Cap.

21 Dim recollection

First part

Aerul care presa pe fiecare milimetru din corpul meu , simultan cu vâjâitul incontrolabil din cap..erau
malefici. Îmi ameţeau fiecare gând slăbit, fiecare idee de abia începută, fiecare sentiment neputincios.
Nu îmi era teamă. Doar presiunea claustrofobică mă sufoca.Lipsa aerului ..dar unui aer digerabil, nu cel
toxic care mă ataca.
Anxietatea.. golul puternic din interior.. erau mai mult datorită depărtării de cunoscut. Pentru că eram
acum în necunoscut, clar.
Vedeam doar un imbecil de întuneric. Ce naiba? Nu era beznă totală ultima dată, din câte îmi amintesc. Şi
întunericul..e clar motiv anticipativ al viitorului apropiat, la fel de luminos ca şi el..
Secvenţa asta era atât de cunoscută de mine, totuşi. De unde dracu’ ? Când mai trecusem prin aşa ceva ? Şi
de ce se prelungea atât agonia asta neiertătoare ? De ce nu se termina odată ?
Presiunea şi viteza iau cote maxime în jur.Eram ca o frunză purtată neputincioasă de vânt , dar rapid, nu
alene, blând.
Încep să ţip dar ceva îmi opreşte cuvintele speriate imediat. Mai încerc o dată dar acelaşi scenariu
neiertător. Ce naiba ? Numai în vise nu puteam ţipa.
Din depărtare, de undeva, parcă din alt capăt al lumii, o voce greu de citit parcă mă strigă neputincioasă.
Tonul ei sfâşiat mă macină şi încep să îi răspund ; nu ştiu cu ce îi alin durerea, pentru că nu îmi aud
propriile cuvinte. Zboară mai repede decât mine.
Încerc să mă agăţ de orice mănunchi de iarbă,, creangă, piatră..fir de praf… orice sclipire de speranţă. In
van totul. Parcă alunec în gol, un gol fără nici un conţinut.
Fir-ar. Cred că într-adevăr alunec în gol. Înspre o prăpastie neagră, înspre un abis indefinit, neînţeles.
Înspre ruinare.
O izbitură puternică mă striveşte cu şocul. Mintea mea e puternic zguduită şi îmi duc mâna din instinct la
cap. Era întreg.
Deschid ochii. Aspectul fără viaţă mă întâmpină debusolat.Nu arăta cum mi-l imaginam eu acum câteva
secunde. Ce dracu’ ?
O forţă nedefinită parcă mă ridică în reluare din inconştienţa corpului fără voinţă, fără trăire.
Dacă îi simt atingerea, deşi rece, dacă îmi simt încă conştiinţa şi mintea întreagă, asta e tot ce contează.
Oricum, chipul lui, oricât de răvăşit, mă va vindeca de tot. Gândurile de culpă îmi înecau deja firea
supraîncărcată de remuşcări.„Iartă-mă Rob, iartă-mă. N-am vrut să îţi ruinez liniştea..”

- Fir-ar Kitty !
O voce cunoscută, dar nu cea pe care o aşteptam, mă zguduie uşor.
Glasul lui deprimat, precipitat, şi tonul ce semăna cu un reproş se aud cu ecou în capul
meu şi aşa răscolit de toate, de agresiunile atât fizice cât şi psihice.
Mâinile lui sigure mă prind de corpul tremurând şi mă ridică din poziţia nefavorabilă,
cu faţa în jos, cu fruntea lipită de ceva ce nu semăna chiar cu iarba arsă de toamnă,
frunze moarte, ude, sau o stâncă aspră, dură.
Chipul lui Bred, observat parţial de după ceaţa necăcioasă, mă bulversează subit.
Ce naiba ? Când a ajuns aici atât de repede? Nu.. era imposibil. Nici în visele mele cele
mai complexe nu s-ar fi putut întâmpla asta.
Îi..îi confundasem tot timpul ? El a fost cu mine în tot acest timp? Fir-ar..doar îmi
proiectasem chipul celui pe care îl doream până acum, îl suprapusesem cu realitatea ?
El nu a fost vreo clipă acolo, real.. ci doar.. în mintea mea ?
Nu, nu e posibil asta. Nu poate fi.
- Poţi să nu mai urlii?
Rostesc indignată, încruntându-mă.
Tipul ăsta nu îşi dă seama că totuşi nu am primit o minge de baschet în cap la şcoală,
că era ceva mai important? Deşi nici cu asta nu era de glumit , se simţea impactul nu
foarte prietenos şi acel caz. Şi când mă gândesc câtă tragedie făceam atunci.
Sper să nu creez victime până la urmă cu isteriile care vor urma acum, după toată
aventura asta gen „ bungee jumping” , dar fără coardă. Măcar am mai îndeplinit un
punct de pe lista mea de viitoare activităţi, fără să vreau.Activitate eliminată cu ocazia
asta complet din planurile viitoare.
- Uh.. măcar ai acelaşi caracter. Asta e bine. Sau..nu.
Spune dându-şi ochii peste cap şi apoi zâmbind uşor. Vocea lui se auzi scăzută, mai
subţire ca o şoaptă.
Probabil nici nu ridicase tonul atunci, vorbise normal. Se pare că nu mai puteam
sintetiza nici limitele normalului acum.
- Nu cred că ceea ce te-ai chinuit tu să modelezi atâtea luni se putea schimba în
câteva ore de când nu m-ai văzut.
Răspund sarcastică, puţin răutăcioasă. Fir-ar. Ar trebui să îmi modelez puţin tonul în
preajma lui. Nu vreau să mă ajute să încep o nouă şedinţă „de zbor” . Nu acum.
El mă priveşte blând, cu o grimasă. Se pare că îl încântase, şi că încă îl distra mica
mea aventură.
Ah, da, uitasem. Probabil mă urăşte. Mai ales după cum îi pricinuisem durere,după
cum l-am abandonat împietrit în sala aceea. E de înţeles atunci reacţia lui.
Dar..totuşi..dacă el e aici, dacă el a fost aici mereu, înseamnă că asta nu s-a întâmplat
vreodată. Înseamnă că nu îl pusesem la zid.
Oare imaginaţia mea nefastă îşi vărsase din nou persiflarea asupra firii mele atât de
modelabile uneori?
Mă ridică cu atenţie în braţe, iar gestul lui are un efect derutant .. şi pe bună dreptate.
Datorită grijii pe care o manifesta pentru mine, şi pe care nu o meritam, sau da..dar
încă nu ştiu, şi mai ales pentru că privirea mi se opreşte asupra rochiei impunătoare,
grena, care.. lipsea cu desăvârşire.
- Unde e rochia ?
Mă răstesc necontrolat, iar el se uită suspicios.
Uf.. acum am ajuns să simt lipsa unui obiect care a fost atât de blamat şi judecat de
mine.
Avea dreptate şi el.
- Şi unde naiba e…?
Îmi opresc cuvintele suspinând. Nu îi puteam pronunţa numele. Bred habar n-avea
cine era străinul pe care îl preferasem, pe care îl protejasem fără regrete de el, de
privirile lor curioase, de lume. Străinul pe care îl alesesem atunci în locul lor.
- Calmează-te, te rog.
Glasul lui încordat şi mimica severă, îngrijorată, mă amorţiră.
Mă aşează atent, cu calm, pe pat, ca pe un copil fragil.
Eram.. acasă ?
Nimic din decorul de basm de mai devreme nu se regăsea. Parcă totul se mistuise ca
un vis, ca o poveste citită şi încheiată.
- Visez, nu ? Nu e realitatea acum ! Nu e adevărat !
Rostesc cuprinsă de anxietate, de neputinţă.
Nu..nu vreau, de ce se terminase totul, de ce eram aici? Vreau înapoi la clipa de
magie, vreau înapoi trăirile pierdute ca un fir de praf în vânt, într-o secundă.
Nu vreau să fiu aici !
El mă priveşte ameţit, fără răspuns, fără alinare să-mi ofere. Îmi cerceta îngrijorat faţa
şi capul.
- Răspunde-mi , fir-ar !
Îmi răstesc tonul şi înţepături ascuţite încep să îmi pulseze pe creier. Îmi protejez
capul murmurând de durere, mistuindu-mă slăbiciunea , incapacitatea de control,
urându-mi condiţia de om vulnerabil, fragil. Braţele lui ocrotitoare mă trag la pieptul
lui încordat, pulsând din cauza respiraţiei agitate.
Îmi acopăr disperarea care începea să curgă şiroaie pe chipul meu instinctiv, cu
degetele palide, albe, ca de mort. E inutil însă. Lacrimile sunt mai rapide decât mine.
- Nu, clar e vis, tu nu ai fi aici , acum, în altă circumstanţă.. M-ai urî, m-ai răni cu orice
mijloc ai avea la îndemână.. Eu..aş face asta dacă aş fi tu, dacă aş fi fost în situaţia ta..
Bolboroseam cuvintele printre suspine, remuşcări, frisoane.
- Calmează-te, Kitty ! Te implor. Zbuciumul ăsta doar te distruge, te goleşte de orice
putere şi aşa firavă.
Mă ţinea tot mai strâns, îmi insufla încredere tot mai multă, şi protecţie nemăsurată.
Braţele lui aproape că îmi sufocau agonia în care intram fără să mă pot împotrivi.
- Nu e nici un vis, Kitty. Nu te urăşte nimeni. Mai ales eu. Nu aş avea de ce.
Înseamnă că..nu se întâmplase nimic din tot ce a fost în ziua aceea nefericită..? E clar
asta, din moment ce el vorbeşte aşa, se poartă aşa cu mine, adică cu o
nerecunoscătoare, cu o persoană rea , insensibilă.
Oh, la dracu’, ştiam eu că totul a fost prea frumos, prea perfect. Şi perfecţiunea există
la fel ca şi basmele , în cărţi doar. În realitate nu.
Robert şi cu mine eram două entităţi fără un drum comun. Nimic din magia de basm,
atmosfera incredibilă, dansul, atingerile, săruturile.. şoaptele încurajatoare.. nu au fost
adevărate.
Cum naiba am putut crede vreo clipă asta, cum m-am putut lăsa purtată ca o cretină
de vise.
- Nu e un vis momentul de acum ? Atunci ..totul.. a fost efectiv nimic din ce am
crezut ! Tot ce am simţit, tot ce a fost acolo! Nimic! Praf! Sunt o imbecilă !
Strig cu dezgust, cu furie.
- Nu înţeleg la ce te referi tu acum, dar sunt sigură că nici tu nu ai înţelege nimic din
ce ţi-aş explica, în starea în care eşti acum.
Cred că.. momentele de vis cu el, tot timpul acela.. a fost un fel de premoniţie..Un vis
prevestitor. Un indiciu, îndemn de a mă salva de pieire, de ce ar fi urmat dacă aş fi
intrat în jocul hain care mi-ar fi adus şi mie dezastrul, şi lui Rob.
Nici o urmare bună nu ar fi avut loc după nefericita aia de prăbuşire..dacă ar fi fost
doar a mea, sper. Sfârşitul meu, sfârşitul liniştii,… al carierei lui.
Totul ar fi declanşat un haos pentru ambii. Şi dacă aş fi rezistat după căzătură, nu
acelaşi lucru aş putea spune şi despre ura lui, inevitabilă în momentul în care i-aş fi
dărâmat tot ce construise cu greu şi muncă.
Era şi o parte bună totuşi. Nu îmi dezamăgisem prietenii, nu îl rănisem pe Bred.
Simt o licărire de lumină care îmi mângâie chipul. Mai era o speranţă, totuşi. O
speranţă să fac ceva bun.
- Iartă-mă ,te rog. Îţi spun de acum, poate nu voi mai avea şansa după.. Dacă voi
spune vreodată ceva necugetat, nebunesc, dacă te voi răni, să ştii că nu e intenţia
mea. Niciodată nu aş face asta pentru că îmi doresc.. Niciodată..
- Sst…
Glasul lui înţelegător îmi opreşte încercările jalnice de a mă scuza, de a mă apăra de
greşelile pe care le-aş putea repeta fără să vreau.
Palma lui îmi ridică faţa jalnică întinzându-mi o pastilă dintr-un flacon neprietenos,
rece.
- Ia asta. Te va ajuta să adormi..
- La dracu’ , Brendal !
Mă răstesc nervoasă , împingându-i mâna necontrolat, cu un gest absurd, furios, iar
pastilele încep să zboare neputincioase prin aer, împrăştiindu-se prin cameră, pe pat,
oriunde. Mă simţeam de acum atacată de ele. Aveam impresia că mă pândesc, că
rânjesc sarcastic.
- Tu nu înţelegi că până acum numai în vise am stat ! Că mi-am pierdut controlul
realităţii ? Crezi că de asta am eu nevoie ?!
- Nu ştiu ce spui, la ce te referi ! Ce vise ? Revino-ţi ! Calmează- te !
- Nu ? Spune-mi atunci că nu e fost ireal, te rog , spune-mi că nu mi-am imaginat !
- Linişteşte-te !
- Spune-mi că am fost la bal, ce s-a întâmplat acolo..ce..
Vorbeam isterică, pe un ton precipitat, şi cu sângele care simţeam că îmi goneşte prin
vene.
Bred mă privea năucit, pierdut, cu gura întredeschisă, cu sprâncenele încordate,
gânditoare.
- Kitty, stai aici , te rog.
Mă linişteşte pe un ton sever, hotărât, şi îmi întinde corpul înfrigurat cu grijă pe pat.
- Pentru orice ar fi, să nu te ridici de aici, da ? Într-o secundă revin. Să nu te mişti de
aici, înţelegi?
Spune poruncitor. Eu îl liniştesc inocent dând din cap, iar într-o clipă el se face
nevăzut.
Ce naiba se întâmpla cu mine..? De ce vorbea cu mine ca şi cum aş fi retardată? La
urma urmei doar dormisem, nimic altceva exagerat.
În minte îmi vine rochia roşie. Ea are răspunsul, doar ea mă poate asigura cât de
pierdută sunt..sau nu.
Mă ridic cu imaginea care se balansa în jurul meu şi pe picioarele care mă susţineau
cu greu, care tremurau necontrolat.. şi fac câţiva paşi pierduţi în gol.. mai mult pe loc.
Sau..spre nicăieri.
Habar n-aveam unde mă îndreptam şi unde aş fi căutat nenorocita aia de rochie.
Imaginea din jur mă zăpăcea şi mai mult decât eram..mai ales când conştientizez că
îmi era atât de străină, de necunoscută.
Fir-ar .. nu eram acasă. Asta nu era camera mea din apartament.
Unde dracu’ ajunsesem ?
Cu semnele de întrebare bubuindu-mi în cap.. cu ameţeala sfâşietoare.. pulsările
dureroase din cuget.. simt cum îmi găsesc din nou liniştea..păbuşindu-mă la pământ.

...

- Vorbesc serios,crezi că aş spune asta dacă nu am văzut cu ochii mei ? De ce dracu’

aţi mai venit atunci ? Doar ca să mă enervaţi ?
- Brendal , aici nu e vorba de tine. Aici e vorba de Kitty, înţelegi ? Şi noi suntem
prietenii ei. Şi noi avem acelaşi drept să fim aici ca şi tine !
- Nu mă bate la cap, Coleen. Ştiu sigur că şi-a revenit.
- Au mai fost momente asemănătoare. Nu te amăgi, Bred. Doar vei suferi din nou, ca
de obicei.
- Voi nu înţelegeţi că şi-a amintit de el ?
- A..întrebat de el ? Ce a spus?
- Nu, nu a întrebat..dar a reieşit din reacţiile ei necontrolate..din durerea cu care
rostea cuvintele..
- De parcă e prima dată când se întâmplă asta, fii serios. Era din nou sub influenţa
nefericitului ăla de coşmar pe care îl are de atunci încontinuu.
- Nu, de data asta e diferit. Acum înţelege de ce era în el, în gol, dar nu ştie dacă a
fost real asta vreodată sau nu, şi nici nu ştie ce s-a întâmplat după.
- Atunci va afla.
- Fir-ar Coleen, cum poţi fi atât de absurdă. Dacă o aduce din nou în agonie ?
- Doctorul a spus că perioada de recuperare oricum s-a încheiat de mult. Doar
tulburările astea mentale care au persistat mai erau problema. Dar dacă acum e
coerentă, te-a recunoscut, înseamnă că e bine.
- Nu ştiu.. nu sunt convins încă..că e bine să facem asta.
- Eşti prea încordat Brendal. Ştii şi tu că am dreptate. Uite ce scrie pe fişa medicală :
” După ce bolnavul îşi revine din starea de inconştienţă, acesta poate să prezinte o
stare de agitaţie psihomotorie, anxietate, tulburări amnezice, hiperemotivitate sau
dimpotrivă, poate să aibă o stare de somnolenţă, apatie, şi confuzie. Amnezia în cazul
comoţiei cerebrale medii este asemănătoare cu celelalte două cazuri, cuprinzând
evenimentele de dinaintea momentului traumatic, perioada de pierdere o conştintei şi
momentele imediate de după revenirea stării de conştienţă. Pacientii nu-şi pot aminti
ce i-a lovit, nu pot relata evenimentele care au precipitat momentul producerii
accidentului. „ . Mai clar de atât nu poate fi, nu crezi ?
- Ea după ce şi-a revenit din inconştienţă o perioadă bună a avut cu totul alte reacţii,
alt comportament decât scrie acolo. Aşa că nu mă ameţi tu pe mine cu hârtiile alea
stupide, ok?
- Da, dar dacă acum a revenit la ce ar fi fost normal să se întâmple şi în cazul ei, e clar
că suntem pe drumul cel bun.
- Nu ştiu ce să zic, Cole.. mi-e teamă să nu o arunce adevărul într-o nouă
prăpastie..într-un nou declin.
- Nu va fi aşa , Bred. Kitty e puternică. Oricum ar fi urmat şi asta, mai devreme sau
mai târziu. Ştii asta ..
- Mi-e teamă ca de acum să nu o …
- Nu o vei pierde, nu fi prost. Din contră, noi toţi o vom recâştiga. Va fi ea, din nou.
- Lasă asta acum. Nu mă mai chinui. Tu ce ai rezolvat la Los Angeles ?
- S-au calmat lucrurile complet acum. Oricum a avut cine să se ocupe de asta, ştii
prea bine.
- Dacă nu ar fi fost aşa , era un dezastru total şi acum. Dacă nu era domnul .. , dacă
ea nu avea norocul acesta mai bine zis.
- Era groaznic. O tragedie. Nici nu vreau să mă gândesc. Acolo a avut cine să se ocupe
de asta. Şi aici a fost clar în siguranţă.
- Aşa e. Alt loc mai bun decât acela în care a petrecut marea majoritate a vieţii ei de
până acum, adică Franţa, nu ar fi fost.
- Şi alături de mama ei.. Şi de tine.
- De noi toţi, nu numai eu am stat aici.
- Bred.. tu ai stat necondiţionat.
- Aşa trebuia să fie. Oricum în alt loc nu aş fi suportat să stau. Am făcut-o şi pentru
mine, pentru sufletul meu.
- Te admir..nici nu ştii cât o fac.
- Nu ai de ce.
- Ba da..după faza cu..
- Dracu’ să-l ia pe tipul ăla, pe cretinul ăla. Voi avea eu grijă şi de el.. I-a distrus viaţa.
- Oricum nu mai are sens să te complici cu el. Kitty va avea grijă de asta, când va afla
tot ce s-a întâmplat. Fii sigur de asta.
- Kitty nici nu vreau să se mai gândească vreo secundă măcar la relicva aia de om. Nu
merită nimic, nimic, înţelegi ?!
- Calmează-te, poate o trezeşti !
- Nu.. mai au efect calmantele vreo jumătate de oră.
- Nu te baza pe asta .
- Ştii ce, nu îi vom spune nimic. Şi să nu mai aud altceva! Nu mai accept nici un
cuvânt, nimic ! Las-o să fie liniştită..
- Brendal.. Kitty are dreptul să ştie ce s-a întâmplat în tot timpul acesta, din care ea a
lipsit din realitate, a fost prezentă doar fizic.. şi rareori conştientă de ce e în jurul ei..
Şi au fost atât de rare momentele când a fost ea, cea de obicei, şi atât de scurte.. E un
timp irosit, dar un timp care nu poate fi şters din viaţa ei, totuşi.

- De cât timp e vorba, Cole ?

Rostesc cu o voce stinsă, ce încercam să o fac puternică şi hotărâtă , în timp ce mă
împing în mâinile slăbite pentru a mă ridica, sub ochii lor uimiţi şi agitaţi.
Cu o mişcare îngheţată, dar promptă, Bred îmi prinde mijlocul ostenit, respirând cu
greu, şi mă ajută să ies din neputinţa mea.
Trag aer în piept, mândră de siguranţa de caracter de care dispuneam,sau pe care o
disimulam, mai mult, şi rostesc cu forţă :
- Sunt pregătită pentru răspunsuri. Sper că şi voi pentru întrebări.

Second part

Stăteau toţi în faţa mea ca în faţa ghilotinei. Ce naiba ? Aşa de fioroasă am devenit
deodată ? Sau.. mă transformasem în individa nu tocmai ok din punct de vedere
mental, dar acum, cu acte în regulă ?
După momentele de şoc, de bucurie, de uimire, care m-au învăluit, din partea lor,
acum o linişte deloc favorabilă se aşezase ca bruma pe noi. Era liniştea dinaintea
furtunii, clar. Momente suprapuse cu iubirea şi emoţia regăsirii cu cea mai importantă
din orice secundă, din orice loc, din orice gând..mama. A fost atât de intensă
regăsirea..atât de profundă. Era trist că avea loc aşa..dar nu mai conta acum.
Important e că am avut-o în braţele mele, că mi-a alinat cu vorbele ei ca un
pansament rănile..şi că acum ..se concentra din nou plină de voioşie tot asupra
mea..pentru a mă răsfăţa, cum o făcea necondiţionat, şi mereu.
Dar acum eram doar eu cu ei. Venise clipa adevărului.
Melissa stătea încântată, privindu-mă cu ochii ei mari, pătrunzători. Jae îmi zâmbea
frumos, ca unui tablou, Colleen dădea agitată din picior, vizibil fiind faptul că situaţia
care se anunţa o incomoda, iar Bred era lipit de perete, încordat, cu faţa plecată,
rotind o ţigară neîncepută între degete . Probabil se gândea la „beneficiile” pe care mi
le-ar fi adus fumul. Oare chestia aia funcţiona şi când nu era aprinsă? Adică avea
efecte calmante ? Era clar pentru ce o folosea de obicei.
Karl nu era. Absent, ca de obicei. Dar am înţeles că avea măcar un motiv bun acum.
Era o emoţie vizibilă care se citea pe chipul lor, în respiraţia necontrolată, în starea de
spirit. Ca şi cum ar fi privit orice altceva decât un om. Fantasmă.. iluzie..? Pe acolo. Ca
şi cum ar fi privit pe oricine altcineva decât pe mine.
Nu le împărtăşeam dispoziţia. Pentru mine erau aceeaşi, şi chipul lor mereu a fost
prezent cu mine. Aveam senzaţia că nu îi mai văzusem de o zi.
- Hey.. nu mă ajutaţi prea mult ..
Rostesc nesigură şi privindu-i debusolată.
- Trebuie să ne înţelegi şi pe noi Kitt.. e o situaţie necunoscută şi de noi.. E e situaţie
nouă..
Mel îmi răspunde timid.
În minte aveam sute de întrebări, de semne de întrebare care mă răscoleau. Habar n-
aveam cu care să încep.
Cu care-o fi. Ce mai contează ? Am tot timpul din lume de acum, nu ?
- Păi.. cu ce aş putea începe.. ?
Mă bâlbâi uşor pierdută de acum de situaţie. Da, nu era tocmai ceva uşor de acceptat,
de manevrat.
- Ai putea începe prin a ne zâmbi , Kitt. Nu am visat atât la momentul acesta pentru a
te vedea tensionată şi cu o mimică de ceară..
Glasul lui Jae mă calmează instant, iar surâsul atât de blând îmi încălzeşte uşor firea
de gheaţă.
- Aş putea, dacă nu m-aţi privi ca pe-o nebună !
Le reproşez bulversată.
- Nimeni nu te priveşte aşa, Kitty. Nimeni nu te-a considerat vreo clipă astfel. Nu am
avea de ce.
Tonul grav al lui Bred sparge liniştea incomodă care se reinstalase.
- Atunci.. îmi explică cineva de ce nu aţi avea de ce ? Şi dacă aţi avea, care sunt
motivele ? Ştiţi, v-aş fi recunoscătoare dacă m-aţi ajuta să ies odată din ceaţa asta
sufocantă !
- Povesteşte-ne ce îţi aminteşti, Cole intervine cu tonul ei analizator.
- Cole, nu cred că înţelegi. Nu cred că eu ar trebui să fiu cea cu poveştile acum.
- Kitty, crede-mă că ştiu ce fac.
Oh, grozav. De ce nu spunea clar că era o metodă mai puţin rigidă de a-mi cere
socoteală pentru acţiunile mele „nebuneşti”. Parcă o aud deja cum îmi spune asta.
- Îmi amintesc.. balul.. şi ..muzica.. şi….
Mă bâlbâiam neputincioasă din cauza numărului de ochi concentraţi care îmi sorbeau
fiecare mişcare, fiecare gest. Era aşa inconfortabil.
- Asta ştim şi noi, am fost şi noi acolo, îţi aminteşti ?
Cole îşi dă ochii peste cap.
Jae zâmbeşte bine dispus.Nu ştiu ce i se părea amuzant. Nu găseam nimic.
Privirea mea zboară direct spre Bred. Vroiam să văd dacă mă aţinteşte cu o privire de
ură, cum aş fi meritat , datorită posibilelor amintiri pe care imaginea balului i le crea.
Nu citesc încă nimic asemănător pe chipul lui. Din contră, mă privea blând,
înţelegător.
Respir profund, fericită, şi continui.
- Şi ..rochia aia care mi-a dezmembrat toate încheieturile…
Bombănesc iritată, privind sugestiv.
- Lasă detaliile Kitt. Am înţeles asta.
- Păi şi.. nu e un lucru bun că îmi amintesc detaliile ?
Rânjesc stupid.
- Vrem să ştim ce îţi aminteşti din momentele foarte apropiate accidentului.
- Ce accident ?
Mă revolt zdruncinată de cuvintele ei ciudate.
- Kitty.. ai căzut de la o înălţime de câţiva metrii buni.. Ţi se pare ceva prea exagerat
spus „accident” ?
- Nu Cole, nu ştiu de unde am căzut, ce a urmat, de ce sunt aici acum. Dar mi-ar
plăcea să ştiu odată !
- Locul a devenit un adevărat haos atât din cauza ta, cât şi a lui.. Rob.. Robert.
Mel începe nesigură, perturbată de privirile tăioase ale lui Brendal.
- Dar el..e bine ? A păţit ceva ? Ce s-a întâmplat cu el ?
Neliniştea îmi inundă necontrolată corpul, mintea, şi un fior rece îmi străbate prin ele.
- Nu crezi că ar fi mai normal întâi să aflii ce s-a întâmplat cu tine, decât cu ..individul
ăla ?
Brendal se răsteşte imediat, adoptând şi o mimică caracteristică vorbelor. Îl privesc
deranjată de izbucnire, apoi îl ignor, focalizându-mi atenţia asupra Melissei.
- Nu s-a întâmplat nimic cu el.. Adică.. comparabil cu tine..
- Imbecilul ăla nu a primit nimic din ce merita cu adevărat. Nimic ! Nu ştiu cum poţi să
mai întrebi de el..să te preocupe !
- Bred, ia o pauză, vrei ? Nu am dispoziţia pentru aşa ceva, nu vezi ?
- Şi din a cui vină eşti aşa ?
- A lui cu siguranţă nu ! Nu ştiu..a nimănui. A .. nenorocitului ăla de joc al hazardului !
Ridic tonul uşor, dar lipsa de putere îmi opreşte reacţia.
- Nu poţi să dai vina mereu pe destin, Kitty. E o prostie. Viaţa şi tot ce se petrece în ea
ţi-o faci cu mâna ta.
- Ştiu că e dificil să coincidem în idei, Colleen, mereu a fost aşa. Dar eu ştiu că toate
lucrurile se întâmplă cu un rost !
- Şi care a fost rostul întâlnirii cu nemernicul ăla ? Să îţi distrugi viaţa ? Să îţi pierzi
săptămâni întregi din existenţă, fără să mai simţi nimic, fără să mai reacţionezi decât
îndemnată de durere, de agonie ?
Deşi am vrut să îl lămuresc, nu foarte delicat, asupra tonului pe care îl foloseşte, şi al
descrierilor neplăcute asupra unei persoane extrem de importante pentru mine, şocul
mă imunizează înainte.
Săptămâni ? Nu ore, nu zile..cum îmi imaginam eu.
Trecuseră săptămâni ?! Unde? Cum..? Cum s-au irosit aşa..fără să simt ?
- Vezi, asta e problema ta, Kitt. Că trăieşti într-o lume paralelă. Viaţa nu e aşa.
Realitatea nu e aşa.
Cole continuă să lovească cu vorbe pline de reproş.
- Hey, şi eu trăiesc într-o lume paralelă şi e chiar distractiv !
Jae intervine cu tonul lui optimist şi faţa jucăuşă.
Mintea mea încă procesa cuvintele pline de impact de mai devreme. Săptămâni.
Săptămâni…
- Ugh.. n-am nevoie de poluare sonică acum..
Colleen se strămbă iritată.
- Sonic ? Sonic e capul tău ! Poate fonic vrei să zici !
Hohotele de râs sarcastic pun stăpânire pe el. Nu sentimente atât de pozitive o
domină şi pe ea însă.
- Înseamnă acelaşi lucru, deştepţilor !
Tonul neiertător şi sever a lui Bred le răsună în cap mustrător.
- Oricum lumea mea e mult mai interesantă decât viaţa ta plictisitoare şi care miroase
a plastic, blondino. Tu miroşi aşa.. Barbie..
Jae continuă, ignorând găleata de apă rece primită în cap mai devreme fără
menajamente.
Pentru moment disputa lor mă sustrage din frământările complicate de mai devreme.
Mă concentrez asupra lor. Era mai puţin dureros, oricum.
- A, da? Şi tu miroşi a orez , încuiatule !
- Terminaţi-o dracu’ odată ! Chiar nu aveţi un strop de minte ? Frustraţilor !
- Auzi, Bred, dacă nu ai fi fratele meu aş spune că eşti crescut în junglă şi că părinţii
tăi sunt membrii ai vreunui trib african.
Cole îi reproşează încruntându-se şi trimiţând săgeţi de reproş către el. Ochii mi se
opresc asupra unui tablou cu flori galbene..atât de drag mie din copilărie.Mi-ar fi
plăcut să îl pot mişca cu puterea minţii şi să i-l izbesc ei în cap. Sau lui. Sau oricui nu
îşi putea controla nervii într-un moment atât de inoportun.
Taboul devotat, pictat de mama, încă îmi zâmbea prietenos din acelaşi loc în care îl
lăsasem. În jur observ şi analizez pentru prima dată după atât timp toate obiectele,
toţi paşii, toate amintirile mele de aici.
Camera era identică , era exact cum o lăsasem.
Cum naiba nu o recunoscusem de prima dată..?
Ce fel de om am devenit ?
Ce naiba s-a întâmplat cu mine ?
- Linişte !
Urlu din cauza strigătului de eliberare din mine care mă chinuia. Nu aveam răbdare
pentru asta acum. Golurile şi semnele de întrebare din mintea mea erau mult mai
puternice decât mine, decât controlul de sine. Control pe care îl pierdusem cu
desăvârşire, dacă l-am deţinut vreodată, bineînţeles.
Din nou înţepăturile acide revin în cap, torturându-l , şi încerc fără rezultat să opresc
durerea cu mâinile care îl presează cu ciudă, cu furie.
- Vedeţi ce dracu’ aţi făcut ? Inconştienţilor !
Sprijinul lui Brendal mă ocroti imediat de o nouă izbitură cu pământul, şi mă susţine cu
precizie, îmi întinde trupul vătămat de un deficit vizibil de forţă, iar apoi îmi mângâie
atent faţa chinuită cu importanţa pe care mi-o acorda, şi pe care nu o merit, cu
siguranţă.
Pacea mă vindecă, pentru moment.

...

Hotărâsem să pornesc pe cont propriu investigaţia. Aveam atâtea informaţii lipsă,

atâtea lacune.. Şi după cum realizasem, era imposibil să le desluşesc într-o
conversaţie cu toţi. Şi acum, ca şi în perioadele de glorie alea grupului nostru, acestea
se terminau la fel : cu urlete, cu ironii, cu certuri. Fiecare vorbea şi nici unul nu ne
înţelegeam. Şi dacă atunci era amuzant şi era un mod agreabil de a te distra , sau
enerva, acum nu aveam starea necesară pentru asta, liniştea şi calmul , şi clar nu
dispuneam de destui nervi pe care să îi macin cu ei.
Primul pe lista mea era , bineînţeles, Bred. Pentru că înţelesesem clar din discuţia cu
sora lui, a cărui certitudine că era reală şi nu plăsmuită o deţineam hotărâtă, că
prezenţa lui a fost nelipsită de lângă mine.
Îi eram recunoscătoare profund pentru asta. Chiar mă tulbura grija lui conştiincioasă,
sufletul pe care îl punea în tot ce făcea..fie el cuvânt, gest..suflare. Mă făcea însă mă
simt din ce în ce mai mică, mai insensibilă, ..o fiinţă mică şi cu suflet negru. Aşa eram,
după ce îi făcusem.
Îmi propusesem să nu ating deloc subiectul care pe el îl învolbura, îl frământa, atât de
puternic.. „Rob”. Totul se va rezuma strict la mine. La egoista de mine.
Stătea pe pat gânditor, palid, atât de aproape de corpul meu. Îşi ridicase genunchii şi
îşi sprijinea de ei braţele obosite. Privirea îi era răpită de gânduri..departe cred. Era
aproape imposibil să încep o conversaţie acum . Habar n-aveam cum să o fac..cum să
sparg zidul care ne despărţea.
- Hey.. îţi sunt recunoscătoare pentru … tot.
Rostesc timid şi închei atât de patetic ceva ce în mintea mea suna grandios şi
îmbogăţit cu vorbe frumoase, pe care le simţeam, şi pe care chiar îmi doream să i le
adresez. Şi ce spun, în final ? O replică stupidă şi răsuflată. Genial, Kitty. Ai început-o
cu dreptul.
- Nu o spune aşa. O faci să sune ca şi cum aş fi făcut-o din milă .
Mă zguduie imediat, fără preaviz, cu reacţia lui ciudată, cu tonul slăbit..şi mai ales cu
vorbele dubioase.
Şi nu o făcuse ? Din ..milă ? Mai puteam inspira şi altceva în afară de asta în starea
jalnică în care probabil m-am aflat, şi din care nu m-am eliberat complet?
- Am vrut să sune cum e. Exprimarea recunoştinţei pe care ţi-o port.
- Nu ai pentru ce. Nu îmi eşti îndatorată cu nimic.
Oftează adânc şi îşi încordează trăsăturile feţei o clipă.
Apoi se răzgândeşte, şi reîncepe, cu un ton serios :
- De fapt..poate îmi eşti. Cu o explicaţie. Cu o frază care să îmi clarifice şi mie atâtea
clipe de agonie trăite simultan cu tine, dar din circumstanţe diferite.
Deschid ochii larg, pierduţi, şi simt cum mi se accelerează respiraţia.
Fir-ar. Deja zăresc nori negri care se anunţă. Deja aud tunetele.
Nu vreau..asta. Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu ..cu el. Nu aş putea.
Mă face să mă simt ca o ticăloasă. Şi oricum nu m-ar înţelege.
- Dar..stai liniştită. Nu am de gând să ţi-o cer. Nu..acum.
Îmi alungă imediat agitaţia şi mă priveşte atent, cu înţelegere.
Respir uşurată şi îi zâmbesc recunoscătoare.
- Pentru că e rândul tău acum. Nu..? Nu de asta sunt aici, acum ?
Întreabă curios ridicându-şi sprânceana.
- Hei.. nu poate cineva avea parte de un moment de relaxare, împlinire pură cu un bun
prieten, că imediat este prost înţeles.
Bombănesc copilăreşte, cu o voce bosumflată.
El continuă după o grimasă înţelegătoare pe care mi-o dăruieşte.
- Kitty..te cunosc. Nu ai timp acum de asta, tu. Frământările, necunoscutul, sunt mai
puternice decât orice. Şi e normal. Chiar dacă nu ai fi tu..la fel s-ar întâmpla. E logic să
vrei să descoperi ce ai pierdut..
Îi mulţumesc din priviri pentru înţelegerea şi răbdarea pe care mi-o oferea.
- Ce vrei să ştii ?
- Totul.
Răspund promptă. Un râs scurt îi stăpâneşte chipul într- o clipă.
- Da..corect. Am formulat greşit întrebarea. Cu ce vrei să încep ?
- Nu ştiu..nu contează. Cu orice. Numai scoate-mă odată din prăpastia asta întunecată.
- Hei, din aia ai ieşit de mult. Să nu mai aud vreun cuvânt despre asta , rosteşte
jucăus.
- Ştii la ce mă refer.
- Bine.. păi..
- Orice, Bred. Orice. Ce s-a întâmplat cu mine acolo.. toate etapele, toate stările mele..
Cum am ajuns aici.. ce s-a întâmplat aici. Am nevoie să aflu totul, înţelegi..? Totul..
Deja forţa mi se stinsese până la ultimul cuvânt. Oftez puternic.
- Ai fost inconştientă câteva ore bune după impact.. poate.. o zi.. Mie mi s-au părut
ani. Aşa că nu îşi pot oferi clar informaţia asta.
- Impactul cu..?
- Cu o ..stâncă.. cu o piatră. Nu ştiu ce naiba, Kitty. Nu eram acolo. Nu ştiu de ce ai
căzut, de unde.. cum.
Izbucneşte imediat, pe un ton precipitat. Era vizibilă neplăcerea amintirilor de atunci.
- Ştiu doar că am ajuns ca un zălud la spital, înjurând şi urlând de disperare la oricine
era, şi oricine nu îmi oferea o speranţă, orice, că eşti bine. Şi mai ştiu că am vrut să îl
distrug cu propriile mele mâini pe ticălosul ăla. Îl nimiceam, îl făceam să regrete, dacă
nu avea armata aia de oameni care se ocupau de protecţia lui.
Tensiunea îl domina şi se putea citi din fiecare gest, fiecare cuvânt rostit cu indignare,
cu ură.
Gândul mi se opreşte însă asupra imaginii lui Robert. Înseamnă că..el mă adusese la
spital ? El se ocupase de asta? Clar, din moment ce era deja acolo când Bred a ajuns.
Îmi doream enorm să îl întreb mai multe, să aflu ce făcea Robert, cum era, fiecare
reacţie, fiecare mişcare a lui..dar îmi opresc impulsurile necontrolate. Cu greu, dar
reuşesc. Ar fi fost o greşeală teribilă să nu o fac.
- Ce.. diagnostic am primit..sau cum s-a desfăşurat totul la spital ?
- Leziune traumatică craniană.. Nu ştiu exact termenii lor. Comoţie cerebrală medie
mai exact. A fost o minune şi un noroc fără limite că nu ai avut o contuzie..adică nu ţi-
a fost afectat şi creierul. Dacă era şi el lezat, era.. oribil. Nici nu vreau să mă gândesc
la asta, la ce ar fi fost.
Tresăream la fiecare cuvânt şi simţeam cum inima îmi iese din piept. Nu era ceva uşor
de auzit. Bine că nu îmi amintesc nimic. Poate avea şi o parte bună până la urmă să fii
complet în afara subiectului uneori, se pare. Şi dacă eu am fost complet pe dinafară
atunci , era un lucru ideal acum. Nu simţisem .. nimic. Sau nu îmi amintesc.
- De aceea ţi-ai revenit repede din inconştienţă. Repede faţă de alte cazuri..Nu
dispuneai de controlul şi stabilitatea reflexelor, a coordonării corpului, sensibilităţii..
adică erai oarecum desprinsă de realitate..dar nu ar fi fost ceva ce nu s-ar fi remediat
în curând. Şi de aceea mama ta, şi noi toţi, am hotărât că transferarea ta aici ar fi cea
mai bună opţiunea, cea mai favorabilă variantă. Şi cum doctorul şi-a dat acceptul,
datorită restabilirii rapide a stării tale fizice, ne-am ocupat imediat de asta. Rămânea
ca medicii de aici să se ocupe de perioada de recuperare definitivă.
- Bine..dar..ce îmi spui tu sună frumos. Câteva zile mai tulburi, nimic grav. Care e
povestea săptămânilor negre de care vorbeai tu ?
Frumos.. frumos la figurat. Nu ştiu ce putea fi frumos în a testa duritatea rocilor cu
capul..cu tot ce adus după de la sine.
- Complicaţiile care au urmat, şi care au început imediat după sosirea în Franţa. Nu
ştiu cum naiba, nu ştiu de ce a fost posibil aşa ceva. E o şansă minimă să se
înrăutăţească starea după o comoţie, dar se pare că eşti într-adevăr specială. Deşi
asta nu ţi-a adus nimic bun de data asta.
Ok.. trecusem de partea cu explicaţiile ştiinţifice.. care habar n-aveam ce însemnau,
bineînţeles.
Pentru mine totul ducea într-o singură direcţie : spital – miros sufocant, oribil, lovitură
– durere, injecţii.. – traumele şi călăii mei cei mari din toate timpurile.. şi poate
sânge ..? Adică cel mai uşor calmant al meu. În secunda în care vedeam sânge eram
pe jos, inconştientă. Ca şi cum ar fi fost regizat.
Numai când auzeam vorbindu-se de subiecte asemănătoare simţeam că totul devine
roşu, malefic, în jur, mânjit de sânge, şi puteam percepe înţepături de ace. Era
groaznic. Nu era ceva frecvent, sau care se întâmpla mereu, dar era atât de neplăcut
şi în rarele momente. Senzaţia..anxietatea. Nu era ceva uşor de suportat.
- Trebuia să fiu eu mai ..altfel, nu ?
Chicotesc infantil. Ce stupid că mai vedeam şi o parte luminată în toată povestea asta.
- Da.. cred că tu ai avut un cuvânt decisiv de spus cu privire la asta.
- Şi ce a urmat atunci ? Cum .. „ m-am comportat” ?
Rotesc absurd şi zâmbesc stupid. Parcă ceream informaţii despre un copil – problemă,
nu despre un bolnav. Şi mai ales că eu eram acela.
- Derutant. Previzibil şi mereu altfel. Vedere înceţoşată.. modificări de comportament
bruşte, anume irascibilitate sau anxietate nejustificată..
- Nu că ar fi fost ceva anormal la mine şi până atunci partea cu reacţiile nervoase.
- Crede-mă.. aş fi preferat de mii de ori să urlii la mine şi să mă enervezi, să te
isterizezi, cum o făceai în vremurile bune. Decât să te văd aşa. Pentru că nu au fost
doar astea.
Surâsul palid îmi dispare de pe faţă şi mimica serioasă, concentrată. Îi ia locul.
- Aveai constant senzaţia că obiectele din jur se învârt sau că tu te învârţi şi cazi în
gol.. deşi erai în pat. Bineînţeles că ameţelile apăsătoare provocate de vertijii erau
groaznice. Îţi terminau imediat puterea şi aşa limitată.
- Am mai avut parte de „senzaţii tari”, de genul, Bred.
- Nu înţeleg cum poţi glumi cu aşa ceva. Apoi a mai fost pierderea echilibrului sau a
capacităţii de a sta în picioare.. deşi trecuse destul timp de la impact.
- Oricum cădeam constant şi înainte..
Rostesc fără să mă controlez. El se uită urât, mustrător.
- După un timp medicii au considerat că va fi mai favorabil mediul familial pentru
recuperare, aşa că te-au externat.
- Fără.. să fiu vindecată ?
- Devenise deja ceva ce nu mai depindea de ei. Erau legaţi de mâini. E ca şi cum tu te
împotriveai, tu nu vroiai să ieşi din starea aia de vis adânc în care intrasei. Ca şi cum
tu doreai să rămâi deconectată de realitate.
Cine nu ar fi vrut..? Numai gândurile , frământările, care priveau viitorul, erau sumbre.
Probabil da. Nu am vrut să deschis ochii conştiinţei pentru că nu erau pregătită pentru
ce s-ar fi anunţat. Pentru că nu eram pregătită să îl pierd pe Rob.
- Aici au continuat bineînţeles modificările de ritm somn – veghe. Fiecare clipă de
repaus se transforma de fiecare dată într-un coşmar pentru tine, la propriu, şi la
figurat, pentru noi, cei din jur. Ţipetele, frisoanele.. erau oribile. Greu de privit, şi cred
că imposibil de suportat. Dar..ai rezistat.
- Din fericire sau..nu prea, pentru unii.
Spun pe un ton sugestiv, ironic.
El se strâmbă deranjat şi îşi încolăceşte mâna după talia mea, apropiindu-mă de el cu
un gest exact, blând.
- Nu profita de starea ta pentru a te juca cu nervii mei, domnişoară.
Rosteşte sarcastic, ridicându-şi sprânceana.
- A, nu ? De ce ? E amuzant !
Îl confrunt nonşalantă, cu un rânjet victorios.
- E grozav să te avem din nou lângă noi, Kitty, şi la propriu acum.. Sau..la propriu ai
fost până acum.. ? În fine. Înţelegi tu ce vreau să zic.
- Da..e minunat să vă am şi eu pe voi lângă mine, să vă observ..mai bine zis.
Oftez plină de remuşcări.
- Ai avut şi atunci momente ne luciditate. Clipe în care erau tu.. Dar erau atât de rare,
de scurte, imposibil de a te bucura de ele. Şi atunci anxietatea şi miile de întrebări
ajungeau prin a te tulbura, a te răscoli. Ajungeai de unde ai plecat. Cădeai din nou în
somnul acela nimicitor. Şi noi stăteam neputincioşi, cu jumătate din emoţia şi
zâmbetul de după clipa în care ne recunoşteai, erau coerentă, şi cu jumătate din furia
şi din imposibilitatea de a te păstra lângă noi, de a nu te scăpa printre degete din nou.
Oftează adânc, iar pieptul îi zvâcnea puternic, vizibil. Tristeţea pusese stăpânire din
nou pe firea, pe vocea, gândurile lui.
- Nu te mai chinui, Bred. S-a terminat. Sunt aici, acum.
Îi mângâi starea cu vocea blândă, mieroasă. Nu suportam să îi fac pe cei din jur să
sufere din cauza mea. Mai bine sufeream eu, decât ei.
- Ai face bine să rămână aşa, glumeaţo, pentru că în caz contrar, nu îţi va fi bine
deloc..
Mă atenţionează zâmbind, dar totuşi păstrând un ton serios, concis, şi apoi îşi apropie
buzele de faţa mea care îşi recăpătase o boare de viaţă.

...

De când Bred sîmi alungase o parte din incertitudini,e risipise destul timp, și îmi
adăugase însă altele mult mai grele şi sufocante, mult mai mistuitoare.
Alte noi semne de întrebare, împreună cu cele vechi, conturau un tablou care mă
urmărea neîncetat, mă vâna lacom, pentru a mă chinui, a mă tortura.
Aflasem atâtea şi totuşi nu ştiam nimic. Din contră, alunecasem într-o neştiinţă, într-o
curiozitate anormală.
Îmi era clar că fusesem o străină. O fantomă, o iluzie.. Sufletul, firea mea, au fost
astfel. Am fost moartă. O moartă în viaţă. Sună nebunesc..nu ? Dar nu e doar o
construcţie oximoronică.. nicidecum. Din nefericire , e realitatea.
Era clar că nu reuşisem să rezist foarte bine fără el. Că doar m-am agăţat de orice fir
subţire, orice mijloc, de a-l păstra lângă mine. Şi asta a fost lumea ireală pe care mi-o
conturasem, şi în care mă închisesem.. o lume unde speram să îl mai am, chiar şi
pentru câteva clipe..Şi coşmarele îmi ofereau clipele acelea vitrege, atât de esenţiale
pentru mine.. ca nişte particule de oxigen, de viaţă, de putere. Ele m-au ajutat să
rezist.
Mă înecasem fără împotrivire în ireal, în imaginar, de teama vieţii reale. Pentru că îmi
era teamă de ea.. îmi era teamă că aici se va spulbera rapid frumosul, că va fi purtat
de vânt mai repede decât o frunză, că acele momente, clipe, cu el, se vor prăbuşi mai
repede decât mine, şi , izbindu-se de cruzimea, de ferocitatea celor din jur, vor deveni
praf. Praf care se va risipi la rândul lui.
Şi în final..ce va rămâne ? Nimic.
Se pare că nu mă înşelasem. Pentru că în viaţa reală, el lipsea. Lipsea cu desăvârşire.
Dar dacă mă rupsesem de pânza irealităţii, zburasem din colivia în care mă
închisesem singură.. era probabil, pentru că de acum eram pregătită să dau faţă în
faţă cu adevărata viaţă, adevărata lume. Eram destul de puternică de acum să revin la
normal, să aduc din nou echilibrul .
Şi cum aş fi putut purcede la asta, fără să desluşesc toate semnele de întrebare ? Care
bineînţeles că îl vizau pe el.
Ce a făcut ?
Cum a reacţionat..?
Cum au fost momentele acelea pentru el ?
Cum s-a desfăşurat viaţa lui după dezastru ?
Cum e.. e bine..e distrus..?
Unde a fost până aici ?
De ce nu e acum lângă mine ?
Dacă Bred nu m-ar fi ajutat prea mult în acest sens, Cole şi Mel cu siguranţă vor
elimina o parte din frământări.
Şi eram pregătită să le înfrunt, să le elimin. Eram pregătită să descopăr ceea ce
vroiam de la început. Anume..:
Unde şi cum e sufletul lui acum?

Part three

Trecuse destul timp de când acceptasem cu un rânjet tras de păr, evident necredibil,
dar pe care Cole și Mel îl acceptaseră bucuroase și încântate ca o dovadă de
înțelegere și maturitate din partea mea, o amânare în privința rezolvării o dată pentru
totdeauna a subiectului ” Timpul pierdut ”.
Nu mai eram însă foarte rezonabilă de acum să continui această ocupație neprielnică
sănătății și minții mele, anume de a hiberna, asta e clar.
Dar se pare că nu asta gândeau și ele. La urma urmei, ce sunt câteva săptămâni
șterse complet din existență, ar trebui să fiu o expertă de acum și să continui cu
demnitate să fac asta în continuare, pentru că așa sunt eu, o luptătoare, nu?
De ce sunt atât de dură..? Când ele îmi vor doar binele..? Când ele se oferisereră doar
mărinimoase să îmi dea o lungă pauză de meditație..?
Frumoasă încercare, dar nu mai ține. Nu acum. Și oare nu le trecuse prin mintea lor
genială că nu prea aveam obiectul muncii..? Subiectul la care să meditez..?
Și dacă lor li se părea că semăn din profil cu o noptieră sau că dădeam bine în peisaj
ca o piesă de mobilier, mie nu mi se pare. Poate luaseră prea în serios faza că am
”capul pătrat”, atât de des rostită între noi, ca înțepătură..
Deși, desigur, opțiuni erau diverse.
De exemplu, dacă reușeam să stau dreaptă și fără să mă balansez sau să încerc din
nou duritatea parchetului, puteam fi un cuier bun.
Sau un tablou, dacă schițam o grimasă imbecilă, dar nici acela nu prea îmi ieșea. O
maiestră a disimulărilor nu am fost niciodată, totuși. De ce aș fi acum ?
Cert e că tocmai pusesem punct final jocului absurd ”de-a ascunselea” cu care fetele
mă torturaseră poate mai mult decât era necesar pentru nervii mei fragili și obosiți.
Da, ei, spre deosebire de mine, cea de acum, nu s-au putut odihni foarte mult, chiar și
în tot timpul de ”deconectare”.
Acum schimbasem jocul. Camera mea, regulile mele. Era un fel de ”Adevăr sau
provocare”, dar cu modificări impuse de mine, fiind clar că eu eram doar un supervizor
exigent al celor două, nu un participant afectiv. Cel puțin asta încercam.
Încercam să mă abțin să nu mă bușească plânsul de la primele cuvinte care vor
conține cuvântul magic, ”Robert”.
Priveam aparent calmă pe geam, la gheața de pe străzile plictisite, mohorâte, la
copacii înfrigurați și plini de gânduri, la moleșeala care cuprinsese toată suflarea. Era
iarnă, asta e clar. Și nu aveam nevoie de nici o perioadă de ”reflexie” , pentru a
realiza acest aspect.
- Și, ce se mai aude de ”Twilight Saga” ?
Spun deodată pe un ton degajat, firesc, dar izbucnirea lor bruscă din pacea pe care o
disimulau arată că străduința mea nu a fost câtuși de puțin de ajutor.
- Ce ți-a venit acum cu asta ?
Cole întreabă ușor arțăgoasă, crezând că mă intimează cu tonul și mimica ei . Greșită
mentalitate.
Cu siguranță sărăcuța de Cole habar n-avea de ce întreb despre asta. Mititica.
- Nu mi se pare o întrebare ieșită din comun.
- Ce vrei să-ți spunem.. câte tiraje s-au mai vândut sau în ce număr a mai fost tipărită
cartea recent ?
Îmi dau ochii peste cap încordată. Apoi postez un zâmbet indulgent, fals, și continui
jocul pe același ton șiret.
- Umm.. eu mă gândeam mai mult la film când am întrebat…
- Film? Kitty, tu de la Twilight n-ai mai văzut altceva din serie..
Mă înțeapă cu vorbele ei atât de propice alese.
Mda..Și? Am avut parte de ceva mult mai interesant legat de asta, față de ea. Ha.
- Încă filmează.. la Breaking Dawn..
Mel mă salvează binevoitoare.
Bun. Dacă filmează înseamnă că au cu cine. Adică nu se putea realiza asta fără actorul
principal, nu? Bine..asta dacă nu l-au schimbat. Fir-ar.
Înghit în sec și îmi concentrez atenția și privirile stăruitoare către Melissa. Ea mă
analizează atentă și apoi își pleacă ochii în jos, la zărirea mimicii de gheață a lui Cole.
Ea ce mai avea acum? Doar îi plăcea Rob !
- Deși dai impresia că pe tine te interesează ceva anume din subiectul ăsta..
- Bingo !
Izbucnesc sarcastică.
- E foarte bine.. oricine te-ar interesa.
Spune pe un ton scârbit. Imbecila !
- Poți să fii mai detaliată ?
Surâd fals, deși i-aș fi băgat pe gât brățara aia pe care o răsucea în jurul degetelor pe
gât.
- De ce mă întrebi pe mine ? Doar Melissa e cea înebunită după Pattinson ăla !
Răspunde tâfnoasă.
Încep să râd pe un ton amar, nu din cauza comicului ei de limbaj, ci din cauza
nonsensului cuvintelor false.
- Ah, da ? Păcat că nu am făcut o statistică detailată la momentul potrivit despre cât
de des am auzit numele ăsta, în ce condiții, și mai ales, de la cine !
Îi tai avântul acidă.
Ea se strâmbă deranjată.
- Cole.. îți plăcea Rob…
Continui pe un ton pașnic, privind-o înțelegător.
- Și ce ?! Acum mi-am schimbat gusturile ! Nu îmi plac tipii neinteresanți și plicticoși.
- De fapt ..”discreți”, ar fi mai obiectiv spus.
Mel o corectează cu un ton rigid, iritat.
- A, da ? Așa se spune mai nou la tipii anoști? Care nu sunt capabili să poarte o
conversație plăcută cu o domnișoară interesantă?
- Interesată poate vrei să zici…Și între presiunea din jur care se așternuse pe el,
disperarea și gândurile tulburi, urletele și reproșurile lui Brendal..urmate de sesiunile
atât de enervante de bruscări, pumni, zbrânceli, iar urlete..chiar a avut timp de asta.
Chiar tu îi lipseai din peisajul perfect !
Un fior puternic mă cuprinde.
Imaginea conturată de Mel era groaznică. Parcă țipa tensiunea din ea, ieșea prin orice
loc mic putea, sau izbucnea puternică, înfiorându-te, scrijelindu-ți creierii și agasându-
ți nervii.
Săracul Rob.
- Care e problema ta, până la urmă?
Coleen se isterizează, agasată de adevărurile clare rostite de Melly.
- Că ești o frustrată !
- Tipul nu a fost în stare nici să îmi răspundă cu un semn măcar !
- Poate n-a fost preocupat mai bine zis !
- Invidioaso ! Dacă tu n-ai fost în stare să te apropii de el nu e problema mea !
- Colleen, poate dacă ți-ar fi dat răspunsuri dacă avea la ce, dar la rânjete cretine și la
suspine de toantă nu cred că avea multe opțiuni de unde alege !
- Nu pot să cred cât ești de defăimătoare ! Ingrato !
- Vrei să spui că în afară să te holbezi la el și la flirtul tău penibil altceva ai mai făcut ?
- Ascultă, pitico…
Mârâie cuvintele printre dinți și se repede arțăgoasă la Mellissa. Eu intervin la fix,
înainte să asist la o păruială a prietenelor mele din cauza unui tip care la urma
urmelor nu a avut tangențe cu ele, a fost cu mine .A fost … în prezența mea, mai
corect spus. Cert e că pe mine mă sărutase, nu pe ele. Ha! Și ce săruturi delicioase..
Oftez adânc și amintirea îmi conturează tristețea pe chip.
O revistă care îmi flutură părul în momentul în care zboară milimetric pe lângă capul
meu, și care îi era destinată de fapt altui cap, anume al lui Mel, mă aduce la realitate.
- Ce dracu’ aveți ?! Terminați-o odată !
Urlu scoasă din sărite.
- Ea a început-o !
Cole se scuză într-o manieră infantilă și stupidă. O privesc rece, neîndurătoare.
- Kitty, doar nu o crezi..
Rostește pe un ton mâțâit flururându-și genele insistent. Absurdă încercare de a mă
îmbuna.
- Cum poate spune că mă dădeam la el când eu îl întrebam de tine ?!
- Și nu te-ai gândit că el era prea abătut în clipa aceea ca să se mai concentreze și la
aberațiile tale ?
Mel intervine din nou, la fel de ironică.
- Abătut pe naiba ! S-a văzut după ce abătut mai era !
Ce-a vrut să spună.. ? Nu sună frumos oricum. Nici sănătos, pentru firea mea.
- La ce te referi ?
Întreb stângace, timidă.
- Mă refer că s-a văzut clar ce îl preocupa pe el mai mult !
Se răstește pe un ton stresant, care îți ridica toți nervii.
- Și nu, nu erai tocmai tu, Kitty !
Înghit în sec dezamăgită, contrariată și abătută.
- ..Atunci ?
- Atunci ce ?
- Atunci ce îl preocupa, fir-ar !
Țip enervată, scoasă din minți de întrebările ei absurde și ilogice.
- Cariera lui ! Nu e clar ? Doar cariera !
Cu siguranță îi cred amărăciunile vărsate mai devreme.
Cariera ? Când el și-o periclitase constant de când eu apărusem în calea lui, și în
fiecare secundă în care eram în preajmă , în fiecare secundă pe care o împărțea cu
stângăciile și aberațiile mele.
Cum poate spune așa ceva? Mel avea dreptate, e doar o frustrată. Trist.
- Bună încercare, Colleen. Dar.. o veste proastă : nu ține !
Mă răstesc supărată, deranjată de comportamentul și minciunile ei.
- Ah, ți se pare că glumesc.. sau mint ?!
- Nu, nu mi se pare..
Îmi dau ochii peste cap și apoi îi analizez chipul îngândurat al lui Mel.
- Sunt sigură !
- Kitty, se pare că te-ai lovit strașnic la cap !
- Serios..?
Încep să râd ironic.
- Da ! Atunci nu pot să îmi dau seama de unde scoți tâmpeniile alea pe gură..aberațiile
alea !
- Ah, nu? Atunci fă cunoștință cu ”geniul Kitty”..Deși știam că îți e extrem de familiar..
O cicălesc neiertătoare, și apoi continui pe același ton persiflant:
- Credeam că cea care are probleme de memorie sunt eu! Nu tu.
- Ah, de fapt cred că doar îmi făceam iluzii că poate ți-a venit într-un final mintea la
cap.
Îmi încrucișez brațele în semn de război.
- Dar se pare că sunt doar iluzii deșarte.
Insistă cu tâmpeniile ei.
- Ce te face să vorbești așa de el, Cole ? Nici nu-l cunoști .
- Nici nu am nevoie. Mai bine mă duc să vorbesc cu pereții.
- Ești absurdă.
- Kitty, faptele lui vorbesc îndeajuns, ok ?
- Ce fapte ? Știi, mi-ar plăcea să îmi prezinți o pledoarie logică, fără să fiu eu nevoită
să îți scot fiecare cuvânt cu cleștele din gură.
Vorbesc cu o voce palidă, stinsă, obosită.
Mă așez pe pat îngândurată și pregătită pentru săgețile dureroase pe care le voi primi.
- De ce nu ne-ai spus că îl cunoști ?
Întreabă arțăgoasă.
- Pentru că nu m-ați întrebat.
Răspund nonșalantă, luând-o în râs , și ridic din umeri nepăsătoare.
- Ha ha. Nici nu înțeleg de ce ai ținut cu îndârjire să ascunzi de noi un detaliu atât de
important !
- Pentru că viața mea nu e un mijloc de transport public unde să își verse toți amarul și
reproșurile. Viață privată..? Îți sună familiar termenul ?
- În fine. Nici nu știu de ce mă mai complic cu tine.
- Impresionant. Altceva ?
- Te interesează ?
- Nu, întrebam așa, pentru că am prea mult timp..și nu știu cum să îl risipesc. La
dracu’ , Colleen ! Te mai joci mult cu răbdarea mea?
- Îți povestesc eu.
Mel intervine cu luminița salvatoare.
- Nu te băga !
Îi taie rapid bunele intenții.
- Îți spun eu.
O privesc suspicioasă, cu sprânceana ridicată. Cole era uneori atât de ciudată, iritantă.
- Fără răutăți, promit.
- Te rog.
Spun serioasă.
- Îți dai seama singură ce haos a fost acolo, nu ? Adică..e previzibil.
Oftez adânc, rușinată, cu sentimentele de vinovăție atârnând ca niște roci dure, grele,
deasupra mea.
- Adică.. turiștii ăia.. printre care bineînțeles că erau și fani de-ai lui..au luat-o razna
când l-au văzut. Tu undeva pe jos erai un detaliu insignificant pentru ochii lor.
Mda.. Foarte greu de realizat asta. Nu eram foarte evidentă nici când nu eram la
câțiva metrii buni mai jos de limita normalului, dar atunci ? Un punct mic și purtat de
vânt. Foarte remarcabilă.
- Bineînțeles că au rămas înmărmuriți când au citit pe fața lui disperarea, și au sesizat
ce se întâmplase.
Nu mi-ar fi plăcut să îi văd durerea. Mai bine că eram acolo, decât să mă bântuie
chipul lui suferind.
- Știu că el s-a ocupat de tine. Într-un moment au venit tipii subordonați
lui,bodyguardzi din aia.. șoferul cred a sunat la salvare, și pentru că era apelul venit
de la o celebritate, bineînțeles că imediat s-a răspuns la el. Doar e Robert Pattinson,
ce dracu’ .
Surâde cu subînțeles.
Ochii mei așteaptă insistenți continuarea, și încerc cu tot efortul și implicarea să o
conving să nu se oprească, să continue.
- Așa.. Măcar a făcut și el ceva bun. Mai ales că a fost vina lui !
Furia se accentuează din nou în vocea ei.
- Cole !
- Ce, nu tu ai vrut să aflii ce s-a întâmplat ?! Asta e ce îți pot spune! Că Pattinson e un
om de nimic și că nu merită nici ura ta !! E un imbecil ! Căruia nu i-a păsat de tine!
Numai de el. Mereu el ! Logic , nu? Înfumuratul !
- Încetează, isterico !
- Care e problema ta, Mellissa?
Isterică nu era termenul corect folosit.Sonată ar fi sunat cel mai acceptabil.
Adică tabloul conturat e ea mai devreme realiza cu măiestrie prin faptele lui un înger.
Rob era acela. Atunci..de unde reacțiile necontrolate la ea ?
- Cum poți fi atât de dură, de rea ?
- Rea ? Crezi că ar ajuta-o mai mult niște iluzii neverosimile, fără rost, decât adevărul ?
Decât să știe ce s-a întâmplat cu adevărat?
- Ai putea să îmi spui adevărul fără concluziile tale agasante. Pot trăi și fără ele.
Mârâi pe un ton înghețat.
Chiar nu aveam nevoie să îi aud ei lamentările, idioțiile.
- Bine! Știu că el s-a ocupat de tine, până la spital.
Ok. La partea asta mi-ar fi plăcut să fiu conștientă. Să îl văd, să îl simt alături de mine.
Să îi zăresc printre suspine chipul înfrigurat și tremurând, cu ochii triști, și să îi spun o
replică stupidă de a mea, care să îl scoată măcar pentru o clipă din starea de
fantasmă pierdută, iar el să mă țină de mână, și căldura corpului lui să mi-o transmită
și mie, să îmi stăbată prin vene, prin piele, prin fiecare por, prin fiecare milimetru din
trupul zdrobit.
Iar apoi, cu suflarea lui aproape de mine, să mă readucă la viață sau să îmi ofere un
final de basm, fără tristețe.
- Ce s-a întâmplat după ce am căzut, mai exact ?
Mă smulg brusc din gânduri și spun sigură pe mine. Aparent sigură pe mine.
- Abia ți-am spus. Iar.. ai …
- Oh nu..
Îi elimin rapid gândurile nostime. Era culmea să încep iar să uit. Deja nu ar mai fi fost
de vină lovitura de acum, ci ar fi însemnat că m-am ramolit de tot.
- Mă refer ce s-a întâmplat cu el.. Știi tu ..presa.. întrebările curioase..
- Ah.. Răspunsul lui categoric a fost ”Nu comentez”. Și nu și-a schimbat hotărârea..
- Ce vrei să zici, că a spus asta și vulturii ăia gata, l-au lăsat în pace ? Fără scandal,
fără senzație ?
Asta ar fi fost mai frumos decât în basmele mele.
Jurnaliști înțelegători și camere foto care să nu ți se bage în ochi, mai ales dacă te
numești Robert Pattinson. Mai lipsește Zâna Măseluță și e totul complet.
A, dar pe mine mă asemănase cineva cu Tinkerbell, deci și eu mă potriveam
atmosferei feerice.
Sigur. Feeric în ziua aia a fost doar el. Ireale au fost momentele atât de frumoase,
cadrul mirific, starea plăpândă care ne înconjura. Doar atât.
- Dacă l-au lăsat în pace ? Într-un final da. Au avut de ales?
Suna foarte bine și parcă mi se luase bolovanul de pe suflet. Dar dacă totul se
rezolvase atât de ușor..de ce nu era aici?
- Asta e bine.
Spun victorioasă, zâmbind plină de sentimente colorate, frumoase.
- Bineînțeles că totul a avut un preț.
Continuă rigidă, cu o față întunecată, prevestitoare de nimic bun.
- Adică ?
- Adică prețul plătit ai fost tu.
- Nu înțeleg..
- Te-a sacrificat pe tine. Asta a făcut! Și-a salvat lui pielea și cariera și onoarea, și pe
tine, să te ia naiba, nu? !
Abera, clar.
Fata asta are nevoie de un control urgent. Are probleme grave la mansardă.
- Și ce repercursiuni a avut totul..asupra tuturor.. ?
- Tranferul tău urgent aici. Consecințele lui, anume agravarea stării tale. Nu e
suficient?
O priveam pierdută. De fapt , cred că mă uitam prin ea. Mă uitam în gol.
- Pentru că poveștile alea frumoase și inocente pe care sunt sigur că ți le-a spus
Brendal, rămân asta, ficțiune. Încurajările că locul acesta era cel mai bun pentru tine,
pentru recuperare, casa ta, mama ta..atmosfera asta.. A fost, da. Dar nu de asta. Ci
pentru că era flămândă presa de orice informație, cuvânt, imagine, despre tine. Te
vânau ca pe un cobai pe care făceau experimente. Dacă nu dispăreai urgent de acolo
îți distrugeu viața. Liniștea oricum devenise ceva relativ. Dacă descopereau după ce
râvneau ei nesătui, nu vreau să îmi imaginez ce ar fi fost azi. Unde ai fi fost, în ce
stare. Și totul, de ce ? Din vina lui, normal.
- Kitty, nu o crede.. Nu a fost atât de grav cum o face ea să sune..
- Știi ceva Mel, poate ar fi bine să îți uiți pasiunile prostești pentru el și să te gândești o
clipă la prietena ta !
- Nu vă certați.. vă rog eu..
Spun pe un ton chinuit, chinuit ca sufletul meu, ca gândurile, sentimentele mele.. Nu
era ceva ușor de suportat.. deznodământul crud.
- Dacă nu a comentat nimic, nu vorbit despre, nu înțeleg cum m-a afectat pe mine
asta. De ce aș fi fost în vizorul ziariștilor ? El e vedeta la urma urmelor, nu nefericita
de mine…
Concluzionez cu amar.
- Tocmai asta e. Tăcerea lui a fost prilejul ideal al presei de a inventa povești
palpitante ca din filmele de suspans. Numai mizerii au scris..
- Ce au conținut.. ”concluziile presei”..?
Întreb osciland, nesigură că vreau să aud răspunsul . Neștiind dacă e ceva ce voi
suporta ușor.
- Uite..
Spune oftând și îmi întinde o revistă boțită. Să fi fost agitația Mellissei, isteriile lui Cole,
sau furia lui Bred vinovate pentru starea jalnică în care arăta sărmana bucată de
hârtie ?
Pe coperta lucioasă, cu un scris țipător, și de prost gust, o umbră arătând groaznic
stătea cu o mască de oxigen pe o targă. Albă, incredibil de palidă, cu părul răvășit,
părea o fantomă.
Oribil.
Semăna cu o mătură ciufulită și plină de praf, frunze, urme de praf, noroi, tristețe.
Eram eu.
Sau mai bine zis era o epavă, eu eram o epavă.
Pe fața acoperită, vineție, urme roșii, care se prelingeau, conturau tabloul perfect al
unui film de groază.
Dacă imaginea mea de acolo ar fi trebuit să îmi rupă sufletul, să mă lase acum fără
suflare, să mă lipsească de cuvinte și de reacții, chipul ascuns între palmele obosite și
trupul îndoit, îngreunat de suferință cred și disperare, era mai înduioșător, mai ușor de
compătimit, de impresionat.
Era el, mergând pe lângă targa rece, înfricoșătoare. Era el, și din el urla amărăciunea.
” Farmecul lui Robert Pattinson face victime, și acum la propriu.” . ” O fană disperată a
ajuns în situația de a-și pune în pericol viața, condusă fiind de impulsuri la zărirea idolului ei ,
frumosul actor al momentului, Robert Pattinson. Se pare că sex-appeal-ul lui incontestabil
începe să aducă sinucideri – sperăm noi nu în masă… ” …
Deja cuvintele lor mucegăite nu mă mai interesau. Era gunoi tot conținutul.
Nu vroiam să îmi umplu mintea cu asta.
Surâd cu greu, iar chipul amorțit încearcă să scape de șoc, de umilire, de senzația de
ființă mică, nefolositoare a mea.
- Asta e.. nimic. Mă așteptam să fie mai inventivi, mai geniali.
- Ideea e că dacă el ar fi spus adevărul, tu nu ai fi fost călcată în picioare cum ai fost.
Oricum, lângă pat ai un teanc de plin de aberații și nimicuri.
- Îmi ajunge asta acum.. Și ..referindu-mă la ce ai spus mai devreme, .. Cine sunt
eu..Cole..? Contez eu..?
- Valorezi de o mie de ori mai mult decât manechinul ăla de plastic și fără suflet.
- Hei, știi că te-aș putea da în judecată pentru plagiat..?
Spun pe un ton șiret, dar încă chinuit. Replica îmi aparținea în totalitate. Striga geniul
din ea numele meu.
- Oricum, Kitt, ideea a fost că vorbele astea erau un motiv anticipativ. Dacă ți le-ai fi
spus constant, insuflat în gânduri, nu se ajungea aici.
- Nu ai dreptate . Deloc. Știi de ce ? Pentru că nu regret nimic, nimic din tot. Înțelegi,
Cole? Și dacă m-aș prăbuși de pe sigla ”Hollywood” sau Turnul Eiffel de mii de ori, tot
aș face-o. Incondiționat.
- Nu pot să cred că vorbești așa.
- Tu nu îl cunoști, nu știi cum e . Îl judeci, îi privești comportamentul la lupă, cu un ochi
critic. E un om. E fragil, e impulsiv. Și e normal să greșească. Doamne, ar fi incredibil
de ciudat..să nu o facă..
Mă ridic în picioare pentru a părea mai hotărâtă, mai sigură pe mine și ideile mele.
- Ți se pare o greșeală omenească că te-a lăsat în colții câinilor, și el a închis poarta,
și-a văzut de grădina lui…de viața lui ?
- Nu e logic ce spui. Chiar dacă nu ar fi tăcut, ce ar fi putut zice ? Nimic. Nimic care să
nu sune neimaginabil , absurd, nefiresc.. Pentru că așa a fost ce am trăit noi.
- Nu știi ce a fost între voi, dar pentru mine oricum e clar totul , e certă situația. Ai fost
o păpușă drăguță, un obiect de decor plăcut, care în momentul când s-a deteriorat, în
care ceilalți au început să o pună la colț, a aruncat-o fără să stea pe gânduri. Fără
regrete, fără nimic de spus, de adăugat la fila pe care ați umplut-o împreună. În
momentul în care mâzgâlelile din ea au fost descoperite, începeau să fie analizate, a
rupt-o cu ciudă și a trântit-o la coș.
- Nu e așa.. Nu poate fi așa..
Rostesc cu vocea tremurândă cu întreruperi constante, severe, iar în interiorul meu
urlete de agonie începeau să îmi despice corpul.
- Kitty..
Îmbrățișarea ca o plapumă caldă a lui Mel mă susține, îmi aduce speranță, mă
dezmorțește.
Îmi șterg cu mânie lacrima care începea să se prelingă pe obrazul în șoc, și rostesc cu
putere, îmi aduc toată forța din mine, și spun:
- Nu e cum zici tu. Și el îmi va dovedi asta.
- Nu te amăgi, Kitt.
- Nu , nu e așa. Așa va fi. Sunt sigură. Știi ce..de fapt.. chiar acum îmi fac bagajul și
plec în Los Angeles. El mă va lămuri. El va risipi îndoiala.
- Revino-ți. Asta nu e Christine. Ea nu e așa. Ea e plină de viață, ea îi manevrează pe
cei din jur. Vrei să ajungi o marionetă a lui? Sau deja ești una ?!
- Mai du-te dracu’ odată Colleen, cu tot cu teoriile tale răsuflate și frustrările
veninoase. Vezi ce i-ai făcut ?! În ce stare ai adus-o?
Mel urlă cu ură , scrâșnind din dinți.
- Nu ai ce căuta acum acolo, Kitt..
Îmi șoptește blând, pe un ton ocrotitor, mângâietor.
- Nu vei găsi nimic . Nu mai e nimic la fel acolo.
Continuă cu aceeași voce.
- Decapitați-mă pentru că am fost sinceră !
Colleen își încheie reprezentația maiestuoasă.
- Dumnezeu mi-e martor Kitty, că nu ți-am vrut răul, că nu ți l-aș vrea vreodată. Vreau
doar să te trezești, și pe bune, de data asta.
Cuvântul sfânt rostit de buzele ei suna atât de perfid, de fals..
Îi ignor vorbele și privirea indiscretă, privind în gol, la imaginea lui, care se contura
clară în iluziile mele.
Îmi strâng sufletul și încerc să îmi revin.
Prin minte îmi înotau doar reflexii, gânduri, care încercau să contureze drumul meu
spre el. Cum aș putea să ajung, să îl văd..să îl ating din nou..? Aveam nevoie de asta
ca de aer.
Îmi uram condiția neputincioasă, nivelurile înalte care ne despărțeau, viețile încurcate,
complicate, mai ales a lui. Îmi detestam acum viața, pentru că pentru prima dată
știam ce vreau și îmi era imposibil de atins, de înfățișat.
Nu aveam nimic care să mă ajute.. o adresă, un bilet, un număr de telefon… nimic al
lui.
Ca și cum totul între noi s-ar fi consumat într-un spațiu sideral, nu în realitate.
Nu-mi rămăsese nimic concret, palpabil, de la el.
Doar..să visez .. să sper ..că va veni el? Da, cu siguranță va veni. Mă va căuta.
Visele nu sunt singurele care îmi vor rămâne de la el. Nu, nu va fi așa.
- Stai liniștită, încearcă să te calmezi..Mă duc să îți fac un ceai.
Mă sărută ca o mamă înțelegătoare pe creștet, pe un obraz, și apoi iese îngândurată,
cu pași mici, nesiguri.
Picioarele mi se înmoaie încet și mă las în jos, ca o lumânare arsă, topită, lângă pat, cu
spatele lovindu-se de el.
Pun mâna ezitând pe prima revistă din teanc și încep să trag de ea cu ciudă.
O răsfoiesc bruscând-o, fără milă.
La fel cu următoarea.. cu a treia..cu toate..
Titluri și fragmente urâcioase se plimbă ironice în fața privirii mele încețoșate: ” Rob
provoacă accidente”, ”Fana maniacă se aruncă în gol din dragoste pentru Robert Pattinson”, ”
Isteria la cote maxime în imperiul Twilight ”, ”Robert torturat de imaginea iritantă a disperării
celor din jur.”…. ”Fana a ales. Rob da, viața nu.”.. ”Sacrificiu din dragoste pentru idolul ei.”…
Plictisitor, plictisitor, plictisitor.
Prea melodramatic. Prea lacrimogen. Gen ”Tânăr și neliniștit”. Fără sfârșit.
Nimic substanță, nimic palpitant, nimic, nimic.
Ce deziluzie.
” Atac sfârșit tragic asupra actorului Robert Pattinson ?” .. Oh da..câtă perspicacitate.
Eu ..următoarea care trebuia să arunce o bombă ca în Hiroshima.. Sărăcuțul
Rob..și..terorista de mine. Eh, așa da. Uite niște oameni inteligenți..de bubuie. Și cu
siguranță mai tare decât bomba.

” Pattinson sătul până peste cap de ele, a ajuns să își arunce fanele de la înălțime ? ”. Ce
băiat rău. Foarte urât.

” Fana care a zdruncinat viața lui Robert Pattinson , dispărută în condiții misterioase.”.
Oare a înghițit-o gaura neagră pe săraca fată ? Trist. Moment de reculegere 2
secunde, pentru sufletul răvășit al bietei ființe. A fost o fată bună, totuși. Bună de
aruncat de la înălțime, nu? Nu eu am decis asta, clar? Ci el.

” Tânăra care a atentat la viața lui Pattinson, suspectată a fi o criminală în serie.” .

Hai, nu zău ? Și? Mă caută băieții ăia frumoși de la Interpol.. C.I.A, F.B.I ?
Hmm..ar trebui să sun la redacție să anunțe că dacă nu poartă costume negre, stilate,
de firmă , nici să nu se deranjeze. Criminală ,criminală, dar am și eu mândria mea, nu?
Interesant e că nici eu nu s-au hotărât care pe care a avut intenții negre. Ori el ..ori eu
? Sau ..amândoi..? Dar..odată, sau pe rând ? E o idee care trebuie analizată. Neapărat.
Și totuși..nicăieri un nume al meu.. un nume real. Cadence, Caitlin, Kina, Caledonia,
Kizzy, Carissa, Carlotta, Cindy, Carson.. erau nume drăguțe, dar ce naiba, nu sunau la
fel de epatant ca realitatea. Mă întreb dacă au mai lăsat vreun nume cu ”C” sau ”K”
intacte, pe listă.Așa..pentru săraci. Sau le-au epuizat pe toate?
Întrebare retorică, asemănătoare: Mă chema așa pe rând sau in grup? Eh, mai au de
învățat..de citit povești..extins imaginația.. Deși stau destul de bine. Merge.
Ce naiba..nici ei nu credeau ce au scris.. cred.
Hei… unii îmi realizaseră și o biografie drăguță și emoționantă. Superb.
Hohote sarcastice mă compleșesc din nou, atât de frecvente în ultimele minute bune.

”Fana maniacă”. ..ultimul titlu.

Conținutul articolului ? Nu știu. Zero.
Atât valorează pentru mine, și l-am apreciat cu siguranță excelent, precis, la justa lui
valoare.
Faza asta cu ”Fana maniacă” mă amuză teribil. De parcă putea cauza altceva..alte
reacții.
Se pare că în final am ajuns tot fana disperată care am fost în prima clipă în care l-am
cunoscut. Era o caracterizare care nu vroia sub nici un fel să mă elibereze din jugul ei.
Trist.
Arunc oftând și ultima bucată de mizerie din mâna mea, izbind-o puternic de podea.
Foile ei se strâng plângând, iar un plic ciudat, misterios, mi se înfățișează din ele.
Ce dracu’ …?