituţiilor pieţei de capital, care nu au reuşit să prevină câteva cazuri de fraude de

proporţii ce au subminat încrederea investitorilor pe pieţele de capital;

w slaba capacitate a sistemului de justiţie din România de a trata cazurile legate de abuzuri şi încălcări ale drepturilor acţionarilor.

Pe fondul continuării reformei şi al procesului de integrare în Uniunea Europeană, autorităţile române au început să acorde o atenţie sporită îmbunătăţirii practicilor de guvernanţă corporativă ca o componentă majoră a mediului de afaceri.

Amplasamentul unei întreprinderi desemnează locul, zona limitată şi identificată geografic, în care se desfăşoară procesele de valorificare, combinare a factorilor de producţie. Atingerea obiectivelor întreprinderii este puternic condiţionată de adecvarea amplasamentului.

Întreprinderile mici îşi desfăşoară activitatea pe un singur amplasament sau în puţine locuri, reunind pe acest amplasament atât activităţile de conducere-administrative cât şi pe cele de execuţie-operative.

Întreprinderile mari au o arie a activităţii extinsă la plan naţional şi/sau internaţional, cu numeroase amplasamente şi cu separarea zonelor de administrare şi conducere (sedii - birouri) de cele operative (uzine, ateliere, spaţii comerciale sau de servicii etc.).

Un amplasament este bun (avantajos) o perioada limitata, dupa care, din diferite motive, devine rau (dezavantajos). El parcurge perioade de glorie si de decadere.

Fiecarui amplasament i se pot asocia costuri „sigure” si venituri „probabile”. Schimbarea amplasamentului este de obicei foarte costisitoare. Erorile în decizia de amplasare pot conduce la dispariţia unor firme mici sau la pierderea unor pieţe de către firmele mai mari.

Variantele de decizie se construiesc avand in vedere planul mondial, (continente, tari) regiunile din tara, localitatile si locatia concreta (cartiere, strazi, vecinatati)

2. Factori care determină valoarea unui amplasament

Pentru alegerea ţării în care se amplasează o componentă a afacerii se ţine seama de factori cum ar fi:

O serie de caracteristici sociale şi politice determină preferinţele pentru un amplasament (investiţie). Cel

mai frecvent se citează:

> potenţialul pieţei

> lipsa competitorilor

> reducerea costurilor prin atragerea sau eliminarea intermediarilor

> existenţa unor restricţii privitoare la importuri în ţara vizată materii prime energie, forţă de muncă

> valorificarea resurselor ieftine de

> valorificarea unor condiţii favorabile oferite investitorilor (reduceri de taxe şi impozite, subvenţii, comenzi guvernamentale, programe speciale de dezvoltare a unor zone). > stabilitatea politică

> stabilitatea monetară

> “pacea socială”

> legislaţia modernă şi respectarea ei

> orientarea populaţiei spre muncă şi economisire

> disciplina industrială

> libertatea circulaţiei mărfurilor şi a capitalurilor

> atitudinea administraţiei

publice şi populaţiei fată de investitori.

Amplasamentul într-o regiune din ţară, o localitate sau o zonă din localitate este determinat de o multitudine de factori cum ar fi:

- apropierea de pieţele de desfacere;

- apropierea de sursele de materii prime sau de aprovizionare;

- apropierea de resursele de muncă (zone cu personal calificat, cu experienţă, cu tradiţie industrială, disciplinat, conştiincios);

- reducerea costurilor de transport;

- apropierea de reţelele de utilităţi (energie electrică, apă, canalizare, gaze, telefonie) şi facilitatea accesării acestora;

- costul terenurilor şi spaţiilor, nivelul chiriilor;

- prestigiul asociat unor zone din oraşe, din ţară sau din lume (un sediu la Dusseldorf este mai bine cotat decât un eventual sediu al aceleiaşi firme la Caracal);

-

posibilităţile de extindere ulterioară;

-

existenţa unor aglomerări industriale, comerciale sau de servicii;

-

existenţa unor programe de dezvoltare locală;

-

existenţa sau posibilitatea amenajării unor spaţii de parcare;

-

lipsa unor condiţii poluante sau perturbatoare;

-

populaţie şi unităţi economice cu venituri ridicate.

În

cazul alegerii amplasamentului sediului administrativ se ţine seama de faptul că aici se derulează

operaţiuni de relaţii cu clienţii, procesare a informaţiilor, cercetare-dezvoltare, proiectare etc. În consecinţă, trec pe prim plan factori cum ar fi:

w

prestigiul asociat zonei

w

costul terenului sau nivelul chiriei

w

accesibilitatea şi vizibilitatea

w

existenţa utilităţilor

w

posibilităţile de asigurare a confortului

w

existenţa locurilor de parcare

w

apropierea de bănci, instituţii financiare, instituţii publice

Factorii de care se ţine seama în alegerea amplasamentului unei unităţi de comerţ cu amănuntul (magazin):

> Factori demografici (numarul de locuitori, structura populaţiei, gradul de ocupare)

> Factori economici (nivelul veniturilor, puterea medie de cumpărare, potenţialul pieţei, fluxurile de circulaţie)

> Factori psihologici şi psihosociali (obiceiuri de viaţă, obiceiuri de consum, mentalităţi)

> Factorii de infrastructură (proiecte urbanistice locale, instituţii care exercită o atracţie, apropierea de arterele de circulaţie)

> Concurenţa existentă în zonă (numărul competitorilor, mărimea acestora, dacă vând aceleaşi produse,

produse complementare sau de înlocuire, condiţiile de vânzare si preturile practicate)

> Evaluarea clădirii şi terenului

> Costurile dependente de amplasament (costurile de aprovizionare şi desfacere, costurile de întreţinere,

taxe şi impozite locale)

> Factori perturbatori şi restrictivi (limitarea sau reglementarea orarului de funcţionare, apropierea unor surse de poluare)

Analizele privind amplasamentul se bazează pe observarea directă, anchete, calculul unor indicatori statistici, comparaţii, calcule de probabilităţi, scenarii şi evaluări intuitive.

Vadul comercial este un concept complex

şi o variabilă măsurabilă, în acelaşi timp. El reflectă

potenţialul unui amplasament de a atrage clienţi, de a genera vânzări importante, de a fi observat, vizitat

de clienţi potenţiali sau consumatori.

Calitatea vadului comercial este condiţionată de caracteristici fizice (urbanism, arhitectură, circulaţie, oferta de mărfuri şi servicii, mobilarea şi utilarea spaţiilor de comerţ şi servicii, amplasamentul în localitate în raport cu alte centre de interes, integrarea în aglomerări de spaţii de comerţ şi servicii, în centre comerciale).

Vadul comercial este determinat în mare măsură de comportamentul cumpărătorilor, de variabile psihologice. Un anume amplasament place, atrage, este simpatic, oferă satisfacţie, în timp ce altul -cu caracteristici fizice identice, eventual – este ocolit.

Vadul comercial al unui amplasament este variabil în timp şi determinat, într-o anumită măsură, de operatorii de comerţ şi servicii prezenţi pe acel amplasament.

Planul de afaceri constituie cel mai important document strategic, menit să direcţioneze activitatea unei firme. Considerat ca o veritabilă "hartă a succesului", planul de afaceri, deşi nu îl garantează, ajută la

anticiparea riscurilor, monitorizând evoluţia organizaţiei şi fiind principalul reper în corectarea abaterilor de la obiectivele stabilite. Întocmirea lui, deşi adesea dificilă, condiţionează semnificativ supravieţuirea firmei. PLANUL DE AFACERI este:

1.

Instrument complex şi eficace de conducere;

2.

Instrument de măsură şi control a viabilităţii şi profitabilităţii unei idei de afaceri;

3.

Mijloc fundamental de previzionare a afacerii;

4.

Referinţă esenţială pentru organizarea, coordonarea şi controlul proceselor din firmă

5.

Instrument eficient de comunicare;

6.

Important instrument educaţional

Caracteristicile unui plan de afaceri eficient:

ü CLARITATE

ü LOGICĂ

ü CONCIZIE

ü VERIDICITATE

ü VIZUALIZARE OPTIMĂ

Etape de elaborare: 2. Structura planului de afaceri Cu toate că procesul de elaborare a

Etape de elaborare:

Etape de elaborare: 2. Structura planului de afaceri Cu toate că procesul de elaborare a unui

2. Structura planului de afaceri

Cu toate că procesul de elaborare a unui plan de afaceri presupune o serie de etape indispensabile, nu

există totuşi o manieră unică de ordonare şi formulare a diverselor rubrici. Modul lor de prezentare diferă

în funcţie de

intrarea pe o nouă piaţă, dezvoltarea unor activităţi complementare, etc. şi implicit de ordinea şi prioritatea acordată diverselor elemente cuprinse în plan. Literatura de specialitate cuprinde o multitudine

obiectivul urmărit

care poate fi legat de activitatea curentă, de un proiect de investiţii,

de lucrări privind structura unui plan de afaceri eficace. Acestea converg spre o asemenea structură care să reflecte:

scopul, respectiv, declararea principiilor ce stau la baza desfăşurării activităţii; obiectivele afacerii reprezintă veritabile jaloane pe drumul spre realizarea scopului firmei; limitele, respectiv obstacolele ce stau în calea realizării obiectivelor; obiectivele cantitative, în termeni concreţi (de regulă financiari); pentru calculul indicatorilor există softuri specializate, unele gratuite (vezi site-ul canadian http://pegasus.cbsc.org:5000/ sau cel german www.bmwi.de opţiunile de afaceri, respectiv căile de realizare a obiectivelor; consecinţele estimate, aferente fiecărei opţiuni în parte; analiza riscurilor şi aprecierea impactului asupra consecinţelor anticipate;

şi aprecierea impactului asupra consecinţelor anticipate; Întreprinderea cunoaşte, ca şi viaţa umană, un ciclu

Întreprinderea cunoaşte, ca şi viaţa umană, un ciclu format din patru etape - naştere (lansare) dezvoltare, maturitate şi declin - cu propriile caracteristici şi strategii aplicabile. Stabilirea ciclului de viaţă al întreprinderii se bazează pe definirea firmei prin prisma portofoliului de afaceri deţinut, firma

reprezentând un sistem constituit în vederea atingerii unor obiective prestabilite şi format din una sau mai multe unităţi de afaceri.

şi format din una sau mai multe unităţi de afaceri. În funcţie de mărimea sa, dar

În funcţie de mărimea sa, dar şi de scopurile urmărite pe termen lung, o firmă se poate axa pe o singură unitate strategică de afaceri, caz în care ciclul său de viaţă urmează evoluţia ciclică a respectivei afaceri sau poate conţine mai multe afaceri. În ultima situaţie, analiza ciclului de viaţă al firmei este mai complexă şi particularităţile derivă din natura, dominanţa şi stadiul de viaţă al afacerilor incluse.

2. Caracteristici ale întreprinderii în fiecare etapă Deşi caracteristicile menţionate sunt cele reprezentative

2. Caracteristici ale întreprinderii în fiecare etapă

Deşi caracteristicile menţionate sunt cele reprezentative pentru respectiva fază analizată, unele dintre ele se regăsesc şi în cadrul altor etape ale vieţii firmei şi variază în funcţie de natura afacerii. În funcţie de etapa de viaţă, întreprinderea prezintă particularităţi distincte din punct de vedere managerial, financiar, şi al opţiunilor strategice de dezvoltare.

1. În etapa lansării: întreprinzătorul poate opta către una dintre următoarele alternative: Iniţierea unei noi

1. În etapa lansării: întreprinzătorul poate opta către una dintre următoarele alternative:

Iniţierea unei noi afaceri, (este cea mai frecventă modalitate de iniţiere a afacerilor, ca urmare a independenţei în ce priveşte alegerea naturii afacerii şi posibilităţii selectării mediului competitiv în limitele dorite). Cumpărarea unei afaceri existente ( jumătate dintre afacerile aflate în cursul negocierii procesului de

achiziţionare eşuează şi peste 50% dintre cele care în final sunt achiziţionate nu corespund aşteptărilor

cumpărătorilor. Aşadar, în contextul în care doar 25% dintre afacerile ce fac obiectul iniţial al

negocieri vânzare-cumpărare se dovedesc a fi

poate fi deosebit de riscantă) sau achiziţionarea unei francize, vezi

http://www.ccir.ro/actiuni/franciza/franciza.htm

unei

afaceri cu adevărat profitabile, cumpărarea unei firme

2. În etapele de dezvoltare şi maturitate se poate recurge la:

etapele de dezvoltare şi maturitate se poate recurge la: Adoptarea acestor strategii se poate realiza pe

Adoptarea acestor strategii se poate realiza pe baza eforturilor proprii firmei (creştere internă) sau prin intermediul fuziunilor, achiziţiilor sau alianţelor. Pe plan mondial una dintre cele mai spectaculoase achiziţii din sfera distribuţiei, este cazul Wal- Mart-ASDA. La începutul anului 1999, lanţul german ASDA a primit o surprinzătoare ofertă de

cumpărare din partea distribuitorului multinaţional Kingfisher, lider

("do-it-yourself"- magazine specializate în vânzarea de materiale de construcţii şi produse pentru

în Europa pe piaţa produselor DIY

amenajarea locuinţei). Deşi aparent oferta a fost acceptată, în scurt timp achiziţia a fost însă realizată de către Wal Mart. Deşi condiţiile în care a avut loc această achiziţie ridică încă multe semne de întrebare, cele două companii se cunosc foarte bine şi se completează reciproc permiţând noii structuri să se dezvolte mai rapid pe plan internaţional.

3. În etapa declinului se poate opta către

a) strategii de restrângere care includ:

- strategii de redresare;

- strategii de lichidare parţială sau totalăO formă aparte a strategiei de restrângere o constituie cea a "recentrării" întreprinderii, proces care constă în lichidări parţiale ale firmelor care iniţial au adoptat o strategie de concentrare, apoi au trecut la diversificare şi în final au revenit la strategia iniţială. Exemplu:

compania MobiFon, deţinătoare a mărcii Connex care şi-a extins afacerea şi în domeniul design-ului, creării şi comercializării îmbrăcăminţii sub marca My X, deschizând două magazine în Bucureşti şi folosind intermediari pentru comercializarea produselor în ţară. De la conceperea numelui şi logo-ului My X, respectiva afacere, a cărei linie vestimentară s-a adresat îndeosebi tinerei generaţii MTV a avut un

ciclu de viaţă de aproape 2 ani. Ulterior, telecomunicaţii şi servicii Internet, iar

b) strategii de restructurare a portofoliului

c) strategii de renunţare constau în eliminarea integrală sau parţială a unui domeniu de activitate

strategică

firma a revenit la dezvoltarea

sectorului de bază:

marca My X a fost păstrată pentru afacerea de bază.

din portofoliul de afaceri prin lichidarea sau vânzarea acestuia.

În

anumite condiţii o întreprindere poate ajunge la:w scăderea desfacerilor

w

reducerea câştigurilor

w

pierderi de durată

w

consumarea capitalului propriu

w

creşterea datoriilor

w

dificultăţi de plată

w

incapacitate de plată

Incapacitatea de plată este coşmarul oricărui întreprinzător onest. O asemenea evoluţie descrie criza întreprinderii. Existenţa unei întreprinderi poate fi marcată de o succesiune de perioade de creştere şi perioade de criză.

Subdezvoltarea şi criza economiei naţionale:

w

volum al producţiei insuficient pentru acoperirea nevoilor interne;

w

valorificarea slabă a resurselor naţionale;

w

productivitatea scăzută a muncii;

w

piaţa internă subdezvoltată;

w

dependenţa economiei de capitalul străin şi tehnologia importată;

w

salarizarea la nivelul subzistenţei fizice;

w

multiplicarea conflictelor;

w

inflaţie accentuată; devalorizarea monedei naţionale;

w

blocaj financiar;

w

şomaj;

w

capital redus de spirit antreprenorial;

w atrofierea speranţei de redresare şi relansare economică, de “mai bine” general (cu reacţia “scapă cine poate” şi “fiecare pentru sine”).

Schimburile internaţionale inegale (drenarea resurselor ţărilor slab dezvoltate, exodul creierelor, prelevarea unei părţi importante a valorii create în aceste ţări)

Influenţa unor factori generali, cu specific naţional, asupra productivităţii muncii (infrastructura deficitara)

Distorsionarea competiţiei şi comportamentului corect pe pieţe.

Unele efecte negative ale intervenţiei statului în economie (masuri de stabilizare macroeconomica cu efecte adverse la nivelul unitatilor)

Concurenţa foarte dură pe piaţă (Pe o piaţă limitată, succesul unor întreprinderi aduce insuccesul altora, dacă nu reuşesc să ajungă la formule de convieţuire. Multe întreprinderi intră în criză şi dispar sau părăsesc o piaţă încercând să se instaleze pe alta ca urmare a “loviturilor” primite de la concurenţi)

Evoluţii imprevizibile ale mediului, în general, şi ale pieţei, în special (calamităţi, conflicte, panică şi scăderea încrederii).

Resurse insuficiente în raport cu obiectivele întreprinderii ca şi dificultatea de a obţine aceste resurse; Erorile de conducere a întreprinderii sunt deosebit de costisitoare. În general, se spune că în afaceri orice greşeală se plăteşte. (O gravă eroare în conducerea afacerii este legată de alegerea colaboratorilor şi salariaţilor. Cele mai mari pierderi în întreprindere le provoacă incompetenţii, persoanele fără aptitudini, hoţii, trădătorii, mincinoşii, leneşii); Conflictele între asociaţi-proprietari; Conflictele între salariaţi (sindicate) şi manageri/proprietari; Lipsa conducerii - întreprinderea “scapă de sub control”; Criza întreprinderii poate fi provocată de managerii ei prin rea intenţie şi manevre frauduloase.

Grupul American de Consulting pentru “Business Practice” inventariază următoarele 22 de motive ale eşecului în afaceri:

wsupravegherea ineficientă a cheltuielilor firmei; wincapacitatea susţinerii competiţiei în raport cu concurenţii; wgestiunea nesatisfăcătoare a stocurilor; wlipsa capitalului circulant; wstabilirea unor preţuri prea joase; wcomportare neplăcută faţă de clienţi; wrelaţii proaste cu furnizorii; wincapacitatea conducerii de a lua decizii şi de a le aplica; wîmbolnăvirea unei persoane-cheie din organigrama firmei; wpoliţa de asigurare insuficientă; wrelaţii personale proaste între lucrători; wdemisia unor persoane aflate în posturi esenţiale; winstruire insuficientă a colectivului de salariaţi; wcunoştinţe nesatisfăcătoare asupra produsului vândut; weşuarea încercărilor de prevedere a evoluţiei pieţei; wpierderea controlului asupra managementului numerarului; wdezvoltarea neînsoţită de o finanţare corespunzătoare; wignorarea unor informaţii asupra situaţiei financiare a firmei; winexactităţi în contabilitate; wacordarea de credit excesiv clienţilor; wproasta administrare a sistemului de încasări; wcontractarea de împrumuturi prea mari sau apelarea exagerată la credite.

împrumuturi prea mari sau apelarea exagerată la credite. Asanarea întreprinderii se poate realiza cu aport

Asanarea întreprinderii se poate realiza cu aport suplimentar de capital din partea proprietarilor sau prin reducerea capitalului la nivelul celui efectiv (pierderile fiind suportate de proprietari). Ea presupune diagnoza întreprinderii urmată de adoptarea unor măsuri pentru eliminarea pierderilor şi asigurarea viabilităţii firmei:

reorganizarea şi raţionalizarea proceselor; revizuirea ofertei, sortimentului, tehnologiilor; reducerea costurilor, inclusiv a celor de personal;

închiderea unor capacităţi şi vânzarea unor active; schimbarea conducerii; atragerea unor resurse financiare, eventual prin asociere sau schimbarea proprietarului; instituirea unor proceduri de supraveghere strictă.

În anumite condiţii creditorii unei întreprinderi (furnizori, bugetul statului, salariaţi) pot prefera să ajungă la o înţelegere cu debitorul şi să îl sprijine pentru depăşirea perioadei de criză şi evitarea falimentului şi lichidării. (Este posibil ca în acest fel să mai recupereze ceva din debite sau rata de recuperare să fie mai mare decât în cazul lichidării).

Se poate alege una din următoarele trei variante:

amânarea şi reeşalonarea termenelor de plată a datoriilor în baza unui program comun (moratoriu);

reducerea datoriilor cu un anumit procent; creditorii renunţă la o parte din pretenţiile lor şi întreprinderea îşi continuă activitatea (concordatul); întreprinderea este lichidată, creditorii valorifică activele acesteia şi renunţă la partea din debit care rămâne neacoperită.

Tratamentul juridic aplicat comercianţilor în dificultate în România este precizat prin Legea nr. 64/1995, modificată în 1997, “Legea privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului”. Legea instituie o procedură de reorganizare, având ca scop salvarea întreprinderii aflate în dificultate şi o procedură de lichidare a patrimoniului debitorului prin faliment, atunci când reorganizarea nu este posibilă sau nu dă rezultate.

Încetarea existenţei societăţii comerciale obligă la parcurgerea a două faze:

şi lichidarea ei.

dizolvarea societăţii

Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii (vezi Legea nr. 64/1995).

Faza lichidării societăţii presupune lichidarea patrimoniului, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. Legea nr. 31/1990, republicată în 1998, privind societăţile comerciale precizează următoarele cazuri în care o societate comercială română se dizolvă:

a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;

b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;

c) declararea nulităţii societăţii;

e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile

grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;

f) falimentul societăţii;

g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

Dizolvarea societăţii poate fi cerută de orice persoană interesată sau de Camera de Comerţ şi Industrie teritorială în cazurile în care:

a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;

b) societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutivi, bilanţul contabil sau alte acte care, potrivit legii, se

depun la Oficiul Registrului Comerţului;

c) societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociaţii au dispărut sau nu au

domiciliu ori reşedinţă cunoscută.

Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii. Orice activitate din această etapă are scopul lichidării şi nu al obţinerii de profit.

2. Lichidarea societăţilor comerciale

Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii încasarea creanţelor societăţii transformarea bunurilor societăţii în bani plata datoriilor societăţii împărţirea activului net între asociaţi.

terminarea

Falimentul societăţii conduce, de asemenea, la lichidarea acesteia. Se deschide procedura de faliment a unei societăţi comerciale (sau comerciant persoană fizică) aflată în incapacitate de plată dacă: tribunalul nu confirmă nici un plan de reorganizare a societăţii; nu există nici un plan de reorganizare; debitorul nu respectă planul de reorganizare; tribunalul hotărăşte întreruperea şi încetarea reorganizării. Prin faliment se contribuie la menţinerea unui mediu sănătos de afaceri asigurându-se recuperarea (fie şi parţială) de

către creditori a sumelor datorate de întreprinderile intrate în incapacitate de plată. Se evită astfel „contaminarea” altor întreprinderi cu maladia incapacităţii de plată.

Procedura falimentului se realizează printr-un ansamblu de operaţiuni tehnice, economice şi acte juridice care conduc la:

stabilirea şi determinarea activelor totale;

determinarea pasivelor;

transformarea în bani a bunurilor din patrimoniul societăţii debitoare;

distribuirea sumelor de bani rezultate din lichidare pentru a satisface creanţele creditorilor; închiderea procedurii falimentului.

În anumite condiţii prevăzute de lege, administratorii, directorii şi cenzorii unei societăţi comerciale

ajunsă în incapacitate de plată

fiind obligaţi de instanţă să suporte o parte din datoriile societăţii dacă au săvârşit următoarele fapte:

care au contribuit la crearea situaţiei poartă o răspundere patrimonială

w

efectuarea unor acte de comerţ în interes personal sub acoperirea societăţii;

w

folosirea bunurilor sau creditelor societăţii în interes personal;

w

ţinerea unei contabilităţi fictive sau încălcarea legislaţiei în ţinerea contabilităţii;

w

deturnarea sau ascunderea unei părţi a activului societăţii;

w dispunerea continuării, în interes personal, a unei activităţi care conduce societatea, în mod vădit, la încetarea plăţilor.

Sunt vinovate de bancrută frauduloasă persoanele care săvârşesc următoarele fapte:

! falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul

societăţii; înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societăţii, în alt act ori în bilanţul

contabil, a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în vederea diminuării aparente a valorii activelor;

!! înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăţi, a unei părţi însemnate din active.