Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CARTEA INTÂIA
CE SPUN FIARELE
*
P.S. Pentru a fi drepti fata de cei care au avut initiative bune, se
cade sa pomenim aici si parerea vestitului vânator de lei, Gerard.
Tot colindând muntii Algeriei, gasise odata un pui de leu, pe care l-a
adus la cazarma si l-a crescut. Hubert, asa-l chema pe leu, se
facuse mare si se juca cu Gerard si alti soldati, fara sa se slujeasca
de gheare ori de dinti... În octombrie 1874, a fost pornit spre
gradina zoologica din Paris.
,,Ajungând la Toulon, a trebuit sa ne despartim... Cu toata bucuria
mea de a-mi vedea parintii, simteam ca-mi lipseste ceva... Peste
câteva saptamâni, când m-am întors la Marsilia, sa-mi vad ucenicul,
nu l-am mai gasit cum îl lasasem. Dupa cea dintâi scânteiere de
bucurie, care a însufletit o clipa capul lui cel frumos, mi s-a parut
trist, bolnav si abatut. Privirea lui parca-mi zicea: De ce m-ai
parasit? Unde sunt? Unde ma duce? Iaca, ai venit acum, dar ramâi
cu mine...
Îmi parea atât de rau sa-l vad nenorocit, ca n-am avut puterea sa
lungesc sederea mea, ci repede am plecat.
Pe când ma departam , odata îl aud sarind în cusca si urlând cu
furie.
M-am grabit sa ma întorc. Zarindu-ma iarasi, s-a linistit, s-a culcat
în lung lânga gratii, ca sa-l pot mângâia cu mâna.
Peste câteva minute adormise, si-am plecat, mergând în vârful
degetelor, de teama sa nu-l destept...
..........................................................................................................
Peste trei luni, am ajuns si eu la Paris... A doua zi, m-am dus la
,,Jardin des Plantes`` întovarasit de Bertrand, directorul gazetei
Journal des Chasseurs si de fata lui, care vrea sa fie de fata la
întâlnirea mea cu Hubert. Intrând în galeria ,,fiarelor salbatice``, am
ramas mirat de îngustimea carcerelor, unde bietele fapturi sunt
osândite a trai într-o trândavie ucigatoare. Mai ales m-a izbit
putoarea înciumata care iese din colivii si duhoarea pe care hienele
(fapturi murdare si spurcate) de buna seama ca o pot suferi dar
care - fara nici o îndoiala - trebuie sa omoare pe lei si pantere,
vietati cu blanuri linse, care sunt curatenia încarnata.
..........................................................................................................
Smintenia asta m-a îndemnat sa spun marelui învatat Geoffroy
Saint-Hillaire câteva observari si chibzuiri, pe care el le-a ascultat cu
mare bunavointa. Si ma grabesc sa adaug ca, daca n-ar fi venit
revolutia din 1848, Hubert si cei de o seama cu el ar fi dobândit
ceea ce cerusem pentru dânsii.
Pe când ma îndreptam astfel amarât, catre cusca leului meu, el
sta culcat si pe jumatate adormit, privind cu nepasare pe cei ce
treceau înaintea lui.
Deodata ridica capul; ochii se deschid mari; o miscare nervoasa îi
încreteste muschii fetei; vârful cozii începu sa se zbata: zarise
uniforma de Spahiu, dar nu recunoscuse înca pe vechiul sau stapân.
Totusi, cu privirea nelinistita, începu a ma masura de la cap pâna la
picioare, ca si cum ar fi cautat sa-si aduca aminte ceva.
Atunci, ma apropiai si, nemaiputând sa ma stapânesc, întind mâna
printre gratii.
Doamne, a fost o clipa... în adevar zguduitoare si pentru mine, si
pentru cei ce erau de fata.
Sorbindu-ma mereu din ochi, Hubert si-a lipit botul de mâna mea
si a început sa ma miroase cu sete. La fiecare rasuflare, privirea lui
se limpezea si se facea mai prietenoasa. Sub uniforma pe care o
recunoscuse de la început, începea acum sa-si cunoasca prietenul.
Întelesei ca ar fi de ajuns un singur cuvânt, ca sa pun capat
tuturor îndoielilor.
- Hubert, i-am zis, netezindu-l, dragul meu tovaras!
Nici n-a mai asteptat sa mai adaug ceva. Cu o saritura furioasa s-a
izbit de gratiile care trosneau de zguduitura lui puternica.
Tovarasii mei, speriati s-au ferit grabnic înlaturi, îndemnându-ma
sa fug... Dar Hubert se ridicase în doua labe si lipit de zabrele, cauta
sa sparga grilajul care ne despartea, urlând de bucurie si de furie în
acelasi timp. Era vrednic de vazut.
Limba lui aspra lingea cu nesat mâna, pe care i-o lasasem în voie, si
labele lui uriase cautau sa ma traga încetisor spre dânsul. Dar
îndata ce se facea vreunul ca se apropie, pe Hubert îl apuca o furie
groaznica; iar când se departa, sa ne lase singuri, se potolea iarasi
si ma mângâia.
..........................................................................................................
N-as putea sa spun, ca grea mi-a fost despartirea de el în ziua
aceea. De douazeci de ori m-am întors, sa-l fac sa priceapa ca o sa
ne vedem iarasi, si de fiecare data, când ma departam, zguduia
toata colivia cu salturi si zbierete îngrozitoare.
Câtva timp, ma duceam des sa vad pe bietul prizonier si adeseori
petreceam ceasuri întregi numai amândoi. Dar, de la o vreme,
bagai de seama ca e trist si slabeste. Paznicii ziceau ca-i face rau
întâlnirea cu mine. Cu greu, însa, m-am hotarât sa nu mai vin asa
de des.
Într-o zi, în luna lui mai, m-am înfiintat ca de obicei.
- Domnule, ma întâmpina paznicul întristat: nu mai veni, Hubert a
murit``
*
În anii din urma, au iesit la iveala fapte tot mai numeroase, care
arata ca omul, salbatacit prin ,,vânatoare``, a ajuns sa se împace
acum iarasi cu vietatile padurii. Peste tot, în tarile cu adevarat
civilizate si culte, se lasa pe seama animalelor nedomesticite
tinuturi întregi, unde ele pot trai în voie, urmând obiceiurile
stravechi ale speciei lor.
Povestea Americanului Grey Owl este una dintre cele mai
interesante, fiindca nu e o poveste, ci fapt pipait. Nascut dintr-un
englez si o indiana (dintre putinele piei-rosii care au mai ramas în
Canada), vânatorul acesta traia din negotul cu piei de castori si de
alte salbaticiuni. Împreuna cu sotia sa, deprinsa, ca toate pieile-
rosii, cu viata aspra a vânatorilor, ratacea de colo pâna colo prin
nesfârsitele paduri ale Canadei, punând capcane, cum e obiceiul,
spre a nu strica blana, împuscând vânatul. Dar Anahareo (asa o
chema pe nevasta lui) simtea o mare mila, când gasea bietele
animale zbatându-se între coltii de fier ai capcanelor, tavalite în
sângele lor...
Într-o seara, Grey Owl vâslea împreuna cu sotia sa pe un lac, sa
caute o capcana pusa în ajun. Când s-o scoata din apa, nimic.
Castorul rupsese laba si fugise, dar din apropiere se auzea
scâncetul puisorilor ramasi flamânzi... I-au luat si i-au dus la coliba..
Iarna era grozav de grea; cât pe-aci sa moara de foame, caci
vânatul era rar. Dar nu s-au îndurat sa lase în parasire bietii pui, iar
ei s-au deprins cu stapânii, întocmai ca niste pisoi alintati...
Urmarea însa a fost neasteptata: Grey Owl n-a mai avut curajul sa
puna capcane... Asezându-se cu cei doi castori blânzi în apropierea
unui lac, unde mai gasise câtiva salbatici, de la un timp s-au
împrietenit si cu aceia. N-a mai lasat apoi pe altii sa puna capcane
în acel loc si numarul castorilor a sporit, iar guvernul canadian i-a
venit în ajutor, sprijinindu-l sa întinda pacea mai departe. Astfel,
colonia castorilor a crescut si partea cea mai neasteptata e
blândetea lor. Când fostul vânator cu capcane, pleaca cu luntrea
peste lac, castorii, nu numai ca nu se sperie, dar unii se apropie de
luntre, ba se lasa sa fie suiti alaturi de cel care vâsleste si chiar sa
manânce din mâna lui. ,,Când înoata în lac, castorii se joaca pe
lânga el, ca si cum Grey Owl ar fi si el din neamul castorilor.
Fericirea lor nu mai e tulburata acuma de nici o frica``.
Dar nu numai castorii, ci si alte salbaticiuni se împartasesc din
aceasta pace. Veveritele si pasarile au aflat ca Owl e ruda cu ei toti.
Gaitele i se aseaza pe umar si ciugulesc seminte din palma lui. Puii
de veverita se coboara din copaci si se aduna pe lânga el.
Caprioarele sunt blânde ca mieii, iar ursuletii se tin de ghidusii pe
lânga coliba. Dar cel mai mare dintre toti prietenii lui Grey Owl este
un elan care cântareste vreo jumatate de tona, daca nu si mai mult.
Uriasul acesta doarme ceasuri întregi aproape de salasul vânatorilor
de odinioara, ba se apropie de coliba si flutura din coarnele lui
falnice, când vânatorul nu-l ia în seama, sa-i întinda o creanga cu
frunze... De câteva ori pe an, când inima cerbilor simte dor de viata
noua, oaspetele cel puternic îsi pierde urma în departarile codrului,
apoi, dupa un cârd de vreme, iar si-aduce aminte si se apropie de
lacurile si poienile unde salasluieste Grey Owl si Anahareo, ca Adam
si Eva în raiul de odinioara. ,,Dintre toate rezervele (adica tinuturile
unde vânatoarea este pentru totdeauna oprita), aceasta e cea mai
minunata. Owl si nevasta lui sunt un fel de rege si regina a
salbaticiunilor; uneori ei sunt cercetati de naturalistii învatati sau de
prieteni care vin anume sa-i vada cum traiesc... E aici un fel de al
doilea ,,Rai pe pamânt``, dupa risipirea si paragina celui dat
odinioara lui Adam.
ISPRAVA BÃRBATULUI
Daca lupii, tigrii, hienele si alte fiare ar putea afla toate grozaviile
pe care omul le-a putut nascoci si savârsi împotriva celor de un chip
cu el, de buna seama toate salbaticiunile codrului s-ar rusina sa se
asemene cu o faptura asa de cruda ca omul!
Astfel s-ar dovedi ca batul are doua capete. Sageata, pe care o
îndrepti cu rautate catre pieptul altuia, se întoarce sa te loveasca în
inima. Si chiar în inima a fost lovita biata omenire, daca stai sa
socotesti toata înjosirea femeii, toata asprimea catre copii, toate
chinurile robilor si ale obijduitilor pamântului. Poate fi o rusine mai
mare, decât sa vezi ca dobitoacele asculta de cuvânt si se
îmblânzesc cu binisorul, iar pentru om se folosesc unii de bat si de
schingiuiri?
E vadit lucru ca bataia si înjuratura, care e tot un fel de bataie, e o
urma a pacatului vechi si, deci, un semn de salbaticie. Un popor
care bate vitele si înjura vesnic, trebuie sa ispaseasca vreun pacat
stramosesc. La noi, lucrul se poate urmari destul de usor. Din firea
lui, românul nu-i nici crud, nici spurcat la gura. Scoala cruzimii si a
neomeniei a început din curtile boieresti. Dupa venirea tiganilor,
boierimea româna a adaugat lânga vite ori alte dobitoace din curte
si o prasila de robi, fara alta lege decât voia stapânului. Urmarea a
fost ca boierii s-au naravit si, încetul cu încetul, s-au deprins a fi
neomenosi. Pentru un lucru de nimica, robii erau batuti cumplit, li
se puneau coarne de fier, lanturi de picioare si erau chinuiti în fel si
chip. Un boier, care mai traieste înca, marturiseste ,,ca a vazut cu
ochii, în al treilea sfert al veacului trecut (adica pe vremea lui Cuza),
savârsindu-se de catre cei puternici, fapte mai crude decât cele
povestite în Pacatele Sulgerului si nu pe ici pe colea, în chip izolat,
ci în toata tara. ,,Bataia, voi zice chiar schingiuirea tiganilor, erau
obiceiuri obstesti...`` (Radu Rosetti). Iar cine s-a deprins a chinui o
faptura omeneasca, acela e gata a silnici pe oricine îi iese înainte.
De pe spinarea tiganului, biciul a alunecat repede pe spinarea
românului. La Curte, vechilul facea biciul în patru pentru tigani;
acasa îl încerca apoi pe spinarea femeii si a copiilor.
Astfel, ca un blestem, bataia si cruzimea s-au întins asupra
tuturor, înflorind, se întelege, mai ales între cei lipsiti de frâul
rusinii, între tigani. Dintre ei ies tâlharii si ucigasii (Hauterive)
Raicevici, un bun observator, spune lamurit: ,,Am bagat de seama
ca uciderile sunt rare, iar criminalii sunt aproape totdeauna tigani.
Dimpotriva, spre munte, unde nu erau mosii boieresti si lipseau
tiganii, obiceiurile sunt ceva mai blânde. Ciobanul, de pilda, bate
vitele mai putin decât plugarul de la ses. Numele date oilor sunt mai
dezmierdate decât cele date vitelor de plug si chiar câinii ciobanesti
sunt mai bine tinuti decât cei din sat.
E drept ca aici se adauga si alta împrejurare: munca ciobanului e
mult mai în voie, decât a plugarului. El are vreme sa mai vorbeasca
si de ,,miorite``, pe când munca nelegiuita, la care era supus
taranul de pe mosiile boieresti, unde cazuse aproape în rândul
tiganilor, nu-l putea duce decât la înraire, înjuraturi si blesteme.
(Ascultati, de pilda, argatii boieresti sau plugarul care ara în sila, sa
vedeti cum înjura si cum îsi descarca necazul pe spinarea bietelor
dobitoace!) Evident, robia - robie aduce, pacatul aduce pacate.
Blestemul faptei rele e ca se întinde mai departe, ca o pecingina.
Fireste, nimeni n-a stat sa numere loviturile de bici ori înjuraturile
dintr-un sat, spre a le compara cu cele din satele vecine. Dar nu
poate fi nici o îndoiala ca, acolo unde munca e mai rau întocmita si
mai nedreapta, si obiceiul sudalmilor si al batailor e mai înradacinat.
Tiganul de azi, urmas al vechilor robi, e mai spurcat la vorba decât
clacasul vechilor boieri, iar acesta rareori se ridica în vrednicie
alaturi de mosnean si razes, care n-au cunoscut o înjosire atât de
mare. (Razesul moldovean tine, ca o lauda, sa nu intre în cârciuma
alaturi de clacasi si sa nu suduie ca ei; iar unde înjura si bate vitele,
e semn ca s-a pacatosit si el prin atingerea cu altii).
In orice caz: dupa cum dragostea - dragoste aduce, chiar când e
vorba de fiarele padurii; de asemenea, salbaticia - salbaticie naste,
chiar când e vorba de femeie si de copil. Deoarece, de când e
lumea lume, batul are si va avea totdeauna doua capete.
LECUIREA DE PÃCAT
1. Speciile stinse nu le mai putem învia. Natiunile nimicite nu le
mai putem scula din mormânt. Putem cruta si pastra pe cele care
au mai ramas. Masuri de ocrotire. Omul se simte vinovat.
2. Vita e asa cum e omul. Îngrijirea de pomi si de vite este semn
de buna crestere. Scoala cea mai temeinica este cea pornita din
gospodaria parinteasca.
Poate omul sa mai vindece raul pe care l-a facut prin salbaticia
sa?
Unele pagube sunt cu neputinta de împlinit. De pilda, neamurile
stinse prin cruzimea razboaielor, stinse ramân pentru vecie. E drept
ca unii se mângâie de pierderea lor: ,,Daca cutare sau cutare popor
s-a prapadit, asta înseamna ca era pacatos si deci trebuia sa piara...
Bine ca a lasat locul altora mai vrednice...!``
Întelepciunea aceasta, care pune puterea bruta drept masura a
pretului unui neam, ni se pare însa cu totul desarta. În adevar, s-ar
putea ca biruitorul sa fie un ticalos, iar biruitul sa fi avut în sufletul
sau cine stie ce comori de bunatate si de putere, pe care moartea
le-a risipit pentru totdeauna, fara nici un folos pentru nimeni. Iata o
pilda mai de curând.
La miazazi de Australia, e o insula minunata - Tasmania unde
omul se poate bucura de toate înlesnirile unei clime foarte blânde. E
un mic rai pe pamânt. Locuitorii ei erau niste oameni cu pielea
neagra si nu urâti, ba pruncii lor chiar destul de frumusei. Traiau ca
niste adevarati fii ai naturii. Se aflau abia în zorile civilizatiei,
neavând nici unelte, nici arme multe, ca unii care nu trebuiau sa se
lupte în acel ostrov cu niscaiva animale de prada. Privirea le era
buna si deschisa... Marele naturalist Wallace spune: ,,Aci era un
popor cu pornire spre progres, care a gasit ocazia sa se dezvolte
tocmai când era prea târziu``.
Pentru ce târziu?
La 1803, englezii, stapânii Australiei, gasesc de cuviinta sa
fericeasca acea insula, aducând în ea o parte din puscariasii
Londrei. Era adica tot una, ca si cum ai da drumul unor lupi în
mijlocul unui tarc de oi. Abia pe la 1821, au început a se aseza în
Tismania si emigranti mai de treaba, spre a lucra pamântul. Dar
acestia au fost pentru bietii tasmanieni o pacoste si mai grea.
Bastinasii au trebuit sa fuga din calea lor, cum fuge vânatul
dinaintea vânatorului. Veneticii sosisera cu pusti, iar localnicii n-
aveau nici macar bumerangul (batul strâmb ca o cociorva) cu care
se ajutau vecinii din Australia; n-aveau nici arc, nici sageti... ci abia
niste bricege cu leafa de piatra, toporase tot de piatra si bete
ascutite la un capat!
Urmarea a fost ca bietele oi s-au lasat sa fie sfâsiate de lupii
englezi, fara nici o împotrivire. Abia pe la 1826, ura împotriva
dusmanului cu piele alba i-a împins la razboi. Si ce razboi? Zvârleau
sarmanii de ei taciunii (wing-wings) cu gândul sa dea foc
adapostului veneticilor ori presarau ghimpi pe potecile si drumurile
umblate de albi! Fireste, asta a întarâtat si mai rau pe vagabonzii
cei lacomi de pamânt, iar guvernatorul a hotarât sa faca o haituiala
în toata regula, ca la vânatoare de fiare salbatice. A strâns deci
3000 de puscasi si a rânduit ca sa îngramadeasca tot vânatul
omenesc la o margine. Vânatoarea a costat cam 2 milioane de lei...
Cu rânduiala asta, de vreo 8000 de suflete, ramasesera pe la 1835
numai 111, iar la 1876 a murit si Trucanini, cea din urma faptura
din neamul tasmanian. De acum, cât va fi pamântul pamânt, în
insula binecuvântata de lânga Australia, va putea avea orisice,
numai neamul tasmanianului, nascut si crescut acolo de mii si
rasmii de ani, nu va mai putea învia din mormânt.
Si tocmai aici e întrebarea cea grozava: nu cumva acesti copii ai
genului omenesc, care se aflu înca la abecedar si n-avusesera timp
sa-si arate toate darurile firii lor, nu cumva ar fi fost cu vremea mai
buni decât venticii care i-au stârpit? Nu cumva, macar într-o privire
tasmanienii ar fi ajuns la îndemânari pe care englezii nu le vor
putea ajunge niciodata? Îndoiala aceasta va fi totdeauna cu putinta,
deoarece nici un om cinstit nu poate afirma ca pruncul din fasa este
inferior cutarui om matur, cât timp nu-i dai si pruncului putinta sa
creasca si sa-si arate puterile. Un gusat, ajuns în vârsta barbatiei,
poate sugruma foarte usor o mie de genii, care stau în leagan.
Se poate deci, prea bine, ca omenirea sa se fi ciuntit pe sine
însasi, ucigând sub ochii nostri atâtea neamuri arhaice, dar cu
posibilitati de progres, pe care le marturisesc chiar unii din neamul
ucigasilor. Blândul Darwin si Wallace sunt cei dintâi care au osândit
cruzimea omului fata de sine însusi.
Dar pacatul trebuia platit: cine s-a deprins a varsa sânge, a se
mânji cu sânge si a se lauda cu omorul trebuia, de la o vreme, sa
ispaseasca crima chinuindu-se pe sine însusi... Atât doar ca a
învatat si ceva smerenie. Azi, Nansen nu se sfieste a marturisi ca
eskimosii sunt mai de treaba decât multi crestini si a cerut sa fie
crutati de atingerea cu roadele civilizatiei noastre.
De aceea, se iau acum masuri pentru îndreptarea raului si în ce
priveste prigonirea speciilor prea strâmtorate de om. În toate
tinuturile, unde pot fi luate hotarâri internationale, vânatoarea
începe a fi îngradita cu reguli. Poate ca unele soiuri de balene pot fi
mântuite; elefantul, de asemenea, poate va scapa... Peste tot unde
omul a deschis ochii si s-a pocait, raul începe a fi vindecat. Castorul,
bunaoara, pare a-si veni în fire, unde nu mai e prigonit. La Pilawin
(în Polonia), un mare mosier a oprit 3600 de hectare numai pe
seama vietatilor padurii. Poienile ramân necosite, huceagurile
nerarite, apele netulburate, zavoaiele neînfrunzite, iar cerbii,
zimbrii, elefantii si alte soiuri, stinse ori strâmtorate aiurea, traiesc
aici în voie. Între acestea sunt si castorii, care au început a se
întovarasi în colonii, ca cei din Canada si a cladi colibe în acelasi fel.
E o adevarata minune, cum bietul dobitoc, prostit în Europa de
atâta hartuiala, si-a adus acum aminte de obiceiurile stravechi ale
speciei sale! E vadit pentru orisicine, ca pacea si blândetea au
readus dupa ele iarasi desteptaciunea si îndemânarea din timpurile
când Europa, plina de paduri, îngaduia castorilor o viata ticnita.
Dar pilda aceasta cuprinde si o mare învatatura pentru om.
Purtarea castorului ne spune lamurit:
Dobitoacele sunt proaste, rele si salbatice, numai acolo unde omul
este el însusi prost, rau si salbatic. Dimpotriva, unde stapânul
pamântului se apropie de ele cu blândete si chibzuinta, acolo se
gaseste repede vreun chip de buna întelegere.
Ce urmeaza de aici?
De aici, putem scoate unele reguli sigure în judecarea tarilor si a
neamurilor:
I. Cum sunt vitele, asa sunt si oamenii din acea tara. Daca
vietatile casei sunt bine hranite, curate si blânde, poti fi încredintat
ca gospodarul acela e harnic, destept si cu buna rânduiala în toate.
De asemenea si întregul popor al tinutului sau al tarii cu vite
frumoase. Din contra, unde vitele sunt slabe, pline de noroi, de
paduchi si alte necuratenii, sa fii încredintat ca si stapânii acelor
dobitoace sunt murdari, fara judecata si fara spor în gospodarie.
Caci ce câstig poti astepta de la o vita, al carui sânge e supt de
paduchi, a carei piele e batuta de ciomag si a carei carne e mistuita
de ger? Ba mai mult: unde vita e obijduita si ciomagita, poti fi
încredintat ca batul de pe spinarea boului aluneca si pe spinarea
femeii si a copiilor. Bataia si sudalma zilnica a dobitoacelor, duc -
fara doar si poate - la bataia si înjurarea celor din casa.
Dovada acestui adevar o poate gasi orisicine. Luati numai seama
la viata celor dimprejur ori comparati viata popoarelor între ele. În
mijlocul orasului Graz e o colina. De jur împrejur sunt munti cu
paduri. Dar asa de blânde sunt pasarile, ca mierlele vin si-si fac cuib
în oras: umbla ca vrabiile pe strada si prin curti, ba vin sa ia
mâncare (pinoli) din mâna oamenilor. Tot asa în Elvetia, Franta,
Germania, Anglia, Olanda... si alte tari cu buna crestere: nu numai
pasarile din curte, ci si cele din padure stiu ca omul si-a pierdut
cruzimea si nu se mai sfiesc de el. Ba chiar si salbaticiunile cele
mari s-au îmblânzit.
În Thuringerwald si în câte alte tinuturi, caprioarele îti ies înainte, te
privesc cu ochii lor rourati, aratând mai multa mirare decât frica.
Pâna si codrul da marturie ca omul s-a îmblânzit.
2. A doua regula e si mai însemnata: Daca vrei sa mântuiesti un
popor de pacate, mai ales într-o tara de plugarie, cel dintâi pas e
sa-l deprinzi a creste cumsecade vitele si orataniile dimprejurul
casei, precum si tot ce are în gradina: legume, flori si pomi. Cine s-a
desprins a plivi un strat, acela învata rabdarea si luarea aminte:
cine va uda la timp un copacel, acela se va deprinde cu grija si
rânduiala; cine va stârpi din timp culcusurile de omizi de pe crengi,
acela se va obisnui cu curatenia; cine va pazi ca ochii din cap
mugurasul prins la altoire si apoi mladita din primavara viitoare, din
care iese mai târziu un pom întreg, acela niciodata nu va fi asa de
câinos la inima, sa rupa ultoana vecinului, deoarece stie ce
înseamna grijile asteptarii. Din contra, va fi cu aceeasi luare aminte
si la pruncul omenesc, al carui suflet înmugureste, se dezveleste,
înfloreste si rodeste întocmai ca al pomusorului din gradina. Apoi,
de la sine se întelege, ca cine s-a obisnuit a mângâia vitelul, mielul,
mânzul si boul de jug, adapându-i la vreme, pazindu-i de paduchi si
de capuse, de râie ori de alte necuratenii, crutându-i când sunt
osteniti, aparându-i de frig, de foame, de rani si alte neajunsuri,
acela nu mai poate fi salbatic în purtari cu sotia ori cu vecinii. Înca o
data; cum e stapânul, asa e si gospodaria lui, începând de la femeie
si copii, pâna la vietatile dimprejurul casei, pomii gradinii si chiar
lucrurile neînsufletite: uneltele si alte maruntisuri. La spovedanie,
singur taranul stie ce spune preotului; e însa o marturisire, pe care
o aude toata lumea: e casa, curtea, gradina, ogorul, vitele, copiii si
femeia sa. Pomii cu omizi striga în gura mare ca stapânul lor e
murdar si mâncat de paduchi. Stratul neplivit, ogorul rau arat, rau
grapat, rau semanat striga oricui trece pe acolo, ca plugarul acela e
prost si lenes. Boul ros de jug, calul batut de sa sau ranit de ham,
spune oricui îl întâlneste, ca femeia si copiii cutaruia sunt batuti si
înjurati, întocmai ca si dobitoacele. Altfel nu se poate sa fie, caci
omul n-are doua suflete, ci numai unul.
Iata de ce, daca vrei sa ridici pe muncitor, trebuie sa începi cu
capul, nu cu stomacul. În nici un caz cu cartea! caci nu cerneala si
hârtia sunt începutul scolii, ci viata cea de toate zilele din casa
parinteasca. Abecedarul adevarat si catehismul cel dintâi al fiecarui
copil e vatra, ograda, casa si gradina parinteasca împreuna cu toate
vietatile dimprejurul ei. Cea dintâi intuitie nu e cea din clasa, ,,la
domnul``, ci acea din marea scoala, care se numeste gospodaria
parinteasca. Cea dintâi lectie de aritmetica si de geometrie nu se
învata la tabla, cu creta în mâna, ci în gradina, numarând rasadurile
si masurând straturile, ca sa-ti ajunga samânta. Cea dintâi lectie de
istorie nu e cea din cartea de lectura, ci povestirea tatalui, bunicului
si a bunicii, despre vremurile apucate din batrâni; cea dintâi lectie
de geografie e pasul dintâi, pe care îl face afara din sat ori din oras,
când copilul e numai ochi si urechi, întrebând mereu: da, ce sat, e
acela? da, colo ce oras e? da, cum se cheama apa asta, muntele
acela, dealul celalalt?... În sfârsit, cea dintâi îndrumare spre morala
nu e rugaciunea bucherita în abecedar si gângavita pe de rost de
frica vergii, ci e purtarea blânda cu pasarile curtii, cu cuibul
rândunelelor de sub streasina si al zburatoarelor din gradina si din
padure, cu vitele de munca si cu celelalte fapturi apropiate de om.
Zadarnic merge la scoala, zadarnic scrie si citeste, zadarnic învata
aritmetica, istorie, geografie, gramatica, rugaciuni si multe de
toate, copilul unui parinte care înjura lucrurile sfinte, bate vitele,
suduie sotia si palmuieste copiii.
Alfabetul poate schimba sufletul. Copilul deprins de mic a fi
hingher si bataus, murdar la trup si spurcat la gura, cu greu mai
poate fi îndreptat; iar daca cumva nimereste la scoala cu vorbe rele,
batai si alte apucaturi mojicesti, atunci raul nu numai ca nu scade,
ci sporeste: blestematul, care acasa bate pisicile, iese din scoala
hingher adevarat, gata sa sparga si capetele oamenilor.
Asadar, trebuie sa începem scoala de la capatul ei cel adevarat:
vatra parinteasca, iar mântuirea poporului trebuie s-o începem nu
de la stomac, ci de la inima si minte, caci numai capul poate îngriji
bine si de stomac. Daca voim sa ne lecuim de pacat, trebuie sa
începem a cere iertare mai întâi de la aceia fata de care am
pacatuit: de la pomi si de la vietatile dimprejurul casei. Povatuitorii
satelor sa aiba nu numai vorbe frumoase, ci si gradini frumoase,
curti curate, gospodarii întemeiate si apoi sa îndemne copilaretul si
tineretul satelor a se întovarasi cu gând de îndreptare.
De pilda: ,,Eu (cutare) fiu de plugar fagaduiesc sa nu mai las
niciodata pomii cu omizi, gradina fara straturi si straturile fara
plivire. Fagaduiesc sa nu mai bat si nici macar sa mai ocarasc vitele
dimprejurul casei ori sa-mi spurc gura cu înjuraturile, caci vorba rea
e un îndemn la fapta rea, atât pentru mine cât si pentru altii care
ma aud. Legea vietii mele vreau sa fie: ridicarea, nu caderea si voi
sa ridic cu mine toate fapturile dimprejurul meu. Voi sadi pomi, cum
faceau batrânii spre a le fi de pomenire si cum fac parintele N... din
sat, domnul I... învatator si alti fruntasi; voi îngriji de vite si le voi
face sa asculte de cuvânt, nu de ciomag, stiind ca ciomagul e o
ispita spre cruzime; voi spori împrejurul meu binele, sanatatea,
curatenia si averea``.
Si tot asa:
- ,,Eu, fiu de orasean, voi cauta sa sporesc binele si frumusetea
macar sub acoperisul meu si în petecul meu de gradina si de curte.
O pasare se poate tine orisiunde. Pentru un copacel sau macar
pentru o floare, se gaseste totdeauna un colt de pamânt ori macar
un pumn de tarâna, ca sa o asez într-o oala la fereastra. Voi pazi
apoi gura mea de vorbe spurcate; voi pazi ochii mei de vederea
petrecerilor murdare si nesanatoase. Voi pasi peste gunoiul
omenesc, fara sa ma aseman si sa ma amestec cu el. Caci oricine
poate face un pas-doi în viata; iar daca nu voi ridica o scara la cer,
cel putin nu vreau sa am pe suflet, ca mi-am facut singur scara de
coborât la iad, prin vorbe scârnave, care sunt totdeauna tovarasele
faptelor scârnave...``
Dar, pentru ca astfel de ,,tovarasii de tineri`` (cum sunt în toate
tarile înaintate) sa poata lua fiinta, mai trebuie ceva: fapta - nu
numai vorba - celor maturi si, mai întâi de toate, a celor pusi în
capul poporului: preoti, învatatori, profesori si cârmuitori ai vietii de
toate zilele. Cum sa astepti îndreptarea copiilor si a tinerilor, când
cei pusi ca pilda înaintea lor bat sau înjura ca niste laieti?
Odata pentru totdeauna, trebuie sa întelegem ca pacatele nu se
iarta, ci numai se ispasesc. Alt chip de a scapa de ele n-a fost si nu
va fi în vecii vecilor. Pentru lecuire, trebuie ispasire. Numai atunci
omul îsi va spala sufletul de pacatul pe care l-a savârsit, ucigând si
speriind vietuitoarele dimprejurul sau, când, prin bune purtari, le va
aduce din nou împrejurul casei, îmblânzindu-le si îngrijindu-le cu
omenie. Grija de altii va destepta bucuria de roadele acestei
îngrijiri, apoi si grija de sine însusi. Din mintea astfel înnoita, va
începe o viata noua; cu ajutorul pomilor, al rasadurilor si al florilor,
cu spijinul pasarilor de curte, al vitelor de munca si al tuturor
dobitoacelor îmblânzite si bine îngrijite. Omul va fi atunci nu numai
stapân pe foamea pântecului, ci va avea si vreme destula spre a
îngriji si de ale sufletului.
UN NOU MATRIARHAT
*
Se poate însa da educatie deplina în sat? Aici vine a doua
întâmpinare: vrei sa ma îngropi la tara? Ce fac cu cresterea copiilor?
(ipocrizia începe cu acest pseudo-argument). Ce fac cu nevoile mele
de o viata intelectuala mai bogata?
Pentru copii, ne-am înteles. Temeiul cresterii lor, adica educatia
pâna la 10-12 ani, e neasemanat mai solida la cel crescut în sat
decât la copilul oraseanului, care e o biata pasare închisa în colivie.
(De altfel, în toate tarile înaintate, scolile fug astazi de orase.
Fetele, îndeosebi, ar putea sa nu vada orasul în veci si ar fi cu atât
mai destoinice pentru marea lor menire, ca mame si gospodine.)
Cât priveste obiectia cu viata intelectuala, fatarnicia e vadita: nu
cultura, ci nevoia de lux si obiceiurile rafinate atrag în orase pe cei
ce fug din sat ca dintr-un loc de pedeapsa. Iar aici, punem degetul
pe rana: lipsa de ocupatii serioase si de ideal moral atât la femeie,
cât si la barbat, iata buba cea mai primejdioasa a societatii noastre.
De aici izvoraste veninul care otraveste din capul locului educatia
tineretului.
Iar dovada este hotarâtoare. E destul sa amintim ca cei cu avere
fug numai de la mosie si din sate, ci fug si din orase însemnate,
cum sunt Iasii, Craiova, Galatii, Clujul si altele... Ce lipseste Iasilor?
Vechea capitala are un teatru luxos, cum nu se gasesc nici în
strainatate, în multe tari; are universitate - lucru destul de rar în
orice stat; are biblioteci, muzee, conservator de muzica, pinacoteca,
societati de sport s.a., s.a. Si totusi, iesenii fug de Iasi, emigreaza
spre Bucuresti pâna si profesorii universitari!
Argumentul cu nevoia de viata intelectuala e deci o vorba de
mântuiala. Altul e adevarul. Daca ar fi vorba de cultura, omul bogat
la suflet poate chiar într-un sat înfundat în mijlocul muntilor sa
traiasca o viata sufleteasca foarte bogata. Pentru câtiva lei, poate
chema lânga el pe toti filosofii pamântului. Iar de când s-au înmultit
mijloacele tehnice în popularizarea operelor de arta, poti avea la
îndemâna vederi de tablouri si alte raritati, de care înainte vreme
nu se învredniceau nici regii. Ce sa mai zicem de radio care îti da
zilnic concerte si-ti spune ce se petrece pe toata fata pamântului!
Dar, înca o data, nu de asta e vorba; nu de stiinta de arta si de
filosofie, ci de lux si de ademenirile traiului rafinat, inevitabile
pentru cel care are avere, fara sa aiba însa si o ocupatie serioasa în
viata. Caci de-ar avea în adevar dragostea muncii si un ideal moral,
si-ar da seama ca scena pe care se poate ridica cineva la cea mai
mare distinctie e tocmai satul. Un mosier, care salta prin fapta si
vorba lui un colt de tara, e un mare reformator, ca si învatatul
apostol Paul sau alti oameni cu chemare divina pe pamânt. Iar
femeia lui, în loc de a se chinui sa se ia la întrecere în moda cu
heterele sau sa cheltuiasca nebuneste spre a trece drept ,,regina``
adunarilor deochiate, numite baluri, ar putea fi, fara nici o
cheltuiala, suverana adevarata a femeilor unui sat întreg.
Dar, pentru asta, trebuie ideal moral singura unitate de masura a
valorii si a culturii cuiva. Iar fata de acest criteriu, pentru orice
femeie, care a îngaduit sotului ei sa-si mute gospodaria de la sat la
oras, chestiunea se pune astfel:
Ori tine într-adevar la copii, si atunci nu-i decât un drum: sa se
întoarca grabnic la viata de sat, lânga mosia ori petecul sau de
pamânt; ori nu tine, si atunci însusirile ei negative: lipsa de
înjuraturi, de betie si de brutalitate sunt de putin folos caci devine si
ea, cu vremea, un element negativ si chiar primejdios în cresterea
copiilor, înconjurati de toate ispitele orasului.
Întrebarea e: mai poate românca îndrepta raul printr-o noua
educatie data tinerei generatii? Si de unde anume ar trebui sa
porneasca initiativa? Marturisim ca nu ne putem gândi aici la asa
numitele asociatii feministe. N-avem nici o nadejde în femeia
masculina, care îsi bate capul cu egalitatea sexelor, cu masinaria
votului si de alde astea.
Asemenea, nu nadajduim nici în creatura subfeminina care
traieste numai pentru a se împodobi, adoarme cu gândul la juvaere,
se desteapta, respira, se bucura si se întristeaza dupa evanghelia
croitoreselor. Aceasta categorie e neasemanat mai rea chiar decât
femeia cu apucaturi masculine. Astfel de femei sunt la fel cu
salbaticii din padurile Africii si Americii. Ca sa te încredintezi, e
destul sa citesti în descrierile de calatorie, cum acei salbatici se
mânjesc cu unsori albe sau rosii, sau de alte culori; cum îsi vopsesc
parul; cum îsi gauresc urechile, buzele si nasul; cum se piaptana,
aci gramadind parul în crestet, aci ducându-l la ceafa, aci
întorcându-l spre tâmple si sucindu-l în fel de fel de chipuri.
De la ratacirile acestea ale modelor salbatice, femeia n-a putut
trece nici azi la o viata cuminte. De altfel, pâna mai ieri, chiar si
barbatii se împopotonau sa le plângi de mila. Ce peruci pe cap! Ce
funte la genunchi! Ce de horbote la mâneci si la guler! Ce de
marafeturi si de împiestritaturi!... Dar, de o suta si ceva de ani,
smintelile astea s-au dus de la barbati. Singure femeile fara
ocupatie le mai pastreaza. Ca si bakairii si zulusii sau alti salbatici,
ele se mânjesc înrosindu-si buzele, înnegrindu-si sprâncenele,
sulemenindu-si fata si pieptul, pe care-l dezgolesc, ca tiganii... De la
barbaria murdara de odinioara, am trecut la barbaria pudrata de
azi, care, în fond, e tot o murdarie.
Prin urmare, de la unele ca acestea, nu se poate astepta vreo
îndreptare. Sunt însa femei, carora li se poate încredinta iarasi rolul
matriarhatului; sunt cele care muncesc si stiu a pretui munca. Astfel
de femei au facut mai întâi un progres însemnat în îmbracaminte. În
loc de a schimba de patru-cinci ori pe an, iar uneori de patru-cinci
ori pe zi costumele, aci scurtându-le pâna la genunchi, aci lungindu-
le ca pe o coada de sarpe si târându-le pe jos, femeile acelea îsi
lucreaza singure o parte din haine si au ajuns sa se îmbrace într-un
chip potrivit cu nevoile vietii. Mamele, bunicile si strabunicile lor le-
au lasat modele de îmbracaminte, la care femeia harnica îsi arata
desteptaciunea si talentul, îmbinând doar culorile si iscodind
cusaturi si alesaturi mai frumoase. Si, cum nu se pocesc la port,
dupa cheful strainilor, de asemenea nu-si slutesc nici fata cu
sulimane si otravuri. Ele stiau ca obrazul cel mai frumos e cel spalat
cu apa, nu spoit cu dresuri; piciorul cel mai frumos nu e cel bont, ca
al chinezoaicelor, ori cocotat pe catalige, ci acela care a crescut
slobod, deoarece adevarata frumusete e a sanatatii, nu a
simulacrului si a minciunii.
În femei ca acestea ne punem noi toata nadejdea unei cresteri
mai bune a tinerelor odrasle. Fiind scapate da faza barbariei, ele vor
putea duce si pe copii repede spre o viata de harnicie si vrednicie.
Vatra, masa si casa lor va fi ca un altar, caruia si barbatul si copiii îi
dau roata cu dragoste si respect. Numai unor astfel de femei,
sfintite prin munca de toate zilele si înteleptite de încercarile vietii,
li se poate acorda matriarhatul moral. Fiecare pas al lor e cugetat,
deoarece ele îsi dau seama ca nu numai vorba si purtarea lor, ci si
lucrurile dimprejur, pâna si cele neînsufletite, înrâuresc cugetul si
simtirea celor din casa. Numai femei ca acestea vorputea ridica
neamul românesc din greutatile în care se zbate acum.
Raposata regina Elisabeta a zis cândva: viitorul tarii îl tese femeia.
E atât de adevarat, încât nu ne sfiim a afirma ca adevaratul
caracter al unui popor se vede mai mult în femeie, decât în barbati.
Între matroana romana si femeia greaca, deosebirea era nu se
poate mai simtita. Dar, ca sa nu gresim cumva, luând exemple din
vremuri de mult trecute, e destul sa privim la popoarele de azi.
Cum e francezul? Care sunt însusirile lui cele mai caracteristice?
De vom raspunde ca este inteligent, econom, vioi... poate fi dupa
disputa. Inteligenti sunt si englezii, vioi - italienii, economi -
olandezii etc. Daca vom zice însa ca franceza e cocheta, nimeni nu
va tagadui ca am nimerit o însusire, pe care nici o alta femeie din
lume nu i-o poate disputa. De altfel, vorbele ar fi de prisos.
Suveranitatea Parisului în chestie de mode feminine e un fapt. O
Pompadour, o Dubary si atâtea altele care umplu cronica regalitatii
franceze sunt tipuri istorice. Cu totul astfel ni se înfatiseaza femeile
altor neamuri. Italianca e, întâi de toate, o fiinta cu pasiuni violente.
(Julieta amesteca iubirea cu moartea). Englezoiaca e voluntara. Nu
e o întâmplare ca din neamul englez a iesit o regina ca Elisabeta si
o lady Macbeth. Cât despre Margareta din Faust e semnificativ ca
Goethe ne-o înfatiseaza lipsita de orice urma de artificiu.
Ingenuitatea si simplitatea erau, pâna mai ieri, însusirile tipice ale
poporului german; aceasta explica si faptul ca pedagogia a fost
pâna de curând o stiinta germana. Caci, fara duiosie si ingenuitate,
nimeni nu se poate apropia de sufletul copiilor. Pestalozzi e o
dovada. ,,Mama mea, zice el, se jertfea pentru educatia copiilor
ei...``, iar alaturi de mama, marele pedagog pune îndata minunata
figura a Barbarei Schmid, o servitoare cu suflet de apostol. ,,Iubirea
acestei slujnice catre copiii fara tata ai stapânei sale, pe care o
slujea cu adevarat din toata inima, o adusese la atâta lepadare de
sine, încât s-a lipsit de un maritis bun``. Toata dragostea ei si-o
revarsa asupra copiilor pe care îi îngrijea nu numai trupeste, ci
cauta sa le destepte si sufletul, atragându-le luarea aminte asupra
tuturor lucrurilor care puteau sa-i intereseze.
Câta deosebire între Rousseau, care recomanda pentru cresterea
copilului un guvernor, si Pestalozzi care, crescut de maica-sa si de
biata Babely, cum îi zicea el servitoarei, îsi pune toata încrederea în
femeia din popor, pentru a da o îndrumare într-adevar sanatoasa
copilaretului unei tari!
Gândul acesta al lui Pestalozzi ni se pare adevarat, chiar daca
observarile de mai sus asupra caracterizarii unui neam prin femei ar
fi neexacte. Deoarece, bune sau rele, femeile sunt temelia educatiei
în fiecare generatie; asa ca, chiar daca ele n-ar fi încoronarea
istorica a fiecarui popor, sunt cel mai putin începutul înaltarii, ca si
al caderii lui. E un mare simbol faptul biblic ca însusi Iisus, în loc de
a veni pe norii cerului, sa curete pamântul cu tunete si trasnete, a
venit ca prunc omenesc, în casa unui muncitor si sprijinit pe bratele
unei fecioare.
Iubire si munca, copil si femeie, iata calea spre izbavirea din
pacat. Dar, pentru aceasta mai trebuie înca un lucru: viziunea
limpede a unui ideal, fara de care nu i se poate încredinta
matriarhatul moral.
Gasim acest ideal macar la femeia muncitoare? Sau, daca nu-l are
nici ea destul de clar în minte, cine sa i-l dea?
CARTEA A DOUA
Biserica vie
...............................................
*
Adaos. O pilda stralucita, cât de bolnava e scoala departata de
munca si de aplicatiile ei, putem da si noi românii. Nu demult, o
foaie engleza (Daily Mail), vorbind despre un compatriot de al
nostru, compara lucrarile sale cu ale lui Galilei si Newton.
Cine e românul care o fi adus culturii apusene un spor asa de
însemnat? Este descoperitorul stiintei sonice.
Cum a ajuns el la întemeierea acestei stiinte, e un lucru aproape
de necrezut. Un tânar (Gogu Constantinescu), înainte de razboi,
dorind sa alcatuiasca si dânsul niscaiva cântece la pian, a început
sa dibuiasca (avea numai 17 ani) o teorie a acordurilor muzicale pe
baze matematice. Pentru aceasta, a încercat sa studieze vibratiile în
trompete, în tuburi acustice si în alte instrumente. Si, lucrând astfel,
s-a întrebat ,,daca o goarna misca aerul pâna unde ajung sunetele
ei, nu s-ar putea ca sunetul sa miste ceva în departare ?`` Ce e o
vibrare decât rezultatul apasarii aerului? Puscociul de soc nu arunca
dopul cât colo când strivesti dintr-odata aerul de sub dop? Ce-ar fi
daca ai mâna vibratiile acustice pe un tub (un fel de puscoci) în loc
sa le lasi sa se risipeasca în toate partile, ca sunetul goarnei?
Dar aerul e prea elastic, mai bine ar fi sa întrebuintam apa. Si aici
vine lucrul de necrezut: tânarul afla din cartile dascalilor de la
universitate si ale tuturor învatatilor ca apa nu e compresibila sau
ca asa de putin încât asta s-ar putea trece cu vederea. Ciudatenia si
mai mare era ca fizicienii admiteau compresibilitatea otelului...
Asadar, otelul se putea strânge prin apasare, iar apa nu! Mare
minune...
Tânarul n-a voit sa creada. A încercat deci sa verifice lucrul în
fapta si a gasit nu numai ca apa se poate comprima, dar ca e de
100 de ori mai compresibila decât otelul! Deci, apasând apa în
tuburi, ai putea - daca apasarea e violenta ca la puscoci - sa arunci
la capatul celalalt al tubului o ghiulea. Astfel, în timpul razboiului,
tânarul român care se afla la Londra a facut un tun care arunca o
bomba de 100 kg. la un kilometru si jumatate - fara foc si fara
zgomot! A nascocit apoi niste aeroplane care trageau cu asa
precizie, încât unul se putea lupta cu 4 -5 avioane germane.
(Englezii au comandat repede peste 40.000 de masini de acestea.
Si putem spune ca nu numai pe frontul rasaritean, dar si pe frontul
apusean, românii si-au avut partea lor de cinste în hotarârea
marelui razboi.)
Acum se asteapta ca descoperirea stiintei sonice sa schimbe pâna
în temelie munca industriala. Motoarele sonice vor elimina toate
transmisiunile prin curele. Atelierele nu vor mai avea nevoie de
zidaria grea, pe care o zguduie azi masinile cu transmisie.
Aeroplanele vor fi usurate (motorul sonic de 180 cai putere
cântareste numai 20 kg, pe când un motor electric cu aceeasi
putere ar cântari 1000 kg.) Cu masinile sonice, granitul e taiat ca o
piftie... Asa ca facerea tunelelor pe sub munti va fi, de aici înainte,
colosal usurata... Si câte, si câte alte aplicatii practice.
Dar partea cea mai minunata e rezultatul stiintific. Pe o conducta
sonica nu poti sa trimiti vibratii la întâmplare, ci, întocmai ca la
pian, vibratiile trebuie sa asculte de acorduri întemeiate pe
raporturi de numere întregi. Asadar, armonia muzicii aplicata la
industrie!
Cine stie daca în curând nu vom dibui ca si combinarile chimice
au la baza vibratii exprimabile în raporturi numerice? Asa ca chimia
ar fi si ea un fel de muzica aplicata: fenomene disonante si
consonante!...
Când te gândesti la aceasta minunata descoperire a baietanului
de acum 23 - 25 ani, îti vine în minte vechea teorie a lui Pitagora
despre armonia sferelor ceresti care, în miscarea lor, produceau
sunete muzicale ca de harpa.
Oricum ar fi, un lucru pare sigur: sonicitatea e cea dintâi mare
descoperire stiintifica pe care un român o aduce în istoria
dezvoltarii spiritului omenesc.
Daca englezii, care sunt atât semeti cu privire la ei si la ale lor,
alatura numele compatriotului nostru de ale lui Galilei si Newton,
aceasta e o verificare a credintei celor care socotesc ca poporul
român are o minte atât de fina, încât putem astepta de la el cele
mai înalte manifestari culturale.
,,Din acest substrat etnic, plamadit atât de greu în timp de
aproape doua milenii, din acest popor capabil de a simti armonii
superioare si ale înfatisa în forma nepieritoare a artei (acum putem
adauga si a stiintei), dupa cum a iesit Eminescu, de buna seama vor
mai rasari si altii, multi altii; iar cununa de aur se va coborî cu
supusa nevoire a neamurilor si a secolelor pe crestetul unui geniu
nascut din neamul nostru``.
Pomenirea acestei întâmplari are însa aici numai un interes
pedagogic: sa arate de ce poate atârna o descoperire stiintifica.
Carturarii, ca oile, mergeau unii dupa altii, repetând ,,apa nu se
poate apasa... apa nu se poate apasa...`` Pe când sfânta metoda a
muncii si a verificarii în fapta a rasturnat într-o clipa eroarea
aceasta atât de copilareasca, spusa însa de la înaltimea catedrelor
din scoala bolnava a vorbei si a autoritatilor verbale.
Iata de ce, descoperitorul sonicitatii e si o minunata pilda pentru
pedagog. El a spus un cuvânt care ar trebui sa fie scris pe usa
tuturor scolilor de toata fata pamântului:
,,Stiinta fara experimentare este un pericol ``.
Scoala fara munca este începutul celor mai multe boli ale
sufletului.
MINUNILE MUNCII
ROADELE EDUCATIEI:
CARACTERUL OAMENILOR SI OAMENI DE CARACTER
*
Din contra, dupa cum am aratat mai înainte, metoda sfaturilor e
cea mai searbada si mai stearpa dintre toate. Rationamentul rece e
ca un rasad firav pus în nisip uscat. Se paleste si se usuca în scurta
vreme. Un pedagog elvetian, Girard, avusese naivitatea sa creada
ca daca vei conjuga un verb la toate modurile, timpurile si
persoanele: eu iubesc pe Dumnezeu, tu iubesti pe Dumnezeu, el...,
noi iubim..., noi vom iubi..., iubeste... etc., pritoceala aceasta de
vorbe va lasa urme favorabile în sufletul tineretului!
Nimic mai fals. Singura urma e sila si plictiseala.
Reprezentarile fara emotii trec ca umbra norilor pe fata unui lac.
De aceea, tot mestesugul sta aici: sa legi emotii vii de
reprezentarile care pot fi determinate pentru caracter. Iar metoda e
relativ usoara:
Cel mai variat izvor de emotii este munca. Începe deci cu jocul
care sta la temelia muncii, mai în toate manifestarile copilariei. Din
joc trebuie sa iasa:
a) Mladierea si energia corpului. Sanatatea si puterea musculara e
cel dintâi sprijin al unui caracter bine închegat. Curajul, de pilda, e o
virtute nu se poate mai usoara pentru voinicul care îsi simte
încordarea muschilor ca o pârghie de fier. Pentru el, a împlini o
fagaduinta, repetând ceea ce a mai facut, e o jucarie; pe când
slabanogul, care tremura la orice lovitura de ciocan si închide ochii
ori de câte ori fulgera, e ca o biata frunza batuta de vânt.
b) Tot din joc, pot iesi o suma de însusiri morale. Aici se pot învata
apucaturile de ordine (cine e atent la prinderea mingii, nu poate
pierde si nu face pe tovarasi sa piarda partida); deprinderile de
curatenie (cine nu s-a spalat pe mâini nu intra în anumite jocuri ca
sa nu murdareasca hainele vecinilor); cine e nepartinitor e luat ca
judecator în caz de neîntelegere etc.
c) De asemenea, din joc trebuie sa iasa pe nesimtite deprinderea
de a munci. Înca din anii cei mai fragezi, se ivesc uneori aplecarile
cele mai pronuntate ale individului. Si fiindca placerea cea mai
mare izvoraste din exercitarea însusirii celei mai bogate, cu bagare
de seama, educatorul poate duce pe tânar spre anume obiceiuri de
munca, dupa cum morarul mâna apa pe jgheab facut înadins. Dar
rezultatul nu e sigur decât atunci când deprinderea a ajuns atât de
tare, încât sa te poti bizui pe ea, socotind-o ca parte constitutiva a
caracterului.
Fapta, adica gândul exprimat prin munca (nu numai prin vorba), e
cântarul care îti spune caracterul. In labore veritas - la munca se
vad toate însusirile se seama ale omului, dupa cum la chef (in vino)
se vad apucaturile cele pacatoase. Ceea ce e ,,betia`` pentru pacat,
acelasi lucru este ,,munca`` pentru virtute.
Sa luam însa aminte: O fapta izolata nu dovedeste înca nimic.
Chiar un nauc poate o clipa sa faca cele mai mari ispravi. Dar a
pastra aceeasi directie în viata, adica a savârsi aceeasi fapta, în
aceleasi împrejurari, asta n-o poate face decât omul de caracter. Iar
pentru aceasta trebuie nu numai deprindere, ci si vointa hotarâta,
la care nu poate ajunge decât acela care îsi ancoreaza cugetul într-
o conceptie clara despre menirea existentei sale. Si anume, trebuie
sa fie deplin încredintat ca degeaba traieste, daca activitatea sa nu
va corespunde adevarului, asa cum i-l descopera stiinta, iar unde n-
ajunge stiinta - simtul sau launtric despre interesele omenirii,
începând cu interesul propriului sau neam. Când Kant zicea:
lucreaza asa, încât maxima vointei tale sa poata fi oricând temeiul
unei legiferari generale, seninul cugetator depasea cu mult sfera
vietii de toate zilele. O regula mult mai omeneasca (fiindca e mai
smerita) ar fi aceasta: lucreaza asa, omule, ca si cum fiecare zi ar fi
cea din urma a vietii tale. Privindu-te si privind pe altii din acest
punct de vedere, vei putea fi impersonal, dezvoltând si în tine si în
cei dimprejur toate puterile prielnice vietii omenesti în genere. Se
întelege ca un astfel de imperativ nu poate fi categoric decât pentru
cel care poarta în sufletul sau convingerea adânca despre o
armonie superioara, în care existenta individului se confunda cu un
atom în sistemul universului moral. Fara aceasta unitate de tel,
unitatea de directie nu e cu putinta.
Astfel stând lucrurile, este vadit ca adevaratul caracter nu se
poate forma si nici nu se poate arata decât în vârtejul faptelor vietii,
nu în constructiile cerebrale exprimate prin cuvinte - oricât ar fi ele
de frumoase. Între patru pereti, poate creste un bicisnic, un filosof
sau un poet, dar erou al caracterului nu poate fi decât cel care a
trecut prin furtuna vietii. De aceea, caracterul e o însusire ce se
încheaga pe încetul, potrivit cu etatea, sexul si mediul social.
Unitatea de masura nu poate fi aceeasi peste tot si la toti.
Pedersuak- eschimosul - a sarit în ajutorul vecinului rasturnat cu
caiacul, fiindca e obisnuit si fiindca lucrul e de folos. Fricosul, care
ar sta la îndoiala, n-ar mai fi primit de nimeni ca tovaras de pescuit.
La deprindere, se adauga deci interesul. Când însa Jack, matelotul
unui vapor, care trece în largul Oceanului, sare sa scape viata unui
polinezian malaez, pe care nu l-a vazut si nu-l va mai întâlni în veci,
asta dovedeste un caracter de un nivel superior celor întemeiate pe
simpla deprindere si pe boldul necesitatii. În astfel de cazuri, vezi ca
sufletul e stapânit de un imperativ car îi da unitatea de directie
oriunde ar fi si pe oricine ar privi urmarile faptei lui.
DECALOGUL MUNCII
ÎNCHEIERE
DECALOGUL MUNCII
CARTEA A TREIA
Legaturi între statii. Statiile din creier (centrele de vaz, auz, grai
etc.), nu numai ca sunt legate prin fire nervoase cu ochiul, urechea,
limba, nasul si alte organe ale simturilor, dar sunt legate si între ele
prin fire de asociatie. Însa e o deosebire: firele care merg de la
creier spre organele simturilor sunt gata chiar de la nastere (adica
sunt captusite cu mielina). De aceea, îndata ce s-a nascut, copilul
poate lucra în curând cu organele simturilor: aude, vede, miroase,
gusta... Centrele sau statiile de simtire si de miscare functioneaza
de la început. Pe când firele de asociatie nu sunt înca mielinizate.
Ce înseamna asta?
Înseamna ca pruncul nu poate avea înca reprezentari, gândiri,
rationamente etc.; masinaria nu-i înca gata. Abia an cu an creierul
se împlineste.
Prin urmare: nu prididi un copil cu învataturi pe care creierul lui
nu le poate cuprinde. Deoarece, cum am mai spus degeaba apesi
afara capatul soneriei, daca înauntru firele nu s-au tesut înca si nu
s-au legat unde trebuie.
*
Abstractia. Daca ai vedea toata viata numai un brad, ai avea o
singura reprezentare despre ceea ce numim copac. În fapta, vezi o
multime de brazi: de marimi, culori, frunzis si specii deosebite. Iar
alaturi de brazi, vezi o sumedenie de alti copaci, de toate formele si
culorile. Dar, de câte ori se produce în celula nervoasa atâtarea pe
care o numim copac, de atâtea ori e o anume disimilare care se
repeta mai lesne: cea produsa de razele venite din trunchi, ramuri,
frunze si radacini, caci mai toti copacii au aceste parti si toti atâta
celula mai mult sau mai putin la fel, pe când alte atâtari sunt mai
rare; de pilda, cele care vin de la o creanga rupta, un cuib pe
ramura si alte amanunte, care nu se întâlnesc la toti copacii. De aici
urmeaza ca unii neuroni cresc mai mult; altii sau alte parti de
neuron cresc mai putin. Prin urmare, când auzi sau citesti vorba
copac, partea în care se desteapta mai întâi atâtarea este aceea
unde s-a înregistrat imaginea trunchiului, ramurilor, frunzelor si
radacinilor. Asa ca avem atunci în minte nu un copac anume, ci o
imagine generala, care nu se potriveste cu nici un copac, ci are
numai partile comune tuturor.
Aceasta imagine colectiva, ramasa în creier de pe urma atâtarilor
produse de toti copacii vazuti, se cheama imagine abstracta sau
notiune.
Se zice despre un om ca e cu atât abstract, cu cât are mai multe
imagini de acestea colective.
Este vadit ca, fara concret, nu e abstract; si, cu cât averea
concreta a creierului e mai mare, cu atât poate fi mai mare si cea
abstracta (notionala).
Senzatia, reprezentarea si abstractia sunt atâtari ale celulelor
nervoase, deosebite însa în tarie, precum si în numarul si locul
celulelor unde se produc.
Iata de ce creierul copiilor de la tara si, în genere, al copiilor de
muncitori e mai bogat în imagini si notiuni.
*
Dreapta judecata. A judeca drept, înseamna a însira gândurile
potrivit cu realitatea.
Dar ce e realitatea?
Am vazut cum creierul creeaza. În nici un creier omenesc nu se
petrec însa aceleasi atâtari. O mie de oameni vad acelasi pom, dar
toti îl vad ca ceva deosebit. Din milioanele de raze care pleaca de la
trunchiul, ramurile, frunzele ori poamele lui, vor patrunde tot alte
grupe de raze în fiecare ochi si va produce în fiecare creier tot alta
atâtare. Unul îl vede mai verde, altul mai putin verde; unul priveste
mai mult trunchiul, altul ramurile, altul poamele... si fiecare leaga
de vederea lui tot alte gânduri, dupa firele sale de asociatie: unul se
gândeste la lemn, altul la roade, altul la racoarea umbrei, al zecelea
- la iarna, al o sutalea la altoire, al miilea la genul, specia si
varietatile lui în regnul vegetal. Între acestia, sunt însa si câtiva
care socot ca, daca pomul s-a nimerit în dreptul unui stâlp cu sot,
va iesi bine vânatoarea! Iar daca stâlpul de lânga pom e fara sot,
asta e semn rau...
Care însirare de gânduri e dreapta si care nu?
Daca privesti felul cum însira reprezentarile lor copiii si salbaticii,
vezi cum s-a înfiripat judecata omeneasca. Pentru salbatic, e de
ajuns sa trimiti o sageata, menind-o sa ucida cutare dusman, si,
gata, l-a ajuns! De aceea, femeile bakairilor trag acasa cu arcul,
pentru a ajuta pe barbatii care au plecat la vânatoare... Copilul, de
asemenea, bate scaunul si-si potoleste astfel necazul. Aceasta
lamureste sumedenie de eresuri si descântece, care dainuiesc si
pâna azi pe treptele de jos ale societatii omenesti. De când s-a
ridicat peste instinct si, lucrând cu uneltele, omul a creeat cu
creierul lui mai mult decât animalele, de atunci a avut si putinta de
a rataci mai mult decât orice alte faptura. Noroc ca ratacirile îsi
capata îndata pedeapsa. Neamul care s-a încrezut în descântece, la
vânat sau la razboi, a fost biruit prin foame si nimicit de dusman, iar
acela care a asociat vânatul mai mult cu urma animalelor si alte
semne adevarate, decât cu descântecul, a trait, a sporit si a lasat
urmasi. Astfel, legaturile false între reprezentari s-au dovedit
nefolositoare ori chiar primejdioase si pier, lasând sa dainuiasca
numai legaturile juste.
Pentru a judeca deci drept, adica a lega în gând numai ceea ce se
leaga si în fapta, nu e decât un chip: sa simti durere de pe urma
legaturilor false si sa le parasesti, iar de pe urma legaturilor exacte
sa simti placere si sa le pastrezi. Experienta, asadar, e cântarul cel
mai sigur, unde se verifica valoarea judecatilor omenesti.
Dar experienta - sa fie adevarata. De aceea, porunca întâi a
oricarei educatii sanatoase e aceasta: munceste în orice etate
munci adevarate. Când zici cu creta pe tabla: sa facem o
experienta; sa punem într-un vas cu apa A, un cilindru de sticla B...
si numai le desenezi, aceea este o experienta falsa, adica o ocazie
de a baga în cap imagini si asociatii mincinoase. Numai cel care
face într-adevar ceea ce zice stie deplin ce se poate si ce se
potriveste cu vorba ori nu se potriveste. Singura munca adevarata
lasa în minte capital adevarat de reprezentari, adica judecata. Cei
care nu muncesc efectiv au în minte numai niste biete imagini slabe
sau legate alandala; legaturile lor se rup lesne, iar, daca dureaza, îi
pot duce la primejdie, întocmai ca si descântecele babelor si ale
salbaticilor.
Si nu e destul sa muncesti numai munci adevarate, ci trebuie sa
împlinesti si porunca cealalta: nu-ti face chip cioplit, adica nu amagi
mintea ta cu simulacrul muncii si cu vreo imagine ori judecata falsa.
Sa nu zici nici în gluma ca 2 si cu 2 fac 5, ca deschizi pârtie
minciunii în creierul tau. Nu bolmoji un lucru, ispravindu-l de
mântuiala, caci urmarea nu poate fi decât rea, fie ca e vorba de
lucrarea pamântului, fie de îngrijirea unei vite, de negot, sanatate
sau orice ar fi. Nici o siretenie nu poate face sa ai roade bune dintr-
o aratura rea; s-ar putea ca o ploaie la timp sa mai stearga urmele
muncii tale rele; poate ca vita se însanatoseste singura, macar ca ai
îngrijit-o rau... Dar ulciorul nu merge de multe ori la apa, iar cine s-a
deprins a-l târî prin bolovani, într-o buna zi va ramâne cu hârburile
în mâna. Minciuna si neîngrijirea se platesc totdeauna, - fara doar si
poate. De aceea, pe lânga datoria de a munci numai munci
adevarate, am pomenit mai sus si alta regula: nu te multumi cu un
simulacru de munca, deoarece prefacatoria lasa urme în creierul
tau, de care tot ai sa suferi.
Învatatura cea mai buna. Din cele însirate pâna aici, urmeaza ca
cea mai buna scoala e a pataniilor proprii. Cine s-a fript o data, n-
are voie sa mai încerce a doua oara, daca focul arde, si nu zice nici
în gluma ca flacara e rece. Celula a fost asa de bine zguduita, iar în
centrul de asociatie se desteapta asa de repede ideea de usturime,
ca niciodata creierul nu mai da porunca mâinii sa atinga un carbune
aprins.
Urmeaza de aici sa-l lasi pe copil sa puna mâna în foc, spre a sti
ce e flacara, ori în gura sarpelui spre a cunoaste veninul?
Nu. Cei patiti pot învata si pe cei care n-au patit unele necazuri. De
pilda, copilul poate capata o spaima cumplita de muscatura
sarpelui, daca mama, vazând un sarpe, i-l arata cu fata îngrozita,
facându-i semn ca dihania cea cu gura cascata e gata sa muste.
Senzatia sau chiar reprezentarea racelii sarpelui, a încolacirii, a
strângerii dintilor înfipti în carne, ai veninului, a umflaturii...pot
zgudui uneori atât de bine creierul si pot produce asociatii de idei
asa de naplacute, încât învatatura ramâne toata viata si va fi de
ajuns pentru copil sa vada chipul sarpelui într-o carte, spre a simti
scârba si sfiala.
Asadar, unele judecati (drepte sau nedrepte)pot intra în creierul
cuiva numai prin puterea ce o are vorba de a destepta anume
reprezentari si de a le împerechea dupa voie. Aceasta se poate
vedea si mai bine la cei hipnotizati. Spui, de pilda, celui hipnotizat:
ridica degetul mic! Îl ridica îndata. Uite ca nu-l mai poti lipi de
celelalte... Si într-adevar, cel adormit se sileste sa-l strâng alaturi cu
celelalte, dar nu poate!...
Ba mai mult! îi arati un cutitas si-i zici: ce viespe! cum bâzâie!...
Iar cel hipnotizat tipa, se zbate si-si ascunde fata sub palarie,
aparându-se de viespea imaginara.
Ce dovedeste asta? Dovedeste ca vorba a desteptat în creierul
bolnavului anume reprezentari tari sau sugestii. Dar ceea ce se
petrece cu bolovanul, se întâmpla la fel (numai într-un grad mai
slab) cu orice om: o vorba poate destepta în mintea oricui o
imagine... Si mai ales se poate aceasta la copii care nu au asociatii
de idei multe si destul de tari spre a se împotrivi vorbei auzite. Când
spui: sarpele e rece ca gheata, lunecos, strânge, musca... si te
otaresti de scârba si de frica, toate cuvintele sunt pentru copil
sugestii, - un fel de muscatura ,,ideala``, desteptând în creierul lui
aproape o senzatie de durere.
R e g u l a: o buna parte a educatiei se reazema pe astfel de
sugestii, pe care parintii le dau necontenit copiilor, împrumutându-
le astfel gusturile, judecatile si obiceiurile lor. (O fetita de doi ani e
bolnava. Doctorul cere sa dea camasa la o parte. Copila se
împotriveste cu indignare: usine! Usine! - Ce zice? întreba doctorul.
Cu toata mâhnirea, mamei îi vine sa râda: Zice ca e rusine sa pui
mâna pe camasa...) Pe când salbaticul umbla gol, fara sa banuiasca
ce ar fi rusinea, copilul societatii civilizate a primit printr-un cuvânt
de la parinti o sugestie care dureaza toata viata.
Mestesugul educatiei se reazema deci în mare parte pe felul cum
parintii stiu sa sugestioneze pe copii. Orice vorba si orice fapta a
parintilor si a celor mai mari poate fi pentru copii o sugestie. De aci,
marea raspundere a educatorului pentru tot ce zice si face în fata
copiilor. Capitolul asociatiilor, e cel mai însemnat în catehismul
pedagogului - e întocmai ca busola pentru marinar. Cine stie sa
mânuiasca bine asociatiile, poate înfige în mintea copiilor multe
reguli de purtare, legând de anume feluri de reprezentari idei de
groaza (sarpe), iar de altele idei de placere.
Cu ajutorul asociatiilor, poti face si diagnoza sufleteasca a unui
copil... Îi spui, de pilda, un cuvânt si vezi ce poate el lega de acel
cuvânt... Astfel ghicesti daca reprezentarile lui sunt mai mult
vizuale, adica dobândite prin ochi; auditive, tactile etc... si daca
reteaua reprezentarilor din mintea lui e mai slaba sau mai tare,
adica a început a le rândui cu judecata proprie ori nu.
ÎNCHEIERE
ADAOS
SCOALA MUNCII SI LUCRUL MANUAL
Septembrie ‘97
Serban Dragomirescu