UNITATEA DE NVARE I: DREPTUL CA TIIN

1. SISTEMUL TIINEI DREPTULUI. LOCUL TEORIEI GENERALE A DREPTULUI N SISTEMUL TIINEI DREPTULUI
Dupa unii autori, stiintele sociale alcatuiesc urmatorul tablou: a) Stiinte de tip nomotetic, care au ca obiect activitatile umane si si propun sa stabileasca legile si relatiile functionale corespunzatoare. n cadrul lor se utilizeaza observatiile sistematice, experimentale, studiile statistice etc. Aici intra: economia, politologia, psihologia, sociologia, demografia, lingvistica etc. b) Stiintele care-si propun reconstituirea si interpretarea trecutului stiintele istorice. c) Stiintele care delimiteaza lumea dominata de norme, obligatii si atributii, care studiaza aspectele normative ale activitatii umane stiintele juridice, etica etc. d) Cercetarea epistemologica a stiintei, ca disciplina filosofica socio-umana. Sistemul stiintei dreptului este alcatuit din urmatoarele parti: o Teoria generala a dreptului; o Stiintele juridice de ramura; o Stiintele juridice istorice; o Stiintele ajutatoare (participative). Stiintele juridice istorice cerceteaza istoria dreptului dintr-o anumita tara (ex.: istoria dreptului romnesc) sau dezvoltarea generala a fenomenului juridic (istoria generala a dreptului). Cercetarea istoriei dreptului prezinta importanta din mai multe puncte de vedere. n primul rnd, ea dovedeste ca structura actuala, studiata nu numai sincronic ci si diacronic, are antecedente, legaturi statornicite istoric, n institutii vechi. Urmarirea evolutiei acestor institutii subliniaza puternic ideea de progres juridic. n al doilea rnd, studiul istoriei dreptului scoate la iveala existenta unor legi ale aparitiei, ale devenirii sau ale disparitiei unor forme de drept, Tot n categoria stiintelor istorice despre drept intra si istoria ideilor (a doctrinelor) juridice, a marilor curente si scoli de drept (scoala dreptului natural, pozitivismul juridic, scoala istorica a dreptului etc.). Stiintele juridice de ramura studiaza fenomenele particulare juridice ramurile dreptului. Spre exemplu: stiinta dreptului constitutional, a dreptului civil, a dreptului administrativ, a dreptului penal etc. n acest caz, stiintele de ramura se suprapun sistemului dreptului, criteriul lor de departajare si organizare fiind obiectul reglementarii juridice si metoda specifica de reglementare. Dreptul unui stat este alcatuit din numeroase norme si institutii. Acestea formeaza sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest sistem unitar exista n diversitatea ramurilor ce-l compun. Fiecare ramura a sistemului este alcatuita dintr-un grup de norme, organic legate, ce reglementeaza o categorie de relatii sociale, pe baza aceleiasi metode si n temeiul unor principii comune. In strnsa legatura cu stiintele juridice se afla si un grup de discipline ajutatoare sau participative cum ar fi: criminalistica, medicina legala, statistica juridica, logica juridica etc. Fara sa faca propriu-zis parte din sistemul stiintei dreptului, aceste discipline sunt, n numeroase cazuri, indispensabile cunoasterii unor fenomene de drept sau bunei aplicari a normelor juridice. n investigatia unor realitati de drept ele utilizeaza mijloace stiintifice specifice altor stiinte (chimice, fizice, medicale, matematice etc.).
1|P a g e

Orice stiinta aspira spre globalitate, spre cunoastere prin ajungerea la concept, prin subsumarea fenomenelor particulare si regasirea lor n categorii de maxima generalitate instrumente de gndire cu vocatie de expansiune. Studiul conceptelor, al categoriilor, al principiilor si al notiunilor de baza ale dreptului este realizat de Teoria generala a dreptului. Aici sunt elaborate concepte ca: cel al dreptului (esenta, continutul si forma dreptului), norma juridica, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridica etc. Fundamentarea acestor concepte se realizeaza plecnd de la datele furnizate de stiintele juridice de ramura si stiintele juridice istorice. Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictata att de cerinte pur teoretice, dar si practice. Din ambele perspective, Teoria generala a dreptului este o disciplina de referinta pentru stiinta dreptului. Scopul Teoriei este acela de a mbogati si amplifica cunoasterea (deci si practica) dreptului. Desi eminamente deductiva, stiinta dreptului nu opereaza numai deductiv, fara o raportare la fapte, date ale realitatii, Teoria dreptului nu recapituleaza pur si simplu cunostintele pe care le ofera ca produse de cercetare stiintifica stiintele juridice particulare si nu este o magna mater n raport cu acestea.

2. METODOLOGIA JURIDIC TIINIFIC JURIDIC)

(METODELE

DE

CERCETARE

Cuvntul metoda vine de la grecescul methodos cale, drum, dar si mod de expunere. Preocuparea pentru perfectionarea metodei a dus la aparitia stiintei despre metoda metodologia (methodos plus logos). Metodologia juridica este definita ca acel sistem al unor factori de relativa invarianta ntr-un numar suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legaturile, relatiile care se stabilesc ntre diferite metode, n procesul cunoasterii fenomenului juridic. A. Metoda logica Dreptul este o stiinta eminamente deductiva. Att n constructiile sale teoretice obtinute din aproape n aproape ct si din practica juridica, necesitatea argumentarii se prezinta ca o cerinta sine qua non. Cunoasterea pe cale deductiva pleaca si n drept de la premisa ca nu se poate dovedi deductiv nimic dect pornind de la principii anterioare. Avnd n vedere modul n care actioneaza norma juridica asupra comportamentului uman (prin impunerea unei conduite a face sau a nu face ceva , prin permiterea unei conduite, prin recomandarea sau prin stimularea unui gen de conduita), din punctul de vedere a logicii deontice, s-ar putea formula urmatoarea schema deontica a functionarii normei: Continut: - o variabila indivizibila pentru agentul actiunii; - o variabila proportionala pentru caracterizarea actiunii; - o variabila proportionala pentru caracterizarea conditiilor; - un factor deontic. B. Metoda comparativa Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trasaturilor ramurilor, ale institutiilor si ale normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasa n procesul metodologic de studiere a
2|P a g e

fenomenului juridic. Stiinta dreptului comparat a fixat anumite reguli care prezideaza utilizarea metodei comparative n drept. Prima regula a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. n cadrul acestei reguli va trebui sa se constate, mai nti, daca sistemele comparate apartin aceluiasi tip istoric de drept sau apartin unor sisteme istorice de drept diferite. Daca sistemele de drept din care fac parte institutiile comparate sunt ideologic vorbind antagoniste, este evident ca procedeul comparatiei nu poate fi relevant dect sub aspectul stabilirii diferentelor. O alta regula a metodei comparative obliga sa se considere termenii supusi comparatiei n conexiunile lor reale, n contextul social, politic, cultural din care au rezultat. Trebuie cercetat apoi sistemul izvoarelor dreptului, care ofera imaginea pozitiei diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul. n sfrsit, n aprecierea termenului de comparat sa se tina seama nu numai de sensul initial al normei, ci si de evolutia acesteia n timp, n procesul aplicarii normei. C. Metoda istorica Pentru juristi este importanta dezvaluirea sensului evenimentelor trecute, a regularitatilor ce prezideaza la succesiunea acestora, regularitati ce-si exercita influenta si asupra dreptului, determinnd modificari n continutul reglementarilor si fizionomii specifice institutiilor juridice. n fiecare lege sunt sintetizate necesitati reale ale vietii, se exprima o anumita stare a moravurilor. Pentru acest motiv, cunoasterea reglementarilor si a formelor de drept, constituie un important document si pentru istorie. D. Metoda sociologica Toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale sunt juridice). dreptul este social prin vocatie si prin continut. Juristii au privit dintotdeauna instrumentul lor de lucru legea ca pe o realitate cu o incontestabila ncarcatura socialumana (Ubi societas ibi jus). Cercetarile sociologice juridice dau o perspectiva noua studiului realitatii juridice, ca realitate sociala, verificnd modul n care societatea influenteaza dreptul si suporta, la rndu-i, influenta din partea acestuia. Cercetarea sociologica a dreptului pune n lumina faptul ca ntre fenomenele sociale exista unele care au un caracter juridic deosebit legile, activitatea jurisdictionala, activitatea administrativa - denumite uneori si fenomene juridice primare, ntruct trasatura lor evident juridica le face sa se identifice cu dreptul. n acelasi timp nsa exista si fenomene juridice secundare, n care elementul juridic este mai putin evident responsabilitatea sociala, statutul si rolul individului. Sociologia juridica mbratiseaza urmatoarele domenii: domeniul crearii dreptului; domeniul cunoasterii legilor de catre cetateni si organele de stat; domeniul pozitiei subiectilor raporturilor sociale fata de reglementarile juridice n vigoare; domeniul cercetarii cauzelor concrete ale ncalcarii dreptului; domeniul limitelor reglementarii juridice, al raportului dintre sfera reglementarilor juridice si extrajuridice, al formelor juridice si metajuridice de influentare a conduitei cetatenesti. E. Metodele cantitative Necesitatea introducerii unor metode cantitative n cercetarea stiintifica juridica si n practica dreptului a izvort din nevoia de a conferi noi valente acestei cercetari, n strnsa legatura cu utilitatile practice. Folosirea calculatoarelor ajuta deciziei; aceasta folosire nu ngusteaza posibilitatile de decizie, ci dimpotriva, le optimizeaza. Timpul economisit este folosit la fundamentarea temeinica a deciziei. Informatica juridica mbunatateste procesul decizional prin rapiditatea efectuarii diferitelor operatiuni. Pe plan mondial cercetarile de informatica juridica au fost orientate n urmatoarele directii: elaborarea si sistematizarea legislatiei,
3|P a g e

evidenta legislativa, evidenta deciziilor de practica judecatoreasca (a precedentelor judecatoresti), stocarea si sistematizarea informatiei stiintifice juridice, evidente criminologice etc.

3. CONCEPTUL DREPTULUI
A. Accepiunile termenului drept . Cuvntul drept este folosit n mai multe acceptiuni. El deriva de la latinescul directus, luat n sens metaforic (directus de la dirigo, dirigere, care nsemna drept orizontal sau vertical de-a dreptul, direct, directie, linie dreapta). ntr-un prim sens, cuvntul drept semnifica stiinta dreptului ansamblul de idei, notiuni, concepte si principii care explica dreptul. Dreptul nu este numai stiinta, el este, n egala masura, tehnica si arta. Dreptul, ca ansamblu de norme care organizeaza viata n comun, este o tehnica a convietuirii umane. n afara acestei acceptiuni, cuvntul drept mai semnifica si facultatea unui subiect de a-si valorifica sau de a-si apara mpotriva tertilor un anumit interes, legalmente protejat. B. Dimensiunea istoric a dreptului ntrebarea care se pune este aceea de a sti daca dreptul este indisolubil legat de societate de la primele sale forme primitive de organizare sau, dimpotriva, daca dreptul apare, ca si statul, doar la un anumit moment al evolutiei istorice a omului. Raspunsul este c dreptul apare odata cu statul. Dreptul nu poate fi conceput n afara statului. C. Dimensiunea social a dreptului. Realitatea juridic Realitatea juridica sau juridicul este uneori denumita si sistem juridic sau suprastructura juridica. Realitatea juridica (juridicul) are un continut bogat n care este cuprins dreptul ca fenomen normativ (dreptul pozitiv) dar care nu se reduce la el. Astfel, componentele juridicului sunt: constiinta juridica, dreptul si relatiile juridice (ordinea de drept). D. Factorii de configurare a dreptului Exist 3 factori de configurare a dreptului: cadrul natural, cadrul social -politic si factorul uman. Cadrul natural - factor de configurare a dreptului. n toate componentele sale mediul geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici acest factor influenteaza dreptul. Mediul geografic reprezinta un ansamblu de factori care influenteaza viata sociala, dezvoltarea economica, posibilitatile dezvoltarii politice. Prezentarea exagerata a rolului factorilor demografici si biologici s-a soldat cu sustineri aberante, rasiste care au alimentat continutul unor legiuiri retrograde, antiumaniste. Cadrul social politic influenteaza dreptul, constituindu-se ca un factor de configurare cu actiune specifica. Fiind un produs social, dreptul se afla ntr-o permanenta si constructiva relatie cu interesele structurilor sociale. Factorul uman reprezinta zona centrala de interes pentru orice legiuitor. Reglementnd comportamentul oamenilor n cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale, dreptul se raporteaza permanent la prezenta omului n societate, la capacitatea sa de a influenta si chiar
4|P a g e

de a transforma socialul. De la nastere, omul parcurge un proces complex si ndelungat de socializare, concept care semnifica integrarea sa n societate, nvatarea modului social de existenta, subordonarea fata de conduita tip, prescrisa prin normele sociale. E. Esena, coninutul i forma dreptului Determinarea conceptului dreptului prin prisma categoriei filosofice de esenta, continut si forma implica efortul de decelare a trasaturilor si a determinarilor calitative fundamentale ale dreptului, precum si efortul de sesizare a modalitatilor specifice de organizare interna si externa a continutului. n general, esenta unui fenomen reflecta unitatea laturilor, a trasaturilor si a raporturilor interne necesare, relativ stabile care constituie natura launtrica a fenomenului si-l fixeaza ntro clasa de fenomene adiacente. Esena dreptului const n calitatea juridic a voinei. n drept, rolul vointei are o dubla semnificatie: este vorba, mai nti, de rolul vointei generale (a grupurilor sociale sau a ntregii societati), determinata de anumite interese si care tinde sa se oficializeze prin intermediul activitatii statale (crend dreptul etatic) si, apoi, de vointa individuala, manifestata n procesul aplicarii dreptului. Continutul dreptului l constituie ansamblul elementelor, al laturilor si al conexiunilor care dau expresie concreta (contur) vointei si intereselor sociale ce reclama oficializarea si garantarea pe cale etatica. Din aceasta perspectiva, continutul dreptului implica esenta sa, dar nu se reduce la ea. Forma dreptului semnifica exprimarea organizarii interioare a structurii continutului; ea desemneaza aspectul exterior al continutului, modul sau de exteriorizare. Din aceasta perspectiva, se poate vorbi despre o forma interna si una externa. Forma interna a dreptului este chiar interactiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor juridice pe institutii si ramuri (ramuri de drept privat sau de drept public). Forma exterioara (externa) poate fi analizata din mai multe puncte de vedere: a) din punct de vedere al modalitatilor de exprimare a vointei legiuitorului izvoarele dreptului; b) din punctul de vedere al modalitatilor de sistematizare a legislatiei codificari, ncorporari etc.; c) din punctul de vedere al modalitatilor de exprimare a normelor de drept n felurite acte ale organelor de stat legi, decrete, hotarri. F. Tipologia dreptului Clasificarea tipurilor de drept trebuie sa plece de la considerarea att a laturilor continutului dreptului, ct si de la trasaturile specifice ale modului de exprimare a acestui continut. Cea mai pertinent tipologizare este cea dup epocile istorice (dreptul sclavagist, feudal, modern, contemporan) sau dup apartenena la un bazin de civilizaie juridic (dreptul romanogermanic, dreptul anglo-saxon, dreptul islamic, dreptul hindus etc.). n general, se considera ca sistemele juridice de traditie romanista (romano-germanica) se clasifica n: sisteme care cunosc o mai pronuntata influenta franceza; sistemul germano-elevetiano-italian si sistemul tarilor nordice. Fiecare din aceste sub-sisteme se caracterizeaza prin trasaturi ce le individualizeaza. Sistemele de inspiratie franceza (n care se ncadreaza si dreptul civil romn) au ca model Codul civil francez de la 1804, cod introdus n Belgia, Luxemburg, Italia,
5|P a g e

Portugalia, Spania, Venezuela, Porto-Rico, Panama s.a. Familia dreptului anglo-saxon si are originea n Anglia, fiind n vigoare n aceasta tara si n Tara Galilor, precum si n S.U.A. Australia, Noua Zeelanda, India s.a. Sistemul anglo-saxon (common law), opus celui romanogermanic (civil law), are trei ramuri principale: Common law, Equity si Statutary law. Common law este alcatuit din reguli stabilite pe cale judecatoreasca (precedente judecatoresti hotarri pronuntate de instante judecatoresti care devin obligatorii pentru instantele inferioare n cazuri similare). Equity este alcatuit din reguli de drept pronuntate anteriorunificarii jurisdictiilor engleze, de catre curti speciale, pentru atenuarea asperitatilor regulilor de common law. Statutary law reprezinta ramura alcatuita din reguli de drept create prin lege (statute). n sistemul anglo-saxon legislatia (legea scrisa) are mai mult caracter de lege speciala (lex specialis). Familia dreptului musulman. Dreptul musulman reprezinta o continuitate a primelor legislatii sumero-akadiene si a legislatiei greco-romane, n zona cuprinsa ntre Maghreb si Masrek, adica ntre estul si vestul lumii arabe de azi. El are azi o vasta arie de raspndire n Asia si Africa, Sursa istorica a acestui sistem de drept o formeaza: Coranul, Sunna, Idjma, Idjitihad. Coranul cuprinde dogme religioase, obligatii religioase de cult, educatie n general, drept.. Coranul este cartea sfnta care cuprinde revelatii pe care Alah, prin profetul sau Mohamed, lea transmis credinciosilor sai. Sunna reprezinta tot ceea ce a fost atribuit de catre traditie profetului fapte si cuvinte. Idjma nseamna preceptele nvatatilor, care sunt rezultatul unui consens consensus omnium. Idjitihad nseamna jurisprudenta. Dreptul comunitar european. Integrarea economica vest-europeana a realizat treptat si un drept institutional si substantial comunitar. Acest corp de legi formeaza deja un sistem juridic ce se individualizeaza prin trasaturi specifice, ca sistem cu structura si functii unitare care au conturat o ordine juridica comunitara. Din punctul de vedere al vointei generale care comanda elaborarea normativa si contureaza ordinea juridica comunitara, tipul dreptului comunitar se structureaza n: drept originar si drept derivat. Dreptul comunitar originar si are izvoarele, mai nti, n tratatele constitutive cel de la Paris si tratatele de la Roma, apoi n tratatele si acordurile care au modificat sau au adaptat pe cele constitutive si, n sfrsit, n protocoalele si conventiile pe care Curtea de Justitie le denumeste ca avnd forta imperativa. Dreptul comunitar derivat este alcatuit din actele unilaterale ale institutiilor comunitare. Institutiile comunitare sunt abilitate sa adopte o serie de acte regulamente, directive, decizii, recomandari, avize. G. Sistemul dreptului Sistemul dreptului este rezultatul unitatii ramurilor si al institutiilor dreptului. Sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinata, pe cnd sistemul legislatiei reprezinta o organizare a legislatiei pe baza unor criterii alese de legiuitor. Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-un anumit domeniu al vietii sociale, n baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune. Criteriile n temeiul carora se structureaza ramurile sistemului dreptului sunt: obiectul reglementarii juridice relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice; metoda reglementarii modalitatea practica de influentare a conduitei n cadrul respectivelor relatii sociale; principiile comune ramurii de drept respective. Ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatii sociale apropiate alcatuiesc o institutie juridica. Spre ex.: institutia

6|P a g e

prescriptiei, institutia mostenirii n dreptul civil, institutia casatoriei n dreptul familiei, institutia tentativei n dreptul penal etc. H. Diviziunea dreptului n drept public i drept privat Dreptul pozitiv se mparte n drept public si drept privat. Aceasta diviziune a dreptului si gaseste originea nca n dreptul roman. n ceea ce priveste dreptul public intern, n componenta sa intra, spre exemplu: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii si al securitatii sociale, dreptul financiar, dreptul procesual. n dreptul privat intern intra: dreptul civil, dreptul comercial etc. Criteriile traditionale ce prezideaza aceasta diviziune a dreptului interesul general, statal, n cazul dreptului public si interesul personal, privat, n cazul dreptului privat au fost completate ulterior (sau chiar abandonate) n teoria juridica. Amestecul statului n treburile private, modificarea contractelor de catre instante, reglementarea preturilor, a concurentei neloiale etc. au produs importante modificari n calificarea unor institutii care dupa traditie se plasau n domeniul dreptului privat, iar dupa forma lor de manifestare intra acum n sfera dreptului public. I. Definiia dreptului Dreptul este ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat, care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman n principalele relatii din societate, ntr-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, a apararii drepturilor esentiale ale omului si a statornicirii spiritului de dreptate.

4. PRINCIPIILE DREPTULUI
A. Noiune i clasificri Principiile de drept sunt ideile conducatoare (prescriptiile fundamentale) ale continutului tuturor normelor juridice. Cuvntul principiu vine de la latinescul principium care nseamna nceput, obrsie, avnd si sensul de element fundamental. Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deductii, dar n special ca o generalizare de fapte experimentale. Atunci cnd generalizarea acopera o totalitate a acestor fapte experimentale, suntem n prezenta unui principiu general. S-a afirmat c ar exista 5 categorii de principii: a) principiile pozitive ale dreptului, definite ca norme explicit formulate n textele de drept pozitiv sau cel puin, construite plecnd de la elementele coninute n aceste dispoziii; b) principiile implicite ale dreptului, adic acele reguli tratate ca premise sau consecine ale dispoziiilor dreptului pozitiv, fr a fi expres enunate; c) principiile extrasistemice ale dreptului, adic acele reguli privite ca principii, dar care nu pot fi ncadrate n I-dou categorii pentru c sunt exterioare dreptului pozitiv; d) principiile-nume : denumiri fr caracter normativ ce caracterizeaz trsturile eseniale ale unei instituii juridice; e) principiile-construcii ale dreptului: sunt instrumente conceptuale presupuse n elaborarea dogmatic a dreptului sau n aplicarea i interpretarea legii.

7|P a g e

B. Delimitarea principiilor Pentru ntelegerea principiilor de drept este utila departajarea lor de concepte, de norme si de axiome juridice. a) Exista o anumita corelatie ntre principiile fundamentale ale dreptului (care se constituie n spiritul ideii de justitie si care exprima elementele de continut cele mai importante ale dreptului) si categoriile si conceptele juridice. Aceasta corelatie consta n aceea ca respectivele concepte si categorii juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rndul lor, dau continut concret categoriilor juridice. b) Principiile generale de drept se delimiteaza de normele pozitive ale dreptului. Dreptul este prin definitie o ordine normativa, dispunnd de forme de realizare cu totul specifice fata de toate celelalte norme sociale. c) Principiile generale se deosebesc si de axiomele, maximele si aforismele juridice. Axiomele, maximele si aforismele juridice reprezinta mici sinteze, cu un grad de cuprindere mult mai mic dect principiile generale si cu un rol limitat n interpretarea fenomenului juridic. Ele rezulta din experienta si din traditie. C. Importana teoretic i practic a studierii principiilor dreptului n privinta utilitatii practice a studiului principiilor generale ale dreptului, sunt dou aspecte: a) Principiile dreptului traseaza linia directoare pentru sistemul juridic. Fara ele dreptul n-ar putea fi conceput. n acest sens, principiile de drept exercita o actiune constructiva, ele orienteaza activitatea legiuitorului. b) Principiile generale au rol si n administrarea justitiei. Cei nsarcinati cu aplicarea dreptului, trebuie sa cunoasca nu numai litera legii, ci si spiritul sau, iar principiile de drept alcatuiesc chiar spiritul legii. D. Analiza principiilor generale ale dreptului 1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului Actiunea acestui principiu constituie premisa existentei statului de drept. Caracteristica fundamentala a statului de drept o constituie, n aceasta lumina, cucerirea pe cale legala a puterii si apoi exercitarea sa n conformitate cu cerintele legalitatii, 2. Principiul libertatii si al egalitatii Fundamente ale vietii sociale, libertatea si egalitatea trebuie sa-si gaseasca expresia juridica. Aceste concepte vor fi principii ale dreptului care le va consacra ntr-o unitate ce tine de nsasi dialectica vietii sociale. Nu poate exista egalitatea dect ntre oameni liberi si nici libertate dect ntre oameni a caror egalitate este consfintita juridic. Egalitatea priveste echilibrul vietii, iar libertatea priveste capacitatea oamenilor de a actiona fara oprelisti. Principiul general al libertatii se difuzeaza n ramurile dreptului, fie sub forma libertatilor generale, fie sub forma libertatilor individuale 3. Principiul responsabilitatii Responsabilitatea nsoteste libertatea. Concepnd responsabilitatea ca o asumare a raspunderii fata de rezultatele actiunii sociale a omului, se admite faptul ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilitatii, pe de o parte, iar, pe de alta parte, ca libertatea este o conditie fundamentala a responsabilitatii. Fiind strns legata de actiunea omului,
8|P a g e

responsabilitatea apare ca fiind intim corelata cu sistemul normativ. Dreptul nu trebuie privit si apreciat doar prin posibilitatile pe care le are de a interveni post festum, pe terenul raului deja nfaptuit moment n care sanctiunea se impune; el are posibilitatea, prin continutul prescriptiilor sale, sa contribuie la fundamentarea unei atitudini culturale a individului fata de lege. 4. Principiul echitatii si al justitiei Cuvntul echitate vine de la latinescul aequitas care nseamna: potrivire, dreptate, cumpatare, nepartinire. Actiunea principiului echitatii priveste att activitatea legiuitorului, ct si activitatea de interpretare si aplicare a dreptului. Justitia (sora romana a lui Dike) reprezinta acea stare generala ideala a societatii, realizabila prin asigurarea pentru fiecare individ n parte si pentru toti mpreuna a satisfacerii drepturilor si a intereselor lor legitime. Prin finalitatea sa, justitia se situeaza printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relatii sociale, ntruct ea ntruchipeaza virtutea morala fundamentala, menita a asigura armonia si pacea sociala, la a caror realizare contribuie deopotriva regulile religioase, morale, juridice. Aristotel concepea justitia fie sub forma sa comutativa, fie sub forma distributiva. Justitia comutativa priveste raporturile dintre particulari, de esenta sa este egalitatea, stabilirea unei reciprocitati fiecare trebuie sa primeasca exact contravaloarea a ceea ce a oferit. Justitia distributiva are n vedere raporturile dintre colectivitate si indivizi.

5. FUNCIILE DREPTULUI
A. Etimologie i definiie Cuvntul functie vine de la latinescul functio,-onis care initial a nsemnat munca, deprindere, avnd si sensul de aducere la ndeplinire (ndeplinire). Definiie: Functiile dreptului sunt acele directii (orientari) fundamentale ale actiunii mecanismului juridic, la ndeplinirea carora participa ntregul sistem al dreptului (ramurile, institutiile, normele dreptului), precum si instantele sociale special abilitate, cu atributii n domeniul realizarii dreptului. B. Prezentarea analitica a functiilor dreptului 1. Functia de institutionalizare sau formalizarea juridica a organizarii social-politice Organizarea si functionarea puterilor publice, precum si a institutiilor politice fundamentale sunt concepute n maniera juridica, iar mecanismul raporturilor ce se nasc n procesul conducerii politice este reglat prin intermediul dreptului. 2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii Ocrotind si garantnd ordinea constitutionala, proprietatea, statutul si rolul individului, dreptul apare ca un factor implicat n procesul dezvoltarii sociale. Fiind instrument al controlului social, dreptul prefigureaz norma de drept, ca regula ce prescrie o conduita posibila sau datorata, este o cale pentru realizarea unor valori. Aceste valori, ocrotite de lege, sunt nemijlocit legate de buna si productiva functionare a mecanismelor sociale. Analiza mecanismului valorizator n stiintele despre om pune n valoare doua categorii de valori: valorile de finalitate si valorile de randament. Pentru drept sunt specifice valorile de finalitate,

9|P a g e

caracterizate prin aceea ca mbratiseaza ndeosebi valorile normative care sunt determinate prin reguli. 3. Functia de conducere a societatii Fiind mijlocul cel mai eficace pentru realizarea scopurilor social-politice, dreptul exercita un rol important n conducerea societatii. Actul normativ juridic este un act de conducere sociala. mbratisnd domeniul organizarii sociale, dreptul se circumscrie conceptului de practica sociala. Dreptul apartine acestui domeniu cel putin din doua perspective: a) mobilurile care pun n miscare activitatea legiuitorului sunt esentialmente legate de nevoile reale ale societatii, de practica raporturilor inter-umane. n acest sens, spunem ca dreptul este determinat de scopuri ce se impun actiunii; b) ca efect al aplicarii normei de drept se produce o modificare a realitatii sociale prin aceea ca dreptul ofera o forma specifica de manifestare a raporturilor sociale forma raporturilor juridice.

UNITATEA DE NVARE II: DREPTUL CA REALITATE NORMATIV

1. IZVOARELE DREPTULUI
Atunci cnd am analizat forma dreptului, am subliniat faptul ca esenta si continutul dreptului trebuie sa-si gaseasca modalitati potrivite de exprimare, forme adecvate. n teoria dreptului si n stiintele juridice de ramura, aceste modalitati specifice de exprimare a continutului dreptului poarta si denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului. 1. Notiunea de izvor de drept si clasificarea izvoarelor Notiune Analiza izvoarelor dreptului a pus n lumina doua acceptiuni ale acestei notiuni: izvor de drept n sens material si izvor de drept n sens formal. Izvoarele materiale ale dreptului denumite si izvoare reale sunt concepute ca adevarate dat-uri ale dreptului, realitati exterioare acestuia si care determina actiunea legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorte din necesitatile practice (daca este vorba de obicei). Analiza stiintifica a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezinta factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv, concentrnd nevoile reale ale vietii si relevndu-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi sociale). Cealalta acceptiune a notiunii de izvor de drept ne intereseaza n acest moment n mod deosebit, avnd n vedere faptul ca normele juridice nu se prezinta n forma nuda. Lor le este caracteristica o anumita forma exterioara. Aceasta forma exterioara poarta si denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept. Sensul juridic al notiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de modalitati prin care continutul preceptiv al normei de drept devine regula de conduita, se impune ca model de urmat n relatiile dintre oameni. Clasificarea izvoarelor Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezinta
10 | P a g e

totdeauna sub forma scrisa: obiceiul si doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudenta care sunt surse oficiale; n acelasi timp, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe cnd obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale, sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind sa fie validate de o autoritate statala pentru a deveni izvoare de drept. S-a vorbit si despre izvoare creatoare si izvoare interpretative. Legea si cutuma sunt izvoare creatoare ntruct creeaza norme noi, pe cnd jurisprudenta si doctrina, necrend norme noi, ci doar interpretnd pe cele existente, nu au caracter novator, ci doar interpretativ. n conformitate cu asemenea cerinte, s-a propus clasificarea izvoarelor dreptului n doua categorii: izvoare potentiale si izvoare actuale. Primele, izvoarele potentiale, exprima posibilitatea de a elabora, a modifica sau a abroga norme juridice. Factorul potential l constituie vointa sociala, conceputa unitar si cu posibilitati exclusive realizate si exteriorizate prin stat. Cealalta categorie, izvoarele actuale, sunt, n aceasta lumina, izvoare eficiente, determinate, opernd pe relatii sociale concrete, constnd n toate actele normative n vigoare. 2. Analiza izvoarelor formale ale dreptului Studiul izvoarelor (al formelor de exprimare) ale dreptului conduce la concluzia existentei unei diversitati (pluralitati) de asemenea izvoare. Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pna acum a dreptului sunt urmatoarele: obiceiul juridic, practica judecatoreasca si precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ si actul normativ. A. Obiceiul juridic (cutuma) Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede dreptului. Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale n sistemul izvoarelor dreptului este marcat de doua momente importante: a) fie ca statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza (recunoaste) un obicei si-l ncorporeaza ntr-o norma oficiala; b) fie ca obiceiul este invocat de parti, ca norma de conduita, n fata unei instante de judecata si aceasta l valideaza ca regula juridica.Teoria romano-canonica a formulat doua conditii pentru ca un obicei sa devina juridic (deci izvor de drept), si anume: a) o conditie obiectiva (materiala), constnd ntr-o practica veche si incontestabila (longa diuturna inveterata consuetudo); b) o conditie subiectiva (psihologica), n conformitate cu care regula (practica) respectiva are caracter obligatoriu (opinio necessitatis), caracter ce se poate revendica sub sanctiune juridica. Acestor cerinte formulate de vechea doctrina li s-a mai adaugat uneori si o a treia si anume: caracterul precis (sau ct de ct precizabil) al regulii de conduita impusa prin repetare. Dupa revolutiile burgheze, sistemele de drept din familia romano-germanica reduc sfera de influenta a obiceiului printr-o masiva politica legislativa, att n dreptul privat, ct si n dreptul public (n mod special n dreptul penal). Acest lucru este explicabil, date fiind rapidele schimbari n planul economico-social, care impun o dinamica specifica dreptului. Or, obiceiul, cu tenta sa conservatoare, nu poate raspunde necesitatii de celeritate (rapiditate) a schimbarilor n plan legislativ. Totusi obiceiul este nca prezent n dreptul privat (civil si comercial) si n dreptul public (constitutional si administrativ). n dreptul constitutional, el este prezent n mod deosebit sub forma traditiilor (traditiile constitutionale, parlamentare, republicane, monarhice, traditiile organizarii administrativ-teritoriale etc.). Sistemele de drept apartinnd familiei anglo-saxone (Common Law) mentin n continuare dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului.
11 | P a g e

n dreptul international public, cutuma este un izvor principal de drept (alaturi de tratat). Cutuma internationala este o exprimare tacita a consimtamntului statelor cu privire la recunoasterea unei reguli determinate, ca norma de conduita obligatorie n relatiile dintre ele. Statutul Curtii internationale de Justitie mentioneaza expres cutuma ca dovada a unei practici generale, acceptate ca drept. Observam ca, si n domeniul dreptului international public, cutuma si pastreaza elementul material, constnd dintr-o practica constanta a statelor. Totodata, aceasta practica trebuie sa mbrace si elementul psihologic - convingerea ca aceasta practica are valoare obligatorie. Pozitia obiceiului n dreptul romnesc n tara noastra, pozitia dreptului obisnuielnic s-a pastrat puternica pna la nceputul secolului al XIX-lea. El a alcatuit Jus Valachicum sau Jus Valachorum (dreptul romnilor), formnd legea tarii (lex terrae) sau obiceiul pamntului. Primele legiuiri romnesti a lui Alexandru cel Bun, a lui Vasile Lupu, a lui Matei Basarab lasau loc larg de manifestare fortei obiceiurilor. Codurile Calimach (1817) si Caragea (1818) faceau referire expresa la dreptul cutumiar. Dupa aparitia Codului civil, la 1864, rolul obiceiului se restrnge, codul facnd expres trimitere la anumite obiceiuri. n dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, aici functionnd principiul legalitatii pedepsei si al incriminarii (nulla poena sine lege si nullum crimen sine lege), ceea ce presupune ntotdeauna, ca izvor al dreptului penal, legea scrisa. B. Doctrina Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. n general, rolul stiintei este teoretic-explicativ, interpretarile stiintifice facute materialului normativ ajutnd, pe legiuitor sau pe judecator, n procesul de creare si, respectiv, de aplicare a dreptului. Chestiunea daca si n ce masura doctrina este izvor de drept comporta o necesara prudenta. Obliga pe legiuitor interpretarea legii data ntr-o opera stiintifica si solutia propusa de autor? Cu alte cuvinte, trebuie ca doctrinei sa i se recunoasca valoarea de initiator legislativ ? n dreptul actual o asemenea posibilitate este exclusa. Dar, practica legislativa si practica dreptului (aplicarea dreptului de catre administratie si de catre instantele de judecata) n-ar putea exista si cu att mai mult n-ar putea fi eficiente fara teoria juridica. C. Practica judiciara si precedentul judiciar Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta, este alcatuita din totalitatea hotarrilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele. Potrivit scopului lor, instantele de judecata solutioneaza anumite cauze ce se deduc n fata lor si pronunta hotarri (sentinte) pe baza legii. Cauzele judecate de tribunale sunt de drept privat sau de drept public. Sesizat (prin actiune sau prin rechizitoriu), judecatorul trebuie sa judece cauza si sa pronunte sentinta. El face acest lucru interpretnd si aplicnd o norma juridica. Actele de autoritate administrativa sunt supuse si ele controlului judecatoresc, pe calea contenciosului administrativ. n materia controlului constitutionalitatii legilor, exista att sisteme de control parlamentar (prin organe special constituite, cum ar fi Consiliul Constitutional n Franta), ct si sisteme de control judecatoresc (tribunale constitutionale). Observam faptul ca rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica la cazuri concrete legea. Activitatea judecatorului este guvernata de doua mari principii: A) el se pronunta ntotdeauna n cauza pe care o judeca si nu are dreptul sa stabileasca dispozitii generale n
12 | P a g e

afara spetei particulare ce se deduce n fata sa; B) un judecator, potrivit cu regulile de organizare judecatoreasca din tara noastra, nu este, n general, legat de hotarrea, ntr-o cauza similara, pronuntata de un alt judecator (si nici chiar de propriile sale hotarri anterioare). n aceasta lumina, jurisprudenta nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept. Totusi n practica se constata de multe ori faptul ca instantele de judecata ajung la solutii unitare n interpretarea si aplicarea unui text de lege. Pe calea precedentului, judecatorul poate pronunta decizii cu valoare generala. n loc sa fie sursa doar interpretativa, decizia judecatorului devine sursa creatoare a dreptului. Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciara fata de cauzele analoage. n masura n care o decizie anterioara interpreteaza dreptul existent, aceasta interpretare se impune n cauzele suficient de asemanatoare. O atare situatie este de principiu inacceptabila pentru sistemul dreptului romano-germanic si deci, asa cum am subliniat deja, pentru sistemul dreptului romnesc. Va trebui sa avem n vedere doua situatii care subliniaza importanta precedentului si n acest sistem juridic. Este vorba de deciziile naltei Curti de Casatie si Justitie n cazul recursului n interesul legii, precum si de deciziile Curtii Constitutionale. Recursul n interesul legii este reglementat att n materie civila, comerciala, de contencios administrativ, ct si n materie penala. Sesizarea naltei Curti de Casatie si Justitie cu un recurs n interesul legii o poate face Procurorul General, la initiativa sa sau la cererea ministrului justitiei. Aceasta sesizare este facuta atunci cnd se constata ca n practica diverselor instante judecatoresti un anumit text de lege este interpretat si aplicat n mod diferit. Deciziile prin care se solutioneaza sesizarea se pronunta de sectiile unite ale naltei Curti de Casatie si Justitie , ele se aduc la cunostinta instantelor judecatoresti de catre Ministerul Justitiei. Nu sunt citate partile, iar solutiile pronuntate n dosarele luate n discutie nu sunt reformate. Solutiile n aceste cazuri se pronunta numai n interesul legii. Aceste solutii interpretative, constante si unitare sunt invocate uneori ca precedente judiciare n activitatea judecatoreasca, pe baza lor solutionndu-se cauzele cu care sunt nvestite instantele de judecata. Pentru acest motiv, se considera ca solutia interpretativa data de suprema instanta se poate nscrie n rndul izvoarelor secundare de drept. Deciziile date n interesul legii se publica n Monitorul Oficial si se impun prin forta argumentelor si calitatea motivatiei, ele fiind obligatorii n ceea ce priveste interpretarea dat legii. Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor. Ele se publica n Monitorul Oficial al Romniei, partea I. Curtea se pronunta n drept, ea nu solutioneaza pe fond litigiul, partile, dupa solutionarea de catre Curte a exceptiei, continund procesul n fata instantelor ordinare. Deciziile de neconstitutionalitate pronuntate de Curte au efecte erga omnes si nu inter partes litigantes. Fiind obligatorii erga omnes, deciziile Curtii sunt evocate ca precedente, ntruct un text de lege odata declarat neconstitutional, pe temeiul ridicarii unei exceptii ntrun proces, nu mai poate face obiectul unei exceptii de neconstitutionalitate. Interpretarea data de Curte este obligatorie D. Contractul normativ Contractul este un act juridic individual, n sensul ca el stabileste drepturi si obligatii pentru subiecte determinate (spre ex.: pentru vnzator si cumparator, pentru locator si pentru locatar
13 | P a g e

etc.).Exista un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte determinate (ca participanti la un raport juridic), ci au n vedere reglementari cu caracter generic. De aceea, ele poarta si denumirea de contracte normative si, n aceasta calitate, ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv. n dreptul constitutional, contractul normativ reprezinta izvor de drept n materia organizarii si a functionarii structurii federative a statelor. Federatiile se creeaza, n general, ca efect al ncheierii unor contracte (tratate) ntre statele care doresc sa compuna federatia. n ramura dreptului muncii si al securitatii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, n care se prevad conditiile generale ale organizarii procesului muncii ntr-o ramura determinata si pe baza carora sunt ncheiate apoi contracte individuale de munca. n dreptul international public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezinta izvorul principal de drept. Tratatul este ntotdeauna expresia consimtamntului liber al statelor si numai n aceasta masura el este izvor de drepturi si obligatii pentru statele semnatare. E. Actul normativ Actul normativ juridic (denumit uneori si Legea ca izvor de drept) are importanta cea mai mare n sistemul izvoarelor dreptului. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii publice, nvestite cu competente normative (parlament, guvern, organe administrative locale). Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii a caror aplicare poate fi realizata si prin interventia fortei coercitive a statului. Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotarri si ordonante ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarri ale organelor administrative locale. Trsturile legii Locul central n sistemul actelor normative l ocupa legile. Fata de celelalte acte normative, legea se distinge prin cel putin trei trasaturi specifice: a) legea are o procedura aparte de elaborare; b) legea are totdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor executive pot avea att caracter normativ, ct si individual); c) legea are competenta de reglementare primara si originara (n sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca oglindire normativa n mod primordial n continutul legilor si nu al altor acte normative, acestea nefacnd altceva dect sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse n legi).

2. DREPTUL I STATUL
1. Notiunea statului Statul este principala institutie politica a societatii. Aparut cu aproape sase milenii n urma n Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India), statul continua sa fie si azi instrumentul conducerii sociale. Cuvntul Stat, n ntelesul pe care-l oferim azi, este de origina moderna. n limbile greaca si latina se gasesc mai multe expresii care indica o specie de agregatie sau organizatie politica. 2. Statul si societatea civila Statul este scopul imanent al societatii civile, indivizii avnd datorii si drepturi n raporturile lor cu statul. Societatea civila sau societatea cetatenilor (civil society) este alcatuita din
14 | P a g e

membri si mecanisme de actiune extrinseci statului, care se nvecineaza cu acesta, dar se delimiteaza de stat prin obiective si metode de actiune. Societatea civila cuprinde toate structurile aflate n afara statului (inclusiv partidele politice fara reprezentare parlamentara). Intra n sfera sa de cuprindere sindicatele, asociatiile profesionale, gruparile etnice, reprezentanti ai diferitelor minoritati, asociatiile culturale, sportive etc. Mecanismele societatii civile pot contribui la configurarea deciziei politice, stimuleaza participarea cetatenilor si implicarea lor n viata politica, promoveaza educatia civica. 3. Continutul si scopul statului Spre deosebire de organizarea sociala pre-statala, n care domina criteriul legaturilor de snge, statul adopta un alt criteriu, cel teritorial. Teritoriul capata semnificatia unui criteriu politic. n legatura cu un anumit teritoriu, statul si stabileste legaturile cu cetatenii, si structureaza aparatul (mecanismul) sau si si dimensioneaza suveranitatea. Un alt element al statului l constituie populatia care se raporteaza la stat prin legatura de cetatenie o legatura juridica ce fixeaza drepturi si obligatii reciproce. n sfrsit, un al treilea element l constituie forta publica denumita si putere de stat sau putere de constrngere (forta coercitiva). Statul si dreptul constituie o unitate de contrarii. Dreptul are rolul de corset al fortei, de ncadrare a acestei puteri n limitele de ordine. Scopul statului este apararea interesului general n sistemul liberal, statul organismul politic care are la dispozitie forta coercitiva garanteaza libertatea individului, adica procedeaza la propria sa limitare. 4. Puterea de stat Puterea de stat este o forma istoriceste determinata si variabila de autoritate (autoritate de la latinescul auctoritas care deriva din verbul augere = a spori, a consolida). Puterea de stat are caracter politic, are o sfera generala de aplicabilitate, are agenti specializati care o realizeaza (n caz de nevoie prin mijloace violente) si este suverana. Dintre toate aceste trasaturi, cea care se distinge n mod deosebit si la care se face n mod curent referire atunci cnd este abordata teoretic chestiunea statului, este suveranitatea puterii. Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state. Ea are doua laturi: una interna si alta externa. Latura interna a suveranitatii statului priveste puterea sa de comanda n interior si se concretizeaza n elaborarea unor norme cu caracter generalobligatoriu si n urmarirea aplicarii lor n practica sociala (realizarea ordinii de drept). Latura interna mai este denumita si suprematia puterii de stat. Cealalta latura a suveranitatii, latura externa, priveste comportamentul statului n societatea natiunilor, raporturile sale cu celelalte state. ndeobste, aceasta latura este denumita si independenta puterii sau neatrnarea acesteia. n baza suveranitatii sale, statul si organizeaza relatiile internationale 5. Exercitarea puterii de stat ntr-un stat democratic, puterea emana de la popor si apartine acestuia. Exercitarea puterii este ncredintat statului; n planul activitatii statale are loc o divizare, o separare a puterilor. Separatia puterilor se realizeaza n scopul echilibrarii lor, pentru a se mpiedica abuzul de putere. n stat exista trei puteri: puterea legiuitoare, puterea executiva si puterea judecatoreasca.
15 | P a g e

Fiecare putere trebuie sa se exercite independent, trebuie sa se autolimiteze pentru a se preveni abuzul de putere. Libertatea politica nu exista dect n statele n care cele trei puteri nu sunt concentrate n mna aceleiasi persoane. Separatia puterilor nu nseamna lipsa de corespondenta ntre ele. Puterile statului trebuie sa fie distincte, dar fiecare alcatuieste n sine un ntreg. 6. Institutiile (organele) statului Pentru realizarea functiilor sale, statul si organizeaza un sistem de institutii, de organe care dau expresie concreta puterilor publice. Modul lor de functionare, repartizarea competentelor, atribuirea unor prerogative specifice sunt continute n legi, n Constitutie, n legile organice si n legile subsecvente acestora. Statul n-ar putea exista fara aparatul sau. Elementul de baza al mecanismului statului l constituie organul de stat. n dreptul public (dreptul constitutional, dreptul administrativ) si gaseste o larga dezvoltare teoria organului de stat ntr-un sens restrns si a autoritatilor publice, ntr-un sens larg. n esenta, organul de stat este acea parte componenta a aparatului de stat, nvestita cu competenta si putere si care se caracterizeaza prin aceea ca cei care o compun au o calitate specifica deputati, functionari au magistrati. 7. Forma statului Un alt aspect caracteristic fenomenului statal, aspect ce subliniaza si el corelatia statului cu dreptul, l constituie forma statului. Forma de stat exprima modul de organizare a continutului puterii, structura interna si externa a acestui continut. Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernamnt, structura de stat si regimul politic. Forma de guvernamnt constituie aspectul cel mai pregnant al statului. Forma de guvernamnt reprezinta modul de constituire a organelor centrale ale statului, exercitarea puterii prin intermediul acestor organe si mpartirea competentei ntre ele. Clasificarea generala a formelor de stat din punct de vedere al guvernamntului este n republici si monarhii. Forma de organizare (sau structura de stat) nseamna mpartirea interna a statului n unitati administrativ-teritoriale sau n parti politice autonome si raporturile dintre stat, considerat ca ntreg, si partile sale componente. Din acest punct de vedere statele se mpart: state simple sau unitare si state compuse sau federative. n statele simple exista un singur parlament; un singur guvern, un singur rnd de organe judecatoresti, o singura constitutie si o singura cetatenie. mpartirea interna a statului se face n acest caz n unitati administrativ-teritoriale. n statele compuse (federative) exista mai multe rnduri de organe legislative, executive si judecatoresti federale si ale statelor federate mai multe constitutii, iar mpartirea interna este facuta n parti politice autonome, state componente ale federatiei. Regimul politic, a treia parte componenta a formei statului reprezinta ansamblul metodelor si al mijloacelor de conducere a societatii, cu referire imediata la raporturile dintre stat si individ, la modul concret n care un stat asigura si garanteaza, n volum si intensitate, drepturile subiective. Din aceasta perspectiva, statele sunt calificate drept state cu regimuri politice democratice si state cu regimuri politice autocratice.

16 | P a g e

3. DREPTUL N SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

1. Sistemul normelor sociale Sistemul normelor sociale este alcatuit din urmatoarele categorii de norme: normele etice, normele obisnuielnice, normele tehnice, armele politice, normele religioase, normele juridice. A. Corelatia normelor juridice cu normele etice Aruncnd o privire asupra procesului istoric de aparitie a dreptului constatam ca acesta s-a desprins treptat din normele de morala si din obiceiuri. n acest sens, morala precede dreptului. n general, n aprecierea raportului dintre drept si morala, teoria juridica a evoluat pe doua mari directii, cea care a conceput dreptul ca un minim de morala (justitie prin drept si morala) si cea corespunzatoare pozitivismului juridic statul este singurul temei al dreptului (ordinea de drept fara morala). n cadrul primei orientari (conceptiile moraliste despre drept), dreptul si morala sunt ntelese ca doua fatete ale unui fenomen: morala este etica subiectiva, iar dreptul apare ca etica obiectiva. Elementele de demarcatie dintre norma de drept si cea morala privesc att finalitatea, ct si sfera de aplicabilitate a celor doua categorii de norme. n cadrul celeilalte orientari, dreptul este desprins de orice alta realitate, el este o constructie n sine, singura realitate cu care se coreleaza este statul. Statul fiind singurul temei al dreptului; n lipsa statului ideea de drept este de neconceput. fata de norma de morala, norma juridica prezinta unele trasaturi. Astfel, norma juridica reglementeaza acele relatii sociale care vizeaza buna desfasurare a raporturilor din societate si care constituie fundamentul ntregii ordini sociale (raporturile de proprietate, apararea valorilor esentiale umane, raporturile care se ivesc n procesul conducerii sociale etc.). Pentru acest motiv, normele juridice cunosc forme si mijloace specifice de asigurare a transpunerii n viata, forme si mijloace nentlnite la nici o alta categorie de norme sociale (n cazul de fata la normele de etica). B. Normele obiceiului Normele obiceiului reprezinta o categorie importanta a sistemului normelor sociale. n plan istoric, dreptul nu s-a desprins doar din morala si moravuri, ci si din obiceiuri. n continuare, dreptul s-a dezvoltat n strnsa legatura cu obiceiul. Aceasta legatura este calitativ diferita de cea care leaga dreptul de morala, n sensul ca obiceiul devine chiar o forma de exprimare a dreptului, ocupa un loc aparte n sistemul izvoarelor juridice. n mod curent, obiceiul este definit ca o regula de conduita, statornicita n cadrul convietuirii umane printr-un uz ndelungat. Aplicarea sa se realizeaza ndeobste prin consensul membrilor colectivitatii (ai grupului), potrivit cu credinta n justetea reglementarii sale. Ca norme sociale, obiceiurile sunt modele de conduita. C. Normele tehnice Normele tehnice sunt regulile care conduc procesul productiv. Ele se statornicesc ntre oameni n cadrul participarii lor la viata economica si socialculturala. Nerespectarea normelor tehnice (tehnologice) determina n numeroase cazuri si consecinte juridice. Se constata chiar o invazie, n continutul dreptului, a numeroase norme tehnice. Multiplele variatii ale trebuintelor colectivitatii determina si un proces de variabilitate a instrumentelor juridice.

17 | P a g e

Consecintele juridice ale nerespectarii normelor tehnice intervin tot mai frecvent n procesul de organizare sociala. Problema existentei unor norme tehnice se pune si n cadrul analizei complexului normativ juridic, n sensul ca, n cadrul diverselor componente ale sistemului normelor juridice, exista si reguli tehnice sau cu un pronuntat caracter tehnic.

4. NORMA JURIDIC
1. Notiunea si trsturile normei juridice Norma juridica este celula de baza a dreptului, este sistemul juridic elementar. Definitie: norma juridica este o regula generala si obligatorie de conduita, al carei scop este acela de a asigura ordinea sociala, regula ce poate fi adusa la ndeplinire pe cale statala, n caz de nevoie prin constrngere. A. Norma juridica are un caracter general si impersonal Pentru a putea fi un etalon de conduita si a fi opozabila n mod egal si continuu fiecarui individ, norma juridica trebuie sa se adreseze difuz si impersonal destinatarilor sai. Caracterul general si impersonal al normei juridice necesita unele nuantari. Astfel, prin faptul ca norma juridica este generala si impersonala nu nseamna ca ea se va aplica de fiecare data pe ntreg teritoriul tarii sau asupra ntregii populatii. n al doilea rnd, generalitatea si impersonalitatea unei norme juridice nu presupun cuprinderea (descrierea) tuturor cazurilor si nici a tuturor situatiilor n care se poate afla un subiect. n sfrsit, exista norme juridice care reglementeaza drepturi si obligatii (deci conduita) pentru organe unipersonale, cum ar fi: Presedintele naltei Curti de Casatie si Justitie, Procurorul General al tarii, Ministrul Justitiei etc. Acest lucru nu deroga de la caracterul impersonal al normei ntruct nu se are n vedere persoana care la un anumit moment ocupa functia, ci functia ca atare. Caracterul general al normei juridice nu poate fi nfrnt nici pe motive de autonomie locala. Autonomia local implica descentralizarea si deconcentrarea exercitiului puterii administrative la nivelul colectivitatilor locale. B. Norma juridica are un caracter tipic Aceasta trasatura descinde din generalitatea normei de drept. Formarea tipului (a modelului) de conduita si grija pentru acceptarea sau impunerea sa n practica relatiilor sociale se realizeaza n vederea codificarii actiunii, a uniformizarii sale, a modelarii acesteia n raport cu un interes social legalmente protejat. Pentru a putea formula identicul, repetabilul ntr-o norma juridica, legiuitorul cauta generalul, ceea ce este universal ntr-un manunchi de relatii sociale si, n raport de acesta, formuleaza tipul conduitei. C. Norma juridica implica un raport intersubiectiv Norma juridica implica, n mod ideal, un raport intersubiectiv. Norma juridica nu este doar o prescriptie general-abstracta si tipica; ea imagineaza omul n raport cu semenii sai. Norma juridica are n vedere schimbul just ntre persoane aflate permanent n relatie. n acest sens putem vorbi despre caracterul bilateral al normei de drept. Ideea de bilateralitate este legata de ideea de alteritate a normei (transformarea subiectivului n obiectiv) si de cea de
18 | P a g e

reciprocitate. Afirmarea unei persoane n planul comertului juridic implica o permanenta limitare reciproca fata de celelalte subiecte. D. Norma juridica este obligatorie Norma juridica contine prevederi care nu sunt lasate la liberul arbitru al subiectului; ele sunt impuse acestuia ntr-o varietate de modalitati. Obligativitatea comandamentului juridic urca pna la imperativ n domeniul dreptului public (penal, administrativ etc.) si coboara pna la permisiv n dreptul privat (civil, comercial). Norma juridica se bucura, spre deosebire de toate celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garantii exterioare, statale, de asigurare a traducerii n viata - eventual prin constrngere). n acest scop, nu este suficienta forta ce o impune; aceasta forta trebuie sa fie o forta eficace si legitima. Caracterul de injonctiune (de porunca statala) al normelor juridice, face din acestea norme irefragabile. Obligativitatea normelor juridice nseamna, n acest sens, ca norma de drept se va aplica imediat (din momentul intrarii n vigoare), continuu si neconditionat. Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite precizari: a) Obligativitatea este o trasatura intrinseca a tuturor normelor juridice, indiferent de domeniul n care intervin (public sau privat), de forta juridica a actului normativ n care este cuprinsa norma, ca drept pozitiv, de cmpul aplicabilitatii sale etc. b) Obligativitatea normei juridice nu rezulta nici din frecventa aplicarii n viata a normei juridice. ntr-adevar, exista norme juridice (din dreptul public sau privat) care se aplica cotidian sau exista norme care se aplica des sau foarte des, asa cum exista si norme care se aplica rar sau foarte rar. 2. Structura normei juridice Analiza structurii normei juridice este, n general, facuta dintr-o dubla perspectiva: a) o perspectiva data de logica normei structura logico-juridica a normei si b) o perspectiva oferita de constructia tehnico-legislativa a normei juridice. A. Structura logica a normei juridice Din punctul de vedere al structurii sale logice, norma juridica este alcatuita din urmatoarele elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea. Ipoteza normei de drept descrie mprejurarile n care intra n actiune dispozitia sau sanctiunea normei. n ipoteza poate fi definita calitatea subiectului (cetatean, parinte, copil, sot/sotie, gestionar etc.) sau n ipoteza poate fi caracterizat subiectul n mod generic (persoana fizica, persoana juridica, acela care... etc.). mprejurarile n care intra n actiune norma pot fi determinate sau relativ-determinate prin ipoteza normei. n acest sens se vorbeste despre ipoteze determinate si ipoteze relativdeterminate (sau subntelese). Dispozitia alcatuieste miezul normei juridice. n dispozitie sunt cuprinse drepturile si obligatiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora. Dispozitia cuprinde imperativul, comandamentul normei sau elementul sau rational (reprezentarea constienta a legiuitorului fata de exigentele vietii n comun). Dispozitia normei juridice poate sa ordone (sa impuna) o anumita conduita. Spre exemplu: obligatia unitatii platitoare de impozit de depunere a declaratiei de impunere; obligatia instantei de judecata de a dispune citarea partilor la primirea actiunii; obligatia comerciantului de a solicita nmatricularea n registrul comertului etc.

19 | P a g e

n raport cu modul n care este precizata conduita partilor, dispozitiile pot fi determinate sau relativ-determinate. Vocabularul juridic exprima n termeni diferiti modul de adresare a comandamentului n cadrul dispozitiei. Spre exemplu: trebuie, are dreptul, este obligat, este ndreptatit, poate, este autorizat, este oprit etc. Sanctiunea este al treilea element structural al normei juridice. Sanctiunea contine urmarile nefavorabile care survin n conditiile nerespectarii dispozitiei sau a ipotezei (sanctiune negativa) sau masurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, n vederea promovarii conduitei dorite (sanctiunea pozitiva). n general, se are n vedere primul aspect (negativ) al sanctiunii, considerndu-se ca sanctiunea asigura eficienta normei. Sanctiunile pot fi formale si neformale. Dreptul se caracterizeaza prin sanctiuni formalizate, prin reactia organizata, statala, fata de comportamentul care lezeaza ordinea sociala.Din punctul de vedere al gradului de determinare, sanctiunile pot fi: determinate, relativdeterminate, alternative si cumulative. Dupa ramura de drept n care intervin, sanctiunile pot fi: civile, disciplinare, administrative, financiare, penale. Dupa natura lor, sanctiunile pot fi: privitoare la patrimoniul persoanei (patrimoniale), privitoare la drepturile sale (decaderea din drepturi), privitoare la actele sale (nulitatile), privitoare la persoana (privarea de libertate, recluziunea). B. Structura tehnico-legislativa Exista articole n acte normative n care normele juridice sunt redactate dupa formula analizata mai sus (deci n care elementele structurale pot fi identificate cu relativa usurinta). Din economie de mijloace, anumite articole de lege vor cuprinde doar unele elemente, celelalte urmnd a fi deduse pe cale de interpretare logica. Acest aspect pune n discutie cealalta perspectiva a analizei structurii normei juridice structura sa tehnico-legislativa. Constructia tehnico-legislativa a normei nu se suprapune totdeauna structurii logice a acesteia. Astfel, n domeniul dreptului penal exista autori care sustin ca si normele penale au constructia trihotomica analizata mai sus (ipoteza, dispozitie, sanctiune). n general, comandamentul normelor penale este subnteles (sa nu furi, sa nu omori, sa nu atentezi la demnitatea sau la onoarea semenilor tai etc.). Exista nsa si autori care considera ca normele de drept penal au o structura dihotomica si anume ele contin doar dispozitia si sanctiunea. Consideram ca acest punct de vedere nu tine cont de cele doua perspective ale analizei structurii normei juridice, structura sa logica si structura tehnico-legislativa. Din punctul de vedere al structurii logico-juridice si norma de drept penal prezinta o alcatuire trihotomica. Elementele (ipoteza, dispozitia si sanctiunea) vor putea fi identificate n fiecare caz n parte printr-o interpretare logica. O ultima problema care se ridica n analiza structurii normelor juridice priveste structura normelor de drept international public. Este vorba, n special, de rolul sanctiunii n dreptul international. Dreptul international public este un drept consensual, iar normele sale sunt obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Ratificarea de catre state a tratatelor obliga statele sa aplice normele acestora cu buna-credinta. Totodata, regulile si principiile unanim admise ale dreptului international interzic utilizarea fortei n relatiile dintre state, diferendele dintre acestea trebuind a fi rezolvate prin mijloace pasnice, pe calea tratativelor. Recurgerea la constrngere militara sau nemilitara este recunoscuta doar cu titlu de exceptie si numai n conditiile prevazute de Carta O.N.U.

20 | P a g e

3. Clasificarea normelor juridice Pentru a fi functionale, clasificarile trebuie, pe ct posibil, sa contina un numar limitat de criterii. A. Criteriul ramurii de drept Un prim criteriu n baza caruia se realizeaza clasificarea normelor juridice este cel al obiectului reglementarii juridice si al metodelor de reglementare (deci al ramurii de drept). n baza acestui criteriu se disting norme juridice de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept constitutional, de drept comercial etc. B. Criteriul fortei juridice a actului normativ Un alt criteriu este acela al fortei juridice a actului normativ n care este cuprinsa norma juridica. Se vor ntlni norme juridice cuprinse n legi actul normativ elaborat de parlament si care are forta juridica suprema , n decrete, n hotarri guvernamentale sau ordonante precum si n acte normative elaborate de organele administratiei locale (decizii). C. Criteriul structurii logice Din punctul de vedere al modului de cuprindere a partilor structurale analizate, normele juridice pot fi: complete si incomplete. Sunt complete normele juridice care cuprind, n articolul din actul normativ n care sunt publicate, toate partile constitutive (ipoteza, dispozitie, sanctiune). Unele reglementari fac referire si se completeaza cu reglementari prezente, fie n acelasi act normativ, fie n alte acte normative. Aceste norme sunt considerate incomplete. La rndul lor aceste norme sunt clasificate n: norme de trimitere si norme n alb. Diferenta ntre aceste doua categorii de norme consta n faptul ca, pe cnd normele de trimitere se completeaza cu norme din acelasi act normativ sau din alte acte normative (n orice caz prezente), n normele n alb se vor completa cu dispozitii din acte normative ce urmeaza sa apara. D. Criteriul sferei de aplicare Dupa sfera aplicarii lor, normele juridice se clasifica n: norme generale, norme speciale si norme de exceptie. Normele generale se caracterizeaza prin aceea ca au sfera cea mai larga de aplicabilitate ntrun domeniu sau ntr-o ramura de drept (spre exemplu unele reglementari cuprinse n Codul civil reprezinta dreptul comun pentru relatii reglementate prin norme de drept comercial). Spre deosebire de normele generale, normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrnse de relatii, ele deroga de la dreptul comun (specialia generalibus derogant). Normele de exceptie completeaza normele generale sau speciale, fara ca exceptia prevazuta sa fie considerata a aduce atingere ordinii de drept. Spre exemplu: Codul familiei fixeaza vrsta minima pentru casatorie la 18 ani barbatul si la 16 ani femeia. Acelasi articol completeaza nsa regula de mai sus printr-o exceptie si anume: pentru motive temeinice se poate ncuviinta casatoria femeii care a mplinit 15 ani. E. Criteriul gradului si al intensitatii incidentei Dupa gradul si intensitatea incidentei lor, se disting normele-principii, denumite si norme cardinale. Aceste norme sunt cuprinse de obicei n Constitutii, n Declaratii (cum ar fi:

21 | P a g e

Declaratia universala a drepturilor omului) sau sunt deduse pe cale de interpretare, ca principii generale de drept. F. Criteriul modului de reglementare a conduitei Dupa caracterul conduitei impuse sau datorate, normele juridice se clasifica n norme onerative, norme prohibitive si norme permisive. Normele juridice onerative (de la latinescul onus,-eris, care nseamna sarcina) sunt acele norme juridice care obliga subiectul sa savrseasca o anumita actiune. Spre exemplu: soferul care comite un accident este obligat sa transporte victima la spital, parintii sunt obligati sa acorde copiilor ngrijire, cei care doresc sa se casatoreasca trebuie sa-si exprime acordul n fata ofiterului starii civile etc. Normele juridice prohibitive obliga subiectul sa se abtina de la savrsirea unor actiuni. Spre exemplu: legea interzice casatoria ntre rude colaterale pna la gradul al IV-lea inclusiv, interzice casatoria sub o anumita vrsta, interzice furtul etc. Uneori aceste doua categorii de norme sunt caracterizate ca norme imperative (care comanda o conduita sau impun abtinerea de la o conduita). Normele permisive sunt acele norme juridice care nici nu obliga, nici nu interzic o anumita conduita; ele lasa la aprecierea subiectului alegerea unei conduite. Este evident ca subiectul, n baza permisiunii ce i se acorda, nu poate adopta o conduita care ncalca ordinea de drept. Spre exemplu: pentru faptul ca legea nu interzice si nici nu obliga pe subiect sa ncheie contracte, un subiect nu poate vinde un lucru ce nu-i apartine, nu poate, de asemenea, sa sustraga un bun n vederea vnzarii sale. Uneori, normele permisive se pot transforma n norme imperative, purtnd n acest caz denumirea de norme supletive. Caracteristica acestor norme consta n aceea ca atunci cnd subiectele nu folosesc libertatea care le-a fost acordata, norma juridica suplineste vointa subiectelor, dispunnd ntr-un mod determinat. Astfel, spre exemplu, n caz de divort partile se pot nvoi n legatura cu numele pe care l vor purta dupa desfacerea casatoriei, iar instanta de judecata ia act de nvoiala partilor, consemnnd-o n hotarrea de divort. Daca nsa partile nu utilizeaza aceasta libertate, instanta spune legea este obligata sa hotarasca si n legatura cu numele pe care urmeaza sa-l poarte fostii soti dupa desfacerea casatoriei. G. Normele organizatorice Uneori se remarca n sistemul unitar al normelor juridice o categorie aparte de norme normele organizatorice. Sunt incluse n aceasta categorie normele care privesc organizarea institutiilor si a organismelor sociale. H. Normele punitive si normele stimulative O alta categorie de norme o reprezinta normele punitive si normele stimulative. O asemenea grupare are ca temei un criteriu impus de socioogia juridica si anume: sanctiunea negativa pedeapsa juridica, cea care confera caracterul punitiv al normei, si sanctiunea pozitiva un sistem articulat de stimulente, care asigura, paralel cu pedeapsa, eficacitatea normei de drept. 4. Actiunea normei juridice Coordonatele fundamentale ale actiunii normelor de drept sunt: timpul, spatiul si persoana. A. Actiunea n timp a normei juridice n privinta actiunii n timp a normelor juridice, trei sunt momentele care intereseaza n mod deosebit domeniul explicativ: intrarea n vigoare a normei de drept, actiunea normei si iesirea din vigoare a normei juridice.
22 | P a g e

Intrarea n vigoare a normei juridice Intrarea n vigoare a normei juridice este nemijlocit legata de mprejurarea ca orice noua reglementare, adresndu-se oamenilor (conduitei lor) trebuie sa fie cunoscuta de catre acestia. Exista n drept principiul nemo consetur ignorare legem (jus) nimeni nu se poate scuza invocnd necunoasterea legii. De aceea, este de principiu ca normele juridice intra n vigoare de la data aducerii lor la cunostinta publica (data publicarii lor sau data la care ele au fost efectiv aduse la cunostinta). Face exceptie de la acest principiu situatia n care n continutul actului normativ n care apare norma juridica se prevede intrarea n vigoare la o alta data dect publicarea normei (aducerea sa la cunostinta). n conformitate cu art.78 din Constitutia Romniei astfel cum a fost revizuita n anul 2003, legile intra n vigoare la trei zile dupa publicarea lor n Monitorul Oficial, daca nu se prevede o alta data. Legiuitorul ordinar a stabilit ca, de regula, att legile, ct si ordonantele emise de Guvern n temeiul unei legi speciale de abilitare intra n vigoare la trei zile de la data publicarii lor n Monitorul Oficial al Romniei, Partea I sau la o data ulterioara prevazuta n textul lor. Termenul de trei zile se calculeaza pe zile calendaristice (iar nu pe zile libere, ca n procedurile judiciare), ncepnd cu data publicarii n Monitorul Oficial si expira la orele 24 ale celei de-a treia zi de la publicare. Ordonantele de urgenta ale Guvernului intra n vigoare la data publicarii lor n Monitorul Oficial al Romniei, Partea I, sub conditia depunerii lor prealabile la Camera Parlamentului Romniei, competenta sa fie sesizata, cu exceptia cazurilor n care n cuprinsul lor nu este prevazuta o data ulterioara. Celelalte acte normative adoptate de Parlament, actele administrative cu caracter normativ ale autoritatilor administrative autonome, precum si ordinele, instructiunile si alte acte normative emise de organele administratiei publice centrale de specialitate intra n vigoare la data publicarii lor n Monitorul Oficial al Romniei, Partea I, cu exceptia cazurilor cnd n cuprinsul lor nu este prevazuta o data ulterioara. n dreptul comunitar, actele de ntindere generala intra n vigoare la data pe care o fixeaza sau n a 20-a zi dupa publicare. n teoria dreptului, se admit totusi doua exceptii de la aceasta regula si anume: a) atunci cnd o parte din teritoriul tarii ramne izolat, printr-o cauza de forta majora, de restul tarii, situatie n care necunoasterea poate fi obiectiva. b) n materie de conventii (n dreptul civil sau comercial), atunci cnd o persoana ncheie un contract necunoscnd consecintele pe care norma juridica le face sa decurga din contract. Ea poate cere anularea contractului invocnd faptul ca s-a aflat n eroare de drept care viciaza vointa. Principiile actiunii n timp a normei juridice Caracterul activ al normei juridice. Din momentul intrarii sale n vigoare norma juridica este activa. Ea actioneaza pentru viitor. Norma juridica nici nu retroactiveaza (nu-si ntinde efectele asupra raporturilor nascute naintea intrarii sale n vigoare), nici nu ultraactiveaza (nu-si extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare). Norma juridica apare astfel ca o adevarata servitute a viitorului. Exceptii de la principiul neretroactivitatii normei juridice a) normele juridice cu caracter interpretativ. ntruct normele juridice care interpreteaza norme juridice pre-existente fac corp comun cu normele juridice interpretate, este de principiu
23 | P a g e

ca ele sa fie retroactive. b) normele juridice penale care prevad dezincriminarea unor fapte si norme penale mai favorabile infractorului sau normele juridice care prevad contraventii, atunci cnd reglementarea este favorabila contravenientului. c) Retroactivitatea expresa. Aceasta forma de retroactivitate rezulta chiar din textul normei juridice. n acest caz, legiuitorul prevede expres ca norma se va aplica retroactiv. Principiul neultraactivitatii normei juridice (nesupravietuirea normei) implica faptul ca o norma juridica nu-si poate extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare. De la aceasta regula fac exceptie normele juridice cu caracter temporar sau exceptional. Iesirea din vigoare a normei juridice ncetarea activitatii normelor juridice are loc prin trei modalitati: a) ajungerea la termen; b)desuetudinea; c) abrogarea. a) Atunci cnd exista norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o cauza exceptionala, este evident ca ajungerea la termen sau ncetarea starii determina si ncetarea actiunii normelor juridice respective. b) O norma juridica se considera cazuta n desuetudine, atunci cnd, desi formal ea este n vigoare, data fiind schimbarea conditiilor social-economice care au prezidat la aparitia sa, norma respectiva nu se mai aplica. Aceasta modalitate mai poarta si denumirea de perimare sau nvechire a normei juridice. Spre exemplu, dupa evenimentele din decembrie 1989, formal, mai exista norme juridice care reglementau relatii sociale specifice societatii romnesti pre-revolutionare; ele nsa au ncetat sa se mai aplice, au cazut n desuetudine. c) Abrogarea este cea mai importanta modalitate de scoatere din vigoare a unei norme juridice. Abrogarea reprezinta cauza de ncetare a actiunii normei de drept datorata intrarii n vigoare a unei norme noi. Este vorba deci despre o noua manifestare de vointa a legiuitorului. Totodata, trebuie retinuta si situatia suspendarii actiunii n timp a unei norme juridice, pentru cauze determinate. De obicei, n situatii exceptionale, se procedeaza la restrngerea sau la suspendarea garantiilor constitutionale pe perioada aplicarii masurilor exceptionale (legea martiala, legi pentru situatii exceptionale). Formele abrogarii. Abrogarea ca principala modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice cunoaste doua forme: abrogarea expresa si abrogarea tacita. Abrogarea expresa poate fi directa sau indirecta. Abrogarea expresa directa consta n desfiintarea efectelor vechii norme juridice prin precizarea n detaliu, n continutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare. Exemplu: la data intrarii n vigoare a prezentei legi (decret, hotarre, ordonanta, decizie) se abroga legea nr. ..., decretul nr. ..., etc., cu indicarea anului aparitiei fiecaruia. Abrogarea expresa indirecta utilizeaza formula: pe data intrarii n vigoare a prezentului act normativ se abroga orice dispozitie legala contrara. Abrogarea tacita mai poarta denumirea si de abrogare implicita. Este tacita sau implicita deoarece n noul act normativ nu se prevede nimic n legatura cu actiunea vechilor norme juridice.

24 | P a g e

Ultraactivitatea normei juridice atrage dupa sine continuarea efectelor normei dupa iesirea din vigoare, pe timp limitat. Spre exemplu, conform art. 72 alin. (2) si (3) din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului si publicitatii imobiliare, se stabilesc date diferite de abrogare a unor dispozitii care sunt nlocuite prin lege, desi legiuitorul a precizat ca legea va intra n vigoare la 90 de zile de la publicarea ei n Monitorul Oficial. Modalitatea de intrare n vigoare (cu pastrarea legii vechi pentru o anumita perioada, care deci va ultraactiva) este determinata de o situatie exceptionala, ntruct finalizarea lucrarilor de cadastru se va realiza diferentiat, la date diferite, avnd ca finalitate intrarea, pe baza legii, a noului sistem de carte funciara. 5. Actiunea normelor juridice n spatiu si asupra persoanelor Este de principiu faptul ca norma juridica este teritoriala si personala, n sensul ca ea actioneaza asupra teritoriului statului si asupra cetatenilor sai. n aceasta privinta, unele legi (Codul penal, spre exemplu) stabilesc principiul teritorialitatii. Norma juridica romna se aplica asupra cetatenilor sai (principiul cetateniei active). Ea are incidenta si asupra cetatenilor straini aflati pe teritoriul Romniei sau asupra apatrizilor (persoanelor fara cetatenie). n dreptul public se recunoaste stricta aplicatiune teritoriala a normelor juridice. n dreptul privat, si anume n materia regimului juridic al imobilelor, se prevede aplicarea legii romne. Ct priveste starea civila si capacitatea persoanelor, se aplica legea personala, n sensul ca persoana romna aflata n strainatate ramne supusa legii romne. n privinta persoanelor juridice, acestea au nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Daca exista sedii n mai multe state, determinant este sediul real, prin care se ntelege locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii statutare. n legatura cu forma actelor, n acest caz, are aplicabilitate legea teritoriala, potrivit regulii: locus regit actum. Teritorialitatea normei juridice nu este absoluta. n decursul istoriei, statele au dezvoltat un sistem de relatii politico-diplomatice, sistem care a impus o seama de institutii de profil, care sa serveasca scopul mentinerii climatului de cunoastere reciproca a statelor, de respect si buna conlucrare. n atare conditii a aparut si exceptia extrateritorialitatii. Exceptia extrateritorialitatii priveste sediul misiunii diplomatice si, n parte, personalul acesteia. Aceasta exceptie consta n aceea ca asupra acestora nu au incidenta normele juridice nationale. O ultima problema care priveste actiunea asupra persoanelor a normei juridice se refera la regimul juridic al strainilor. Notiunea de strain desemneaza persoana care, aflata pe teritoriul unui stat, are cetatenia altui stat sau este lipsita de cetatenie (apatrid). Sunt cunoscute trei forme de reglementare, de catre state, a regimului juridic al strainilor: regimul national, regimul special si regimul ce rezulta din clauza natiunii celei mai favorizate. Regimul national consta n recunoasterea pentru straini a acelorasi drepturi de care se bucura proprii sai cetateni. Sunt recunoscute strainilor toate drepturile sociale, economice, culturale si civile, recunoscute cetatnilor statului de resedinta. Nu sunt recunoscute n general drepturi politice (de a alege si de a fi ales); strainii nu pot ocupa functii publice.
25 | P a g e

Regimul special consta n acordarea pentru straini (pentru unele categorii si n domenii de activitate determinate) a unor drepturi, nominalizate n acorduri internationale sau n legislatii nationale. Clauza natiunii celei mai favorizate este un regim consacrat n acorduri bilaterale, n temeiul caruia un stat acorda strainilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetatenilor unui stat tert, considerat ca favorizat. 5. TEHNICA ELABORRII ACTELOR NORMATIVE 1. Notiunea tehnicii juridice Datorita caracterului sau imperativ, dreptul cere o precizie si o sistematizare pe care numai perceptele intelectuale i le pot da. Prin generalizari si abstractiuni, tehnica juridica tinde la economia gndirii sau a mijloacelor. Definitie: tehnica juridica constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor, artificiilor prin care necesitatile pe care le nfatiseaza viata sociala capata forma juridica (se exprima n continutul normei de drept) si se realizeaza apoi n procesul convietuirii umane. 2. Notiunea tehnicii legislative Definitie: Tehnica legislativa este parte constitutiva a tehnicii juridice si este alcatuita dintr-un complex de metode si procedee, menite sa asigure o forma corespunzatoare continutului (substantei) reglementarilor juridice. Uneori se confunda tehnica juridica cu legiferarea (cu tehnica legislativa), printr-o reducere a sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborarii normative. Tehnica legislativa priveste, strict, construirea solutiilor normative de catre legiuitor. 3. Principiile (cerintele) legiferarii A. Principiul fundamentarii stiintifice a activitatii de elaborare a normelor juridice Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedata, n raport cu importanta si complexitatea lor, de o activitate de documentare si analiza stiintifica, pentru cunoasterea temeinica a realitatilor economico-sociale care urmeaza sa fie reglementate, a istoricului legislatiei din domeniu, precum si a reglementarilor similare din legislatia straina, cu deosebire a aceleia din Uniunea Europeana, pentru ca solutiile preconizate sa fie compatibile cu cele ale Uniunii Europene. Fundametarea stiintifica a unui proiect legislativ trebuie sa cuprinda: descrierea situatiilor de fapt ce urmeaza sa fie transformate n situatii de drept, analiza judecatilor de valoare cu privire la determinarea situatiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate si care se gasesc n contact cu judecatile de valoare din care se inspira nsasi schimbarea, determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementari, costul social al proiectatei reforme legislative, oportunitatea sa etc.

26 | P a g e

B. Principiul (cerinta) asigurarii unui raport firesc ntre dinamica si statica dreptului n general, legea reglementeaza pentru perioade lungi. n rela_iile sale cu politica, dreptul apare mai conservator, el cauta sa apere si sa asigure unitatea dintre existenta si norma, dintre fapt si valoare. Avnd un caracter organizatoric, dreptul si perfectioneaza necontenit tehnica de reglementare. Ca produs al activitatii sociale a oamenilor, prin elementele sale tehnice, dreptul poate atinge nu numai grade relativ mari de independenta, dar poate circula de la o societate la alta, dnd nastere la difuziune si la traditie. Are loc, la scara istorica, un proces de mprumut, de propagare peste timp, de contaminare juridica. Autonomia relativa a dreptului l face mai rezistent la presiunile modificatoare. Pentru acest motiv, raportul dintre dinamica si statica dreptului nu este doar o chestiune de politica juridica, el tine de nsasi ratiunea dreptului, de menirea sa sociala. C. Principiul (cerinta) corelarii sistemului actelor normative ntr-un stat, actele normative exista ntr-o strnsa legatura unele cu altele. Sistemul actelor normative (sistemul legislatiei sau sistemul legislativ) implica legaturi multiple ntre partile care-l compun. Diversele categorii de acte normative legi, decrete, hotarri, decizii actioneaza, n reglementarea raporturilor sociale, n cadrul unui proces caracterizat printr-o acuta interferenta. n momentul edictarii actelor normative legiuitorul va trebui sa tina cont de existenta acestor corelatii, sa ia n calcul totalitatea implicatiilor unei noi reglementari, modificarile normative subsecvente etc. D. Principiul accesibilitatii si al economiei de mijloace n elaborarea normativa Cerintele principale pe care le implica realizarea acestui principiu constau n: a) alegerea formei exterioare a reglementarii; b) alegerea modalitatii reglementarii juridice; c) alegerea procedeelor de conceptualizare si a limbajului normei. a) Alegerea formei exterioare a reglementarii este o cerinta de tehnica legislativa, ntruct de forma exterioara a reglementarii depinde valoarea si forta ei juridica, pozitia sa n sistemul actelor normative, corelatia cu celelalte acte normative etc. b) Alegerea modalitatii de reglementare priveste optiunea legiuitorului n legatura cu un anumit mod de impunere a conduitei prescrise prin norma subiectelor de drept. Dupa cum stim, o regula juridica poate reglementa imperativ (prohibitiv sau onerativ) o anumita conduita, poate lasa la dispozitia partilor dintr-un raport juridic alegerea conduitei sau poate stimula subiectii n legatura cu adoptarea conduitei. Totodata, metoda reglementarii difera de la o categorie de norme la alta. c) Cerinta accesibilitatii normei de drept si cea a economiei de mijloace sunt transpuse n practica prin folosirea unor procedee de conceptualizare si a unui limbaj adecvat. Aceasta cerinta priveste n mod nemijlocit: constructia normei, cuprinderea n norma a elementelor structurale, fixarea tipului de conduita, stilul si limbajul juridic. Aceste categorii trebuie sa fie cuprinse, prin procedee specific juridice de conceptualizare, n articole concrete ale actului normativ. Conceptele, categoriile si notiunile pe care le contin normele juridice vor avea valoare att timp ct ele exprima necesitati reale sociale, trebuind a fi modificate, reformulate, n conditiile n care ele vor nceta sa corespunda acestor necesitati. O alta constructie a tehnicii juridice o constituie fictiunile si prezumtiile.

27 | P a g e

Fictiunea juridica este un procedeu de tehnica, n conformitate cu care un anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit, desi el nu a fost stabilit sau nu exista n realitate. Fictiunea pune n locul unei realitati, alta inexistenta. Spre exemplu, situatia n care o persoana este declarata incapabila permanent, desi poate sunt cazuri cnd ea este capabila, are momente de luciditate, totusi printr-o fictiune interzisul este socotit permanent incapabil. Copilul conceput este socotit ca deja nascut, el fiind subiect de drept, ct priveste drepturile sale. Prezumtiile sunt, la rndul lor, procedee tehnice pe care legiuitorul le utilizeaza n constructiile juridice. n anumite situatii, legiuitorul presupune ca ceva, fara a fi fost dovedit, exista cu adevarat. Spre exemplu, prezumtia cunoasterii legii, cu consecinta sa: nemo censetur ignorare legem (nimeni nu se poate scuza invocnd necunoasterea legii); prezumtia de paternitate, potrivit careia copilul are ca tata prezumat pe sotul mamei, etc. Un alt aspect care priveste cerinta accesibilitatii normei juridice este stilul si limbajul acesteia. Limbajul juridic este, prin excelenta, un limbaj specializat, institutionalizat. Textul normei juridice trebuie sa se caracterizeze prin maxima claritate, precizie, concizie si caracter stereotip. 4. Partile constitutive ale actului normativ Un act normativ este compus, de regula, din urmatoarele parti: expunerea de motive, titlul actului normativ, preambulul si formula introductiva, dispozitii sau principii generale, dispozitii de continut, dispozitii finale si tranzitorii. Expunerea de motive contine o prezentare succinta a actului normativ, a conditiilor care au impus aparitia acestuia, a finalitatilor urmarite prin adoptarea respectivului act normativ. Titlul actului normativ este elementul sau de identificare. El trebuie sa fie scurt si sugestiv (sa exprime cu claritate continutul actului normativ). Preambulul actului normativ constituie o introducere, o punere n tema a subiectilor n legatura cu motivatia social-politica a interventiei legiuitorului. Formula introductiva cuprinde temeiul constitutional sau legal al reglementarii. Dispozitiile generale cuprind prevederile prin care se determina obiectul, scopul, sfera relatiilor ce se reglementeaza, definirea unor notiuni etc. Dispozitiile de continut formeaza, propriu-zis, continutul actului normativ. n aceasta parte sunt cuprinse regulile ce stabilesc drepturi si obligatii, se stipuleaza un anumit comportament, sunt reglementate urmarile nefavorabile, n cazul nerespectarii conduitei impuse. Dispozitiile finale si tranzitorii cuprind prevederi n legatura cu: punerea n aplicare a reglementarii, intrarea sa n vigoare, relatiile cu reglementarile preexistente etc. 5. Elementele de structura ale actului normativ Norma juridica, cu structura sa interna, este cuprinsa n articolele actului normativ. Elementul structural al actului normativ l formeaza articolul (asa cum norma juridica alcatuieste celula de baza a dreptului). Continutul normei juridice este redat n articolele actului normativ n mod variat. Articolul, de regula, contine o dispozitie de sine-statatoare. Exista cazuri nsa cnd, n cuprinsul actului normativ, un articol contine o singura norma sau, dimpotriva, o

28 | P a g e

norma este cuprinsa n mai multe articole. Totodata, diversele componente ale structurii logice a normei juridice (ipoteza, dispozitia, sanctiunea) pot fi regasite n articole diverse. Pentru o mai buna sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa n sectiuni, capitole, titluri. Unele coduri (Codul penal, spre exemplu) sunt organizate pe parti (partea generala si partea speciala). Sectiunile, capitolele, titlurile, au denumiri care evoca pe scurt continutul prevederilor pe care le contin. 6. Tehnica sistematizarii actelor normative Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: ncorporarea si codificarea. A. ncorporarea ncorporarea este o forma inferioara (initiala) de sistematizare si priveste o simpla asezare a actelor normative, n raport de criterii exterioare cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau institutii juridice etc. O asemenea forma de sistematizare poate fi oficiala sau neoficiala. Este oficiala ncorporarea realizata de organe de drept (spre exemplu: Colectiile de legi, decrete, hotarri publicate periodic, colectii n care se mbina criteriul cronologic cu cel al fortei juridice a actului normativ). n afara acestor colectii pot sa alcatuiasca culegeri de acte normative si persoane particulare (sub forma unor ndrumare legislative). B. Codificarea Codificarea este o forma superioara de sistematizare. Ea presupune cuprinderea ntr-un cod (act normativ cu forta juridica de lege) a normelor juridice apartinnd aceleiasi ramuri de drept. Actiunea de codificare implica o bogata activitate a legiuitorului, de prelucrare complexa a ntregului material normativ, de ndepartare a normelor depasite, perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completare a lacunelor, de novatie legislativa (introducerea unor norme noi, cerute de evolutia relatiilor sociale).

UNITATEA DE NVTARE III: DREPTUL SI JUSTITIA

5. INSTITUII JUDICIARE
Justiia este inerent societii, ea reprezint una dintre cele trei clasice funcii ale statului si se realizeaz, prin instituiile sale, instituii guvernate de anumite principii, care au la baz faptul c: justiia este un serviciu public (I); diversitatea litigiilor impune o diversitate a jurisdiciilor competente, dup cum litigiile sunt ntre persoane sau ntre o persoan i stat sau ntre state (II). 1.1. Principii ale instituiilor judiciare. Teoria justiiei ca serviciu public Organizarea i funcionarea acestor instituii judiciare are la baz principii fundamentale, unele de rang constituional. Vom analiza pe rnd: 1. principiile de organizare i 2. principiile de funcionare a instituiilor judiciare. 1. Principii de organizare

29 | P a g e

Organizarea instituiilor judiciare i, implicit, a justiiei are la baz: 1. principiul separaiei, 2. principiul ierarhiei jurisdiciilor, 3. principiul independenei i al imparialitii i 4. principiul colegialitii. a. Principiul separaiei Principiul separaiei are dou coordonate, pe de o parte, separaia jurisdiciilor i pe de alt parte, separaia organelor care funcioneaz n cadrul fiecrei jurisdicii. Prima coordonat semnific separaia ntre jurisdicia de drept comun (instanele judiciare) i cea administrativ (instanele administrative). n interiorul jurisdiciei de drept comun trebuie, din nou, fcut o distincie ntre instanele civile i instanele penale (n majoritatea statelor Europei occidentale). n sistemul romnesc de drept, se aplic separaia n privina personalului judiciar, mai exact a magistrailor, n sensul c se face o distincie ntre magistraii - judectori i magistraii procurori. La noi, nu exist o separaie a jurisdiciei de drept comun de cea administrativ. b. Principiul ierarhiei jurisdiciilor

n cazul oricrui litigiu, dac una din pri este nemulumit, poate cere o nou judecare a litigiului su, la jurisdicia ierarhic superioar, exercitnd cile de atac (apel sau recurs). Ierarhizarea jurisdiciilor depinde de natura litigiului i faza procesual a litigiului. Litigiul ncepe ntotdeauna n faa jurisdiciei de prim grad (prima instan), fiind analizate elementele de fapt i de drept. mpotriva hotrrii instanei se pot exercita ci de atac, la instanele ierarhic superioare, n orice stat, n vrful ierarhiei aflndu-se Curtea de Casaie. c. Principiul independenei i al imparialitii Conform acestui principiu, fiecare are dreptul ca procesul su s fie judecat de un tribunal independent i imparial. n doctrin se afirm c independena judectorului se apreciaz nu numai n raport cu puterea politic, ci i n raport cu experii, sau chiar n raport cu propria lui persoan, n sensul de a se elibera de interese personale de orice natur. d. Principiul colegialitii Acest principiu nseamn c litigiul este soluionat de un complet de judectori (un colegiu) i nu de un judector unic. Colegialitatea arat c jurisdicia este omogen, adic instana este compus fie numai din magistrai de carier, fie numai din particulari (de exemplu, ca n Frana, tribunalele de comer). 2. Principii de funcionare n funcionarea instituiilor judiciare s-au conturat mai multe principii rezultate din necesitatea de a satisface un interes general, de fapt, principii fundamentale ale serviciului public, cum sunt: 1. principiul egalitii,
30 | P a g e

2. 3. 4.

principiul gratuitii, principiul neutralitii, principiul continuitii. a. Principiul egalitii

Principiul egalitii este un principiu de rang constituional, fiind vorba despre egalitatea n faa legii. Aici este vorba despre egalitatea n faa judectorului, principiu rezultat din Convenia european a drepturilor omului (CEDO). Egalitatea n faa instanei a dus la cristalizarea concepiei dreptului natural la un judector. b. Principiul gratuitii Are n vedere gratuitatea accesului la tribunal (serviciul public al administrrii justiiei trebuie s fie gratuit), dar i faptul c accesul la concursul personalului auxiliar de justiie trebuie s fie gratuit. Pe de alt parte, este avut n vedere i accesul gratuit la serviciile avocailor. c. Principiul neutralitii Neutralitatea trebuie analizat pe dou coordonate: o coordonat tehnic i alta, social i politic. Neutralitatea tehnic difer dup cum este vorba despre sistemul acuzatorial sau sistemul inchizitorial. n sistemul acuzatorial, rolul esenial revine prilor n administrarea probelor, ntlnindu-se sistemul probei legale. n sistemul inchizitorial, judectorul are un rol determinant n administrarea probelor, putnd lua orice msuri necesare pentru soluionarea cauzei. El are un rol activ, judecnd dup intima sa convingere. Neutralitatea social i politic a judectorului semnific faptul c judectorul trebuie s fie independent de orice intervenie politic, de presiunile sindicale, de grupurile de presiune etc. Pe de alt parte, independena nu trebuie s fie numai politic sau social, ci i fa de propria persoan. d. Principiul continuitii Continuitatea presupune o funcionare fr ntrerupere a instituiilor judiciare, deoarece continuitatea este o trstur a serviciului public al justiiei. Bineneles, judectorii au dreptul la vacan, dar fr a ntrerupe oficial pe timpul verii activitatea instanei. 1.2. Jurisdicii naionale i internaionale n aceast seciune vom analiza jurisdiciile ordinare, jurisdiciile specializate, sistemul naltelor jurisdicii: Curtea de casaie, organizare, rol, precum i un exemplu de nalt jurisdicie internaional: Curtea Internaional de Justiie de la Haga. 1. Jurisdiciile ordinare (de drept comun)

31 | P a g e

Jurisdiciile ordinare cuprind sistemul instanelor judectoreti obinuite, adic judectorii, tribunale, curi de apel. La fiecare n parte vom urmri aspecte legate de organizare, competen, compunerea i conducerea acestora. a. Judectoriile Organizare Judectoriile sunt instane fr personalitate juridic, fiind organizate n fiecare jude, dar pot exista i sedii secundare, cu activitate permanent. Ca structur intern, n cadrul lor pot fi nfiinate secii sau complete specializate, n funcie de natura litigiului, precum i pentru cauzele cu minori i familie. Competena Trebuie fcut o distincie ntre litigiile de drept privat i cele de drept penal. n materie civil, de regul, judectoriile judec n prim instan toate litigiile, n afara celor de competena altor instane. n materie penal, judectoriile judec n prim instan toate infraciunile, cu excepia celor de competena altor instane, precum i alte cazuri prevzute de lege. Compunerea Compunerea n prim instan este dominat de principiul colegialitii, principiu de la care exist excepia judectorului unic pentru cauzele privind pensii de ntreinere, rectificri i nregistrri de stare civil, popriri, ncuviinarea executrii silite, nvestirea cu formul executorie; cereri de ordonan preedinial; aciuni posesorii; procese-verbale de constatare i sancionare contravenional; somaia de plat; reabilitarea; amnistia sau graierea; percheziia i msurile preventive din timpul urmririi penale. n cazul completului format din 2 judectori, dac acetia nu ajung la un acord n privina soluiei, litigiul se va judeca n complet de divergen. Conducerea Fiecare instan este condus de un preedinte, care are i atribuii de administrare a instanei. Fiecare secie este condus de un preedinte de secie. n funcie de volumul de activitate, pe lng preedinte poate fi ales i un vicepreedinte. Conducerea este i ea fondat pe principiul colegialitii, deoarece la fiecare instan funcioneaz dou structuri colegiale: Colegiul de conducere i Adunarea general a judectorilor. b. Tribunalele Organizare Tribunalele au personalitate juridic, sunt organizate n fiecare jude. Fiecare tribunal are secii sau complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori i de familie, contencios administrativ i fiscal, conflicte de munc i asigurri sociale, maritime i fluviale sau pentru alte materii. n circumscripia tribunalelor funcioneaz mai multe judectorii. Competena Mai nti, trebuie s facem o distincie ntre tribunale ca prim instan, tribunale ca instane de apel, tribunale ca instane de recurs.

32 | P a g e

n materie civil, tribunalele judec n prim instane procesele comerciale cu o valoare de peste 1 miliard lei i procesele comerciale al cror obiect este neevaluabil n lei; procese civile cu o valoare de peste 5 miliarde lei; conflicte de munc; procese de contencios administrativ; creaie intelectual i proprietate industrial; expropriere; nulitatea sau desfacerea adopiei; erorile svrite n procesele penale; recunoaterea hotrrilor date n ri strine, precum i executarea lor silit; orice alte materii prevzute de lege n competena lor. n materie penal, judec infraciunile prevzute expres n Codul de procedur penal (omor, infraciunile svrite cu intenie care au avut ca urmare moartea unei persoane; infraciunile privind sigurana naional; splarea banilor; traficul i consumul ilicit de droguri etc.). Ca instane de apel, tribunalele judec apelurile formulate mpotriva hotrrilor pronunate de judectorii. Ca instane de recurs, judec recursurile mpotriva hotrrilor pronunate de judectorii, hotrri care nu sunt supuse apelului. Compunerea Compunerea are la baz aceleai reguli ca n cazul judectoriilor, singura precizare fiind aceea c atunci cnd se judec apeluri i recursuri, compunerea tribunalului este de 3 judectori. Conducerea Conducerea tribunalului este exercitat ca i la judectorii, de preedinte i Colegiul de conducere. Particularitatea const n faptul c preedintele tribunalului are atribuii de control ale instanelor din circumscripie. c. Curile de Apel Organizarea Curile de Apel au personalitate juridic, n circumscripia lor funcionnd mai multe tribunale. i n cadrul lor se pot nfiina secii sau complete specializate pentru aceleai categorii de litigii ca n cazul tribunalelor. Competena n prim instan, curile de apel judec litigii de contencios administrativ privind actele autoritilor centrale. n materie penal, judec infraciunile prevzute de Codul de procedur penal (printre ele, infraciunile svrite de judectorii de la judectorii i tribunale, de procurorii de la parchetele acestor instane, de notarii publici etc.). Ca instane de apel, judec apelurile mpotriva hotrrilor tribunalelor n prim instan; ca instane de recurs, judec recursurile mpotriva hotrrilor tribunalelor date n apel sau n prim instan, dar care nu sunt supuse apelului. Compunerea Compunerea urmeaz aceleai reguli ca n cazul tribunalelor. Conducerea Conducerea este exercitat de preedinte, care are calitatea de ordonator secundar de credite, de vicepreedini i de Colegiul de conducere. 2. Jurisdiciile specializate
33 | P a g e

a. Tribunalele specializate Se pot nfiina tribunale specializate pentru cauze, cum ar fi: cauze cu minori i de familie, conflicte de munc i asigurri sociale etc. Tribunalele specializate nu au personalitate juridic i pot fi create n fiecare jude. Ele preiau cauzele de competena tribunalului n domeniile n care se nfiineaz. b. Instanele militare Instanele militare sunt tribunalele militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureti, Curtea Militar de Apel Bucureti, care au statut de unitate militar. Ceea ce este specific acestor instane este faptul c pot judeca i pe teritoriul altor state militari romni, membri ai unei fore multinaionale, dac exist o convenie n baza creia pe teritoriul statului primitor s poat fi exercitat jurisdicia romn. Conducerea, n cazul celor categorii de instane, este exercitat de preedinte, vicepreedinte i de Colegiul de conducere. 3. Sistemul naltelor jurisdicii a. nalta Curte de Casaie i Justiie Organizare i rol nalta Curte de Casaie i Justiie este instana suprem a Romniei i are rolul de a asigura interpretarea i aplicarea unitar a legii de ctre celelalte instane judectoreti. Acest rol al instanei supreme este de rang constituional, fiind prevzut expres n art. 126 alin. 3 din Constituie. nalta Curte are 4 secii (civil, penal, comercial i de contencios administrativ i fiscal), 4 Complete de 5 judectori i Seciile Unite. Competena Instana suprem judec recursurile mpotriva hotrrilor curilor de apel i a altor hotrri n cazurile prevzute de lege; recursurile n interesul legii; cereri de strmutare, conflicte de competen, orice alte cereri. n materie penal, are rolul nu numai de instan de casare, ci i de prim instan, deoarece judec infraciunile date de lege exclusiv n competena sa (de regul, infraciunile svrite de demnitari, efii cultelor religioase etc.). Compunerea Completele de judecat sunt formate din 3 judectori din aceeai secie. Completul de 5 judectori este prezidat de Preedinte sau de vicepreedinte. Conducerea Se exercit de Preedinte, vicepreedinte i Colegiul de conducere. Colegiul este format din Preedinte, vicepreedinte i 9 judectori alei pentru 3 ani n adunarea general a judectorilor. n ceea ce privete Adunarea general a judectorilor, aceasta aprob raportul anual de activitate, aprob bugetul i alege doi membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii.
34 | P a g e

b. Un exemplu: Curtea Internaional de Justiie de la Haga Organizare i compunere Curtea este compus din 15 judectori, alei pentru 9 ani, pentru a sigura o continuitate a jurisprudenei. Membrii sunt alei cu majoritatea absolut de Adunarea General i Consiliul de Securitate al ONU. Competen Trebuie fcut o distincie ntre competena consultativ i competena contencioas. n cadrul competenei consultative, Curtea d avize, n acest caz fiind vorba de o simpl consultaie juridic. Competena contencioas pune problema competenei materiale i a competenei personale. n orice caz, competena unei jurisdicii internaionale trebuie acceptat de state, ea nu se impune n mod obligatoriu. Competena material cuprinde toate afacerile pe care prile i le supun. Competena personal semnific faptul c numai statele i O.N.U. pot aprea n faa Curii.

6. PROBA DREPTULUI
Pentru a nelege mai bine problema probei este necesar lmurirea: noiunii de prob, sisteme probatorii, analiza a trei aspecte majore: obiectul probei, sarcina probei i mijloacele de prob. 2.1. Notiunea de prob n aceast seciune, vom analiza definiia probei, importana probelor i clasificarea acestora. 1. Definiia probei Termenul prob provine de la latinescul probatio, respectiv probus, care nseamn bun, onest. Nu exist o unitate de opinii n privina noiunii de prob. Trebuie, n primul rnd, fcut o distincie ntre sensul noiunii de prob n dreptul privat i n dreptul penal. Dac n dreptul penal gsim o definiie legal a probei, i anume, n Codul de procedur penal, n dreptul privat, nu exist o astfel de definiie, rolul determinant revenindu-i doctrinei. n dreptul penal, proba este definit ca reprezentnd orice element de fapt care servete la constatarea existenei sau inexistenei unei infraciuni, la identificarea persoanei care a svrit-o i la cunoaterea mprejurrilor necesare pentru justa soluionare a cauzei. (art.63 alin.1 C. proc. pen.). n dreptul privat, majoritatea autorilor susin c aceast noiune comport un sens larg i un sens restrns. Sensul larg al noiunii de prob cuprinde la rndul lui, o tripl accepiune: aciunea de stabilire a existenei sau inexistenei unui fapt; mijlocul legal de dovedire a faptului pretins; rezultatul obinut prin folosirea mijloacelor de prob.
35 | P a g e

Sensul restrns comport dou accepiuni: mijloc de prob pentru dovedirea unui fapt (potrivit C. civ.: nscrisuri, martori, prezumii, mrturisirea, iar potrivit C. proc. civ.: expertiza i cercetarea la faa locului); fapt probator, adic un fapt material care a fost dovedit printr-un mijloc de prob i care servete la dovedirea altui fapt material. n concluzie, probele pot fi definite ca mijlocul de stabilire a existenei dreptului subiectiv, de prezentare n justiie a mijloacelor de prob, precum i rezultatul obinut din folosirea acestora n scopul aflrii adevrului. 2. Importana probelor Probele se afl n strns legtur cu adevrul, iar stabilirea adevrului este esenial n formarea convingerii judectorului. De altfel, importana probelor a fost reliefat nc din dreptul roman, consacrndu-se principiul idem est non esse et non probari, adic a nu avea drept sau a nu-l proba este acelai lucru. Cu toate acestea, proba i dreptul nu se confund, sunt noiuni distincte; n plus, dreptul subiectiv poate exista independent de prob. 3. Clasificarea probelor a) Dup caracterul lor originar, probele pot fi imediate (sau primare) i mediate (sau secundare). Probele imediate provin direct de la surs, dovedind adevrul fr intervenia unei persoane sau a unui fapt (declaraia unui martor ocular, un nscris original). Probele mediate sunt rezultatul unor verigi intermediare, nefiind n legtur direct cu adevrul (declaraia unui martor privitoare la un fapt relatat de un martor ocular, copia unui nscris). b) Dup legtura cu faptul ce trebuie probat, probele pot fi directe i indirecte. Probele directe dovedesc n mod nemjilocit obiectul probaiunii (n dreptul penal: flagrantul delict, reinerea unui alibi). Probele indirecte dovedesc o mprejurare ce are legtur cu obiectul probaiunii. Sunt probe indirecte: prezumiile, absena alibiului persoanei bnuite, prezena unui obiect asupra infractorului etc. c) Dup cum sunt constituite sau nu n faa organelor judiciare, probele pot judiciare i extrajudiciare. Probele judiciare sunt cele care se constituie n faa organelor judiciare (mrturisirea, declaraiile martorilor, cercetarea al faa locului, reconstituirea).

36 | P a g e

Probele extrajudiciare sunt constituite n afara organelor judiciare (nscrisul care constat existena unui contract). d) Dup natura lor, probele pot fi materiale i personale. Probele materiale dovedesc obiectul probaiunii prin intermediul unui fapt material, iar probele personale prin intermediul oamenilor. e) Probele speciale, pot fi probele n aprare (dovedesc un element n favoarea inculpatului, fie o vinovie mai redus a acestuia, o circumstan atenuant, fie chiar nevinovia lui) i probele n acuzare (se refer la stabilirea unui element care incrimineaz inculpatul, dovedind vinovia lui). f) O alt categorie de probe speciale o reprezint: probele preexistente (se refer la o mprejurare de fapt anterioar svririi infraciunii) i probele survenite (se materializeaz ntr-o fapt produs sau perceput n momentul comiterii infraciunii sau chiar ulterior). g) O alt categorie de probe speciale o reprezint: probele perfecte (arat n mod cert vinovia unei persoane) i probele imperfecte (au caracter ndoielnic, nenlturnd posibilitatea nevinoviei persoanei cercetate). 4. Sisteme probatorii Sunt consacrate dou sisteme: sistemul acuzatorial (sistemul probei morale) i sistemul inchizitorial (sistemul probei legale). Treptat s-a conturat un alt sistem, care tinde s ia locul sistemului inchizitorial, i anume, sistemul intimei convingeri a judectorului. n sistemul acuzatorial (sistemul probei morale), prile au sarcina probei i exclusivitatea iniiativei procesului. De exemplu, titularul unui drept sau al unei creane trebuie s probeze existena dreptului. Nu este stabilit nici o ierarhie ntre mijloacele de prob i instana are deplin libertate n formarea intimei sale convingeri. Aplicabil dreptului privat. Sistemul acuzatorial a cunoscut o evoluie interesant, de la rolul pasiv al judectorului, la rolul activ. n ultimul timp, locul lui a fost luat de sistemul intimei convingeri a judectorului. n sistemul inchizitorial (sistemul probei legale), administrarea probelor este lsat n sarcina instanei. Aplicabil dreptului penal sau administrativ, unde rolul procurorului sau al poliiei, precum i al instanei sunt determinante n privina probelor. Rolul probelor este stabilit precis de legiuitor, care prevede condiiile de admisibilitate a probelor i face o ierarhie a acestora.

37 | P a g e

n dreptul civil, trebuie fcut distincia ntre proba faptului juridic i proba actului juridic. Faptului juridic i se aplic sistemul probei morale sau al probei libere, iar actul juridic este supus unui regim mixt, fiindu-i aplicabil sistemul probei legale, pentru nscrisurile preconstituite, dar i sistemul probei libere, n cazul nscrisurilor nepreconstituite. n dreptul penal, din reglementarea actual a Codului de procedur penal, se observ c au fost eliminate sintagmele potrivit convingerii lor i conducndu-se dup contiina lor, de unde ar rezulta c sistemul intimei convingeri a judectorului a fost nlocuit cu sistemul probei legale. n dreptul penal, n materia probelor este un sistem hibrid. Acest sistem cuprinde sistemul probei legale, dar care permite principiul libertii probelor, i deci, sistemul probei morale sau libere sau sistemul intimei convingeri. Libertatea de apreciere a probelor potrivit intimei convingeri a judectorului nu are un caracter absolut, ci relativ, nensemnnd o excludere total a sistemului intimei convingeri, ci faptul c trebuie realizat un echilibru ntre convingerea instanei i lege, deoarece nu trebuie s se cread c intima convingere are un rol predominant. 5. Obiectul probei Vom analiza mai nti definiia obiectului probei, apoi faptele care constituie obiectul probei, faptele care nu trebuie dovedite. a. Definiia obiectului probei Trebuie s facem o distincie ntre elementele de fapt i elementele de drept, sau altfel spus, ntre fapt i drept. Elementele de fapt sunt faptele juridice i actele juridice. Elementele de drept sunt normele juridice. Constituie obiect al probaiunii numai elementele de fapt, deoarece normele juridice nu trebuie dovedite. Astfel, prin obiect al probei nelegem ansamblul de mprejurri acte i fapte juridice pentru care legea prevede producerea de consecine juridice. b. Faptele care constituie obiectul probei n dreptul civil, faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice (dolul, reaua credin a unei persoane); pozitive sau negative (acestea din urm se dovedesc prin probarea faptelor pozitive contrare. Autorii de drept civil subliniaz c faptele care constituie obiectul probei se pot clasifica i n fapte generatoare de drepturi i obligaii, fapte modificatoare, fapte extinctive de drepturi i obligaii i fapte de ineficacitate. n dreptul penal, faptele care trebuie dovedite se clasific n fapte principale (res probandae) i fapte probatorii (res probantes). Faptele principale sunt probe directe (surprinderea fptuitorului unui omor n momentul n care ia viaa victimei este un fapt principal). Faptele probatorii sunt probe indirecte i privesc mprejurri de fapt relevante pentru dovedirea faptelor principale (relaia de dumnie ntre asasin i victim, n cazul unui omor). c. Faptele care nu formeaz obiectul probei n dreptul penal, este consacrat principiul libertii probelor, n sensul c este admisibil orice prob. Cu toate acestea, exist trei categorii de fapte sau mprejurri care nu
38 | P a g e

trebuie dovedite: faptele evidente i faptele notorii; faptele necontestate i prezumiile legale. Faptele evidente i faptele notorii: o Faptele evidente sunt mprejurrile care decurg din experiena uman (nu se dovedete faptul c orice obiect cade de sus n jos, n virtutea legii gravitaiei). o Faptele notorii sunt mprejurri cunoscute de orice cetean sau de un cerc larg de persoane i care nu trebuie dovedite n faa instanei. Unii autori vorbesc de o notorietate general i de o notorietate local. Faptele necontestate de pri, n general, nu se dovedesc, dar n cazul unor mprejurri eseniale pentru soluionarea cauzei, trebuie dovedite, iar n cazul unor mprejurri neeseniale nu se dovedesc. Prezumiile legale absolute nu trebuie dovedite. De exemplu, o hotrre judectoreasc se prezum c reflect adevrul n faa unei alte instane, nemaifiind necesar dovedirea celor stabilite.

6. Sarcina probei Sarcina probei poate fi definit ca obligaia procesual a participanilor ntr-un litigiu de a dovedi mprejurrile care constituie obiectul probaiunii. Vom analiza regulile privind sarcina probei, excepiile de la aceste reguli, rsturnarea sarcinii probei i riscul probei. a. Reguli privind sarcina probei Att n dreptul civil, ct i n dreptul penal, este consacrat regula actori incumbit probatio, conform creia cel care face o afirmaie trebuie s o dovedeasc. Astfel, ntr-un proces civil, regula este c sarcina probei revine reclamantului. n schimb, n dreptul penal, trebuie fcut o distincie ntre latura penal i latura civil i o distincie ntre organele judiciare i prile n proces. n ceea ce privete latura penal, regula este c sarcina probei revine organelor judiciare i nu prilor, spre deosebire de procesul civil. n privina prilor, acestea nu au obligaia de a administra probe, dar prile pot propune probe i s cear administrarea lor. Latura civil a procesului penal este supus regulii actori incumbit probatio, de unde rezult c cel care exercit aciunea civil face o propunere naintea instanei i deci, trebuie s o dovedeasc. b. Excepii Excepiile se ntlnesc mai mult n dreptul civil, deoarece n procesul penal, se ntlnesc numai n privina laturii civile. n procesul civil, prtul are sarcina probei n dou situaii: dac invoc excepii, conform principiului in excipiendo reus fit actor i atunci cnd formuleaz o cerere reconvenional, situaie n care dobndete i calitatea de reclamant i trebuie s probeze ceea ce pretinde.

39 | P a g e

n dreptul penal, dac n soluionarea laturii civile, inculpatul s-ar opune exercitrii aciunii civile invocnd o excepie, atunci i revine sarcina probei, fiind aplicabil principiul in excipiendo reus fit actor. c. Rsturnarea sarcinii probei n procesul civil, n cazul prezumiilor legale relative, prtul are primul sarcina probei. Sarcina probei se rstoarn i n cazul prezumiilor legale absolute (acestea pot fi rsturnate prin mrturisire), al prezumiilor intermediare sau mixte, nu ns n cazul prezumiilor absolute irefragabile. d. Riscul probei Sarcina probei revine reclamantului, care se supune, n fapt, riscului de a nu putea dovedi adevrul i, deci, de a pierde procesul. Sarcina probei s-a modificat n riscul probei. 7. Mijloacele de prob Mijloacele de prob pot fi definite ca reprezentnd cile legale prin care se administreaz probele sau prin care se dovedete un fapt juridic. Mijloacele de prob trebuie clasificate dup cum probele sunt necontencioase sau contencioase. Probele necontencioase (preconstituite) sunt stabilite de pri n absena riscului unui litigiu, dar cu previziunea unui eventual litigiu (actul pe care prile l ntocmesc pentru a constata vnzarea-cumprarea pe care au efectuat-o). Probele contencioase sau nepreconstituite sunt cerute n cursul procesului, intervenind dup declanarea litigiului (declaraia unui martor ocular dup comiterea unui accident de circulaie etc). Probele necontencioase mai sunt denumite i probe a priori, iar cele contencioase, probe a posteriori. Probele necontencioase: nscrisurile. In cazul probelor contencioase: proba cu martori, mrturisirea, prezumiile etc.. a. Probele preconstituite sau a priori Probele preconstituite sau cu nscrisuri comport o distincie: prob literal i nscrisurile sub form electronic. 1) Proba literal Proba literal cuprinde nscrisurile care eman de la pri. Proba literal cuprinde actul autentic, nscrisul sub semntur privat, alte nscrisuri (scrisori, hrtii casnice, registre, nscrisuri specifice dreptului comercial), la fiecare categorie analiznd condiiile care trebuie ndeplinite i fora probant. i. Actul autentic Codul civil prevede c sunt nscrisuri autentice acele acte fcute cu solemnitile cerute de lege, de un funcionar public, care are dreptul de a funciona n locul unde actul s-a ncheiat. Sunt acte autentice actele notariale, actele emise de primari ca ofieri de stare civil, hotrrile judectoreti etc.
40 | P a g e

Fora probant: dac forma cerut de lege este ad validitatem, actul autentic probeaz valabilitatea operaiunii juridice ncheiate. El face dovada pn la nscrierea n fals, n privina constatrilor personale ale agentului instrumentator i pn la proba contrar n privina celorlalte meniuni, fiind opozabil erga omnes. De asemenea, adeseori, se bucur de for executorie. ii. nscrisul sub semntur privat Actul privat sau sub semntur privat este actul redactat de particulari, fie de pri, fie de un mandatar, fiind semnat de acestea. Fora probant: Spre deosebire de actul autentic, actul sub semntur privat nu se bucur de prezumia de autenticitate, avnd putere probatorie doar dac semntura este recunoscut sau verificat n justiie. Dac este contestat, se ncepe procedura verificrii de scripte. La fel, data unui astfel de act trebuie recunoscut voluntar sau, la nevoie, poate fi supus i ea procedurii verificrii de scripte. Alte nscrisuri Copiile Trebuie fcut distincie intre copiile actelor autentice sau copiile actelor sub semntur privat. n cazul actelor autentice, copia legalizat a acestora nu poate proba dect despre ceea ce cuprinde originalul. n cazul actelor sub semntur privat, dac pe copii se afl o semntur original, aceste copii se numesc acte recognitive i care se opun actelor primordiale, care sunt originale. Scrisorile Scrisorile pot reprezenta o mrturisire extrajudiciar dac ele conin recunoaterea unui drept contestat, pot avea i valoarea unei prezumii sau constitui un nceput de dovad scris. Registrele, hrtiile casnice Registrele i, n general, hrtiile casnice cuprind note, nsemnri ale particularilor; pot ajuta la proba cstoriei, naterii sau decesului unei persoane, avnd valoarea unei mrturisiri extrajudiciare. Cele mai importante nscrisuri sunt procesele-verbale. Procesele-verbale se clasific n procese-verbale probatorii pe fondul cauzei (cele prin care se constat infraciunile) i procese-verbale de efectuare a unor acte procedurale (percheziie, ridicarea unor obiecte). Procesele-verbale pot fi asimilate cu actele autentice. n ceea ce privete fora probant, procesele-verbale, ca i celelalte mijloace de prob nu au valoare probatore dinainte stabilit, neavnd o poziie superioar n sistemul probelor, dei se aseamn actelor autentice din dreptul civil. 2) nscrisurile sub form electronic Apreciem c nscrierile pe suport informatic se asimileaz nscrisurilor sub form electronic, astfel c vom utiliza aceast ultim denumire. nscrisul n form electronic este definit ca reprezentnd o colecie de date n form electronic ntre care exist relaii logice i funcionale i care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaie inteligibil, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.
41 | P a g e

iii.

Fora probant: Din dispoziiile legii rezult c nscrisul n form electronic cruia i s-a ncorporat, ataat sau asociat o semntur electronic extins este asimilat n privina condiiilor i efectelor, cu nscrisul sub semntur privat. nscrisul cruia i s-a ncorporat, ataat sau asociat o semntur electronic are aceleai efecte ca actul autentic ntre cei care lau subscris i ntre cei care le reprezint drepturile. Acelasi lucru este valabil si in cazul n care este cerut forma scris a unui act juridic, fie ad probationem, fie ad validitatem. b. Probele a posteriori Vom analiza proba testimonial, mrturisirea, prezumiile i alte mijloace de prob. 1) Proba testimonial sau proba cu martori Mrturia este declaraia unei persoane despre fapte pe care le-a cunoscut personal. Fora probant: Mrturia este lsat la libera apreciere a judectorului, neavnd importan faptul c mrturia este fcut doar de o singur persoan i nu de mai muli martori. n situaia n care sunt mai multe mrturii, judectorul poate reine doar una singur, dac apreciaz c este sincer. Este admisibil proba cu martori a faptelor juridice stricto sensu. n privina actelor juridice, exist dou interdicii: nu pot fi dovedite cu martori actele juridice cu o valoare mai mare dect cea prevzut de lege; nu se poate dovedi cu martori mpotriva sau peste cuprinsul unui nscris. n dreptul penal, proba cu martori constituie regula. Orice persoan poate fi ascultat ca martor, dar exist i anumite excepii. Astfel, nu pot fi ascultate ca martor persoanele obligate s pstreze secretul profesional, partea vtmat, partea civil. Mai exist o categorie de persoane care nu pot fi obligate s depun ca martor i anume, soul sau rudele apropiate al nvinuitului sau inculpatului. Declaraiile martorilor au aceeai for probant ca orice mijloc de prob. Pe lng declaraiile martorilor, mai sunt mijloace de prob i declaraiile prilor. 2) Mrturisirea Mrturisirea este definit n doctrin ca fiind recunoaterea de ctre o parte a unui fapt pe care partea potrivnic i ntemeiaz o pretenie sau o aprare i care este de natur s produc mpotriva autorului ei consecine juridice. Mrturisirea poate fi extrajudiciar (n afara procesului) sau judiciar (n cadrul procesului), fiind consacrat principiul indivizibilitii mrturisirii judiciare, conform cruia mrturisirea se reine n ntregime mpotriva celui care a fcut-o i nu pro parte. De asemenea, mrturisirea este supus principiului irevocabilitii, cu o excepie, atunci cnd autorul ei poate s o revoce dac probeaz c a fcut-o din eroare. 3) Prezumiile Prezumiile sunt presupuneri pornind de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Pot fi legale sau simple.

42 | P a g e

Prezumiile legale sunt cele reglementate expres de lege, care la rndul lor pot fi absolute (mpotriva crora nu este admis proba contrar) i relative (se admite proba contrar). Sunt prezumii absolute: puterea de lucru judecat, prezumia de fraud n baza creia se anuleaz cesiunea unui drept litigios ctre un judector, procuror, avocat. Sunt prezumii simple prezumia bunei credine, prezumia c debitorul s-a obligat pentru suma cea mai mic etc. Prezumiile simple nu sunt prevzute de lege, fiind fcute de judector. 4) Alte mijloace de prob Interceptrile i nregistrrile audio sau video Acest mijloc este prevzut n cazul infraciunilor contra siguranei naionale, infraciunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, splare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, infraciunilor de corupie sau al altor infraciuni sau al infraciunilor care se comit prin comunicare telefonic sau alte mijloace de telecomunicaii. Autorizarea se d pentru durata nregistrrii, maximum pentru 30 de zile, putndu-se prelungi, dar nu mai mult de 4 luni. n caz de urgen, procurorul poate dispune interceptarea i nregistrarea convorbirilor, dar este obligat s ntiineze instana n cel mult 24 de ore. Instana trebuie s se pronune n 24 de ore. Interceptarea i nregistrarea convorbirilor pot fi fcute i la cererea prii vtmate, fiind ns, necesar autorizarea instanei. Constatrile tehnico-tiinifice i medico-legale Sunt ntlnite n dreptul procesual penal. n anumite situaii de urgen, n care exist pericolul dispariiei unor probe, se poate apela la un specialist care s efectueze o constatare tehnicotiinific (n cazul accidentelor de circulaie, al infraciunilor contra proteciei muncii). Specialistul va ntocmi un raport i acesta este, de fapt, mijloc de prob. Raportul trebuie s se limiteze la rezolvarea problemei de specialitate. n privina constatrilor medico-legale, sunt enumerate cazurile n care aceste constatri se pot efectua: moarte violent, moarte suspect, atunci cnd este necesar o examinare corporal a nvinuitului sau prii vtmate pentru constatarea urmelor infraciunii. Constatrile medico-legale se concretizeaz ntr-un raport => mijloc de prob. Fora probant: constatrile tehnico-tiinifice i medico-legale sunt supuse principiului coroborrii probelor, neavnd o preeminen asupra celorlalte probe. Expertiza Expertiza sau raportul de expertiz constituie mijloc de prob att n dreptul penal, ct i n dreptul civil. Expertiza poate fi obligatorie sau facultativ. Codul de procedur penal reglementeaz cazurile n care expertiza este obligatorie: n cazul svririi unui omor grav, cnd se va efectua o expertiz psihiatric; n cazul n care exist ndoieli cu privire la starea psihic a nvinuitului sau inculpatului. Expertiza facultativ poate fi dispus fie de pri, la cerere, fie de ctre organele judiciare, atunci cnd acestea consider c este necesar. Expertiza mai poate fi: criminalistic, medico-legal, psihiatric, tehnic;
43 | P a g e

Expertiza mai poate fi: simpl (de un specialist dintr-un singur domeniu de activitate) sau complex (cunotine din mai multe domenii). De asemenea, poate fi: oficial (expertul este numit de organele judiciare i controlat de acesta); contradictorie (experii sunt numii att de pri ct i de organele judiciare); supravegheat (prile pot desemna un specialist care are rolul de a controla modul de efectuare a expertizei). Raportul de expertiz cuprinde partea introductiv, descrierea expertizei i concluziile. Poate exista si opinie separata. Fora probant: nici raportul de expertiz nu are o preeminen asupra altor probe, avnd o valoare probatorie egal cu ele. Expertiza este ntlnit i n dreptul civil (fara a fi reglementat expres in Codul de Procedura Civila). Atunci cnd pentru lmurirea unor mprejurri de fapt este necesar opinia unor specialiti, instana poate numi unul sau trei experi care s efectueze o expertiz. Apreciem, ns, c structura este trihotomic, aa cum se ntlnete n dreptul penal. Prezentarea scriptelor n comparaie Codul de procedur penal prevede c n cazul infraciunilor de fals n nscrisuri, organul de urmrire penal sau instana pot dispune prezentarea scriptelor de comparaie.Scriptele de comparaie trebuie vizate de organul de urmrire penal ori de preedintele completului de judecat i semnate de cel care le prezint. Probele materiale Sau mijloace materiale de prob, fiind ntlnite i n dreptul penal, ct i n dreptul civil (CPC nu le reglementeaz expres). Constituie probe materiale: nscrisurile, planurile, fotografiile, schiele. Probele materiale nu pot fi nlocuite, verificarea lor se face fie printr-o cercetare la faa locului, fie printr-o expertiz. Codul de procedur penal reglementeaz probele materiale. Astfel, obiectele pe care se gsesc urme ale faptei svrite, dar i alte obiecte care ajut la aflarea adevrului sunt considerate mijloace materiale de prob. Obiectele care au fost folosite la comiterea unei infraciuni sau au fost destinate s foloseasc la svrirea ei, precum i cele care sunt rezultatul ei constituie corpuri delicte. For probant: mijloacele materiale de prob sau probele materiale pot avea valoarea fie de probe directe, fie de probe indirecte. Cercetarea la faa locului n dreptul penal este considerat un act procedural, un procedeu de ridicare a mijloacelor de prob i nu un mijloc de prob. Aceast activitate se efectueaz atunci cnd trebuie s se analizeze urmele infraciunii, mprejurrile n care a fost comis fapta i poate implica i ridicarea unor obiecte sau nscrisuri. i n dreptul civil, cercetarea la faa locului este calificat act procedural, nefiind considerat mijloc de prob. Constituie mijloc de prob bunul imobil sau mobil care face obiectul cercetrii la faa locului i nu cercetarea n sine. n concluzie, att n dreptul civil, ct i n dreptul penal exist anumite condiii generale care trebuie ndeplinite. n primul rnd, proba trebuie s fie legal, adic prevzut de lege, fie c este de drept substanial, fie de drept procesual.
44 | P a g e

n al doilea rnd, proba trebuie s fie verosimil, adic ceea ce se urmrete a fi dovedit s fie demn de crezare. n al treilea rnd, proba trebuie s fie pertinent, adic obiectul probei s aib legtur cu cauza. n fine, proba trebuie s fie concludent, adic ceea ce se dovedete s duc la dezlegarea pricinii, la soluionarea cauzei.

UNITATEA DE NVTARE IV: MANIFESTAREA FENOMENULUI JURIDIC N SOCIETATE

3.1. REALIZAREA DREPTULUI
1. Conceptul realizarii dreptului Realizarea dreptului nseamn traducerea n viata a prevederilor cuprinse n normele de drept, ceea ce implica participarea unor subiecte multiple (cetateni, organe de stat, organizatii nestatale), iar pe de alt parte, presupune posibilitatea, recunoscuta unor organe de stat, de a actiona n domeniul asigurarii mijloacelor de restabilire a ordinii de drept, n conditiile savrsirii unor fapte ce nesocotesc prevederile legale. Definiie: realizarea dreptului reprezint procesul transpunerii n viata a continutului normelor juridice, n cadrul caruia oamenii, ca subiecte de drept, respecta si executa dispozitii normative, iar organele de stat aplica dreptul, n temeiul competentei lor.

45 | P a g e

2. Formele realizarii dreptului Realizarea dreptului mbraca doua mari forme: realizarea dreptului prin respectarea si executarea dispozitiilor legale de catre cetateni si realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre organele de stat si alte organisme sociale. a. Realizarea dreptului prin activitatea de executare si respectare a legilor Edictat n vederea disciplinarii conduitelor umane n relatii sociale determinate, dreptul ofera oamenilor modele de comportament, construieste tipologii subordonate unor scopuri practice. Dreptul are n vedere omul ca fiinta sociala, omul n relatie cu semenii sai, omul care actioneaza ntr-o structura de relatii social-istorice. Reglementarea juridica nteleasa ca o totalitate de forme de influentare a conduitei oamenilor, de orientare a acestora pe fagasuri utile si convenabile convietuirii umane se structureaza n directa legatura cu pozitia individului n societate si cu interesul structurilor politice si sociale. Subordonarea conduitei individuale fata de conduita tip continuta n normele de drept, subordonare ce se concretizeaza fie in acte de respectare a legii, fie n acte de executare a prescriptiilor juridice devine, n acest cadru, o forma importanta de realizare a dreptului. Am nteles sa caracterizam dreptul, ca factor de programe a libertatii de actiune a omului. Pentru ca dreptul sa fie respectat de catre cetatean, acesta trebuie sa cunoasca regulile sale, iar statul trebuie sa ia masurile necesare de popularizare a actelor normative. Trasaturi ale realizarii dreptului: i. conformarea fata de dispozitiile normative (dispozitii cu caracter imperativ sau permisiv); ii. conformarea fata de dispozitiile normative este rezultatul direct al actiunii mai multor factori, cum ar fi: continutul dreptului, acceptarea legii de catre societate, ridicarea gradului vietii materiale si spirituale a oamenilor, sporirea nivelului de cunostinte si perfectionarea instructiei scolare etc; iii. aceasta forma de realizare a dreptului declanseaza un numar imens de situatii juridice la care participa categoria cea mai mare de subiecti: cetatenii sau diferite organizatii sociale; iv. dpdv al tehnicii juridice, activitatile implicate n realizarea acestei forme sunt relativ mai simple => fara ncheierea unui act scris, fara ndeplinirea unor conditii de forma sau de fond speciale; v. sunt compatibile si cu realizarea prin crearea si desfasurarea unor raporturi juridice, n care drepturile si ndatoririle participantilor se concretizeaza n legaturi juridice statornicite prin normele de drept din cele mai diferite ramuri ale sistemului juridic; vi. prin conformarea fata de dispozitiile normative, cetatenii si valorifica drepturile subiective, cu luarea n consideratie si a obligatiilor care le incumba. b. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre autoritatile statului (aplicarea dreptului) Dreptul este realizat si prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise de autoritatile statului n conformitate cu competenta rezervata lor prin lege. Aceasta forma este denumita ndeobste aplicarea dreptului. n realizarea sarcinilor si a functiilor statului, organele acestuia apeleaza foarte adesea la formele juridice.

46 | P a g e

Definiie: aplicarea dreptului consta n elaborarea si realizarea unui sistem de actiuni statale, n vederea transpunerii n practica a dispozitiilor si a sanctiunilor normelor de drept. Aplicarea dreptului este nemijlocit legata de nasterea si desfasurarea legaturilor juridice sub forma unor raporturi de drept n care un subiect este totdeauna un organ al statului care-si exercita prerogativele potrivit cu competenta ce-i este rezervata prin lege. n aceasta lumina, raportul juridic apare ca fiind mijlocul cel mai raspndit si eficient de realizare a normei de drept. Aplicnd dreptul, organele de stat se manifesta ca purtatoare a atributelor puterii de stat ; actele lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret. Prin intermediul lor sunt concretizate, n limita competentei ce le este repartizata prin normele juridice, drepturile si obligatiile unor subiecti n cadrul raporturilor juridice determinate. De asemenea, prin emiterea actelor de aplicare, organele statului stabilesc masuri de sanctionare a celor care resocotesc obligatiile care le revin. Spre exemplu: activitatea de aplicare a dreptului se poate exprima n actul de impunere eliberat de un organ financiar asupra unui subiect impozabil, ntr-o decizie administrativa, n conferirea unei distinctii, n solutionarea unei cauze prin dezbaterea sa n fata unei instante de judecata etc. Aplicarea dreptului se realizeaza n baza legilor si a celorlalte acte normative care compun sistemul juridic. Bazndu-se pe actul normativ si nu pe vointa subiectiva a organului de stat care-l elaboreaza, actul de aplicare are aceeasi esenta ca actul normativ. Aplicarea dreptului da expresie unei anumite competente a organelor de stat, competenta determinata de lege si care desemneaza atributiile organelor de stat si limitele exercitarii acestora. Activitatea normativa se deosebeste de activitatea de aplicarea a dreptului prin trasaturi de continut si forma: i. Activitatea de creatie n domeniul dreptului este rezervata doar unor categorii de organe ale statului. Nimic nu se opune ca un organ care elaboreaza un act normativ sa poata elabora si acte de aplicare (a majori ad minus). Daca activitatea normativa este strict reglementata n competenta unor organe ale statului, activitatea de aplicare poate fi realizata de orice organ al statului si, n limite determinate, chiar si de oganizatii nestatale. Spre deosebire de actele normative care au un caracter general, impersonal, tipic, injonctiv si irefragabil, actele de aplicare a dreptului sunt individuale, concretdeterminate. Scopul actului de aplicare este determinat de actul normativ. Activitatea de elaborare normativa este subordonata unor reguli metodologice de tehnica legislativa. Actele de aplicare a dreptului sunt elaborate n mod foarte diferit de la o ramura la alta si chiar n cadrul aceleiasi ramuri de drept de la o institutie la alta. Diferenta dintre actul normativ si actul de aplicare l reprezinta: continutul diferit, scopul si finalitatea deosebita ale celor doua categorii de acte. Actul normativ functioneaza impersonal si difuz, actionnd continuu pna la scoaterea sa din vigoare, in timp ce actul de aplicare a dreptului si epuizeaza efectele n momentul adoptarii sale de catre organul abilitat. ntr-adevar, din momentul n care o instanta de judecata (spre exemplu) solutioneaza o cauza si pronunta hotarrea, ea se deznvesteste de cauza respectiva. Solutionarea cauzei priveste doar partile participante n procesul respectiv. Actele de aplicare apar totdeauna prin vointa unilaterala a unui organ al statului. Data fiind importanta deosebita a reglementarii juridice a relatiilor sociale, exista reguli precise privind intrarea n vigoare, principiile de activitate si iesirea din vigoare a normei
47 | P a g e

ii.

iii.

iv. v.

vi. vii.

viii.

juridice. n principiu, orice norma de drept intra n vigoare la data publicarii sale (sau la 3 zile sau la o data ulterioara expres prevazuta) si actioneaza pna la scoaterea din vigoare. In schimb, actul de aplicare devine obligatoriu, n principiu, din momentul comunicarii lui partilor interesate. Controlul legalitatii actului de aplicare poate fi un control ierarhic sau un control judecatoresc. Spre deosebire de controlul legalitatii actelor de aplicare, controlul legalitatii actelor normative cunoaste un sistem de garantii specifice (controlul parlamentar sau controlul judecatoresc). c. Fazele procesului de aplicare a dreptului

Aplicarea dreptului cunoaste urmatoarele faze: 1. stabilirea starii de fapt; 2. alegerea normei de drept; 3. interpretarea normelor juridice; 4. elaborarea actului de aplicare. Acest proces este un proces unitar, pentru acest motiv este foarte greu sa se stabileasca o distinctie neta ntre aceste faze sau o ordine stricta a desfasurarii lor. Aceste faze se ntrepatrund si se conditioneaza reciproc. i. Stabilirea starii de fapt implica un demers riguros pentru cunoasterea minutioasa si n profunzime a circumstantelor cauzei respective. Cercetarea mprejurarilor faptei constituie elementul de baza, care asigura actului de aplicare caracter temeinic. n procesul concret al aplicarii dreptului, organele de stat iau cunostinta de numeroase aspecte ce caracterizeaza si definesc cadrul fizic natural, precum si ambianta social-politica si ideologica n care normele juridice actioneaza. Verificarea si clarificarea circumstantelor cauzei sunt facute de catre organul de aplicare numai n lumina ipotezei unei norme juridice. Organele de aplicare vor lamuri att mprejurarile concrete datorate actiunilor, oamenilor, ct si consecinte ale unor evenimente, de producerea carora legea leaga efecte juridice. Este evident faptul ca stabilirea starii de fapt difera de la un act de aplicare la altul. Alegerea normei de drept. n aceasta a doua faza a procesului de aplicare, organele de aplicare procedeaza la critica normei, la selectionarea normei juridice, n vederea calificarii juridice exacte a starii de fapt stabilite. Corecta ncadrare juridica a acestei stari de fapt confera actului de aplicare trasaturi de legalitate. Interpretarea normelor juridice consta n operatiuni de lamurire si concretizare a continutului regulii de drept cuprinsa n norma ce urmeaza a crmui raportul respectiv. Interpretarea juridica este o conditie de mare importanta a unei corecte aplicari a dreptului. Elaborarea si emiterea actului de aplicare, constituie ultimul moment al procesului de aplicare a dreptului. Elaborarea actului de aplicare si emiterea sa reprezinta rezultatul unui demers rational si al unei manifestari de vointa a organului de stat, n vederea satisfacerii unor exigente ale normelor de drept. Att demersul rational (ntelegerea circumstantelor), ct si manifestarea de vointa (ncadrarea mprejurarilor ntr-o norma de drept, calificarea juridica a acestora) sunt realizate n baza legii si n vederea aplicarii sale la un caz concret.
48 | P a g e

ii.

iii.

iv.

3.2. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1. Notiunea si ratiunea interpretarii normelor juridice Necesitatea interpretarii este justificata de faptul ca, n procesul aplicarii dreptului, organul de aplicare (judecatorul, organul administrativ, etc.) trebuie sa clarifice cu toata precizia textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acesteia n raport de o anumita situatie de fapt. El are totdeauna n fata un sistem de norme cu caracter general si impersonal, din care trebuie sa selectioneze pe cea care se aplica n cazul concret (un caz particular si individual). Organul de aplicare este obligat sa constate sensul normei de drept. Analiza textului legii ridica problema mai larga a sistemelor de semnificatii, sistemul comun al limbajului. Abordnd notiunea interpretarii normelor juridice este necesar sa revenim la sublinierea necesitatii interpretarii. Se impune precizarea ca privim interpretarea ca un moment al aplicarii dreptului. Se utilizeaza sintagma: interpretarea normei juridice si nu interpretarea dreptului. Ca moment al aplicarii normei juridice la cazuri concrete, interpretarea este necesara pentru a clarifica si a limpezi sensul exact al normei, pentru a defini, cu toata precizia, vointa legiuitorului. Interpretul trebuie sa explice norma n contextul social n care ea actioneaza, utiliznd o metodologie adecvata de interpretare, identificand partile componente ale normei de drept (structura sa logica), n scopul stabilirii cmpului de aplicabilitate si a finalitatii normei. 2. Felurile (genurile) interpretrii normelor juridice n teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifica in: 1. interpretare oficiala si 2. interpretare neoficiala. Interpretarea oficiala este obligatorie si ea mai poarta denumirea de interpretare cu forta juridica. Interpretarea neoficiala mai poarta denumirea de interpretare doctrinara, fiind facultativa, fara forta juridica. Interpretarea oficiala este realizata de catre organe de stat care au atributii fie n procesul elaborarii normelor juridice, fie n procesul aplicarii normelor juridice. Atunci cnd organul emitent si interpreteaza propriul act, aceasta interpretare poarta denumirea de interpretare autentica, interpretare legala sau generala, actul normativ interpretativ facand corp comun cu actul interpretat (aplicndu-se, deci, retroactiv). n sensul cuprinderii interpretarii n chiar procesul aplicarii (ca faza distincta a acestui proces) se nscrie interpretarea cazuala, realizata de instantele judecatoresti (interpretarea judiciara) sau de organele administratiei. Organul de aplicare, avnd de solutionat o cauza, dupa ce stabileste cu maxima atentie circumstantele cauzei, califica juridic cauza si, n vederea emiterii actului de aplicare (o hotarre judecatoreasca sau un act administrativ), procedeaza la interpretarea normei juridice selectionate, pentru a emite un act de aplicare legal. Interpretarea data are forta juridica (este obligatorie) pentru cauza respectiva si fata de participantii la aceasta cauza.
49 | P a g e

Interpretarea neoficiala, poarta si denumirea de interpretare doctrinara, ntruct ea este cuprinsa, de obicei, n operele stiintifice (n doctrina). Interpretarea neoficiala nu are forta juridica, ea este facultativa. 3. Metodele interpretarii normelor juridice Se admite existenta urmatoarelor metode: gramaticala, istorica, sistematica, logica. a. Metoda gramaticala Metoda gramaticala are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins n norma juridica prin analiza gramaticala (sintactica si morfologica) a textului normei juridice. Interpretul va stabili sensul cuvintelor si modul de folosire a acestora n text. Interpretarea gramaticala priveste textul legii, text care ridica problema mai larga a sistemului de semnificatii. n interpretarea gramaticala, organul de aplicare urmareste si modul de mbinare a cuvintelor n propozitii si fraze, precum si sensul unor conjunctii. Spre exemplu, o anumita concluzie trage interpretul din faptul ca n textul normei juridice legiuitorul utilizeaza conjunctia si, o alta concluzie daca legea foloseste conjunctia sau. Daca textul spune ca o fapta se pedepseste cu nchisoare de la .... la .... si confiscarea averii, ori ca o fapta se pedepseste cu nchisoare sau amenda penala. Vom fi, ntr-un asemenea caz, n fata unei pedepse cumulative sau a unei pedepse alternative. b. Metoda sistematica Metoda sistematica priveste modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin ncadrarea sa n economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia altor acte normative. Norma juridica nu exista izolat, rupta de alte norme juridice. Ea este parte componenta a unui sistem a unei institutii, a unei ramuri si deci a sistemului de drept. Caracteristica fundamentala a sistemului de drept consta n faptul ca el exista prin fidelitate fata de propriile norme. Partile sale componente se afla ntr-o stare de acuta interferenta si nu n stare de indiferenta. De aceea, vointa legiuitorului (sensul legii) poate fi stabilita, n multe situatii, printr-o interpretare sistematica. c. Metoda istorica Metoda istorica urmareste sa explice ntelesul normei juridice prin luarea n consideratie a ceea ce se cheama occasio legis, mprejurarile social-juridice care au stat la baza elaborarii si a adoptarii legii. Nu este suficient ca fiecare norma sa fie nteleasa ca parte ntr-un ansamblu sistematic, este, de multe ori, necesar ca interpretul sa recurga la traditia istorica. El va apela la documente, va cerceta lucrarile preparatorii ale actului normativ, expunerile de motive, interpelarile, amendamentele propuse, interventiile cu ocazia dezbaterii actului normativ, reactiile din presa vremii etc. Se poate recurge la compararea reglementarii actuale cu reglementarile anterioare n materie.
50 | P a g e

d. Metoda logica Metoda logica este cel mai larg ntlnit procedeu de interpretare a normei juridice. Ea implica aprecieri rationale, realizate prin operatiuni de generalizare, de analiza logica a textului normei juridice, de analogie, prin aplicarea legilor logicii formale. Organul de aplicare se foloseste de o serie de argumente ale logicii formale: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc. i. ii. Reducerea la absurd ad absurdum nseamna stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. Per a contrario se bazeaza pe legea logica a tertului exclus (tertium non datur). Acest argument pleaca de la premisa ca n cazul notiunilor contradictorii care se neaga una pe alta, doar una poate fi adevarata, cealalta este falsa, o a treia posibilitate nu exista. A majori ad minus (cine poate mai mult poate si mai putin) este o inferenta silogistica. A minori ad majus care nsoteste argumentul a majori ad minus si care semnifica faptul ca daca legea interzice mai putin, ea interzice implicit si mai mult. Acest argument este, ntr-un fel, opus primului, el presupunnd pornirea de la o norma referitoare la un caz special (o prohibitie, de exemplu) la un caz general. A fortiori consta n aceea ca ratiunea aplicarii unei norme este si mai puternica ntr-o alta ipoteza dect aceea indicata expres n norma respectiva. A pari se ntemeiaza pe rationamentul ca pentru situatii identice sa se pronunte solutii identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Deducerea unei reguli pe cale de analogie. e. Analogia Atunci cnd organul de aplicare nu gaseste o norma corespunzatoare, el face apel fie la o norma asemanatoare (analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris). Codul civil romn obliga pe judecator sa se pronunte si atunci cnd legea este neclara sau tace. Atunci cnd reglementarea este neclara sau lipseste, judecatorul va cauta n alte norme pentru a gasi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispozitia asemanatoare). Mai complicata este situatia cnd el nu gaseste o asemenea reglementare n nici o norma. El va solutiona pe baza principiilor de drept. Aplicarea dreptului prin analogie are la baza constatarea unei lacune a legii, fapt ce obliga pe judecator, n dreptul privat, sa solutioneze cauza prin aplicarea fie a unei dispozitii asemanatoare, fie prin apelul la principiile dreptului. n dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscuta. Aici functioneaza principiul legalitatii incriminarii (nullum crimen sine lege) si principiul legalitatii pedepsei (nulla poena sine lege). Aceste principii nu-i permit judecatorului sa declare noi fapte ca infractiuni si nici sa stabileasca alte pedepse, dect cele prevazute expres de legea penala. 4. Rezultatele (limitele) interpretarii normelor juridice Din punctul de vedere al rezultatelor interpretarii normelor juridice, interpretarea poate fi: literala, extensiva sau restrictiva.

iii. iv.

v. vi.

51 | P a g e

i.

Interpretarea literala (ad litteram sau interpretatio declarativa) se realizeaza atunci cnd organul de aplicare constata ca textul normei juridice se muleaza continutului raporturilor sociale pe care le reglementeaza. Organul de aplicare poate ajunge nsa si la concluzia ca textul normei juridice este mai larg sau, dimpotriva, mai restrns, dect sfera relatiilor sociale ce cad sub incidenta de reglementare a acesteia: interpretare restrictiva (interpretatio restrictiva) sau o interpretare extinctiva (interpretatio extensiva). Interpretarea extinctiva se realizeaza, n realitate, pe baza unui rationament analogic. Interpretarea extensiva = analogia.

ii.

3.3. RAPORTUL JURIDIC

1. Premisele raportului juridic Pentru ca un raport juridic sa poata aparea si sa se desfasoare este nevoie de existenta unor premise. ndeobste se considera ca aceste premise sunt: norma juridica, subiectele de drept si faptele juridice. Norma juridica si subiectele de drept sunt premise generale sau abstracte, n timp ce faptul juridic este premisa speciala sau concreta. Normele de drept definesc domeniul comportarii posibile sau datorate, n cadrul unor raporturi sociale, asupra carora statul are interesul sa actioneze ntr-un anumit fel. Ele reprezinta premisa fundamentala a nasterii unui raport juridic. Normele la care se face referire n acest caz sunt cele cu caracter si continut prohibitiv. 2. Definitia raportului juridic Definitia raportului juridic va trebui sa retina genul proxim si diferenta specifica. Genul proxim al raportului juridic l constituie relatia sociala. Raportul juridic, ca relatie sociala, face parte dintr-un sistem de legaturi, de contacte sociale care definesc individul ca fiinta sociala. Ceea ce separa raportul juridic de toate celelalte raporturi sociale l constituie faptul ca aceasta legatura sociala este reglementata de o norma specifica, de drept, si este susceptibila a fi aparata pe cale statala, prin constrngere. Definitie: raportul juridic este acea legatura sociala, reglementata de norma juridica, continnd un sistem de interactiune reciproca ntre participanti determinati, legatura ce este susceptibila a fi aparata pe calea coercitiunii statale. 3. Trsturile caracteristice ale raportului juridic a. Raportul juridic este un raport social Raportul juridic se stabileste totdeauna ntre oameni, fie ntre parteneri persoane fizice, fie ntre acestea si organele statului, sau ntre organele statului. Raportul juridic se alatura ansamblului raporturilor social- economice, politice etc. b. Raportul juridic este un raport de suprastructura

52 | P a g e

Intrnd n compozitia suprastructurii juridice, raporturile de drept suporta influenta tuturor raporturilor sociale (materiale si ideologice). Ca nucleu al ordinii sociale, dreptul este implicat n derularea relatiilor de interes hotartor pentru o buna desfasurare a raporturilor sociale. Dreptul reglementeaza raporturile politice hotartoare (raporturi apartinnd domeniului conducerii sociale), raporturi din sfera vietii familiale, culturale, raporturi care privesc apararea sociala etc. Raporturile juridice se pot manifesta ntr-un grad de interdependenta relativa fata de raporturile materiale. c. Raportul juridic este un raport volitional Fiind un raport ntre oameni, raportul juridic este un raport de vointa. Singura, vointa subiectilor este insuficienta; este nevoie ca aceasta vointa sa se exprime n conformitate cu vointa de stat. n acest cadru se releva din nou legatura organica existenta ntre norma juridica si raportul juridic. n lipsa normei juridice, raportul social nu devine juridic. Ca raport cu caracter volitional, raportul juridic este terenul pe care se ntlnesc doua vointe: vointa statala, exprimata n norma de drept, care consacra drepturile si obligatiile participantilor si vointa subiectelor. Se vorbeste despre dublul caracter volitional al raportului juridic. d. Raportul juridic este un raport valoric n raporturile juridice si gasesc concretizarea valorile esentiale ale societatii. Raporturile juridice fie cele mai numeroase, prin care se realizeaza dispozitiile normelor de drept, fie cele mai restrnse, prin care se realizeaza sanctiunea normelor de drept pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a continutului valoric al normelor de drept n planul relatiilor sociale concrete si reale. Normele juridice, ca modele valorice, si gasesc ndeobste concretizarea n raporturile juridice. e. Raportul juridic este o categorie istorica Raportul juridic va purta att n continutul sau, ct si n forma sa, amprenta vointei sociale care se exprima n norma juridica ce dirijeaza acest raport. Fiecare tip de organizare sociala genereaza raporturi juridice (ca si forme de administratie) proprii. Astfel, n dreptul privat roman sclavul era trecut n rndul bunurilor. Stapnul avea asupra sclavului dreptul de viata si de moarte. Tipul raporturilor juridice, n decursul istoriei, variaza, se schimba si se dezvolta, n legatura cu evolutia generala a societatii. 4. Subiectele raportului juridic a. Conceptul de subiect de drept Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi dect oamenii: individual, grupati n forme organizate. Statul recunoaste oamenilor o atare calitate si apara, la caz de nevoie prin constrngere, drepturile acestora n cadrul variatelor raporturi juridice. Subiectul de drept poarta amprenta tipului formelor de organizare economico-sociale n care oamenii si duc existenta.

53 | P a g e

b. Capacitatea juridica premisa a calitatii de subiect de drept Omul este subiect de drept; el participa la raporturi juridice ca titular de drepturi si obligatii n baza recunoasterii acestei calitati de catre normele de drept. Aceasta aptitudine recunoscuta de lege omului, de a avea drepturi si obligatii juridice, poarta denumirea de capacitate juridica. Legea fixeaza att momentul aparitiei capacitatii juridice, ct si ntinderea ei, volumul drepturilor si al ndatoririlor ce pot forma continutul unui raport juridic. Capacitatea juridica ne apare ca o premisa a calitatii de subiect de drept; n lipsa ei nu ar fi posibila participarea oamenilor sau a organizatiilor acestora la relatiile soiale reglementate de drept. Subiectele de drept (persoana sau organizatiile acesteia), dispunnd de capacitatea juridica, nu apar n mod automat ca purtatorii unor drepturi si obligatii concrete n raporturi juridice determinate, ci mai degraba ca titularii facultatii recunoscute de lege de a avea drepturi si obligatii n viitor. S-a conchis ca se poate realiza clasificarea capacitatii juridice n capacitatea generala si capacitate speciala. Capacitatea juridica generala este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi si obligatii juridice, n principiu, n toate raporturile juridice, fara ca legea sa conditioneze aceasta participare de ndeplinirea unor calitati. Capacitatea juridica speciala este posibilitatea recunoscuta de lege de a participa ca subiect de drept n raporturile n care trebuie ndeplinite anumite conditii (n dreptul civil subiectele colective, n dreptul administrativ organele de stat etc.). c. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice Subiectele raporturilor juridice: subiecte individuale persoana, si subiecte colective. Activitatea umana se poate desfasura sub forma unor actiuni individuale sau colective. i. Persoana, subiect de drept Omul, ca fiinta socializata, este mai mult dect o simpla entitate biologica, este persoana. Persoana - cetatenii, strainii, apatrizii - apare n raporturile juridice ca subiectul cu raza de participare cea mai larga. Cetatenii statului, n principiu, pot sa participe la toate raporturile juridice, bucurndu-se, n acest sens, de capacitatea juridica generala. Cetatenii pot intra n raporturi de drept att ntre ei, ct si cu statul, cu organele statului, cu organizatiile economice sau cu organizatiile nestatale. n dreptul intern, si anume n dreptul civil, se utilizeaza conceptul de statut personal, concept care defineste starea si capacitatea persoanei. n dreptul international privat, conceptul are o sfera mai ntinsa, acoperind att statutul individual (starea civila, numele, capacitatea juridica), dar si statutul familial (raporturile care izvorasc din casatorie si filiatie). Protectia statutului personal prin lege este strns legata de asigurarea capacitatii persoanei de a se manifesta n calitate de subiect de drept. n materia dreptului international privat se practica doua sisteme: lex patriae si lex domicilii. Codul romn civil a adoptat sistemul lex patriae atunci cnd a statuatca Legile relative la starea civila si la capacitatea persoanei urmaresc pe romni chiar si cnd ei si au resedinta n strainatate. Desi legiuitorul romn ramne fidel sistemului lex patriae, n mod subsidiar, daca prin dispozitii speciale se prevede altfel, se poate recunoaste valabilitatea sistemului lex domicilii.

54 | P a g e

Persoana fizica apare ca subiect distinct n raporturile de drept civil, caz n care capacitatea sa juridica se mparte n capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu. n anumite limite, pot participa ca subiecte de drept strainii si persoanele fara cetatenie. ii. Subiectele colective ca subiecte de drept

Statul subiect de drept Statul participa n calitate de subiect de drept att n raporturi juridice interne, ct si n raporturi juridice de drept international. n dreptul intern, mai nti, n raporturile de drept constitutional (n raporturile de cetatenie; relizarea federatiei, etc.). Statul are o serie de drepturi si obligatii. Statul acorda cetatenie, aproba renuntarea la cetatenie, retrage cetatenia, aproba stabilirea domiciliului n Romnia pentru cetatenii altor state. O situatie speciala prezinta participarea statului n raporturile juridice de drept international. Calitatea de subiect de drept a statului n raporturile de drept international se ntemeiaza pe suveranitatea sa. Poporul este subiect de drept international. n ceea ce priveste organizatiile internationale, acestea sunt subiecte ale dreptului international numai daca statele membre le recunosc dreptul ca sa fie purtatoare de drepturi si obligatii n raporturi juridice internationale. n raport cu statele membre, organizatiile internationale apar ntotdeauna ca subiecte cu caracter secundar. Autoritatile publice subiecte de drept Participarea autoritatilor se realizeaza n raport de competenta rezervata prin Constitutie si legile de organizare si functionare fiecarei categorii de organe, precum si a fiecarui organ n parte. nvestite cu competenta, aceste subiecte participa ca purtatoare ale autoritatii statale ntr-un domeniu sau altul. Ca subiecte de drept, autoritatile publice ndeplinesc cel putin trei categorii de competente: exercitarea conducerii de stat, solutionarea problemelor privind temeinicia legala a pretentiilor unor subiecte de drept si asigurarea constrngerii de stat n cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept ncalcate, recuperarea prejudiciilor. Persoanele juridice Elementele constitutive ale personalitatii juridice sunt: organizarea de sine statatoare, patrimoniu propriu, realizarea unui scop, n acord cu interesul general. Persoana juridica reprezinta un subiect de drept cu o larga arie de raspundere n circuitul juridic. Societatile comerciale, ntreprinderile, regiile autonome, companiile sunt participante, n calitate de persoane juridice, n raporturile de drept privat. Institutiile sunt acele unitati care desfasoara o anumita forma a activitatii de stat n domenii distincte (nvatamnt, sanatate, stiinta, cultura etc.), activitate fara caracter economic si care functioneaza pe baza finantarii de la buget. Organele statului, n afara participarii lor ca purtatoare ale autoritatii, apar uneori si ca persoane juridice, n raporturi care nu sunt nemijlocit legate de realizare competentei lor. 5. Continutul raportului juridic Continutul raportului juridic este ansamblul drepturilor si al obligatiilor subiectelor ntr-un raport juridic determinat, drepturi si obligatii prevazute de norma juridica. n continutul raportului juridic se reflecta legatura indisolubila dintre norma agendi regula de drept ce determina conduita posibila si datorata si facultas agendi dreptul unui participant la raportul juridic.

55 | P a g e

Raporturile juridice constituie relatii interumane, aparute pe baza normelor de drept, n care subiectele apar ca purtatoare de drepturi si obligatii. Unitatea drepturilor si a obligatiilor, interconditionarea lor, constituie trasaturi esentiale ale continutului raportului juridic. Subiectele raportului juridic apar ntotdeauna ca titulari de drepturi si obligatii si se comporta potrivit cu pozitia specifica fiecaruia - de titular al dreptului sau al obligatiei. Dreptul subiectiv este facultatea juridica individuala a unei persoane sau a unei organizatii ntr-un raport juridic determinat. Dreptul subiectiv (ndrituire) prilejuieste titularului sau o seama de posibilitati: sa aiba o anumita atitudine fata de dreptul sau (spre exemplu sa dispuna de acel drept); sa solicite o atitudine corespunzatoare din partea subiectului obligat; sa solicite apararea dreptului sau pe cale statala, n conditiile nesocotirii sale. Obligatia juridica ndatorirea reprezinta masura dreptului subiectiv; ea incumba subiectului tinut sa ndestuleze dreptul subiectiv. Dreptul subiectiv si obligatia juridica apar ca fenomene sociale aflate ntr-o legatura indisolubila. Nu exista drept subiectiv daca el nu este legat de obligatie. Nu exista nici obligatia daca ei nu-i corespunde dreptul de a pretinde. Clasificarea drepturilor subiective: se nfatiseaza ca o preocupare a dreptului constitutional, a dreptului civil, a dreptului familiei etc. Criteriile n baza carora se clasifica drepturile civile, de exemplu, sunt amplu dezvoltate, iar clasificarile respective: drepturi patrimoniale si drepturi nepatrimoniale, drepturi principale si drepturi accesorii, drepturi pure si drepturi afectate de modalitati au o importanta practic juridica. In raport de modul de determinare a subiectilor obligati sa respecte dreptul subiectiv n: drepturi absolute (dreptul subiectiv opozabil erga omnes) si relative (subiectul este determinat dintru nceput n raportul juridic). La rndul lor, obligatiile pot fi de tip activ spre exemplu, obligatia de a achita pretul, de a plati impozitul, de a ntretine periodic contact cu alegatorii etc., pasiv spre exemplu, obligatia de a se abtine de la savrsirea unor actiuni care ar mpiedica exercitiul proprietatii. 6. Obiectul raportului juridic Prin obiect al raportului juridic se nteleg actiunile sau inactiunile pe care titularul dreptului subiectiv le ntreprinde sau le solicita n procesul desfasurarii raportului juridic sau care i se pretind. Obiectul raportului juridic = conduita subiectului de drept. Conduita poate consta fie ntr-o aciune, fie ntr-o inaciune. Atunci cnd conduita priveste lucruri materiale, acestea pot sa apara ca un obiect derivat. 7. Faptul juridic Faptul juridic reprezinta o mprejurare care are efecte juridice, care creeaza, modifica sau stinge raporturi juridice. Numai acele mprejurari de existenta carora normele de drept leaga consecinte juridice si care sunt descrise n ipoteza normei juridice.

56 | P a g e

n timp ce norma de drept si subiectul de drept reprezinta premise generale (abstracte) ale raportului juridic, faptul juridic reprezinta o premisa concreta. n mod traditional, faptele juridice se clasifica n evenimente si actiuni. mpartirea dihotomica de mai sus este determinata de criteriul interferentei sau al neinterferentei vointei omului. Eveniment: sunt mprejurari care nu depind de vointa oamenilor, dar ale caror rezultate produc consecinte juridice numai daca norma de drept statueaza acest lucru. Exemplu: calamitati, nasterea, moartea, curgerea implacabila a timpului, evenimente sociale, etc. Legea selectioneaza doar un numar limitat de asemenea mprejurari, si anume, pe cele care, prin amploarea consecintelor, au legatura cu ordinea juridica. Actiune: actiunile sunt manifestari de vointa ale oamenilor care produc efecte juridice ca urmare a reglementarii lor prin normele de drept. Aceasta categorie a faptelor juridice se caracterizeaza, nainte de toate, prin faptul ca sunt savrsite de om. Actiunile sunt: Actiunile juridice licite, savrsite cu scopul manifest de a produce efecte juridice. n anumite cazuri, actiunea omului produce consecinte juridice, chiar daca nu s-a urmarit n mod expres acest lucru (denumite uneori actiuni de rezultat). Actiunile juridice licite sunt, fie prevazute ca obligatii pentru subiecte de drept, fie permise de normele juridice. Actiunile juridice ilicite sunt incalcari ale normelor juridice, care produc efecte juridice, in baza legii. Intr in aceasta categorie orice tip de ilicit (delictele civile, contaveniile, infractiunile etc.).

3.4. RSPUNDEREA JURIDIC

1. Notiunea rspunderii juridice Conceptul responsabilitatii a fost plasat n mod absolut pe terenul moralei. Cercetarile mai noi scot n evidenta necesitatea conturarii acestui concept si n planul dreptului. Printr-o gndire reductionista (reducerea dreptului la dreptul penal) s-a considerat mult timp ca dreptului nu iar fi caracteristica dect categoria de raspundere. Ulterior, s-a revenit la ideea ca si responsabilitatea apartine dreptului, deoarece legea poate crea sentimentul responsabilitatii. Raspunderea este un fapt social si se rezuma la reactia organizata, institutionalizata pe care o declanseaza o fapta socotita condamnabila; institutionalizarea acestei reactii, ncadrarea sa n limitele determinate legal sunt necesare, ntruct, raspunderea si sanctionarea nu sunt n nici un caz forme de razbunare, ci modalitati de rasplata legala, de reparare a ordinii ncalcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat si de aparare sociala. Savrsirea unei fapte care ncalca ordinea juridica si pune n pericol chiar convietuirea umana provoaca reactia societatii. n acelasi timp nsa, raspunderea juridica si sanctiunea sunt notiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua.

57 | P a g e

Definitie: raspunderea juridica este un complex de drepturi si obligatii conexe care iau nastere ca urmare a savrsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrngerii de stat, prin aplicarea sanctiunilor juridice. 2. Formele raspunderii juridice Fiecare ramura a dreptului cunoaste o forma de raspundere specifica. De aceea exista mai multe forme de raspundere juridica: raspunderea juridica cu caracter politic (raspunderea constitutionala a parlamentului), raspunderea civila, raspunderea penala, raspunderea administrativa, raspunderea disciplinara. Fiecare forma de raspundere se caracterizeaza prin conditii specifice de fond si de forma (mod de stabilire, forme de realizare etc.). Disciplinele juridice de ramura se ocupa n mod special de stabilirea conditiilor raspunderii n fiecare ramura. Spre exemplu, raspunderea civila poate fi contractuala sau delictuala. Raspunderea contractuala incumba debitorului unei obligatii contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea acestei obligatii (executarea ei cu ntrziere sau n mod necorespunzator), ntruct aceasta neexecutare i este imputabila. Raspunderea penala este definita ca un raport juridic penal, de constrngere, nascut ca urmare a savrsirii infractiunii, raport ce se stabileste ntre stat si infractor, al carui continut l formeaza dreptul statului de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea prevazuta de legea penala si de a-l constrnge sa o execute, precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicata n vederea restabilirii ordinii de drept. ncalcarea de catre functionarii publici a obligatiilor de serviciu angajeaza raspunderea disciplinara. Asemenea fapte se cheama abateri si se sanctioneaza cu: mustrare, avertisment, reduceri de salariu, retrogradari, suspendari din functie, transfer disciplinar, destituirea din functie. Se poate totusi constata existenta unor principii care subliniaza prezenta unor note comune caracteristice tuturor formelor de raspundere: legalitatea raspunderii (organul care stabileste o forma de raspundere si pronunta o sentinta este obligat sa procedeze n raport cu modul de reglementare n norma juridica a faptei si a pedepsei); principiul raspunderii pentru vina; principiul raspunderii personale; prezumtia de nevinovatie; principiul proportionalizarii sanctiunii n raport de gravitatea faptei, de circumstantele savrsirii sale. 3. Conditiile rspunderii juridice Pentru ca raspunderea juridica sa se declanseze, este nevoie de existenta cumulativa a unor conditii. a. Conduita ilicita Definitie: conduita ilicita reprezinta un comportament - actiune sau inactiune care nesocoteste o prevedere legala. Caracterul ilicit al conduitei se stabileste n legatura nemijlocita cu o prescriptie cuprinsa ntro norma juridica. Atunci cnd norma juridica obliga la o anumita conduita, iar prin fapta sa un
58 | P a g e

subiect ncalca aceasta prevedere, intra n actiune sanctiunea normei juridice. Spre exemplu, se ncheie un act fara sa se respecte conditiile puse de lege, se livreaza un produs necorespunzator sau cu vicii ascunse, un angajat si ndeplineste necorespunzator sarcinile, lipseste nemotivat, un om atenteaza la cinstea, onoarea, la integritatea corporala a unui alt om etc. Raspunderea juridica intervine nu numai n conditiile unei actiuni comiterea unei fapte ilicite ci si n conditiile unei abstentiuni. Abtinerea, n acest caz, nu este o simpla nonexecutie, ci este o nonexecutie deliberata ntr-o circumstanta n care subiectul era obligat prin norma juridica sa savrseasca actiunea. Spre exemplu, legea obliga conducatorul auto care accidenteaza o persoana sa transporte victima la cea mai apropiata unitate spitaliceasca, iar un asemenea conducator auto fuge de la locul faptei si nu executa prevederea legala; sau omisiunea cailor ferate de a pune bariera la pasajul de nivel. b. Vinovatia Defintie: Vinovatia este atitudinea psihica a celui care comite o fapta ilicita fata de fapta sa si fata de consecintele acesteia. Vinovatia implica libertatea vointei subiectului, caracterul deliberat al actiunii sale, asumarea riscului acestui comportament. n atare conditii, atunci cnd factorii naturali, procesele si mecanismele biologice si fiziologice exclud posibilitatea subiectului de a actiona cu discernamnt, raspunderea juridica nu se va declansa. Raspunderea juridica se exclude n cazul savrsirii unui act ilicit, dar fara vinovatie: minoritatea exclude raspunderea pe temeiul insuficientului discernamnt (factor biologic fiziologic) si al precarei experiente de viata (factor social); alienatia mintala este cauza de iresponsabilitate; legitima aparare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrngerea morala sunt mprejurari care exclud raspunderea juridica. Starea de necesitate exista atunci cnd subiectul, pentru a-si apara propria-i viata n fata unui pericol ce-l pune n mod iminent sub semnul ntrebarii, sacrifica alta persoana sau sacrifica bunurile altei persoane pentru apararea bunurilor sale, atunci cnd n mod natural nu exista alta solutie. Legitima aparare intervine atunci cnd subiectul este expus unui atac material, direct, imediat si injust, actiunea sa reprezentnd o riposta imediata si spontana. Formele vinovatiei sunt: intentia si culpa. In dreptul penal intentia se clasifica n: intentia directa (cnd subiectul actioneaza deliberat) si intentie indirecta (cnd subiectul cunoaste urmarile si le priveste cu indiferenta). Culpa este o forma a vinovatiei caracterizata prin aceea ca subiectul nu prevede consecintele faptei sale, desi trebuia sa le prevada, sau prevazndu-le, spera n mod usuratic sa nu se produca. Se vorbeste despre imprudenta (lipsa de diligenta), despre neglijenta (omisiune) ca modalitati ale culpei. c. Legatura cauzala

59 | P a g e

Legatura cauzala ntre fapta si rezultat este o alta conditie a raspunderii juridice. Aceasta este o conditie obiectiva a raspunderii. Pentru ca raspunderea sa se declanseze, este necesar ca rezultatul ilicit sa fie consecinta nemijlocita a actiunii sale (actiunea sa sa fie cauza producerii efectului pagubitor pentru ordinea de drept).

60 | P a g e